După un roman metaforă, un roman poem, vă recomand cu căldură pentru vacanţă, pentru destindere, romanul scriitoarei Barbara Harrison, Spitalul Municipal ce îmbină drama, poveştile de dragoste cu munca infernală dintr-un spital american. Despre această carte am scris şi AICI.Aş fi vrut să spun câteva cuvinte în plus despre autoarea americană. Din păcate datele sunt atât de puţine pe internet, încât îmi vine să cred că această carte a fost scrisă sub pseudonimul literar al altui scriitor. Nu am găsit deloc date de naştere, de provenienţă. Este adevărat că am găsit persoane purtând acest nume, unele dintre ele fiind chiar scriitoare, dar nu apare în lista acestora de lucrări că ar fi scris şi City Hospital (Spitalul municipal) pe care v-o prezint mai jos. Să presupunem deci că este un mister în plus care poate face cartea atractivă pentru voi. Înregistrarea de mai jos a fost realizată pentru emisiunea „O carte pe săptămână”.
P.S. Aştept comentariile voastre şi aici aveţi putinţa să alegeţi o topică variată – pot fi legate de carte, de pseudonimele literare, de alte cărţi sau seriale preferate a căror acţiune se petrece în cadrul unui spital sau au ca personaje principale doctori. Vreau să completez doar că Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva deţine şi o frumoasă şi vastă colecţie de DVD-uri cu filme şi seriale, ce pot fi împrumutate gratuit. Unul dintre acestea este şi serialul Grey’s Anatomy (Anatomia lui Grey) despre care am am şi vorbit. Vă aşteptăm cu drag la bibliotecă, dar până atunci să povestim despre cărţi!
M-am gândit la cărţile care m-au învăţat despre organizarea unor sisteme, a unor „fabrici” dedicate sau profitând de pe urma omului. Aşa precum Émile Zola a scris despre crearea şi extinderea unui magazin mare, despre acest conglomerat ce pulsează viaţă şi care striveşte parcă totul în cale, tot astfel scriitori ca Arthur Hailey sau Barbara Harrison fac posibile incursiuni în lumi precum: hoteluri, bănci, aeroporturi sau spitale. Am fost sau am devenit fani declaraţi ai serialelor dedicate medicilor, spitalelor: ER Spitalul de urgenţă, Anatomia lui Grey / Grey’s anatomy, Dr. House sau alte filme sau seriale asemănătoare. Totuşi, prima dată când am citit despre problemele şi organizarea, de multe ori defectuoasă, a unui spital, despre cazurile speciale, viaţa imposibilă pe care o duc medicii, care fac tot ce pot pentru a salva vieţi, era pe vremea când aceste seriale erau la începturi sau încă nu apăruseră, cel puţin nu la noi în ţară.
