RSS

Arhive pe etichete: Alexandre Dumas

Carte, muzică şi film – gusturile ce ne definesc


Pornind de la aticolul precedent, m-am gândit că sunt sunt definitorii muzica care îţi place, filmele pe care le vizionezi şi, probabil, cărţile pe care le citeşti. Dacă asculţi muzică se poate să îţi placă mai mult un anumit gen, să îl preferi într-o anumită stare de spirit. Totuşi dacă te limitezi la un singur gen muzical, cred că rişti să devii şi tu mai limitat. Renunţi, în felul acesta, de a explora, de a căuta ceva nou, de a vedea dacă şi altceva ce s-ar putea să-ţi fie pe plac, sau care să te emoţioneze la fel de mult, ba poate chiar mai mult. Pentru Filme, muzică şi cartemine definitorie este secvenţa din filmul Pretty Woman / Frumuşica, când fata e dusă la operă, fără să fi ascultat vreodată acest gen. A văzut şi ascultat Traviata a compozitorului Giuseppe Verdi, operă a cărei poveste pleacă de la romanul Dama cu camelii a lui Alexandre Dumas, fiul. Aici, este vorba tocmai despre o femeie de moravuri uşoare, care se îndrăgosteşte. Romanul este deosebit. poate tocmai pentru că autorului i s-a întâmplat să se îndrăgostească de o femeie de acest gen. Iar muzica îţi intră cu atât mai bine la suflet cu cât este, într-un fel, şi povestea de iubire a lui Verdi cu Giuseppina Strepponi. Muzica povesteşte trista poveste atât de bine iar Julia Roberts a reuşit să fie extraordinară în interpretarea acelor secvenţe. „Frumuşica” a reacţionat emoţional, a înţeles din muzică povestea şi a trăit-o. Poate că mai mulţi dintre noi ar putea lua exemplu şi ar putea da muzicii bune o şansă. Eu iubesc muzica bună – îmi place jazz-ul, rock-ul, muzica clasică (Verdi, Beethoven, Mozart, Ravel, Chopin, Enescu… şi lista este extrem de lungă), muzica populară, muzica lăutărească. Cu cât asculti mai multe genuri, cu atât mai complet eşti ca om şi îi înţelegi mai bine pe ceilalţi. Muzica oferă un fel de conexiune în lume pe care nici o altă artă sau fel de comunicare nu-l are, pentru că nu are bariere de limbă şi este, spre deosebire de pictură sau sculptură – un mod prin care te poţi manifesta alături de alţii.

La fel, zic eu, este dacă citeşti un singur gen lectură indiferent dacă este beletristică ori non-beletristică. Dacă citeşti numai non-beletristică – pentru documentare, pentru învăţare sau pentru serviciu, uiţi să te relaxezi prin lectură, să îţi dezvolţi imaginaţia. Percepi lectura ca învăţare sau obligaţie şi imediat ce nu mai ai nevoie, nu mai citeşti. Iar dacă citeşti numai un gen de romane rişti să fii plictisit, rişti ca lectura să devină previzibilă şi să renunţi să mai citeşti. Recent am discutat cu mai mulţi oameni, foşti cititori de-ai mei. Au citit mult şi acum, din cauza lipsei de timp au ajuns să citească doar în concedii. Dacă asta se întâmplă cu iubitorii de lectură, ce se întâmplă cu cei cărora lectura le este indiferentă, în cel mai bun caz? Mie, spre exemplu, îmi plac multe genuri de lectură, deşi am avut perioade în care am citit cu precădere un anumit gen literar. Acum am întotdeauna câteva cărţi începute în genuri şi de dificultăţi diferite. Citesc în funcţie de dispoziţie sau de starea de oboseală. Daca citesti un singur gen de cărţi, nu stiu dacă acel gen te defineşte, dar defineşte ceva din tine şi poate că în timp se ajunge la o limitare, la o lipsă de orizont. Este ca şi când te-ai uita la acelaşi apus de soare – identic în fiecare zi. Oricât de frumos ar fi, după un timp tânjeşti să vezi nişte nori pufoşi, să vezi cerul înourat, plouând, ningând, să fie ceva ieşit din rutina zilnică. Cu cât este mai largă paleta, cu cât citeşti mai multe genuri sau cărţi din domenii diferite cu atât te împlineşti sufleteste, te dezvolţi intelectual, îţi completezi din lacune. Muzica bună are acelaşi efect. Pentru momente diferite, fiecare poate alege genuri de muzică diferită. Pentru fiecare moment al vieţii există un sunet, pentru fiecare anotimp un cântec, pentru fiecare viaţă o simfonie… sau o operă bufă (depinde de viaţă).

