Pe malurile Niemenului, de Eliza Orzeszkowa

Ştiţi cărţile acelea, care vi se cuibăresc în suflet şi care, chiar dacă nu vă amintiţi fiecare detaliu, vă rămân vii în amintire? Acelea la care vă gândiţi printre primele, dacă vă întreabă cineva, pentru o recomandare de carte bună? Astăzi vă povestesc despre o asemenea carte care mi-a rămas la inimă şi pe care eu, cu cel mai mare drag o recomand. Este vorba despre „Nad Niemnem” (titlul original în poloneză) / Pe malurile Niemenului a scriitoarei poloneze Eliza Orzeszkowa (n.06.06.1841-d.18.05.1910), apărută la Editura Univers în 1986 şi care, din păcate, nu a fost reeditată. Ea însă poate fi găsită la noi în bibliotecă şi în anticariate. Deşi pentru fiecare dintre noi sensul de „o carte bună” poate fi diferit, sunt acele cărţi care pot acoperi preferinţele mai multora dintre noi pentru că sunt extrem de bine scrise, pentru că te transpun într-o lume ce pare reală, tangibilă, iar personajele prind viaţă rămânând în amintirea ta precum într-un univers paralel, întrebându-te ce s-a întâmplat mai departe, ce-or mai fi făcut după ce s-a terminat povestea scrisă în carte. Pentru aceia dintre voi care doresc să ştie ce gen literar şi cam despre ce este vorba în roman, vă pot spune că este un roman ţărănesc, un roman de epocă, un roman de dragoste, un roman frescă a unei perioade istorice. Puteţi să citiţi dacă v-a plăcut Mândrie şi prejudecată, fiind scris în aproximativ aceeaşi perioadă de timp, putând face o comparaţie între lumea rurală engleză şi cea poloneză din Lituania la finalul anilor 1800. La vremea când am citit prima dată romanul, aşteptam cu nerăbdare să văd cum evoluează povestea de dragoste a eroilor principali, dar după ce am terminat romanul am rămas cu mult mai mult decât o poveste de dragoste pentru că în filele lui cuprinde şi amintirea unor vremuri dureroase care sunt încă vii în conştiinţa eroilor cărţii şi le mai arde încă sufletul celor care au trăit să povestească. Este vorba despre Revoluţia  din ianuarie (1863-1864), când polonezii şi lituanienii s-au ridicat împreună împotriva Imperiului Rus. Atunci s-au adunat laolaltă atât nobili, cât şi membri ai comunităţii, cum era şleahta (marea şi mica nobilime) şi aşa zisa clasă de jos, ţăranii. Atunci, pentru o scurtă perioadă de timp, aceştia şi-au uitat graniţele ce-i despărţeau şi au împărţit aceleaşi vise, au luptat pentru aceleaşi idealuri, s-au ridicat la luptă din aceeaşi iubire a pământului strămoşesc. Dar această perioadă este doar în amintirea celor rămaşi, celor care n-au pierit în lupte.

La peste douăzeci de ani de acele momente, graniţele între clase şi normele sociale parcă sunt parcă mai bine trasate şi lumea a redevenit convenţională. Mica nobilime a sărăcit, se vede din descrierea conacelor care ar necesita reparaţii, a mobilelor temeinic lustruite, dar care au văzut vremuri mai bune şi din lipsa unor lucruri de artă ce se văd că au fost vândute pentru a asigura traiul zilnic. Între aceştia şi ţăranii mai avuţi pare să nu fie mare diferenţă, poate doar o iluzie susţinută cu efort. Pe de altă parte, marea nobilime desconsideră mica nobilime, relaţiile de căsătorie între cei cu averi mari şi fetele fără avere, chiar aparţinând micii nobilimi scăpătate, sunt descurajate din start. Ce ar trebui să se întâmple pentru ca aceste graniţe să poată fi încălcate, şterse? Aici începe povestea eroinei Justyna Orzelska. De la bun început ni se arată că ea suferă de pe urma unei dezamăgiri, o dragoste care a crescut din copilărie pentru Zygmunt Korczyński. El făcea parte din marea nobilime, iar pentru familia lui ar fi însemnat o mezalianţă şi nu a fost de acord cu Justyna, tânărul găsindu-şi o nevastă mai „potrivită” cu cerinţele societăţii. Aşa se face că Justyna s-a întors înapoi la Korczyn. Dar nici Korczyn nu este de fapt casa ei, ci doar locul unde vărul mamei ei i-a primit să locuiască pe ea şi tatăl ei, Ignacy Orzelski, după ce acesta şi-a pierdut averea şi a rămas văduv. Pentru o fată îngăduită de milă, ea este mai „originală” şi neconvenţională decât şi-ar dori membrii elevaţi ai clasei din care face parte. Ea este frumoasă şi atrage privirile. D-nul Rózyc fiind unul dintre cei interesaţi de ea:

Ai pus ochii pe ea, nu? Nu-i rea ce-i drept, dar mie nu mi-e simpatică… e rece… aspră… prea originală. […] Are o rentă de cinci mii la domnul Benedict, ce zestre poate fi asta… n-are nici o zestre… dar e mândră ca o prinţesă şi rea ca o viespe. [Op. cit., p. 53].

Cine o înţelege mai bine şi, într-un fel se află în aceeaşi situaţie, este Marta Korczynska, sora lui Benedyct. Ea este cea care are grijă de toate lucrurile şi treaba din casă. Organizează totul şi i-a crescut pe copiii fratelui ei. Ea este cea care îşi aminteşte de relaţia apropiată pe care cei de la Korczyn au avut-o avut cu familia Bohatyrowicz, ţărani pe moşia Korczyn:

A fost o vreme, scurtă, când Bohatyrowiczii făceau vizite la conac şi stăteau cu noi la masă… chiar tata lui Janek ăsta, Jerzy şi unchiul lui, Anzelm Bohatyrowicz, cel despre care se zice c-ar fi suferind acum de melancolie… Şi ce bărbat mândru era odată!… Chipeş, curajos, patriot, …. romanţios… Eram prieteni atât de apropiaţi, încât ţin minte, se întâmpla uneori să mă aşez la pian, luam câteva acorduri, iar Anzelm venea în spatele meu şi începea să cânte. […] Se împlinesc iată, douăzeci şi doi de ani… ba, şi trei… Ce voioşie era în casa noastră, ce viaţă duceam şi eu şi ceilalţi. Acum totul e altfel… altfel… tristeţe fără margini. [Op. cit., p. 29].

Jan Bohatyrowicz, urmaşul lui Jerzy, al cărui părinte a pierit în revoluţie, pare să aibă tot ce ar putea să-şi dorească. E tânăr, frumos, harnic şi avut pentru nivelul lui social. Dacă privirea ar putea vorbi, atunci cea fugară, scânteietoare, pe care i-o aruncă Justynei i-ar da de gol plăcerea de-a o vedea. Ea însă face parte dintr-o altă lume, chiar dacă pare şi ea fericită să-l vadă, aşa că inima lui nu e uşoară. O lume a mezalianţelor imposibile.  Alte  poveşti de viaţă şi dragoste se întrepătrund, deşi aflate pe un plan secundar, ele dau culoare şi conturează lumea aflată pe malurile largi ale Niemenului. Patriotismul şi durerea împletite cu pozitivismul şi credinţa într-o lume în care patria va renaşte răzbat din întregul roman. Tinerii sunt viitorul. Îl întâlnim pe Wiltold, fiul lui Benedyct, student la agronomie, asupra căruia idealurile strămoşilor au avut un impact major, este cel care crede în renaşterea naţiunii şi vrea să facă schimbări, chiar dacă părintele lui, care a suferit de pe urma Revoluţiei, s-a resemnat să subziste şi să plece capul. El munceşte foarte mult şi speră să evite ruina financiară. Îl înţelegi şi îl compătimeşti sincer pe Benedyct, care a avut parte de o viaţă  grea şi a avut alături o soţie ipohondră, prea „delicată”  şi care îşi „răsfaţă” nervii, prăbuşită pe o sofa într-o cameră de primire a oaspeţilor. Vecinul moşiei Korczyn, Krilo, este unul dintre admiratorii şi susţinătorii ei, petrecându-şi timpul în aceeaşi cameră sufocantă şi lăsându-şi propria nevastă să se descurce singură cu greutăţile moşiei sale. Teofil Rózyc este dependent de narcotice şi arată şi el suferind, o umbră de om, chiar dacă este tânăr. Prin aceştia scriitoarea îşi varsă năduful privitor la aşa-zisa „societate bună” a cărei reguli au urmărit-o şi pe ea. Eliza Orzeskowa s-a născut şi ea într-o familie bogată, dar ca şi alte femei la acea vreme a fost obligată să se căsătorească împotriva dorinţei sale. Romanul este o oglindă a societăţii pe care o trăieşte, a dorinţelor cu care se confruntă, a patriotismului în care a fost crescută şi a evenimentelor la care ea personal a fost martoră. Fiecare personaj este gândit pentru a simboliza un sentiment, o tipologie umană contribuie la această frescă a societăţii. Privită din afară, lumea pare idilică, ţăranii muncind la câmp sunt frumoşi şi par să facă fără efort tot ce e de făcut într-o gospodărie. Obiceiurile lor, cântecele şi chimiliturile populare fac parte din farmecul cărţii. Căldura toridă se aşterne pe câmpuri şi parcă şi în inimile tinerilor. Pentru Justyna, calmul, fericirea simplă a ţăranului, până şi munca câmpului par să fie, cu toată greutatea fizică, atrăgătoare. Dar viaţa asta nu este bună pentru tatăl său, care încă se consideră parte din nobilime, chiar dacă trăieşte din mila rudelor de a căror ironie şi bătaie de joc nu-şi dă seama. În schimb, pentru Justyna acestea devin de nesuportat. Pe de altă parte,Teo Rózyc se interesează de ea, oferindu-i şansa de a avea o altă viaţă, una ce i-ar oferi şi tatălui ei tot ce îşi doreşte. Ce poate face Justyna în această situaţie?!  Sper să vă fi făcut curioşi să aflaţi continuarea citind această carte!

Scriitoarea Eliza Orzeszkowa, pe numele de naştere Eliza Pawłowska, deşi este mai puţin cunoscută la noi, este reprezentantă de seamă a pozitivismului polonez. S-a născut în Milkowszczyzna, în familia nobiliară Pawłowski. La vârsta de 17 ani a fost măritată cu Piotr Orzeszko, un moşier de două ori mai în vârstă decât ea. Căsătoria lor a fost una nereuşită, cauză a ideilor ei privitoare la independenţa feminină şi la emanciparea iobagilor. Soţul ei a fost unul dintre participanţii la Revoluţia din 1863, fiind exilat în Siberia după înăbuşirea revoltei. Soţia sa s-a aflat în centrul evenimentelor şi a fost martoră la desfăşurarea lor, aşa că nu e de mirare că a reuşit să scrie atât de viu în romanul „Pe malurile Niemenului” despre ele. După 11 ani de separaţie s-a despărţit oficial de soţul ei în 1869. Se mută în Grodno (actualmente aflat în Belarusia) unde, în 1879, şi-a deschis o librărie şi o editură. În 1878 publicase Meir Ezofowicz (denumit după numele eroului principal), un roman în care este prezentată viaţa îngrozitoare a unui evreu într-un mic oraş din Belarusia, în care autoarea nu încurajează doar toleranţa, cât mai degrabă asimilarea comunităţii evreieşti. Autorităţile ruseşti i-au închis afacerea în 1882 şi au pus-o sub supraveghere polițienească timp de cinci ani. În 1894 se recăsătoreşte, după o relaţie de peste 30 de ani, cu Stanisław Nahorski, care moare la doar 2 ani după acest eveniment. Romanul Pe malurile Niemenului, considerat capodopera scriitoarei, este singurul tradus în română. A văzut lumina tiparului în 1888, fiind ecranizat  prima dată în 1939 şi ulterior în 1987 (Nad Niemnen / tradus în engleză On the Banks of the Niemen), în regia lui Zbigniew Kuzminski. Mi-aş dori foarte mult să pot vedea acest film.

Nume de seamă în literatura poloneză, Orzeszkowa a scris peste 30 de romane şi 120 de schiţe, drame şi nuvele în care se preocupă de condiţiile sociale, de educaţie, independenţa şi căsătoria femeilor în societatea poloneză aflată sub ocupaţie rusească. Problemele sociale cum sunt cele privitoare la munca femeilor, copiii ilegitimi sau prostituţia sunt tratate în operele ei, recunoaşterea lor fiind destul de îndrăzneaţă şi inovatoare pentru romanul polonez al secolului al XIX-lea. Datorită acestor idei şi a modului deosebit în care a reuşit să le transpună literar, scriitoarea a fost nominalizată în 1905, alături de Henryk Sienkiewicz (pentru cartea sa Pan Wolodowski) şi Lev Tolstoi (care a fost propus în fiecare an din 1902 în 1906) la Premiul Nobel pentru Literatură. A câştigat Sienkiewicz, dar pentru acele vremuri în care valoarea operelor feminine era cu reticenţă recunoscută, a fost de o mare importanţă chiar şi această nominalizare alături de doi mari titani ai literaturii universale. Oricum, anul 1905 a fost un an glorios în literatura poloneză, tocmai pentru că a avut doi reprezentanţi ai ţării nominalizaţi la prestigiosul Premiu Nobel. Dacă ne gândim că Sienkiewicz şi Orzeskowa erau contemporani cu  Bolesław Prus, considerat a fi cea mai importantă figură a literaturii poloneze, putem aprecia cu atât mai mult aceste nominalizări.

Mi-aş dori foarte mult ca vreuna dintre editurile din România să fie inspirate şi să caute, să traducă şi să editeze operele acestei autoare, sau măcar ca Editura Univers să reediteze cartea. Până atunci, mă bucur că măcar ediţia din 1986 este la raft, aşa că cei interesaţi vor fi aşteptaţi cu drag la noi la bibliotecă!

P.S. Întrebările de final ale bibliotecarei: Aţi auzit de autoarea Eliza Orzeszkowa? Aţi citit Pe malurile Niemenului? Vă plac scriitorii polonezi? Puteţi să-mi daţi exemple de cărţi pe care le-aţi citit din literatura poloneză? Aţi citit sau aţi văzut filmele care ecranizau romanele lui Henryk Sienkiewicz (Prin foc şi sabie; Potopul; Pan Wołodyjowski) ?

 

 

Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness – recomandare de lectură

Povesteam că în perioada cât am lipsit de pe blog, am citit mult şi printre alte cărţi am citit unele pe care mi le-a recomandat o tânără prietenă. A Discovery of Witches / Cartea pierdută a vrăjitoarelor, a scriitoarei americane Deborah Harkness, apărută la Editura Litera în traducerea Oanei Cristea, este una dintre acestea, fiind în acelaşi timp, şi o carte pe care vroiam să o citesc de când a apărut pe rafturile librăriilor. Îmi suna interesant titlul, mi-a plăcut mult coperta şi prezentarea – chiar înainte de a deschide şi a citi primele rânduri. Această carte este primul volum al unei trilogii. În original trilogia se numeşte All Souls (Toate Sufletele). Bănuiam că este o carte pentru adolescenţi, dar îndată ce am citit din ea mi-am dat seama că autoarea probabil s-a gândit să o scrie şi pentru cei care au îndrăgit ciclul Harry Potter pe vremea adolescenţei lor şi sunt  acum  la vârsta personajului principal feminin, Diana Bishop. Spre deosebire de multele romane apărute în care eroina este o tânără de liceu, aici aceasta este adultă, profesor universitar şi studiază despre alchimişti în Biblioteca Bodleiană din Oxford.

Cercetănd manuscrise diferite, dă peste unul ascuns, aflat sub o vrajă. Inconștientă de puterea pe care o are și refuzând să creadă prea mult în vrăjitorie, deşi face parte dintr-o puternică familie de vrăjitori, Diana este totuși singura pentru care manuscrisul apare, reacționează și pare să-i trăiască sub atingere. Odată ce acest lucru se întâmplă, Diana  devine de-a dreptul urmărită și înconjurată de diferite fiinţe care doresc să pună mâna pe această carte. Unul dintre cei mai curioşi de-a vedea acest manuscris, ce pare foarte ameninţător dar şi foarte atrăgător este şi Mathew Clairmont, un vampir în vârstă de 1500 de ani. Acesta este genetician şi studiază evoluţia speciilor, fiind preocupat să stabilească care sunt diferenţele genetice dintre oameni, vampiri, vrăjitoare și demoni. Vampirii au fost potretizaţi diferit, după imaginaţia fiecărui scriitor în parte. Ce au toţi în comun este atracţia pe care o exercită asupra fiinţelor cu sânge cald, frumuseţea (de la Anne Rice încoace) şi viaţa eternă. Este dreptul autoarei deci să îşi imagineze vampiri fără colţi şi fiind doar o anomalie genetică, aflaţi pe un prag superior al evoluţiei aşa cum, descrişi de ea, demonii pot fi fiinţe extrem de talentate, pot fi sensibili sau plini de furie şi care sunt mari artişti pe care lumea i-a cunoscut de-a lungul timpului. Teoria lui Matthew privind ADN-ul, de fapt al modificărilor care ar apărea în cazul fiecărei specie non-umane sunt interesante şi sunt atât de convingător scrise încât par posibile. Cartea vrăjitoarelor, cunoscută sub numele de Ashmole 782, pe care toţi o caută de sute de ani, ar putea fi răspunsul în cazul cercetărilor lui. Matthew o supraveghează pe Diana spre a avea acces la acea carte, dar în acelaşi timp, dându-şi seama că se află într-un pericol de care nu este conştientă, îşi doreşte s-o protejeze. Fiecare din aceste specii vor să pună mâna pe carte, fiecare crede că datorită acesteia ar putea să învingă celelalte făpturi. Pentru ca lumea lor să poată coexista cu lumea umană, pentru ca să nu se mai repete vânătoarea de vrăjitoare sau de vampiri care i-a decimat într-o perioadă, „Congregația”, un consiliu cu nouă membri, câte trei din fiecare ordin non-uman (vrăjitoare, vampiri şi demoni) a stabilit reguli prin care nici una dintre aceste specii să nu poată obţine nici un avantaj în faţa celorlalte şi de aceea a interzis orice fel de legătură, cu atât mai mult una de dragoste, în afara propriei specii. Povestea de dragoste care se înfiripă între cei doi protagonişti ai cărţii este exact aşa cum trebuie pentru a avea ingredientele succesului – el şi ea se confruntă întâi cu sine, cu sentimentul copleşitor al iubirii, apoi cu lumea care le pune oprelişti şi interzic iubirea lor. Cum se termină primul volum, ce se întâmplă de fapt în carte, cum evoluează povestea, vă invit să citiţi şi să aflaţi.

Am citit cartea pe nerăsuflate. Stilul alert al scrierii, documentaţia serioasă şi multiplele note de subsol cu referiri la lucruri şi perioade istorice exacte, te fac să o percepi într-un mod foarte apropiat de realitate. Trebuie să fac menţiunea că Elias Ashmole (1617 – 1692) a fost un colecţionar, erudit şi pasionat de alchimie a cărui colecţie este deţinută într-adevăr de Biblioteca Bodleiană, iar Ashmole 782 a existat, fiind chiar un studiu de antropologie, dar care este de negăsit exact ca în romanul d-nei Harkness. Mister, realitatea împletită cu povestea imaginată este ceea ce face atât de savuroasă această carte. Simţi că povestea este adevărată, credibilă, chiar dacă este doar un fantasy foarte bun. Crezi că pot exista printre noi, suferind de mutaţii genetice, cei care ar putea trăi veşnic, care ar putea fermeca sau vrăji pe oricine. Explicaţia dată de autoare atât de detaliată şi foarte tehnică ar atrage şi pe cei care sunt mai sceptici 🙂 Recomand această carte celor care îndrăgesc poveştile de dragoste, celor care caută un fantasy bun, celor care sunt fani ai cărţilor cu vampiri sau vrăjitoare şi nu în ultimul rând celor cărora le-ar place o evadare din cotidian printr-o carte alertă, bine scrisă, cu personaje puternice şi inteligente, a căror conversaţie, poveste şi acţiune trece peste şabloanele obişnuite.

Autoarea, Deborah Harkness, deşi născută în Philadelphia, SUA a locuit în multe state din SUA (cu fus orar diferit una de alta – zonele au fost Chicago, California de Sud şi de Nord, New-York) dar şi în Oxford şi Londra, ceea ce face de înţeles descrierile atât de precise şi cu atât de multă culoare locală pe care le regăsim în carte. Este licenţiată a mai multor universităţi de prestigiu din SUA şi s-a documentat, asemeni personajului cărţii, atât la Biblioteca Bodleiană cât şi la multe biblioteci universitare, despre istoria magiei şi a ştiinţelor în Europa, în special perioada de la 1500-1700 – în vederea scrierii cărţilor sale – atât a celor beletristice, cât şi a altor două lucrării non-beletristice (John Dee’s Conversations with Angels: Cabala, Alchemy, and the End of Nature (Cambridge University Press, 1999) and The Jewel House: Elizabethan London and the Scientific Revolution (Yale University Press, 2007). pentru care a primit recunoaşterea specialiştilor şi a fost premiată. Autoarea spune că a petrecut atât de multă vreme în biblioteci, că a ajuns să se descurce atât cu cataloagele tradiţionale, cât şi cu variantele lor computerizate şi acestor experienţe le poate mulţumi că a ajuns să iubească cu pasiune bibliotecile şi să aibă un profund respect pentru bibliotecar:

„I know my way around a card catalogue or the computerized equivalent. These experiences have given me a deep and abiding love of libraries and a deep respect for librarians”  (citat din pagina biografică a site-ul său  de unde am preluat si fotografia).

Deborah Harkness este acum profesoară universitară la Universitatea Californiei de Sud, în Los Angeles (University of Southern California), unde predă Istorie europeană şi istoria ştiinţelor. Pentru faptul că este o cercetătoare, că este foarte bine documentată, pentru că scrie extraordinar de interesant, atractiv dar şi pentru faptul că este pasionată de biblioteci şi de munca noastră, a bibliotecarilor, eu mă consider fanul ei şi vă recomand cu căldură lucrările ei.

Al doilea volum al trilogiei All Souls este Şcoala Nopţii  iar al treilea este Cartea vieţii.

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte? Vă place literatura fantasy? Dacă da, ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce părere aveţi de ecranizările realizate după romanele fantasy care v-au plăcut? Dacă n-aţi citit cartea, v-aţi dori s-o faceţi?

 

 

„Jurnalul lui Bridget Jones” şi „Bridget Jones: La limita raţiunii”, de Helen Fielding

Povestim astăzi despre cărţile scriitoarei Helen Fielding (n. 19 februarie 1958) şi despre eroina care-a făcut-o celebră, Bridget Jones. Jurnalistă britanică, cunoscută pentru documentarele sale din Africa şi a cărei roman de debut din 1994, Celebritate pentru o cauză nobilă, deşi aclamat de critică, a fost mai puţin cunoscut publicului larg. Pe lângă munca serioasă de jurnalist, scriitoarea a început să scrie şi o coloană de articole amuzante pentru ziarul The Independent, ce au plăcut mult publicului. Cu toate acestea, Helen Fielding a devenit un nume cunoscut internaţional doar după realizarea filmului (2001) care a ecranizat romanul Bridget Jones’s Diary. Filmul este o comedie romantică reuşită, în regia lui Sharon Maguire, care îi are pe Renée Zellweger, Hugh Grant şi Colin Firth în rolurile principale. Cartea, care stă la baza acestui film, a apărut ca urmare a succesului de care s-a bucurat coloana comică pe care jurnalista a scris-o pentru ziarul unde lucra. Aici a prins viaţă eroina sa, Bridget Jones şi bazându-se pe succesul pe care l-a avut la public, Editura Macmillan i-a cerut jurnalistei să scrie un roman întreg despre aceasta. Scriitoarea a mărturisit că, atunci când a scris primul roman Bridget Jones, nu s-a gândit că îl va citi cineva. Trebuie să recunosc eu, ca şi toţi cei care nu au citit ziarul The Independent, am aflat de eroină doar după ce-am văzut filmul şi abia pe ulterior am citit cartea. Dar aşa cum am constatat şi eu, poate şi alţii au făcut-o – cartea este mult mai amuzantă decât comedia, de altfel reuşită, realizată de Universal Pictures. Din primele pagini mi-a captat atenţia şi am râs recunoscând promisiunile deşarte pe care şi eu de-a lungul vieţii le-am făcut (privitor la cura de slăbire) la fiecare început de an:

„Voi mânca mai multe legume”,  „Mă voi duce la sala de sport de trei ori pe săptămână şi nu doar ca să cumpăr sandvişuri”, „Voi avea mai multă încredere în mine însămi”… (citat din lista  de Hotărâri pentru noul an, Jurnalul lui Brigdet Jones, Polirom, 2003).

De-a lungul anilor s-a rezolvat doar partea cu încredere în mine… :)) Dar să revenim la carte. Filmul m-a amuzat, dar cartea a fost cea care m-a dus cu gândul la povestea din Mândrie şi prejudecată a lui Jane Austen. Bridget reprezintă femeia nemăritată, de treizeci şi ceva de ani, modernă, lansată într-o cursă veşnic piedută de a-şi îmbunătăţi viaţa, cu un serviciu fără mari perspective, fără mari calităţi sau avere dar cu un simţ al umorului foarte dezvoltat. Ea se află cam în situaţia lui Elizabeth Bennet privitor la posibilitatea unui măritiş bun. Dar dacă Elizabeth este o persoană mulţumită de sine, cu un caracter hotărât şi destul de încăpăţânată, Bridget este nehotărâtă şi în general nemulţumită de sine, căutând sfaturi într-o mulţime de cărţi despre dezvotarea personală. Dar poate că pentru noi, aşa cum Elizabeth pare să fie personajul ideal al femei epocii lui Austen, Bridget întruchipează femeia zilei de azi. Femeia care devine nesigură de sine din cauză idealului imposibil de atins al frumuseţii feminine, unde silueta subţire este extrem de importantă şi unde banul îşi spune cuvântul.

Of, de oare sunt atât de neatrăgătoare? De ce? Chiar şi un bărbat care poartă ciorapi cu bulinaşe crede că sunt oribilă.” (citat, op. cit., p. 23)

Totuşi Bridget, aşa cum nu se vede pe sine, este o persoană cu suflet bun, o bună prietenă, inteligentă (în ciuda hotărârilor stupide pe care le ia), cu mult umor şi care nu arată deloc atât de rău pe cât crede. Simpatizezi cu ea şi speri să se trezească să se vadă cu ochii altora. Faptul că doi bărbaţi arătoşi îi dau atenţie ar trebui s-o trezească la realitate. Lupta pe care o duce cu sine te amuză prin felul în care îşi găseşte scuze în expunerea ritualică din jurnal a numărului kilogramelor, a caloriilor şi explicatul exceselor alimentare, sau de orice altă natură. Poveştile de dragoste te fac să crezi că, în sfârşit va ajunge să se cunoască, să se aprecieze. Te enervează la culme mama sa, care este asemănătoare doamnei Bennet, concentrată fiind doar pe viaţa personală nereuşită (după părerea ei) a fiicei sale. Ea este cu siguranţă unul din factorii răspunzători de nesiguranţa de sine a lui Bridget. Helen Fielding face mai multe trimiteri spre romanul lui Austen, plecând de la numele personajului masculin, Mark Darcy până la evoluţia poveştii în sine. Deşi această similitudine, dacă ai citit Mândrie şi prejudecată, te-ar putea face să prevezi finalul, cartea te atrage şi îţi place pentru hazul şi buna-dispoziţie ce ţi-o crează lecturând-o. O recomand  cu căldură celor care au nevoie de puţină destindere. Dacă linia poveştii urmează cartea lui Austen, stilul şi problemele dezbătute în carte, dificultăţile întâmpinate în reuşita unei relaţii de cuplu moderne le regăsim tratate într-un mod apropiat cărţii (şi serialului) Sex and the City (Totul despre sex).

Cel de-al doilea roman al său, Bridget Jones: The Edge of Reason / Bridget Jones: La limita raţiunii, ecranizat la rândul său în 2004, începe fericit:

„Urraa! Anii de sihăstrie au luat sfârşit. De patru săptămâni şi cinci zile am o relaţie normală cu un bărbat adult, dovedind, prin urmare, cu nu sunt o paria în materie de amor, aşa cum mă temusem” (citat din Bridget Jones: La limta raţiunii, Polirom, 2003, p. 11)

Poate faptul că deja din prima pagina începe atât de bine, te face să te gândeşti – frate, ce se poate strica acum? Şi-atunci îţi dai seama că de-aici încolo nu ştii cum se va desfăşura cartea pentru că, în mod evident, acţiunea din romanul lui Jane Austen a fost depăşită. Aştepţi cu nerăbdare să vezi când „cade pantoful” şi cu ce alte probleme se va confrunta Bridget. Atunci îţi dai seama că iubirea n-o poate face sigură pe ea, sigură pe iubirea pe care o inspiră şi că … în fond nu este un remediu natural care rezolvă toate problemele interioare ale cuiva. Mark ştie că s-a lăsat de fumat, deci în faţa lui nu mai fumează… dar o face pe ascuns 🙂 De parcă problemele sale n-ar fi de ajuns, se confruntă şi cu „drama” pe care o generează mama ei, care suferă de-o criză a vârstei a treia. Vrea să-şi părăsească soţul şi să plece în Kenya… totuşi din cauză că i-a expirat paşaportul nu mai pleacă – din stupidul motiv că în noile poze arată la fel de bătrână pe cât este 🙂 Viaţa ei perfectă de cuplu pare să se confrunte cu diferite probleme, apare „prietena” ei Rebbeca în peisaj, despre care Bridget spune:

Chestia e că individa e alunecoasă ca o meduză. Discuţi cu ea şi totul pare bine şi la locul lui, dar dintr-o dată simţi că ai fost înţepat şi nu ştii de unde ţi s-a tras. Vorbeşti, să  zicem, despre blugi şi ea spune ceva de genul: „Păi, dacă ai celulită, cel mai bine e să porţi ceva larg, stil Dolce & Gabbana” – ea are nişte coapse splendide, ca de pui de girafă…( citat din op.cit, p. 47)

Din cum decurge povestea, se pare că Bridget a judecat-o corect, şi aşa cum se va dovedi mai târziu aceasta poate fi extrem de manipulatoare, reuşind să se insinueze între cei doi iubiţi. Nici prietenele ei bune Shazzer şi Jude nu fac cele mai bune alegeri când o cadorisesc, îi lasă bilete sau când o sfătuiesc, acutizând astfel problemele iscate artificial. Când oamenii sunt îndrăgostiţi, mai ales la începutul unei relaţii este mai uşor să fie destabilizaţi. Gelozia nu este nici ea cel mai bun sfătuitor în relaţiile de dragoste. Ce faci când vrei să scapi de toate – pleci în vacanţă? Într-un loc frumos, însorit… sau poate în Thailanda în anotimpul ploios 🙂 cum pleacă Bridget însoţită de prietena ei Shazzer. Acolo alte peripeţii ne ţin captivi şi ne este prezentată şi o drastică cură de slăbire ce are rezultate spectaculoase 🙂 Cam atât pe moment despre acest roman – vom povesti mai jos, în comentarii mai pe larg.

Povestea personajului şi al romanelor ce au avut un fulminant succes, fiind traduse în 40 de limbi şi atingând numărul de 15 milioane de exemplare vândute, ne duce cu gândul la succesul pe care alţi scriitori l-au avut şi despre care am scris (John Grisham, Margaret Mitchell, Leila Meacham, Arthur Haley). Bridget Jones a fost creată de autoare când ea însăşi era, asemeni eroinei sale, îndrăgostită şi ulterior proaspăt căsătorită cu Kevin Curran, căsătorie ce a durat din 1999 până în 2009. După divorţul de acesta, scriitoarea a scris o continuare a acestor romane, Bridget Jones: Mad About the Boy (2013). În această continuare, pedepsindu-l probabil pe soţul ei, care a fost prototipul pentru Mark Darcy, Helen Fielding scapă de el şi ne prezintă o altă faţetă a lui Bridget, care se transformă, după 14 ani, dintr-o celibatară cu probleme, într-o văduvă şi mamă a doi copii. Fanii cărţilor ei au fost îngroziţi de uciderea personajului principal masculin. Eu nu am citit romanul care a apărut recent în Anglia. Dacă ne-am gândi că personajul ar fi putut fi fost o fantomă răzbunătoare, ar fi explicată şi problema pe care a avut romanul şi care a necesitat retragerea primei ediţii a cărţii de pe piaţă. Se pare că romanul a avut erori de editare, pentru că a cuprins, din greşeală, 40 de pagini dintr-o altă carte, a altui autor, care a fost tipărită în aceiaşi zi. Cartea cu care s-a „contopit” Bridget Jones: Mad about a boy este o carte de memorii, My Life, a autorului Sir David Jason. Cât de sugestivă totuşi această încurcătură dacă ne gândim doar la titlul Viaţa mea / My Life – ce face o remarcabilă trimitere la evoluţia autobiografică a romanelor doamnei Fielding.  Cât despre ultimul abia apărut, este posibil să fie ecranizat, deşi se pare că steaua actriţei Renée Zellweger nu mai străluceşte cum strălucea … şi nici romanul nu pare să se ridice la aceiaşi înălţime. Totuşi sunt curioasă să-l citesc şi cred că aş vedea şi filmul.

 Voi ce părere aveţi? Aţi citit romanele? Aţi văzut filmele? V-aţi confruntat vreodată cu problemele lui Bridget? Vă recunoaşteţi în vreunul din personaje?

Vă recomand să citiţi şi ce-au scris pe acest subiect Puştoaica citeşte, Cuvinte vrăjite sau pe blogul Jurnal de fraieră

Pentru toţi cei care aţi scris despre acest subiect, mi-ar place să-mi lăsaţi link-uri de trimitere către articolele voastre pentru ca să le adaug ulterior aici.

P.S. (nota din 2018) – ecranizarea din 2017 a celui de-al treilea roman din seria Bridget Jones, având titlul Bridget Jones’s Baby / Bridget Jones însărcinată este de găsit şi pentru împrumut la Secţia de Artă şi Carte Franceză a bibliotecii noastre

 

Jane Eyre, de Charlotte Brontë – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Portrait of Charlotte Brontë (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, aşa cum s-a stabilit, povestim despre una din autoarele mele preferate, Charlotte Brontë (n. 21 aprilie 1816- d. 31 martie 1855), şi despre romanul ei cel mai cunoscut – Jane Eyre (publicat în 1847 şi dedicat scriitorului W.M. Thackeray). M-am bucurat când acest roman a câştigat în sondaj pentru că demult vroiam să scriu despre el. Este unul din romanele pe care ori de câte ori l-aş citi, cred aş face-o cu aceiaşi plăcere.

Autoarea, cea mai mare dintre surorile Brontë, a scris romanul sub pseudonimul literar Currer Bell (nume cu rezonanţă masculină, pentru că, la vremea respectivă, proza scrisă de femei era desconsiderată).

Romanul este o capodoperă a literaturii. Scris extrem de captivant, ne dezvăluie o poveste de neuitat, ce îmbină realitatea unei copilării nefericite cu romantismul unei poveşti de iubire profunde şi adevărate. Misterul învăluie povestea, o face mai interesantă, mai atractivă şi neaşteptată. Pe de altă parte, putem considera romanul şi o frescă a societăţii acelor vremuri, pentru că are la bază viaţa, experienţele personale ale Charlottei Brontë. Citind cartea, după ce-am citit şi studiat viaţa autoarei, mi-am dat seama că şi aceasta a rămas orfană, mama ei murind de cancer, pe când ea avea doar 5 ani. Tatăl lor a fost un om rece şi violent şi de aceea, precum eroina romanului său, atât ea, cât şi fraţii ei (Mary, Elizabeth, Emily, Anne şi Branwell), au fost încredinţaţi spre creştere surorii mamei sale, Elizabeth Branwell. Nu ştiu cât de apropiată a fost de această mătuşă sau de eventualii veri ai săi, dar mă gândesc că asemenea sentimente nu ar fi izvorât doar din imaginaţie.

Poveştile din viaţa autoarei se împletesc în carte. Ea reuşeşte s-o imortalizeze pe sora ei  Mary, cea care a inspirat personajul Helen Burns, prietena lui Jane de la Şcoala Lowood. Mary a trecut în nefiiinţă la vârsta fragedă de doar 11 ani, murind de tuberculoză, o boală ce făcea ravagii în acele timpuri. Recitind romanul, m-am cutremurat şi întristat din cauza faptelor mătuşii Reed şi verilor cei răi, a odiosului domn Brocklehurst, cât şi a condinţiilor improprii din Aşezământul Lowood, care seamănă într-un fel cu Dotheboys Hall, lugrubul loc unde Nicholas Nickleby (din romanul cu acelaşi titlu de Charles Dickens) ajunge profesor sub conducerea mizerabilului Wackford Squeers. Charlotte şi Emily Brontë au învăţat într-o asemenea şcoală, „Şcoala internat pentru fiicele de preoţi de la Cowan Bridge„, unde au suferit de foame, au trăit în condiţii mizere, insalubre şi acest fapt le-a marcat întreaga viaţă.

Romanul se împarte în trei părţi, cu patru locaţii distincte. Descrierea copilăriei lui Jane, chiar dacă începe alături de verii şi mătuşa Reed (în Gateshead), este axată mai mult pe traiul la Şcoala Lowood. Perioada cea mai frumoasă, misterioasă şi plină de sentimente aprinse şi uneori controversate o trăieşte după ce părăseşte şcoala şi se angajează ca guvernantă a micuţei Adela Varens, la Thornfield, proprietatea domnului Edward Fairfax Rochester. Dezamăgirea ce urmează descoperirii misterului conacului Thornfield o face să fugă şi o duce departe, obosită, bolnavă, în apropiere de Moor Manor (în traducere Casa Mlaştinii), în localitatea Morton. Acolo o găsesc şi îngrijesc fraţii Rivers (Mary, Diana şi St. John). Ce este interesant e că peste tot, cu toată suferinţa personajului, există o lumină, o speranţă, există mai mulţi „îngeri” care fac ca experienţele teribile să poată fi trecute mai uşor, care o salvează când este nevoie. În casa mătuşii, deşi este dezavantajată, pedepsită şi foarte prost tratată de rudele ei, o are pe Bessie, cea care, seara îi citeşte poveşti. La Lowood, pe lângă Helen Burns, care îi este prietenă bună de la început, există buna domnişoară Temple, care îi devine exemplu. Iar la Thornfield, doamna Fairfax o tratează cu bunătate şi respect, Adela este ataşată de ea, iar Edward o tratează ca pe o egală (noţiune nouă, de-a dreptul revoluţionară pentru acele vremuri – nu doar privind relaţia dintre bărbaţi şi femei, cât, mai ales între aparţinătorii a două clase sociale diferite). La Morton, Mary şi Diana o tratează cu milă, o salvează şi împart cu ea puţinul lor, iar St. John îi oferă o alternativă raţională de viaţă.