Am citit, mi-a plăcut enorm şi am recitit de-a lungul anilor cartea scriitoarei Barbara Harrison, Spitalul municipal. În această carte, lupta cu moartea se confruntă cu lipsuri şi probleme financiare. Ajungi să vezi dincolo de ceea ce poţi să-ţi imaginezi ca pacient. Şansa spitalului municipal din New-York face ca o fată extrem de bolnavă, dar şi foarte bogată, să ajungă să fie tratată aici. Tessa Cabot este moştenitoarea unui imperiu financiar, tatăl ei fiind unul dintre cei mai nesuferiţi oameni cu putinţă, dar şi unul dintre cei mai bogaţi. Şansa ei la supravieţuire este extrem de mică, totuşi Nick Gorlin, medicul şef, joacă la risc şi face tot posibilul pentru a o salva. Povestea de iubire ce se naşte pe urmă este extrem de interesantă, având în vedere lumile total diferite din care provin cei doi, dar aceasta este doar una din poveştile de viaţă şi dragoste care sunt surprinse în această carte. Medici frumoşi, talentaţi cu diferite probleme sau pacienţii lor, aflaţi în recuperare şi totuşi încă suferinzi, sunt toţi prinşi în diferite ipostaze ce întregesc panorama. Spitatul se află la limita subzistenţei şi din motive financiare trebuie să reducă la minimum numărul de zile de internare (sună cunoscut?). Tragedii se întâmplă iar poveştile de dragoste sunt supuse unor teste, peste care unii trec, alţii… Toate acestea fac ca lectura să fie antrenantă şi foarte plăcută. Este, probabil, o carte care idealizează mult profesia de medic, reuşitele acestora, dar este ceea ce noi, ca pacienţi, sau aparţinători ai pacienţilor, ne-am dori să fie adevărat. Cartea aceasta se continuă cu Clinica Gorlin, totuşi, eu, una, aş fi preferat să nu aibă continuare. Am impresia că în aceasta s-a pierdut elementul extrem de atractiv – acel colectiv care, cu toate problemele lui, părea un tot unitar. Poate sunt eu subiectivă şi nu judec corect. Pot compara acest sentiment cu cel pe care l-am avut după ce am văzut serialul Anatomia lui Grey. Mi-a fost foarte greu să mă uit la Clinica / Private Practice, în care povestea se restrânge la câteva personaje, cazuri şi frământările lor. Mi s-a părut prea static, prea lipsit de acţiune. Vă recomand cu căldură Spitalul municipal, pentru că mi-a plăcut această primă carte, ca lectură uşoară, pentru vacanţă, pentru relaxare.
Continuarea articolului, cu recomandări din scrierile lui Arthur Hailey, în postarea viitoare.
Azi vreau să povestim despre un autor care mi-a plăcut mereu, chiar şi atunci când nu ştiam nimic despre viaţa sa sau despre impactul pe care l-au avut scrierile sale. Archibald Joseph Cronin a fost un medic şi scriitor scoţian. S-a născut pe 19.07.1896 în Cardcross, Dunbartonshire, Scoţia, Marea Britanie şi a murit la vârsta de 84 de ani, pe 06.01.1981 în Montreux, Elveţia. Anul acesta s-au împlinit 125 de ani de la naşterea şi 40 de ani de la moartea scriitorului.
Am citit multe dintre romanele sale, dar abia recent am aflat mai multe despre viaţa sa. Faptul că a fost medic am ştiut, dar nu ştiam că a plecat voluntar în Primul Război Mondial, fiind chirurg în marina regală britanică. Reîntors din război şi-a continuat studiile medicale efectuându-şi stagiul de practică în Ţara Galilor între 1921 şi 1924. În 1924 a fost numit inspector medical pentru minele din Marea Britanie. În această capacitate a investigat bolile profesionale din această ramură a industriei şi a făcut un studiu privitor la corelaţia dintre praful de cărbune inhalat şi bolile de plămâni, studiu care a fost publicat în anii următori. În 1926 şi-a deschis un cabinet în Londra, dar din pricina problemelor de sănătate a fost nevoit să renunţe şi atunci a început să scrie. Primul său roman a fost Hatter’s Castle (1931) / Castelul pălărierului / A kalapkirály, care a avut un succes rapid şi a fost ecranizat în 1941. M-a impresionat cartea iar personajul principal, James Brodie, este unul dintre acele personaje teribile pe care nu le poţi uita. Obsesia lui privitoare la posibilitatea naşterii sale nobiliare îi terorizează şi distruge familia.
Mi-a rămas în minte şi romanul Sub stele, care urmăreşte viaţa grea a locuitorilor dintr-o localitate minieră. Cred că dintre toate cele pe care le-am citit, acesta este cel mai apăsător, mai întunecat şi uneori fără speranţă. Este firesc ca operele lui să fie uneori apăsătoare pentru că el a fost un reprezentant al curentului realist în literatură. La fel ca alţi scritori realişti (Charles Dickens, Emile Zola, Liviu Rebreanu) a reuşit să creeze fresce ale epocii sale prin romanele sale. Opera lui este puternică prin stilul narativ atractiv şi cursiv, prin atenţia la detalii şi prin îmbinarea reuşită a realităţii dure cu povestea ficţională.