Plecând de la aceleaşi premise cred că noi toţi privim mai multe genuri de filme. Este patologic, însă, să te uiţi doar la un singur gen de film – devine chiar suspect. Te întreabă lumea, mai ales dacă se întâmplă să vezi doar horror-uri… sau numai filme siropoase. Ce-ai păţit? Ce ţi s-a întâmplat? Ai probleme? Eşti îndrăgostit? Toţi avem, poate, un gen preferat, cu toate astea cea mai mare parte din noi ne uităm şi la filme de acţiune, privim alături de familie şi filme pentru copiii şi adolecenţi, suspinăm la o dramă, ne uităm, noaptea târziu cu prietenii, la un horror şi râdem de speriturile fiecăruia. Este firesc aşa – deci ar fi normal să procedăm aşa şi cu muzica sau cărţile.

Aş fi curioasă tu ce părere ai?

De aceea vă întreb şi pe voi : Absolut obişnuit, Alex Bodoli, Almanahe, AnzhelaMovies, Emil Călinescu, ChGabriela, Cinemagazin.ro, Laura Meleacă – Cinemateca Trisk, Colţu’ cu muzică, Convieţuire, Cronicile unui psihoterapeut, Andreotti – Cu capul în nori (La Boheme), Filme şi cărţi, Fructitza, Innerspacejournal, LaFeeBlanche, Pensionarul, ŞtefaniaTeo Negură, Şiraguri de mărgeleBlogul micului Burlac

Reclame
 
69 comentarii

Scris de pe iulie 2, 2012 în Povestiri, Sfaturi utile

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Legenda lui Robin Hood – de la carte la ecranizare


Zilele trecute, uitându-mă la filmul Vuk, m-am trezit gândindu-mă că este un mic Robin Hood, această micuţă vulpe. Apoi mi-am adus aminte ce mult mi-a plăcut cartea lui Henry Gilbert, bazată pe legendele despre Robin Hood. Poate mai puţină lume ştie că Alexandre Dumas a scris o carte cu acelaşi titlu, dezvoltând legendele despre Robin Hood, adăugând noi personaje şi aprofundând relaţiile acestora. Scrisă în 1863, înaintea cărţii lui Henry Gilbert, mi-a plăcut mai mult povestea lui Dumas, poate din cauză că scrie, ca nimeni altul, romane de aventură. Amploarea pe care o ia povestea lui Robin Hood este interesantă, fiindcă vorbim de o adevărată armată, în jur la 200 de persoane. În varianta lui Henry Gilbert, grupul lui Robin Hood atinge doar 20 de oameni. Probabil mai aproape de realitatea acelor zile, acest grup mic era mai uşor să se ascundă în adâncurile pădurii, fiind mai greu de găsit de către oamenii Şerifului din Nothingham. Povestea plecând de la un haiduc adevărat, fiind înflorită de folclorul popular, romanţată de viziunea lui Dumas sau repovestită de Henry Gilbert a reuşit să creeze un erou universal. Toată lumea cunoaşte povestea lui Robin Hood, pentru că a fost ecranizată de foarte multe ori. Un prinţ între hoţi, fura de la bogaţi ca să le dea săracilor şi îşi servea cu conştinciozitate regele aflat în captivitate. Se lupta cu cei aflaţi la putere şi care doreau înlăturarea lui Richard de pe tronul Angliei, susţinându-l pe fratele lui, infamul Ioan. În mod serios, aventuros, romantic, îmbătrânit sau pur şi simplu parodic, Robin Hood este un film care va atrage mereu privitori. Personajele din cărţi sunt arhicunoscute: călugărul Tuck, morarul Much, Will Scarlett sau Micul John alături de Lady Marian însufletesc povestea lui Robin Hood. Referirile la acest personaj se regăsesc şi în multe alte lucrări ale scriitorilor englezi. Shakespeare, spre exemplu,  în comedia „Cum vă place” face o trimitere puţin voalată. Aici ducele uzurpat de al său frate, se refugiază în pădure, la fel ca şi în vechime, Robin Hood. În cartea lui Sir Walter Scott, Ivanhoe, apare, de asemenea, Robin of Locsley (Hood) alături de însuşi regele Richard, într-o misiune salvatoare.