Mi-a plăcut mult Jane Eyre, atât romanul cât şi reuşita întrupare a unei femei puternice, care a supravieţuit unor traume deosebite şi care este capabilă de puternică pasiune, de revoltă, de încăpăţânare cu tot exteriorul paşnic, aparent extrem de raţional. Povestea este captivantă, antrenantă, un roman al devenirii, al iubirii, fiind în acelaşi timp o critică adusă societăţii atât pentru condiţiile de viaţă din acele „Aşezăminte”, cât şi pentru situaţia femeii acelei vremi, care, dacă nu avea bani sau nu era căsătorită (subiect asupra căruia stăruie Jane Austen şi în Mândrie şi prejudecată), era limitată la meserii cum ar fi cele foarte prost plătite de profesoară sau cele „invizibile” de guvernantă.

Spuneam că romanul se bazează pe experienţele de viaţă ale autoarei, meseria de guvernantă fiind una pe care a fost nevoită s-o facă între 1839-1841. Gândindu-mă la atitudinea prietenilor nobili ai domnului Rochester faţă de guvernante, discuţiile purtate la conacul Thornfield de mame şi fiicele lor (printre care cele mai acide sunt cele ale lui Blanche şi ale mamei sale) mă gândesc că, la aşa ceva, autoarea a fost martoră, a auzit, şi a suferit de-a lungul carierei sale de guvernantă. Copiii erau şi ei, având exemplul părinţilor lor, de mici neascultători şi desconsiderau bietele femei care încercau să-i înveţe. Un roman realist, ancorat în realitatea vieţii acelor vremuri, dar care în acelaşi timp, oferă şi una din cele mai romantice poveşti de dragoste.

Având toate ingredientele succesului, nu-i de mirare că acest roman a fost de nenumărate ori ecranizat. Am văzut mai multe ecranizări şi mi-au plăcut toate, deşi nici una dintre acestea nu a reuşit, pentru mine, să egaleze frumuseţea cărţii. Totuşi, fiecare regizor a accentuat una sau alta din părţi, în aşa fel încât dacă le vezi îţi poţi imagina mai bine perioada victoriană din Anglia, situaţia acelor aşezăminte şcolare şi tragismul situaţiei eroinei principale. Povestea de iubire a fost şi ea, diferit tratată. Mulţi actori celebri au ales să interpreteze rolul Domnului Rochester – de la Orson Wells  (1944), Charlton Heston, la Timothy Dalton (1983) sau William Hurt (1996),  fiecare s-a străduit să întruchipeze cât mai reuşit acest personaj. O bună figură face şi Toby Spencer în ecranizarea realizată de BBC în 2006, film pe care biblioteca noatră îl deţine pentru împrumut. Cea mai recentă ecranizare este cea din 2011, unde rolul este interpretat de Michael Fassbender, un actor versatil, care dovedeşte că poate trece cu uşurinţă de la roluri cum a fost cel al nazistului din Inglorious Basterds, la ceva clasic, sensibil şi solicitant, cum este acest personaj. Nu ştiu care actor mi-a plăcut mai mult. Poate, Orson Wells m-a impresionat cel mai tare şi cred că şi fizic este cel mai apropiat faţă de descrierea personajului din carte.

Viaţa n-a fost foarte darnică cu fraţii Brontë, pentru că atât Emily, Anne (despre care lumea a auzit mai degrabă, datorită scrierilor lor) cât şi fratele lor Branwell sau surorile Mary şi Elizabeth (care au murit în copilărie, de tuberculoză) au murit de tineri. Singura care a atins maturitatea şi s-a bucurat de împlinirea unei iubiri şi reuşita unei căsătorii a fost Charlotte. S-a căsătorit cu reverendul Arthur Bell Nicholls, vicarul tatălui ei, în iunie 1854. Totuşi această iubire s-a frânt brusc, după puţin timp, când Charlotte a murit, la naştere. O viaţă stinsă devreme, dar atinsă de geniu. Citind, îi eram recunoscătoare Charlottei Brontë că a reuşit să scrie  acest roman. Îmi plac toate cărţile ei, care sunt reuşite mai ales pentru că fiecare dintre ele are la bază inspiraţia propriei vieţi şi aşa cum toţi ştim, când scrii despre ceva care îţi este familiar, care te afectează, care ţi-a trezit sentimente, nu poţi scrie decât foarte bine, iar un scriitor de talent, aşa cum a fost Charlotte Brontë, a reuşit să facă ca viaţa personală să rămână undeva într-un colţ palidă, dar romanele ei au prins strălucire, viaţă, optimism şi oferă unele din cele mai frumoase poveşti ale literaturii engleze, păstrând-o astfel şi pe ea vie în mintea noastră.

Sunt nerăbdătoare să aud voi ce părere aveţi despre această minunată carte, despre Charlotte Brontë, despre filmele care au ecranizat cartea. Sunt de asemenea curioasă ce alte cărţi ale autoarei engleze aţi citit, v-au plăcut. Vă invit să povestim despre toate acestea. De asemenea, dacă aţi scris şi voi, pe blogurile voastre despre acest roman, sau despre scriitoare, vă rog să vă lasaţi link-urile de trimitere în comentarii, mai jos.

 

 

Trandafiri – de Leila Meacham

Cartea pe care v-o recomand astăzi este o saga de familie. Am citit-o recent, la recomandarea uneia dintre tinerele ce scriu frumos despre cărţi – Sayuki. Am fost curioasă de carte încă de când am citit: „as vrea sa fiu Mary Toliver din Trandafiri. De ce? Pentru ca e singurul personaj dintr-o carte care mi-a placut foarte mult” . Ăsta era răspunsul dat la o întrebare – ce personaj ar alege să incorpereze, pentru două zile. M-am întrebat cum anume putea Leila Meacham, autoarea romanului, să fi descris personajul în carte, pentru ca să fie pe gustul unei adolescente. Când m-am apucat să citesc romanul, n-am ştiut decât acest lucru şi că este o saga de familie, dar am decis că trebuie să fie bun, dacă cineva l-a trăit cu asemenea intensitate.

Titlul cărţii provine de la o legendă a două familii, cu descendenţă nobiliară provenind din familiile regale engleze, aflate în conflict în timpul Războiului celor Două Roze – familia Lancaster şi familia York. După anii 1600 aceşti descendenţi emigrează în America şi întemeiază plantaţii mari în jurul viitorului oraş Charleston. Vechile răfuieli sunt uitate pentru că trebuie să îşi unească eforturile  pentru a-şi întemeia plantaţiile, oraşul, averea. Ceea ce rămâne ca simbol a vechii lor vieţi, a strămoşilor lor, sunt trandafirii pe care fiecare îi cultivă – Familia Warwick ce provenea din Casa de York – cultiva trandafiri alb, pe câtă vreme famlia Toliver avea ca simbol trandafii roşii – ai Casei de Lancaster. Acesta ar fi o prezentare succintă a istoriei familiei ce este spusă în primele pagini ale cărţii. Saga de familie începe şi dezvoltă însă, mai degrabă, povestea peste sute de ani a unor fii, care nefiind primii născuţi, se hotărăsc să plece spre vest să-şi întemeieze propriile lor plantaţii, după 1800. Aşa ajung în Texas şi alături de o altă familie influentă,  Du Mont, – de data asta de provenienţă franceză – îşi întemeiază propriile averi. Legenda trandafirilor spune că cel de culoare roşie cere iertarea, cel de culoare albă oferă iertarea, iar cel roz spune că iertarea nu se acordă. În felul acesta nu era nevoie de vorbe, fiecare din cele trei familii ştiind semnificaţia celor trei culori.

Povestea de viaţă şi iubire se începe prin ochii lui Mary Toliver, care, aflată la anii senectuţii, îşi aminteşte de anii tinereţii, de felul în care moştenirea i-a afectat viaţa personală şi de marea iubire a vieţii ei, Percy Warwick. Dragostea pentru pământ – similară, oarecum, cu ceea ce trebuie să fi simţit Ion (al lui Liviu Rebreanu) – copleşeşte orice alt simţământ, chiar şi pe cel pentru omul iubit. Poate deveni de-a dreptul o obsesie, care este, în felul ei, parte dintr-un „blestem” familial. Distructivă pentru orice alt lucru, orice alt fel de relaţie, această preocupare, această moştenire de familie consumă totul, parcă ar fi o fiiinţă geloasă pe orice sentiment al proprietarei. Pământul devine posesiv, iar blestemul lui curmă din frageda tinereţe viaţa moştenitorilor de gen masculin. Aşa că rămân femeile posedate, obsedate şi dedicate plantaţiei Somerset. Cum poate să răzbească o dragoste umană, cum poate să-o înfrângă pe cea ancestral legată de pământ? Mai ales dacă şi mândria şi încăpăţânarea le stă împotrivă.

Trandafiri (Roses) este romanul de debut al Leilei Meacham. Vă recomand cartea şi pentru că, citind-o mi-am amintit de Margaret Mitchell. Deşi, după părerea mea, cartea în sine nu se compară cu forţa şi vigoarea poveştii din Pe aripile vântului, personajul principal, Mary, este la fel de obsedat de datorie, de bani, de plantaţie, ca şi Scarlett. Sunt două personaje bine conturate, extrem de puternice şi care pot, parcă, să ducă lumea pe umeri. Fără să le lipsească feminitatea, ele reuşesc acolo unde mulţi bărbaţi ar fi clacat. Amândouă iau decizii injuste faţă de anumite persoane, în vederea unui bine general, pentru a-şi păstra plantaţia (Scarlett se mărită cu pretendentul sorei sale, Frank Kennedy, iar Mary vinde o bucată de pământ care în fapt nu era a ei, fiind moştenirea fratelui său). Similarităţi ar fi şi în ceea ce priveşte iubirea, recunoaşterea şi importanţa pe care o are aceasta în viaţa fiecareia. La anii bătrâneţii Mary decide s-o scutească pe moştenitoarea ei de asemenea povară şi blestem. Oare Rachel, moştenitoarea ei, va acepta hotărârea sau va continua să facă aceleaşi alegeri şi greşeli ca şi mătuşa ei?

Ce mi-a plăcut mai puţin – faptul că romanul se încheie prea brusc, după ce acţiunea trenează, la un moment dat. Prima parte este mai elaborată, Mary copleşeşte celelalte personaje iar povestea ei şi a lui Percy este vie, consumatoare, un love story, pe câtă vreme povestea lui Rachel, cea care continuă romanul este puţin estompată şi schematică.

Ce pot să vă scriu despre autoare? S-a născut cca 1938/1939 în Minden, Louisiana, dar a crescut în Texas. A făcut facultatea la North Texas State University. A fost profesoară de limba engleză la liceu şi locuieşte şi în prezent în San-Antonio, Texas. După ce s-a pensionat s-a reîntos să scrie cartea pe care o începuse încă din 1980 şi care a fost publicată abia în 2010. A scris romanul său de debut tâziu, după vârsta de 65 de ani. Dacă Margaret Mitchell a lucrat timp de 10 ani la romanul ei, se pare că şi acestui roman i-a trebuit mult până să se nască. Amândouă scriitoarele au fost bune cunoscătoare ale vieţii şi istoriei locurilor pe care le-au descris, fiind născute şi crescute, una în Atlanta, cealalată în Texas. Cât despre publicare – a fost tot o întâmplare, ca şi în cazul lui Margaret Mitchell – cu ajutorul unei prietene şi-a găsit şi editor pentru carte, pentru că, total întâmplător, nepoata acelei prietene era căsătorită cu David McCormick, agent literar din New-York. După succesul pe care l-a avut prima carte, a mai scris un alt roman, de ample dimensiuni – Tumbleweeds, care a apărut în 2012. Într-un interviu, autoarea spunea că lucrează în prezent la o carte, a cărei poveste se petrece anterior celei din Trandafiri (Roses).

Cu acestea, vreau să închei mulţumindu-i lui Sayuki pentru recomandare 🙂 Iar pe voi vă aştept cu comentarii – dacă aţi citit cartea sau, dacă nu, poate o veţi face. O puteţi găsi şi la biblioteca noastră şi mă gândesc că trebuie să fie şi la alte biblioteci.