Romanul care m-a făcut să încep să-l citesc pe Cronin este: The Citadel (apărut în 1937) / Citadela / Réztábla a kapu alatt, un roman în care regăsim problemele locuitorilor din oraşele miniere a acelei perioade, a bolilor cu care minierii se confruntau, dar şi despre incapacitatea sistemului medical şi incompetenţa medicilor. Sub formă literară, Cronin a reuşit să transpună într-o formă atractivă şi interesantă pentru marele public problemele întâlnite pe vremea când era inspector medical. Prin publicarea acestui roman şi-a făcut mulţi inamici printre colegii de breaslă. S-a format şi un grup de specialişti (medici) care au depus un efort considerabil în vederea interzicerii cărţii. Totuşi, în ciuda acestor denigratori cartea s-a bucurat de un mare succes de casă, fiind cea mai bine vândută carte a editurii Golancz. Aşa cum Harriet Beecher Stowe cu cartea ei, Uncle Tom’s Cabin / Coliba unchiului Tom / Tamás bátya kunyhója, a schimbat optica privitoare la sclavie, fiind catalizatorul ideilor aboliţioniste din nordul Statelor Unite şi a războiului de secesiune, se poate spune că datorită romanului Citadela a lui Cronin, ce a dezvăluit corupţia din sistemul medical, acest sistem deficitar şi corupt a ajuns să fie reformat. Unii critici spun că popularitatea cărţilor lui Cronin, în special a Citadelei, au influenţat soarta alegerilor din Marea Britanie şi câştigul Partidului Laburist (social-democrat de centru-stânga) în 1945.
În SUA, Citadela a câştigat, în 1937, National Book Award şi, după un sondaj realizat de compania Gallup, a fost votată de cititori (în 1939) ca fiind cea mai interesantă carte pe care aceştia au citit-o vreodată.
Romanul a fost ecranizat pentru prima dată în 1938 şi ulterior, sub formă de serial în 1960 (atât în SUA, cât şi în Marea Britanie) şi în 1983 (ecranizare BBC). A fost adaptată şi ecranizată şi în limba italiană (1964 şi 2003) şi în limbi indiene (1971, 1972, 1982). În 2017 şi 2021 a fost adaptată şi pentru radio de către BBC.
Am început acest articol cu un timp în urmă şi voiam să scriu despre romanul Gran Canaria, unul dintre romanele favorite ale mamei mele căreia îi plăceau romanele şi serialele medicale (Spitalul municipalsau Grey’s Anatomy fiind printre ele). Şi în această carte este vorba de un medic, Harvey Leith, stresat, obosit, marcat de prea multe pierderi din viaţa lui profesională. Pentru a-şi reveni el pleacă, urmând sfatul unui prieten, într-o vacanţă, spre Gran Canaria. De plecat, pleacă mai mult ca să scape de cicăleală şi în speranţa că odată ajuns pe vas va fi liber să facă ceea ce doreşte şi eventual să se afunde în alcool. Pe vasul Aureola, însă, nu are voie să bea şi este nevoit ca timp de patru săptămâni să facă o dezintoxicare involuntară. Tot aici îl cunoaşte pe Jimmy Corchoran, fost campion al Nordului la categoria grea (box), care a făcut de toate la viaţa lui şi care îl citeşte pe Platon „un tip grozav, care ştia ce şi cum…, un tip măreţ”. Ajuns în Gran Canaria el o întâlneşte pe Mary Fielding, care este la rândul ei foarte nefericită şi captivă într-o căsătorie convenţională. Deşi am citit demult cartea, încă văd parcă în faţa ochilor peisajul exotic descris de Cronin şi aşa îmi imaginez şi acum că arată Gran Canaria. O carte de vacanţă, o poveste de viaţă sau de dragoste pe care v-o recomand.