Cât despre ecranizări – mie mi-a fost drag filmul din 1938, care îi are în rolurile principale pe Erroll Flynn şi Olivia de Haviland. Filmul, unul plin de aventuri şi dueluri de capă şi spadă, este cel care mi-a rămas în amintire, chiar dacă mi-au plăcut şi celelalte ecranizări. Ecranizarea din 1991 a prezentat eroul într-o manieră romantică şi l-a avut în rolul principal pe Kevin Costner. Acest film a fost parodiat în 1993 (Robin Hood : Bărbaţi în izmene). Iar din ecranizarea realizată în 2010, care îl are în rol principal pe Russell Crowe, am aflat cum a devenit cunoscut Robin Hood şi de unde ar fi plecat legenda lui. În 1976, în filmul Robin şi Marian, Sean Connery îl interpretează pe Robin Hood întors după ani lungi şi grei de lupte, înapoi în Anglia, la Lady Marian, interpretată de Audrey Hepburn. Compania Disney realizează, în 1973, ecranizarea legendei în chip de desen animat, care mi-a plăcut în copilărie, când am văzut filmul. Şi aici ne-am întors din nou la Vuk, pentru că varianta animată realizată de compania Disney, avea în rolul principal o vulpe – Robin Hood. După atâtea filme pe această temă, trebuia să urmeze şi un serial, aşa că în 2006 s-a făcut unul. Nu pot spune că ştiu cât este de bun acesta, fiindcă am văzut doar începutul primului episod, dacă ştiţi mai multe vă rog să-mi împărtăşiţi.

Vă invit să citiţi cărţile care au stat la baza acestor ecranizari. Eu sunt părtinitoare şi spun că mi-a plăcut mult mai mult varianta lui Alexandre Dumas, dar puteţi să mă contraziceţi. Cât despre filme, vă invit să le împrumutaţi şi pe acestea de la biblioteca noastră, link-urile vă arată unde sunt ele repartizate pe secţii.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mă gândesc că v-aţi obişnuit să-i urmăriţi şi pe: AnzhelaMovies, LaFeeBlanche, Colţu’ cu muzică, Istorii regăsite, Cronicile unui psihoterapeut, ChGabriela, Idei şi Idei, Innerspacejournal, Luna pătrată, Schtiel, Cristina Ioan Florea, Teo Negură, Fructitza, Pensionarul, Moniqueclassique’s blog, Alex Bodoli

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

O carte, două, trei … un plus de cultură


Cărţile bune sunt cele care te pot transpune într-o lume nouă, o atfel de lume, sunt cele care te fac să simţi, să gândeşti, să speri, să crezi, să visezi colorat. Pentru fiecare din noi, genul lecturii care ni se potriveşte poate fi diferit. În general, cărţile de cultură generală sunt cele considerate clasice. Autorii acestor cărţi s-au verificat în timp, ei rămânând veşnic „la modă”, iar subiectele atinse în acestea au fost ulterior dezvoltate de alţi autori moderni ori ecranizate şi reecranizate. Am găsit mai multe forumuri în care s-au făcut liste de cărţi preferate. Este un punct de plecare pentru cineva care doreşte să citească şi să-şi facă baza de cultură necesară. Pentru mine, personal, cele mai bune cărţi nu sunt doar una sau două şi nu pot să spun că mi-a plăcut una mai mult decât cealaltă. Eu cred că fiecare carte citită a fost bună pentru vârsta la care am citit-o.