Îmi plac scrierile lui Cronin! Din multele sale romane publicate am citit vreo 11, ceea ce înseamnă că într-adevăr mi-a plăcut stilul şi felul său de-a picta viaţa prin cuvinte. Având mare succes de casă, multe dintre ele au fost ecranizate şi filmele au avut şi ele succes de public. Înainte de a mă documenta nu am ştiut nimic despre performanţa scrierilor sale, despre munca sa de cercetare şi despre viaţa lui personală. Că a avut dorinţa să îmbunătăţească pe cât posibil sistemul sanitar în ciuda neplăcerilor personale, mi s-a părut de asemenea interesant şi de apreciat. Spune multe despre el şi faptul că, în ciuda pericolului, a mers voluntar pe front. Nu mi se pare de mirare că dintr-un om de ştiinţă şi agnostic a devenit o persoană spirituală, fiind influenţat în mare măsură de credinţa pe care o manifestau oamenii din Ţara Galilor, unde şi-a făcut stagiul de practică. El însuşi a spus că a început să se întrebe dacă:
„the compass of existence held more than my text-books had revealed, more than I had ever dreamed of. In short I lost my superiority, and this, though I was not then aware of it, is the first step towards finding God.”(A. J. Cronin, citat din Wikipedia) / „busola existenţei ţinea de mai mult decât dezvăluiseră manualele mele, mai mult decât visasem vreodată. Pe scurt, mi-am pierdut superioritatea şi acesta, deşi atunci nu eram conştient de asta, este primul pas spre găsirea lui Dumnezeu” (traducere aproximativă n.a.).
Despre credinţă a scris într-un roman foarte popular, The Keys of the Kingdom / Cheile împărăţiei, unde personajul principal, Francis Chisholm, este un copil orfan devenit misionar romano-catolic la o biserică în China. Ca şi în multe alte romane este dezbătută nu doar problema credinţei, dar şi calităţile necesare unui preot. Preotul Chisholm este un exemplu de credinţă, un ideal nu doar în comparaţie cu enoriaşii săi, dar chiar şi faţă de superiorii săi. Sistemul creştin în sine este cel criticat aici, la fel cum este sistemul medical în Citadela, iar valorile credinţei autentice sunt purtate de preoţii mărunţi, aflaţi jos pe scara ierarhiei bisericeşti. Ecranizarea romanului (1944) i-a adus lui actorului Gregory Peck, care a interpretat rolul principal, o nominalizare la premiul Oscar pentru „Cel mai bun actor în rol principal”.
A fost un medic bun, un scriitor talentat şi s-a războit cu sistemul medical cum s-a priceput cel mai bine – scriind. Putem spune că activitatea literară l-a ajutat să răzbească acolo unde studiile medicale n-au reuşit, deşi totul a plecat de la aceste studii. În general nu am preconcepţii privitoare la opera unui scriitor dacă a fost sau nu exemplar şi ca om (şi aici mă gândesc la Karl May, a cărui operă mi-a plăcut şi îmi place în ciuda faptului că a fost un mitoman, un hoţ şi care a făcut şi închisoare pentru înşelăciune).
A.J. Cronin cu familia (1938)
Sunt scriitori care au început să scrie datorită partenerilor de viaţă (cum a fost Margaret Mitchell) sau alţii care s-au despovărat de necazuri scriind (cum a fost Kafka). Pentru unii familia a fost un plus şi un sprijin, pentru alţii a fost o povară şi un chin. Pot spune că mi-a plăcut mult să aflu că A. J. Cronin a fost un familist convins, a avut o viaţă împlinită, a crescut trei copii şi a avut o căsnicie frumoasă şi lungă (60 de ani). Pe soţia sa a cunoscut-o când erau amândoi studenţi la medicină. Ea a fost alături de el şi când era medic, asistându-l, dar şi ulterior când îi citea şi îi corecta manuscrisele. S-au despărţit doar pentru puţină vreme, ea urmându-l în eternitate la doar şase luni după trecerea lui în nefiinţă. Aşa că acum pot spune că nu doar opera lui Cronin îmi place, ci şi reuşita de-a fi trăit remarcabil.
Vă recomand cu mare căldură să îl descoperiţi pe Cronin, să îi citiţi romanele. Aştept cu drag comentariile voastre în caz că aţi citit deja aceste cărţi şi părerea voastră despre oricare dintre ele.
M-am gândit să pun la dispoziţia voastră şi materialele filmate pentru emisiunea „O Carte pe Săptămână”, realizate de Click-NewsTV şi postate pe YouTube. În general sunt recomandări despre care am şi scris de-a lungul timpului pe blog.
06.Iulie.2015. Recomand cu căldură pentru vacanţă, pentru destindere, romanul scriitoarei Barbara Harrison, Spitalul Municipal ce îmbină drama, poveştile de dragoste cu munca infernală dintr-un spital american. Alte amănunte aveţi AICI
29.Iunie.2015.Despre un Robin Hood modern sau, mai bine zis, un gangster american, Willie Sutton în romanul scriitorului J.R. Moehringer, Sutton, despre care am scris AICI
22.Iunie.2015. Vremea cireşelor şi începutul vacanţei. Mi-am amintit de Cireşarii, ciclul scris de Constantin Chiriţă, despre care putem vorbi pe larg AICI
15.Iunie.2015. Un bestseller, un debut la o vârstă înaintată a autoarei. Vorbesc despre Trandafiri de Leila Meacham despre care am scris AICI.
08.Iunie.2015. Un scriitor celebru, Victor Hugo, de la cărui moarte s-au împlinit pe 22 mai, 130 de ani. Vorbesc despre capodopera sa, romanul Mizerabilii, despre care am şi scris AICI
02.Iunie.2015. O carte premiată cu prilejul „Trofeului micului cititor” aflat la cea de-a 35 ediţie. Despre carte am scris AICI
25.Mai.2015. O carte palpitantă, captivantă, misterioasă şi foarte bine scrisă! Un debut editorial de mare succes al scriitorului S.J. Watson : Înainte să adorm (Before I Go to Sleep). Locul unde putem povesti despre carte este AICI
24.Mai.2015. O carte pe care am înţeles-o cu totul altfel după apariţia marilor Mall-uri, pentru că descrie cu lux de amănunte un mare magazin parizian, La Paradisul Femeilor. Un roman scris de Emile Zola (de la a cărui naştere s-au aniversat 175 de ani, în aprilie anul acesta) despre care am scris mai amănunţit AICI (unde vă aștept să povestim pe marginea lui)
19. Mai.2015. O lume distopică, o trilogie modernă, un roman ale cărui prime două volume au fost deja ecranizate – Divergent (Divergent, Insurgent, Experiment). Primul titlul fiind romanul de debut al autoarei americane Veronica Roth. Despre aceasta și despre cărți am scrisAICI
27.Aprilie 2015. Cu ocazia unei apropiate continuări scrisă de Harper Lee la vârsta de 88 de ani, revin la „Să ucizi o pasăre cântătoare” despre care am scris amănunţit şi am comentat alături de voi AICI
20.Aprilie 2015 – În apropierea Zilei Bibliotecarului (23.04) am vorbit despre „Povestea unui anticar: Romanul unei obsesii”, a scriitorului american Charlie Lovett, despre care am scris mai multe AICI
14. Aprilie.2015. O recomandare pe care pot să o fac oricui, la orice oră: „Mândrie şi prejudecată”, a scriitoarei Jane Austen, despre care am scris AICI
05.Aprilie 2015. Recomandarea unui bestseller internaţional, un roman autobiografic extrem de amuzant, „Spuneţi-mi Jake”, scris de un copil de 12 ani, Jake Marcionette, despre care am vorbit pe larg AICI
30. Martie 2015. O carte pentru copii („Zânuţa Dora-Li şi vrăjitoarea Ciumfi”) scrisă de-o autoare pe care am cunoscut-o virtual şi despre care am scris pe larg AICI
23.Martie 2015. „SAS – Ghidul supravieţuitorului” o carte non-beletristică pe marginea căreia am povestit cu voi AICI
16.Martie 2015. O carte plăcută (şi scurtă), metaforică şi amuzantă – „Cel mai mic sărut pomenit vreodată” a autorului francez Mathias Malzieu despre care am scris mai multe AICI
09.Martie 2015. Recomand cu căldură întreagă operă a autoarei Rodica Ojog-Braşoveanu şi primul volum al unei seriei istorice Logofătului Andronic – „Logofătul de taină”, despre care puteţi citi pe largAICI
02.Martie 2015. O carte extrem de interesantă şi într-o ediţie de lux, „Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare”, de Umberto Eco, despre care am scrisAICI
24. Februarie 2015. De Dragobete am vorbit despre „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” de Deborah Harkness, despre care am scrisAICI
16.Februarie 2015. Zi de cotitură, nu foarte bună pentru John Grisham şi cartea sa, „Şirul de platani”, despre care am scrisAICI
09. Februarie 2015. O carte emoţionantă despre care am vorbit cu mare greutate şi mult mai multe emoţii, „Întâi l-au omorât pe tata: Povestea unei fetiţe” din Cambodgia, cartea scriitoarei Loung Ung, despre care puteţi citiAICI
02. Februarie 2015. Am început cu emoţii recomandarea unui roman science fiction, „Jocul lui Ender”, al scriitorului Orson Scott Card, despre care am scrisAICI
Cum ne alegem lecturile? Ce primează atunci când facem această alegere? Vorbeam într-un articol despre gustul pe care, fiecare din noi l-am dezvoltat de-a lungul timpului şi importanţa acestuia. Militam atunci pentru lectura diversificată, deşi majoritatea avem un gen preferat. Având în vedere afluenţa editorială, multitudinea titlurilor apărute, ce alegem – nume cunoscute, scriitori verificaţi de timp (cum s-ar zice, clasici), urmărim o anumită temă, un trend (vampiri, îngeri, vârcolaci) sau ne place, cu precădere, un anumit gen (science-fiction, horror, thriller, romane de dragoste, poliţiste, biografii,lumi distopice … )? Suntem influenţaţi de prieteni? De ceea ce citim pe blogurile de profil? De ecranizările care se fac (ne place filmul şi atunci citim şi cartea)?
Eu una tind să prefer cărţile care au o componentă de dragoste, indiferent de genul sau tema acestora. Dar am găsit cărţi deosebite şi interesante şi printre cele non-beletristice, mi-au plăcut biografii şi autobiografii ale unor personalităţi, scriitori, actori, oameni politici, etc. A trebuit să citesc şi cărţi care mi-au rămas întipărite în minte, m-au îngrozit şi nu mi-au plăcut. Vorbesc aici despre Kafka (Metamorfoză, Colonia penitenciară). Tot de Kafka, în schimb, mi-a plăcut Procesul. Nu ştiu dacă se poate spune despre o carte cum e Procesul, că îţi place. Poate fi interesant scrisă, poate avea similitudini cu unele situaţii prin care ajungem să trecem prin viaţă, poate fi derutantă şi poate să o înţelegi mai bine la o a doua lectură. Nu poţi judeca, „premia” în sinea ta, în mod egal toate cărţile. Unele sunt romantice, altele triste, altele pline de fantezie, altele te binedispun fiind comice şi nu toate îţi plac în aceeaşi măsură. Poate nu spui că îţi „place” o carte densă, în care te pierzi şi al cărui fir îl regăseşti cu greu, cum a fost Pendulul lui Foucault, poţi să spui că este un unicat în literatură, că oferă informaţii enciclopedice şi că te trimite neapărat la multe alte cărţi, devenind un pilon pe care poţi ulterior să-ţi dezvolţi cultura.
Ce părere aveţi despre obligativitatea lecturii? Mie una mi-a displăcut teribil să fiu nevoită să citesc chiar şi atunci când eram elevă, de asta citeam, înainte de-a fi obligată, fiecare carte despre care ştiam că va intra, la un moment dat, în lista de lecturi obligatorii. Aşa că, fără să fiu influenţată de ceea ce aş fi învăţat la şcoală, rămâneam cu o părere (onestă) personală privitor la carte. Indiferent ce citeam ulterior din critici nu mă influenţa atât de mult, cum o făcea prima lectură. În definitiv scriitorul nu scrie pentru critici. Scrie pentru sine şi în speranţa că va fi citit. Nu ştiu ce părere ar avea Eminescu despre faptul că s-au scris tomuri de cărţi despre opera lui, dar mai ales faptul că pentru unii profesori pare să fie mai important să ştii ce au avut de spus criticii despre aceasta, decât să-ţi spui opinia personală. Suntem în general reticenţi la nou, la un alt fel de a privi lucrurile decât suntem obişnuiţi. Dar nu este revigorant să vezi că există multe opinii, că părerea ta poate fi confirmată sau infirmată de alţii? Eu mă bucur când există comentarii la articolele mele. Dacă îmi susţin părerea sunt mulţumită că am scris oarecum în asentimentul celor care au citit cartea, dar sunt multe cazuri în care o opinie contrară mi s-a părut interesantă, un alt fel de vedea opera mi se părea întregitor şi oferă o altă perspectivă acesteia. Este diferenţa dintre a te privi în oglindă sau a privi pe geam. Dacă eşti Narcis, vei alege întotdeauna oglinda sau unda lacului, dar dacă vrei să vezi mai mult trebuie să priveşti în jur, să vezi peisajul.
Dar despre cărţile pe care „este obligatoriu” (mi s-a spus odată că, este un „must”) să le citeşti dacă vrei să dovedeşti că ai cultură, iar exemplul oferit a fost romanul Ulise, a scriitorului James Joyce? Ce ziceţi de „obligativitatea” de „bon-ton”? Dacă lecturile obligatorii în şcoală au rolul lor pentru a uniformiza învăţământul la nivel naţional, în aşa fel încât elevii să poată susţine un examen, nu cred că înţeleg snobismul literar. Ai reuşit să citeşti Ulise şi vrei ca toată lumea să ştie? Oricum, eu prefer cu mult mai mult povestirile lui Joyce, Oamenii din Dublin. Dar asta este doar părerea mea 🙂 Sfatul meu ar fi să citiţi fără preconcepţii şi pe cât posibil, fără să fiţi obligaţi să o faceţi. Veţi simţi cu totul altfel plăcerea oferită de lectură. La urma urmelor, cărţile, pornind de la poveşti, la romane şi poezii, au fost create pentru a oferi distracţie, nu pentru a fi o corvoadă. Este minunat să faci o incursiune în lumea creată de cineva, să simţi cum prind viaţă în faţă ochilor tăi eroii unei poveşti.
Întrebări multe şi multe posibile răspunsuri! Sunt curioasă voi ce spuneţi!? Ce credeţi şi care ar fi genul vostru preferat, cărţile care v-au plăcut cel mai mult? Ce credeţi că ar fi benefic de schimbat, modificat, îmbunătăţit în ceea ce priveşte lectura elevilor? Cum aţi perceput voi sau copiii voştri, obligativitatea de-a privi într-un anume fel opera scriitorilor? Cât credeţi că ar conta originalitatea, în cazul unui examen naţional?
bibliodevafiliala3 