În copilărie basmele şi lumea lor m-au încântat. Mi-am imaginat mereu că sunt una dintre eroinele de poveste, aşa că una din recomandări este colecţia „Poveşti nemuritoare” / Nagyapó mesefája. Basmele scrise de Hans Christian Andersen, poveştile Fraţilor Grimm, Ion Creangă sau cele ale lui  Charles Perrault au locul lor în amintirile mele şi au pus primele cărămizi la fundaţia culturii mele. După ce am început să citesc temeinic mi s-a deschis prima uşă către crearea lumii şi legendele ei, citind „Legendele Olimpului” ale lui Alexandru Mitru. Am râs cu lacrimi citind „Recreatia Mare” de Mircea Sîntimbreanu. Mi-a plăcut povestea şi intriga din „Secretul celor două Lotte” de Erich Kästner, M-a întristat „Micul prinţ” de Saint-Exupery şi am sperat că pe planeta lui va reînvia. Am râs şi am sperat alături de „Micul lord” de Frances Hodgson Burnett şi m-am aventurat în lumea mare cu Huckleberry Finn şi Tom Sawyer de Mark Twain.

În adolescenţă am iubit cărţile de aventuri, de capă şi spadă, cele cu indieni, SF-urile şi prin urmare am citit autori ca Alexandre Dumas, Michel Zévaco, sir Walter Scott,  Karl May, James Fenimore Cooper, Jules Verne. Titlurile sunt multe şi nu pot să mă întind „la poveşti” înşirând doar titluri. Citeam mult şi până târziu, iar părinţii mei se supărau că nu dorm. Îmi amintesc că tata a scos siguranţa de curent ca să mă oblige să mă culc. Dar cum să dorm când poveştile erau acolo şi mă aşteptau, iar lumea lor magică se suprapunea lumii reale, care nu avea acelaşi farmec. Citind, puteam fi oricine, puteam să întruchipez orice personaj şi ajungeam să îl cunosc mai bine ca pe mine. Adolescenţa este vârsta întrebărilor, vârsta indeciziilor, vârsta descoperirii de sine în faţa lumii. De multe ori simţi nevoia să găseşti răspunsuri în poveştile altora. Mulţi se destăinuie prietenilor. Totuşi cel mai bun prieten este o carte. Ea este tăcută, te ascultă, îţi dă poveţe şi este alături de câte ori o deschizi.

În tinereţe am preferat scriitorii care descriau lumi şi societăţi, ale căror cărţi erau nişte fresce ale timpului lor sau investigau amănunţit sufletul omenesc. N-am o listă a scriitorilor, ci pot să-i amintesc pe câţiva care îi simt şi azi aproape de suflet: Balzac, Dickens, Stendhal, Jane Austen, Surorile Bronte, Thomas Hardy, Sienkiewicz, Dostoievski, Cehov, Tolstoi (Lev şi Aleksei), Solohov, Margaret Mitchell şi … parcă nu mă pot opri. Simt că îi trădez pe unii dacă nu-i amintesc aici. Am visat la iubiri ca acelea din romane, m-am temut de finalitatea lor, am simţit durerea acută şi am citit mai departe.

Bineînteles că şi eu, ca toată lumea probabil, am citit şi citesc multe cărţi poliţiste. Cărţile autorilor cum sunt Agatha Christie, Raymond Chandler,  Arthur Conan Doyle, Dashiell Hammett sau Rodica Ojog-Braşoveanu m-au ţinut cu sufletul la gură şi m-au învăţat să citesc repede ca să pot ajung cât mai repede la descoperirea criminalului. Sunt momente în care o carte de dragoste te relaxează, altădată o carte poliţistă îţi ia gândul de la problemele cotidiene. Sunt cărţi pe care ai vrea să le citeşti cât mai repede pentru a le afla deznodământul şi pe care totuşi nu ai vrea să termini niciodată pentru că te-ai ataşat de personaje şi îţi place lumea în care te găseşti. Cred că acest tip de ataşament a fost descoperit de producătorii de seriale. Iubind personajele eşti dispus să vezi ce s-a mai întâmplat cu ele într-o săptămână…

Cărţile mi-au dechis drum spre lume şi de aceea mă întorc acum să le întorc favorul, când pierd atât de mult teren în faţa internetului, a jocurilor pe calculator, a filmelor şi a televiziunii. Aştept comentariile voastre şi, eventualele, liste de lectură sau titluri preferate.

 
28 comentarii

Scris de pe aprilie 28, 2012 în Recomandări de lectură

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: