RSS

Arhive pe etichete: roman de dragoste

Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness – recomandare de lectură


cartea-pierduta-a-vrajitoarelor-vol-1_1_fullsizePovesteam că în perioada cât am lipsit de pe blog, am citit mult şi printre alte cărţi am citit unele pe care mi le-a recomandat o tânără prietenă. A Discovery of Witches / Cartea pierdută a vrăjitoarelor, a scriitoarei americane Deborah Harkness, apărută la Editura Litera în traducerea Oanei Cristea, este una dintre acestea, fiind în acelaşi timp, şi o carte pe care vroiam să o citesc de când a apărut pe rafturile librăriilor. Îmi suna interesant titlul, mi-a plăcut mult coperta şi prezentarea – chiar înainte de a deschide şi a citi primele rânduri. Această carte este primul volum al unei trilogii. În original trilogia se numeşte All Souls (Toate Sufletele). Bănuiam că este o carte pentru adolescenţi, dar îndată ce am citit din ea mi-am dat seama că autoarea probabil s-a gândit să o scrie şi pentru cei care au îndrăgit ciclul Harry Potter pe vremea adolescenţei lor şi sunt  acum  la vârsta personajului principal feminin, Diana Bishop. Spre deosebire de multele romane apărute în care eroina este o tânără de liceu, aici aceasta este adultă, profesor universitar şi studiază despre alchimişti în Biblioteca Bodleiană din Oxford.

1024px-The_Bodleian_Library_from_the_south_entranceCercetănd manuscrise diferite, dă peste unul ascuns, aflat sub o vrajă. Inconștientă de puterea pe care o are și refuzând să creadă prea mult în vrăjitorie, deşi face parte dintr-o puternică familie de vrăjitori, Diana este totuși singura pentru care manuscrisul apare, reacționează și pare să-i trăiască sub atingere. Odată ce acest lucru se întâmplă, Diana  devine de-a dreptul urmărită și înconjurată de diferite fiinţe care doresc să pună mâna pe această carte. Unul dintre cei mai curioşi de-a vedea acest manuscris, ce pare foarte ameninţător dar şi foarte atrăgător este şi Mathew Clairmont, un vampir în vârstă de 1500 de ani. Acesta este genetician şi studiază evoluţia speciilor, fiind preocupat să stabilească care sunt diferenţele genetice dintre oameni, vampiri, vrăjitoare și demoni. Vampirii au fost potretizaţi diferit, după imaginaţia fiecărui scriitor în parte. Ce au toţi în comun este atracţia pe care o exercită asupra fiinţelor cu sânge cald, frumuseţea (de la Anne Rice încoace) şi viaţa eternă. Este dreptul autoarei deci să îşi imagineze vampiri fără colţi şi fiind doar o anomalie genetică, aflaţi pe un prag superior al evoluţiei aşa cum, descrişi de ea, demonii pot fi fiinţe extrem de talentate, pot fi sensibili sau plini de furie şi care sunt mari artişti pe care lumea i-a cunoscut de-a lungul timpului. Teoria lui Matthew privind ADN-ul, de fapt al 00001425modificărilor care ar apărea în cazul fiecărei specie non-umane sunt interesante şi sunt atât de convingător scrise încât par posibile. Cartea vrăjitoarelor, cunoscută sub numele de Ashmole 782, pe care toţi o caută de sute de ani, ar putea fi răspunsul în cazul cercetărilor lui. Matthew o supraveghează pe Diana spre a avea acces la acea carte, dar în acelaşi timp, dându-şi seama că se află într-un pericol de care nu este conştientă, îşi doreşte s-o protejeze. Fiecare din aceste specii vor să pună mâna pe carte, fiecare crede că datorită acesteia ar putea să învingă celelalte făpturi. Pentru ca lumea lor să poată coexista cu lumea umană, pentru ca să nu se mai repete vânătoarea de vrăjitoare sau de vampiri care i-a decimat într-o perioadă, „Congregația”, un consiliu cu nouă membri, câte trei din fiecare ordin non-uman (vrăjitoare, vampiri şi demoni) a stabilit reguli prin care nici una dintre aceste specii să nu poată obţine nici un avantaj în faţa celorlalte şi de aceea a interzis orice fel de legătură, cu atât mai mult una de dragoste, în afara propriei specii. Povestea de dragoste care se înfiripă între cei doi protagonişti ai cărţii este exact aşa cum trebuie pentru a avea ingredientele succesului – el şi ea se confruntă întâi cu sine, cu sentimentul copleşitor al iubirii, apoi cu lumea care le pune oprelişti şi interzic iubirea lor. Cum se termină primul volum, ce se întâmplă de fapt în carte, cum evoluează povestea, vă invit să citiţi şi să aflaţi.

853301cartea pierduta a vrajitoarelorAm citit cartea pe nerăsuflate. Stilul alert al scrierii, documentaţia serioasă şi multiplele note de subsol cu referiri la lucruri şi perioade istorice exacte, te fac să o percepi într-un mod foarte apropiat de realitate. Trebuie să fac menţiunea că Elias Ashmole (1617 – 1692) a fost un colecţionar, erudit şi pasionat de alchimie a cărui colecţie este deţinută într-adevăr de Biblioteca Bodleiană, iar Ashmole 782 a existat, fiind chiar un studiu de antropologie, dar care este de negăsit exact ca în romanul d-nei Harkness. Mister, realitatea împletită cu povestea imaginată este ceea ce face atât de savuroasă această carte. Simţi că povestea este adevărată, credibilă, chiar dacă este doar un fantasy foarte bun. Crezi că pot exista printre noi, suferind de mutaţii genetice, cei care ar putea trăi veşnic, care ar putea fermeca sau vrăji pe oricine. Explicaţia dată de autoare atât de detaliată şi foarte tehnică ar atrage şi pe cei care sunt mai sceptici 🙂 Recomand această carte celor care îndrăgesc poveştile de dragoste, celor care caută un fantasy bun, celor care sunt fani ai cărţilor cu vampiri sau vrăjitoare şi nu în ultimul rând celor cărora le-ar place o evadare din cotidian printr-o carte alertă, bine scrisă, cu personaje puternice şi inteligente, a căror conversaţie, poveste şi acţiune trece peste şabloanele obişnuite.

deborah-harkness-smallAutoarea, Deborah Harkness, deşi născută în Philadelphia, SUA a locuit în multe state din SUA (cu fus orar diferit una de alta – zonele au fost Chicago, California de Sud şi de Nord, New-York) dar şi în Oxford şi Londra, ceea ce face de înţeles descrierile atât de precise şi cu atât de multă culoare locală pe care le regăsim în carte. Este licenţiată a mai multor universităţi de prestigiu din SUA şi s-a documentat, asemeni personajului cărţii, atât la Biblioteca Bodleiană cât şi la multe biblioteci universitare, despre istoria magiei şi a ştiinţelor în Europa, în special perioada de la 1500-1700 – în vederea scrierii cărţilor sale – atât a celor beletristice, cât şi a altor două lucrării non-beletristice (John Dee’s Conversations with Angels: Cabala, Alchemy, and the End of Nature (Cambridge University Press, 1999) and The Jewel House: Elizabethan London and the Scientific Revolution (Yale University Press, 2007). pentru care a primit recunoaşterea specialiştilor şi a fost premiată. Autoarea spune că a petrecut atât de multă vreme în biblioteci, că a ajuns să se descurce atât cu cataloagele tradiţionale, cât şi cu variantele lor computerizate şi acestor experienţe le poate mulţumi că a ajuns să iubească cu pasiune bibliotecile şi să aibă un profund respect pentru bibliotecar:

„I know my way around a card catalogue or the computerized equivalent. These experiences have given me a deep and abiding love of libraries and a deep respect for librarians”  (citat din pagina biografică a site-ul său  de unde am preluat si fotografia).

Deborah Harkness este acum profesoară universitară la Universitatea Californiei de Sud, în Los Angeles (University of Southern California), unde predă Istorie europeană şi istoria ştiinţelor. Pentru faptul că este o cercetătoare, că este foarte bine documentată, pentru că scrie extraordinar de interesant, atractiv dar şi pentru faptul că este pasionată de biblioteci şi de munca noastră, a bibliotecarilor, eu mă consider fanul ei şi vă recomand cu căldură lucrările ei.

Al doilea volum al trilogiei All Souls este Şcoala Nopţii. Voi reveni cu o recenzie asupra acestei cărţi de îndată ce o vom primi în bibliotecă.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte? Vă place literatura fantasy? Dacă da, ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce părere aveţi de ecranizările realizate după romanele fantasy care v-au plăcut? Dacă n-aţi citit cartea, v-aţi dori s-o faceţi?

 

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

„Jurnalul lui Bridget Jones” şi „Bridget Jones: La limita raţiunii”, de Helen Fielding


helen-fieldingPovestim astăzi despre cărţile scriitoarei Helen Fielding (n. 19 februarie 1958) şi despre eroina care-a făcut-o celebră, Bridget helen-fielding vol. 1Jones. Jurnalistă britanică, cunoscută pentru documentarele sale din Africa şi a cărei roman de debut din 1994, Celebritate pentru o cauză nobilă, deşi aclamat de critică, a fost mai puţin cunoscut publicului larg. Pe lângă munca serioasă de jurnalist, scriitoarea a început să scrie şi o coloană de articole amuzante pentru ziarul The Independent, ce au plăcut mult publicului. Cu toate acestea, Helen Fielding a devenit un nume cunoscut internaţional doar după realizarea filmului (2001) care a ecranizat romanul Bridget Jones’s Diary. Filmul este o comedie romantică reuşită, în regia lui Sharon Maguire, care îi are pe Renée Zellweger, Hugh Grant şi Colin Firth în rolurile principale. Cartea, care stă la baza acestui film, a apărut ca urmare a succesului de care s-a bucurat coloana comică pe care jurnalista a scris-o pentru ziarul unde lucra. Aici a prins viaţă eroinaBridget Jones Diary sa, Bridget Jones şi bazându-se pe succesul pe care l-a avut la public, Editura Macmillan i-a cerut jurnalistei să scrie un roman întreg despre aceasta. Scriitoarea a mărturisit că, atunci când a scris primul roman Bridget Jones, nu s-a gândit că îl va citi cineva. Trebuie să recunosc eu, ca şi toţi cei care nu au citit ziarul The Independent, am aflat de eroină doar după ce-am văzut filmul şi abia pe ulterior am citit cartea. Dar aşa cum am constatat şi eu, poate şi alţii au făcut-o – cartea este mult mai amuzantă decât comedia, de altfel reuşită, realizată de Universal Pictures. Din primele pagini mi-a captat atenţia şi am râs recunoscând promisiunile deşarte pe care şi eu de-a lungul vieţii le-am făcut (privitor la cura de slăbire) la fiecare început de an:

„Voi mânca mai multe legume”,  „Mă voi duce la sala de sport de trei ori pe săptămână şi nu doar ca să cumpăr sandvişuri”, „Voi avea mai multă încredere în mine însămi”… (citat din lista  de Hotărâri pentru noul an, Jurnalul lui Brigdet Jones, Polirom, 2003).

De-a lungul anilor s-a rezolvat doar partea cu încredere în mine… :)) Dar să revenim la carte. Filmul m-a amuzat, dar cartea a fost cea care m-a dus cu gândul la povestea din Mândrie şi prejudecată a lui Jane Austen. Bridget reprezintă femeia nemăritată, de treizeci şi ceva de ani, modernă, lansată într-o cursă veşnic piedută de a-şi îmbunătăţi viaţa, cu un serviciu fără mari perspective, fără mari calităţi sau avere dar cu un simţ al umorului foarte dezvoltat. Ea se află cam în situaţia lui Elizabeth Bennet privitor la posibilitatea unui măritiş bun. Dar dacă Elizabeth este o persoană mulţumită de sine, cu un caracter hotărât şi destul de încăpăţânată, Bridget este nehotărâtă şi în general nemulţumită de sine, căutând sfaturi într-o mulţime de cărţi despre dezvotarea personală. Dar poate că pentru noi, aşa cum Elizabeth pare să fie personajul ideal al femei epocii lui Austen, Bridget întruchipează femeia zilei de azi. Femeia care devine nesigură de sine din cauză idealului imposibil de atins al frumuseţii feminine, unde silueta subţire este extrem de importantă şi unde banul îşi spune cuvântul.

Of, de oare sunt atât de neatrăgătoare? De ce? Chiar şi un bărbat care poartă ciorapi cu bulinaşe crede că sunt oribilă.” (citat, op. cit., p. 23)

BridgetTotuşi Bridget, aşa cum nu se vede pe sine, este o persoană cu suflet bun, o bună prietenă, inteligentă (în ciuda hotărârilor stupide pe care le ia), cu mult umor şi care nu arată deloc atât de rău pe cât crede. Simpatizezi cu ea şi speri să se trezească să se vadă cu ochii altora. Faptul că doi bărbaţi arătoşi îi dau atenţie ar trebui s-o trezească la realitate. Lupta pe care o duce cu sine te amuză prin felul în care îşi găseşte scuze în expunerea ritualică din jurnal a numărului kilogramelor, a caloriilor şi explicatul exceselor alimentare, sau de orice altă natură. Poveştile de dragoste te fac să crezi că, în sfârşit va ajunge să se cunoască, să se aprecieze. Te enervează la culme mama sa, care este asemănătoare doamnei Bennet, concentrată fiind doar pe viaţa personală nereuşită (după părerea ei) a fiicei sale. Ea este cu siguranţă unul din factorii răspunzători de nesiguranţa de sine a lui Bridget. Helen Fielding face mai multe trimiteri spre romanul lui Austen, plecând de la numele personajului masculin, Mark Darcy până la evoluţia poveştii în sine. Deşi această similitudine, dacă ai citit Mândrie şi prejudecată, te-ar putea face să prevezi finalul, cartea te atrage şi îţi place pentru hazul şi buna-dispoziţie ce ţi-o crează lecturând-o. O recomand  cu căldură celor care au nevoie de puţină destindere. Dacă linia poveştii urmează cartea lui Austen, stilul şi problemele dezbătute în carte, dificultăţile întâmpinate în reuşita unei relaţii de cuplu moderne le regăsim tratate într-un mod apropiat cărţii (şi serialului) Sex and the City (Totul despre sex).

bridget-jones-la-limita-ratiunii_1_fullsize Cel de-al doilea roman al său, Bridget Jones: The Edge of Reason / Bridget Jones: La limita raţiunii, ecranizat la rândul său în 2004, începe fericit:

„Urraa! Anii de sihăstrie au luat sfârşit. De patru săptămâni şi cinci zile am o relaţie normală cu un bărbat adult, dovedind, prin urmare, cu nu sunt o paria în materie de amor, aşa cum mă temusem” (citat din Bridget Jones: La limta raţiunii, Polirom, 2003, p. 11)

Poate faptul că deja din prima pagina începe atât de bine, te face să te gândeşti – frate, ce se poate strica acum? Şi-atunci îţi dai seama că de-aici încolo nu ştii cum se va desfăşura cartea pentru că, în mod evident, acţiunea din romanul lui Jane Austen a fost depăşită. Aştepţi cu nerăbdare să vezi când „cade pantoful” şi cu ce alte probleme se va confrunta Bridget. Atunci îţi dai seama că iubirea n-o poate face sigură pe ea, sigură pe iubirea pe care o inspiră şi că … în fond nu este un remediu natural care rezolvă toate problemele interioare ale cuiva. Mark ştie că s-a lăsat de fumat, deci în faţa lui nu mai fumează… dar o face pe ascuns 🙂 De parcă problemele sale n-ar fi de ajuns, se confruntă şi cu „drama” pe care o generează mama ei, care suferă de-o criză a vârstei a treia. Vrea să-şi părăsească soţul şi să plece în Kenya… totuşi din cauză că i-a expirat paşaportul nu mai pleacă – din stupidul motiv că în noile poze arată la fel de bătrână pe cât este 🙂 Viaţa ei perfectă de cuplu pare să se confrunte cu diferite probleme, apare „prietena” ei Rebbeca în peisaj, despre care Bridget spune:

Chestia e că individa e alunecoasă ca o meduză. Discuţi cu ea şi totul pare bine şi la locul lui, dar dintr-o dată simţi că ai fost înţepat şi nu ştii de unde ţi s-a tras. Vorbeşti, să  zicem, despre blugi şi ea spune ceva de genul: „Păi, dacă ai celulită, cel mai bine e să porţi ceva larg, stil Dolce & Gabbana” – ea are nişte coapse splendide, ca de pui de girafă…( citat din op.cit, p. 47)

Din cum decurge povestea, se pare că Bridget a judecat-o corect, şi aşa cum se va dovedi mai târziu aceasta poate fi extrem de manipulatoare, reuşind să se insinueze între cei doi iubiţi. Nici prietenele ei bune Shazzer şi Jude nu fac cele mai bune alegeri când o cadorisesc, îi lasă bilete sau când o sfătuiesc, acutizând astfel problemele iscate artificial. Când oamenii sunt îndrăgostiţi, mai ales la începutul unei relaţii este mai uşor să fie destabilizaţi. Gelozia nu este nici ea cel mai bun sfătuitor în relaţiile de dragoste. Ce faci când vrei să scapi de toate – pleci în vacanţă? Într-un loc frumos, însorit… sau poate în Thailanda în anotimpul ploios 🙂 cum pleacă Bridget însoţită de prietena ei Shazzer. Acolo alte peripeţii ne ţin captivi şi ne este prezentată şi o drastică cură de slăbire ce are rezultate spectaculoase 🙂 Cam atât pe moment despre acest roman – vom povesti mai jos, în comentarii mai pe larg.

Helen-Fielding-2657335Povestea personajului şi al romanelor ce au avut un fulminant succes, fiind traduse în 40 de limbi şi atingând numărul de 15 milioane de exemplare vândute, ne duce cu gândul la succesul pe care alţi scriitori l-au avut şi despre care am scris (John Grisham, Margaret Mitchell, Leila Meacham, Arthur Haley). Bridget Jones a fost creată de autoare când ea însăşi era, asemeni eroinei sale, îndrăgostită şi ulterior proaspăt căsătorită cu Kevin Curran, căsătorie ce a durat din 1999 până în 2009. După divorţul de acesta, scriitoarea a scris o continuare a acestor romane, Bridget Jones: Mad About the Boy (2013). În această continuare, pedepsindu-l probabil pe soţul ei, care a fost prototipul pentru Mark Darcy, Helen Fielding scapă de el şi ne prezintă o altă faţetă a lui BridgeBridget Jones. Mad about the boyt, care se transformă, după 14 ani, dintr-o celibatară cu probleme, într-o văduvă şi mamă a doi copii. Fanii cărţilor ei au fost îngroziţi de uciderea personajului principal masculin. Eu nu am citit romanul care a apărut recent în Anglia. Dacă ne-am gândi că personajul ar fi putut fi fost o fantomă răzbunătoare, ar fi explicată şi problema pe care a avut romanul şi care a necesitat retragerea primei ediţii a cărţii de pe piaţă. Se pare că romanul a avut erori de editare, pentru că a cuprins, din greşeală, 40 de pagini dintr-o altă carte, a altui autor, care a fost tipărită în aceiaşi zi. Cartea cu care s-a „contopit” Bridget Jones: Mad about a boy este o carte de memorii, My Life, a autorului Sir David Jason. Cât de sugestivă totuşi această încurcătură dacă ne gândim doar la titlul Viaţa mea / My Life – ce face o remarcabilă trimitere la evoluţia autobiografică a romanelor doamnei Fielding.  Cât despre ultimul abia apărut, este posibil să fie ecranizat, deşi se pare că steaua actriţei Renée Zellweger nu mai străluceşte cum strălucea … şi nici romanul nu pare să se ridice la aceiaşi înălţime. Totuşi sunt curioasă să-l citesc şi cred că aş vedea şi filmul.

 question-markVoi ce părere aveţi? Aţi citit romanele? Aţi văzut filmele? V-aţi confruntat vreodată cu problemele lui Bridget? Vă recunoaşteţi în vreunul din personaje?

Vă recomand să citiţi şi ce-au scris pe acest subiect Puştoaica citeşte, Cuvinte vrăjite sau pe blogul Jurnal de fraieră

Pentru toţi cei care aţi scris despre acest subiect, mi-ar place să-mi lăsaţi link-uri de trimitere către articolele voastre pentru ca să le adaug ulterior aici.

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Jane Eyre, de Charlotte Brontë – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Portrait of Charlotte Brontë

Portrait of Charlotte Brontë (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, aşa cum s-a stabilit, povestim despre una din autoarele mele preferate, Charlotte Brontë (n. 21 aprilie 1816- d. 31 martie 1855), şi despre romanul ei cel mai cunoscut – Jane Eyre (publicat în 1847 şi dedicat scriitorului W.M. Thackeray). M-am bucurat când acest roman a câştigat în sondaj pentru că demult vroiam să scriu despre el. Este unul din romanele pe care ori de câte ori l-aş citi, cred aş face-o cu aceiaşi plăcere. Autoarea, cea mai mare dintre surorile Brontë, a scris romanul sub pseudonimul literar Currer Bell (nume cu rezonanţă masculină, pentru că, la vremea respectivă, proza scrisă de femei era desconsiderată). Romanul este o capodoperă a literaturii. Scris extrem de captivant, ne dezvăluie o poveste de neuitat, ce îmbină realitatea unei copilării nefericite cu romantismul unei poveşti de iubire profunde şi adevărate. Misterul învăluie povestea, o face mai interesantă, mai atractivă şi neaşteptată. Pe de altă parte, putem considera romanul şi o frescă a societăţii acelor vremuri, pentru că are la bază viaţa, experienţele personale ale Charlottei Brontë. Citind cartea, după ce-am citit şi studiat viaţa autoarei, mi-am dat seama că şi aceasta a rămas orfană, mama ei murind de cancer, pe când ea avea doar 5 ani. Tatăl lor a fost un om rece şi violent şi de aceea, precum eroina romanului său, atât ea, cât şi fraţii ei (Mary, Elizabeth, Emily, Anne şi Branwell), au fost încredinţaţi spre creştere surorii mamei sale, Elizabeth Branwell. Nu ştiu cât de apropiată a fost de această mătuşă sau de eventualii veri ai săi, dar mă gândesc că asemenea sentimente nu ar fi izvorât doar din imaginaţie. Poveştile din viaţa autoarei se împletesc Institutul Lowoodîn carte. Ea reuşeşte s-o imortalizeze pe sora ei  Mary, cea care a inspirat personajul Helen Burns, prietena lui Jane de la Şcoala Lowood. Mary a trecut în nefiiinţă la vârsta fragedă de doar 11 ani, murind de tuberculoză, o boală ce făcea ravagii în acele timpuri. Recitind romanul, m-am cutremurat şi întristat din cauza faptelor mătuşii Reed şi verilor cei răi, a odiosului domn Brocklehurst, cât şi a condinţiilor improprii din Aşezământul Lowood, care seamănă într-un fel cu Dotheboys Hall, lugrubul loc unde Nicholas Nickleby (din romanul cu acelaşi titlu de Charles Dickens) ajunge profesor sub conducerea mizerabilului Wackford Squeers. Charlotte şi Emily Brontë au învăţat într-o asemenea şcoală, „Şcoala internat pentru fiicele de preoţi de la Cowan Bridge„, unde au suferit de foame, au trăit în condiţii mizere, insalubre şi acest fapt le-a marcat întreaga viaţă.

Romanul se împarte în trei părţi, cu patru locaţii distincte. Descrierea copilăriei lui Jane, chiar dacă începe jane-eyre-copertaalături de verii şi mătuşa Reed (în Gateshead), este axată mai mult pe traiul la Şcoala Lowood. Perioada cea mai frumoasă, misterioasă şi plină de sentimente aprinse şi uneori controversate o trăieşte după ce părăseşte şcoala şi se angajează ca guvernantă a micuţei Adela Varens, la Thornfield, proprietatea domnului Edward Fairfax Rochester. Dezamăgirea ce urmează descoperirii misterului conacului Thornfield o face să fugă şi o duce departe, obosită, bolnavă, în apropiere de Moor Manor (în traducere Casa Mlaştinii), în localitatea jane-eyre-konyvMorton. Acolo o găsesc şi îngrijesc fraţii Rivers (Mary, Diana şi St. John). Ce este interesant e că peste tot, cu toată suferinţa personajului, există o lumină, o speranţă, există mai mulţi „îngeri” care fac ca experienţele teribile să poată fi trecute mai uşor, care o salvează când este nevoie. În casa mătuşii, deşi este dezavantajată, pedepsită şi foarte prost tratată de rudele ei, o are pe Bessie, cea care, seara îi citeşte poveşti. La Lowood, pe lângă Helen Burns, care îi este prietenă bună de la început, există buna domnişoară Temple, care îi devine exemplu. Iar la Thornfield, doamna Fairfax o tratează cu bunătate şi respect, Adela este ataşată de ea, iar Edward o tratează ca pe o egală (noţiune nouă, de-a dreptul revoluţionară pentru acele vremuri – nu doar privind relaţia dintre bărbaţi şi femei, cât, mai ales între aparţinătorii a două clase sociale diferite). La Morton, Mary şi Diana o tratează cu milă, o salvează şi împart cu ea puţinul lor, iar St. John îi oferă o alternativă raţională de viaţă.

Edward Rochester si Jane Eyre (actori Toby Stephens şi Ruth Wilson)Mi-a plăcut mult Jane Eyre, atât romanul cât şi reuşita întrupare a unei femei puternice, care a supravieţuit unor traume deosebite şi care este capabilă de puternică pasiune, de revoltă, de încăpăţânare cu tot exteriorul paşnic, aparent extrem de raţional. Povestea este captivantă, antrenantă, un roman al devenirii, al iubirii, fiind în acelaşi timp o critică adusă societăţii atât pentru condiţiile de viaţă din acele „Aşezăminte”, cât şi pentru situaţia femeii acelei vremi, care, dacă nu avea bani sau nu era căsătorită (subiect asupra căruia stăruie Jane Austen şi în Mândrie şi prejudecată), era limitată la meserii cum ar fi cele foarte prost plătite de profesoară sau cele „invizibile” de guvernantă.

Spuneam că romanul se bazează pe experienţele de viaţă ale autoarei, meseria de guvernantă fiind una pe care a fost nevoită s-o facă între 1839-1841. Gândindu-mă la atitudinea prietenilor nobili ai domnului Rochester faţă de guvernante, discuţiile purtate la conacul Thornfield de mame şi fiicele lor (printre care cele mai acide sunt cele ale lui Blanche şi ale mamei sale) mă gândesc că, la aşa ceva, autoarea a fost martoră, a auzit, şi a suferit de-a lungul carierei sale de guvernantă. Copiii erau şi ei, având exemplul părinţilor lor, de mici neascultători şi desconsiderau bietele femei care încercau să-i înveţe. Un roman realist, ancorat în realitatea vieţii acelor vremuri, dar care în acelaşi timp, oferă şi una din cele mai romantice poveşti de dragoste.

Având toate ingredientele succesului, nu-i de mirare că acest roman a fost de nenumărate ori ecranizat. Am jane eyre. dvdvăzut mai multe ecranizări şi mi-au plăcut toate, deşi nici una dintre acestea nu a reuşit, pentru mine, să egaleze frumuseţea cărţii. Totuşi, fiecare regizor a accentuat una sau alta din părţi, în aşa fel încât dacă le vezi îţi poţi imagina mai bine perioada victoriană din Anglia, situaţia acelor aşezăminte şcolare şi tragismul situaţiei eroinei principale. Povestea de iubire a fost şi ea, diferit tratată. Mulţi actori celebri au ales să interpreteze rolul Domnului Rochester – de la Orson Wells  (1944), Charlton Heston, la Timothy Dalton (1983) sau William Hurt (1996),  fiecare s-a străduit să întruchipeze cât mai reuşit acest personaj. O bună figură face şi Toby Spencer în ecranizarea realizată de BBC în 2006, film pe care biblioteca noatră îl deţine pentru împrumut. Cea mai recentă ecranizare este cea din 2011, unde rolul este interpretat de Michael Fassbender, un actor versatil, care dovedeşte că poate trece cu uşurinţă de la roluri cum a fost cel al nazistului din Inglorious Basterds, la ceva clasic, sensibil şi solicitant, cum este acest personaj. Nu ştiu care actor mi-a plăcut mai mult. Poate, Orson Wells m-a impresionat cel mai tare şi cred că şi fizic este cel mai apropiat faţă de descrierea personajului din carte.

Surorile BronteViaţa n-a fost foarte darnică cu fraţii Brontë, pentru că atât Emily, Anne (despre care lumea a auzit mai degrabă, datorită scrierilor lor) cât şi fratele lor Branwell sau surorile Mary şi Elizabeth (care au murit în copilărie, de tuberculoză) au murit de tineri. Singura care a atins maturitatea şi s-a bucurat de împlinirea unei iubiri şi reuşita unei căsătorii a fost Charlotte. S-a căsătorit cu reverendul Arthur Bell Nicholls, vicarul tatălui ei, în iunie 1854. Totuşi această iubire s-a frânt brusc, după puţin timp, când Charlotte a murit, la naştere. O viaţă stinsă devreme, dar atinsă de geniu. Citind, îi eram recunoscătoare Charlottei Brontë că a reuşit să scrie  acest roman. Îmi plac toate cărţile ei, care sunt reuşite mai ales pentru că fiecare dintre ele are la bază inspiraţia propriei vieţi şi aşa cum toţi ştim, când scrii despre ceva care îţi este familiar, care te afectează, care ţi-a trezit sentimente, nu poţi scrie decât foarte bine, iar un scriitor de talent, aşa cum a fost Charlotte Brontë, a reuşit să facă ca viaţa personală să rămână undeva într-un colţ palidă, dar romanele ei au prins strălucire, viaţă, optimism şi oferă unele din cele mai frumoase poveşti ale literaturii engleze, păstrând-o astfel şi pe ea vie în mintea noastră.

Sunt nerăbdătoare să aud voi ce părere aveţi despre această minunată carte, despre Charlotte Brontë, despre filmele care au ecranizat cartea. Sunt de asemenea curioasă ce alte cărţi ale autoarei engleze aţi citit, v-au plăcut. Vă invit să povestim despre toate acestea. De asemenea, dacă aţi scris şi voi, pe blogurile voastre despre acest roman, sau despre scriitoare, vă rog să vă lasaţi link-urile de trimitere în comentarii, mai jos.

Vă las în compania lui Orson Wells şi a lui Joan Fontaine în trailer-ul de prezentare al filmului Jane Eyre (1944)

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Trandafiri – de Leila Meacham


Cartea pe care v-o recomand astăzi este o saga de familie. Am citit-o recent, la recomandarea uneia dintre Trandafiri - Leila Meachumtinerele ce scriu frumos despre cărţi – Sayuki. Am fost curioasă de carte încă de când am citit: „as vrea sa fiu Mary Toliver din Trandafiri. De ce? Pentru ca e singurul personaj dintr-o carte care mi-a placut foarte mult” . Ăsta era răspunsul dat la o întrebare – ce personaj ar alege să incorpereze, pentru două zile. M-am întrebat cum anume putea Leila Meacham, autoarea romanului, să fi descris personajul în carte, pentru ca să fie pe gustul unei adolescente. Când m-am apucat să citesc romanul, n-am ştiut decât acest lucru şi că este o saga de familie, dar am decis că trebuie să fie bun, dacă cineva l-a trăit cu asemenea intensitate.

Titlul cărţii provine de la o legendă a două familii, cu descendenţă nobiliară provenind din familiile regale engleze, aflate în conflict în timpul Războiului celor Două Roze – familia Lancaster şi familia York. După anii 1600 aceşti descendenţi emigrează în America şi întemeiază plantaţii mari în jurul viitorului oraş Charleston. Vechile răfuieli sunt uitate pentru că trebuie să îşi unească eforturile  pentru a-şi întemeia plantaţiile, oraşul, averea. Ceea ce rămâne ca simbol a vechii lor vieţi, a strămoşilor lor, sunt trandafirii pe care fiecare îi cultivă – Familia Warwick ce provenea din Casa de York – cultiva trandafiri alb, pe câtă vreme famlia Toliver avea ca simbol trandafii roşii – ai Casei de Lancaster. Acesta ar fi o prezentare succintă a istoriei familiei ce este spusă în primele pagini ale cărţii. Saga de familie începe şi dezvoltă însă, mai degrabă, povestea peste sute de ani a unor fii, care nefiind primii născuţi, se hotărăsc să plece spre vest să-şi întemeieze propriile lor plantaţii, după 1800. Aşa ajung în Texas şi alături de o altă familie influentă,  DuTrandafiri rosii albi roz - grozav.ro Mont, – de data asta de provenienţă franceză – îşi întemeiază propriile averi. Legenda trandafirilor spune că cel de culoare roşie cere iertarea, cel de culoare albă oferă iertarea, iar cel roz spune că iertarea nu se acordă. În felul acesta nu era nevoie de vorbe, fiecare din cele trei familii ştiind semnificaţia celor trei culori.

Povestea de viaţă şi iubire se începe prin ochii lui Mary Toliver, care, aflată la anii senectuţii, îşi aminteşte de anii tinereţii, de felul în care moştenirea i-a afectat viaţa personală şi de marea iubire a vieţii ei, Percy Warwick. Dragostea pentru pământ – similară, oarecum, cu ceea ce trebuie să fi simţit Ion (al lui Liviu Rebreanu) – copleşeşte orice alt simţământ, chiar şi pe cel pentru omul iubit. Poate deveni de-a dreptul o obsesie, care este, în felul ei, parte dintr-un „blestem” familial. Distructivă pentru orice alt lucru, orice alt fel de relaţie, această preocupare, această moştenire de familie consumă totul, parcă ar fi o fiiinţă geloasă pe orice sentiment al proprietarei. Pământul devine posesiv, iar blestemul lui curmă din frageda tinereţe viaţa moştenitorilor de gen masculin. Aşa că rămân femeile posedate, obsedate şi dedicate plantaţiei Somerset. Cum poate să răzbească o dragoste umană, cum poate să-o înfrângă pe cea ancestral legată de pământ? Mai ales dacă şi mândria şi încăpăţânarea le stă împotrivă.

Leila MeachamTrandafiri (Roses) este romanul de debut al Leilei Meacham. Vă recomand cartea şi pentru că, citind-o mi-am amintit de Margaret Mitchell. Deşi, după părerea mea, cartea în sine nu se compară cu forţa şi vigoarea poveştii din Pe aripile vântului, personajul principal, Mary, este la fel de obsedat de datorie, de bani, de plantaţie, ca şi Scarlett. Sunt două personaje bine conturate, extrem de puternice şi care pot, parcă, să ducă lumea pe umeri. Fără să le lipsească feminitatea, ele reuşesc acolo unde mulţi bărbaţi ar fi clacat. Amândouă iau decizii injuste faţă de anumite persoane, în vederea unui bine general, pentru a-şi păstra plantaţia (Scarlett se mărită cu pretendentul sorei sale, Frank Kennedy, iar Mary vinde o bucată de pământ care în fapt nu era a ei, fiind moştenirea fratelui său). Similarităţi ar fi şi în ceea ce priveşte iubirea, recunoaşterea şi importanţa pe care o are aceasta în viaţa fiecareia. La anii bătrâneţii Mary decide s-o scutească pe moştenitoarea ei de asemenea povară şi blestem. Oare Rachel, moştenitoarea ei, va acepta hotărârea sau va continua să facă aceleaşi alegeri şi greşeli ca şi mătuşa ei?

Ce mi-a plăcut mai puţin – faptul că romanul se încheie prea brusc, după ce acţiunea trenează, la un moment dat. Prima parte este mai elaborată, Mary copleşeşte celelalte personaje iar povestea ei şi a lui Percy este vie, consumatoare, un love story, pe câtă vreme povestea lui Rachel, cea care continuă romanul este puţin estompată şi schematică.

Ce pot să vă scriu despre autoare? S-a născut cca 1938/1939 în Minden, Louisiana, dar a crescut în Texas. A făcut facultatea la North Texas State University. A fost profesoară de limba engleză la liceu şi locuieşte şi în prezent în San-Antonio, Texas. După ce s-a pensionat s-a reîntos să scrie cartea pe care o începuse încă din 1980 şi care a fost publicată abia în 2010. A scris romanul său de debut tâziu, după vârsta de 65 de ani. Dacă Margaret Mitchell a lucrat timp de 10 ani la romanul ei, se pare că şi acestui roman i-a trebuit mult până să se nască. Amândouă scriitoarele au fost bune cunoscătoare ale vieţii şi istoriei locurilor pe care le-au descris, fiind născute şi crescute, una în Atlanta, cealalată în Texas. Cât despre publicare – a fost tot o întâmplare, ca şi în cazul lui Margaret Mitchell – cu ajutorul unei prietene şi-a găsit şi editor pentru carte, pentru că, total întâmplător, nepoata acelei prietene era căsătorită cu David McCormick, agent literar din New-York. După succesul pe care l-a avut prima carte, a mai scris un alt roman, de ample dimensiuni – Tumbleweeds, care a apărut în 2012. Într-un interviu, autoarea spunea că lucrează în prezent la o carte, a cărei poveste se petrece anterior celei din Trandafiri (Roses).

Cu acestea, vreau să închei mulţumindu-i lui Sayuki pentru recomandare 🙂 Iar pe voi vă aştept cu comentarii – dacă aţi citit cartea sau, dacă nu, poate o veţi face. O puteţi găsi şi la biblioteca noastră şi mă gândesc că trebuie să fie şi la alte biblioteci.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

„Pamela sau Virtutea răsplătită” de Samuel Richardson, primul roman epistolar din literatura engleză


Mă gândeam zilele trecute cât de multe cărţi sunt apărute, cât de multe romane, cât de diversificate sunt stilurile, temele şi de fapt cât de mult ne place să citim romane. Totuşi, şi acest gen literar a trebuit să facă primul pas. Se pare că primul roman a fost Povestea lui Genji, autoarea lui fiind o femeie, Murasaki Shikibu, care, în anul 1010, a avut răbdarea să scrie un roman de 1000 de pagini. Primul roman epistolar, adică sub formă de scrisori, s-a scris mai târziu, în Anglia. Pamela sau Virtutea răsplătită, carte scrisă de Samuel Richardson, a apărut în 1740 şi este romanul în cauză. L-am citit pe vremea când eram în liceu, total întâmplător,  fără să ştiu că, ulterior, la facultate o să fie lectură obligatorie, deoarece este primul roman epistolar din literatura engleză şi unul dintre primele romane de dragoste. A fost şi primul roman epistolar pe care l-am citit. Am pornit curioasă şi mi se părea că trebuie să fie plictisitor să citesc ceva fără dialog. Am savurat însă romanul, o poveste în care o fată cinstită şi muncitoare, lucrând în casa unui nobil, este asaltată de fiul familiei, un fustangiu notoriu. Iniţial fata este angajată ca şi cameristă a mamei tânărului în cauză. Doamna o iubeşte mult şi până ce ea trăieşte, viaţa fetei este foarte bună. Din nefericire doamna moare şi tânăra fată se află, dintr-o dată, asediată de atenţiile nedorite ale stăpânului său. Acesta recurge la diferite mijloace şi tertipuri spre a o păcăli şi a seduce. Povestea prinde contur prin scrisorile pe care Pamela le scrie părinţilor săi, care îi răspund sfătuind-o să aibă grijă de virtutea sa 🙂 Scrisorile par un dialog între Pamela şi părinţii săi. Lupta pe care o duce Pamela este cu atât mai grea, cu cât se simte atrasă şi ea de tânăr. O carte cu subiect desuet astăzi, un roman de dragoste aparte şi care a ajuns unul dintre romanele clasice ale literaturii universale prin felul în care este scris şi chiar prin problematica temei sale. Relaţiile dintre personaje ne transpun într-o epocă demult apusă. Clasele sociale sunt bine delimitate, orice relaţie apropiată, care să devină legitimă, între bogaţi şi săraci este de neconceput. Relaţiile sunt limitate la aventuri sordide. Tocmai de aceea Pamela este diferită, pentru că oferă o speranţă tinerelor cameriste ale acelei vremi printr-un sfârşit romantic şi ideal, răsplătind virtutea unei fetei cuminţi. Totuşi finalul nu este surprinzător, deoarece autorul, deja din titlu, pregăteşte cititorul, prin alternativa dată titlului principal: Pamela sau Virtutea răsplătită. Cartea, moralizatoare, este şi o critică adusă celor bogaţi pentru felul în care se poartă cu persoanele privite ca fără însemnătate, îndemnând în acelaşi timp fetele să devină conştiente de puterea pe care o are virtutea şi puritatea. Cartea a fost un bestseller al vremurilor sale, fiind reeditată de 5 ori în primele 11 luni de la apariţia sa. A fost şi unul dintre romanele interzise de cenzură pentru scenele sale sexuale 🙂 Dacă a fost interzis cu atât mai interesantă a devenit în ochii cititorilor. Datorită succesului neaşteptat al acestei cărţi a lui Richardson, stilul epistolar a devenit extrem de popular în secolul al XVIII-lea, în Anglia.

Vă recomand şi această carte, uşor de citit, pentru a face o incursiune în lumea şi moravurile anilor 1700 sau pentru a citi încă un roman de dragoste.

Un alt roman epistolar, care mi-a plăcut, a fost Orfana a scriitoarei Jean Webster.  O poveste amuzantă al unei orfane, foarte talentată la literatură şi care este trimisă la studii de un anonim binefăcător care aşteaptă de la ea scrisori în schimb, pentru a-i putea monitoriza evoluţia literară. Aşa că tânăra Jerusha Abbott îşi povesteşte întreaga experienţă de viaţă în campusul universitar în aceste scrisori către Daddy-Long-Legs, o poreclă afectuoasă pe care i-a dat-o binefăcătorului ei. O carte extrem de uşor de citit, o poveste de dragoste şi de această dată, dar textul reuşeşte să te captiveze prin umorul cu care este scris. Apărută în 1912 această carte a fost ecranizată de mai multe ori, una din ecranizări, în regia lui Jean Negulesco (Daddy-Long-Legs, 1955), avându-i în rolurile principale pe Leslie Caron şi Fred Astaire. Filmul este o comedie muzicală, desigur. Totuşi mie cartea mi-a plăcut extrem de mult. O recomand cu mare căldură şi îmi pare rău că nu a mai fost reeditată din 1970. Din păcate, biblioteca noastră are doar un exemplar la sala de lectură. Totuşi am găsit textul online, mulţumită Proiectului Gutenberg, în limba engleză, pentru cunoscători, aici,   iar filmul muzical, care ecranizează această carte îl puteţi vedea apăsând aici, din păcate fără subtitrare în română.

Voi aţi citit romane epistolare, v-au plăcut? Puteţi să-mi daţi exemple?

Vă recomand să-i citiţi şi pe: Recenzii beletristice, Almanahe, Andra PavelB’ Blogul micului burlac, Emil Călinescu.Eu, Addicted, Anzhela, Aventurile Alexutzei în căutarea fericirii, ChGabriela, Laura Meleacă – Cinemateca Trisk, Cinemagazin.ro, Convieţuire, Cronicile unui psihoterapeut, Filme – cărţi, Fructizta – carte şi film, Innerspacejournal, Luna Pătrată, Moniqueclassique’s blog, Movie Zone – Piratul cinefill, Personalitate autentică, Some Words, Stefania’s, Suflet vorbitor, Teo Negură şi Sayuki’s blog

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

„Spitalul municipal” de Barbara Harrison


M-am gândit la cărţile care m-au învăţat despre organizarea unor sisteme, a unor „fabrici” dedicate sau profitând de pe urma omului. Aşa precum Émile Zola a scris despre crearea şi extinderea unui magazin mare, despre acest conglomerat ce pulsează viaţă şi care striveşte parcă totul în cale, tot astfel scriitori ca Arthur Hailey sau Barbara Harrison fac posibile incursiuni în lumi precum: hoteluri, bănci, aeroporturi sau spitale. Am fost sau am devenit fani declaraţi ai serialelor dedicate medicilor, spitalelor: ER Spitalul de urgenţă, Anatomia lui Grey / Grey’s anatomy, Dr. House sau alte filme sau seriale asemănătoare. Totuşi, prima dată când am citit despre problemele şi organizarea, de multe ori defectuoasă, a unui spital, despre cazurile speciale, viaţa  imposibilă pe care o duc medicii, care fac tot ce pot pentru a salva vieţi, era pe vremea când aceste seriale erau la începturi sau încă nu apăruseră, cel puţin nu la noi în ţară.

Am citit, mi-a plăcut enorm şi am recitit de-a lungul anilor cartea scriitoarei Barbara Harrison, Spitalul municipal.  În această carte, lupta cu moartea se confruntă cu lipsuri şi probleme financiare. Ajungi să vezi dincolo de ceea ce poţi să-ţi imaginezi ca pacient. Şansa spitalului municipal din New-York face ca o fată extrem de bolnavă, dar şi foarte bogată, să ajungă să fie tratată aici. Tessa Cabot este moştenitoarea unui imperiu financiar, tatăl ei fiind unul dintre cei mai nesuferiţi oameni cu putinţă, dar şi unul dintre cei mai bogaţi. Şansa ei la supravieţuire este extrem de mică, totuşi Nick Gorlin, medicul şef, joacă la risc şi face tot posibilul pentru a o salva. Povestea de iubire ce se naşte pe urmă este extrem de interesantă, având în vedere lumile total diferite din care provin cei doi,  dar aceasta este doar una din poveştile de viaţă şi dragoste care sunt surprinse în această carte. Medici frumoşi, talentaţi cu diferite probleme sau pacienţii lor, aflaţi în recuperare şi totuşi încă suferinzi, sunt toţi prinşi în diferite ipostaze ce întregesc panorama. Spitatul se află la limita subzistenţei şi din motive financiare trebuie să reducă la minimum numărul de zile de internare (sună cunoscut?). Tragedii se întâmplă iar poveştile de dragoste sunt supuse unor teste, peste care unii trec, alţii…  Toate acestea fac ca lectura să fie antrenantă şi foarte plăcută. Este, probabil, o carte care idealizează mult profesia de medic, reuşitele acestora, dar este ceea ce noi, ca pacienţi, sau aparţinători ai pacienţilor, ne-am dori să fie adevărat. Cartea aceasta se continuă cu Clinica Gorlin, totuşi, eu, una, aş fi preferat să nu aibă continuare. Am impresia că în aceasta s-a pierdut elementul extrem de atractiv – acel colectiv care, cu toate problemele lui, părea un tot unitar. Poate sunt eu subiectivă şi nu judec corect. Pot compara acest sentiment cu cel pe care l-am avut după ce am văzut serialul Anatomia lui Grey. Mi-a fost foarte greu să mă uit la Clinica / Private Practice, în care povestea se restrânge la câteva personaje, cazuri şi frământările lor. Mi s-a părut prea static, prea lipsit de acţiune.  Vă recomand cu căldură Spitalul municipal, pentru că mi-a plăcut această primă carte, ca lectură uşoară, pentru vacanţă, pentru relaxare.

Continuarea articolului,  cu recomandări din scrierile lui Arthur Hailey, în postarea viitoare.

Până atunci vă recomand să-i citiţi şi pe: Emil Călinescu.eu, LaFeeBlanche, Pluta cu paparude, Almanahe, AnzhelaMovies, ChGabriela, Cinemagazin.ro, Alex Bodoli, Laura Meleacă – Cinemateca Trisk, Convieţuire, Cronicile unui psihoterapeut, Andreotti – Cu capul în nori, Drugwash, Fructitza – carte şi film, Innerspacejournal, Istorii regăsite, Movie Zone – Piratul cinefil, My violet world, Stefania’s blog, Suflet vorbitor, Teo Negură, Şoseta cu poveşti, Iulia Radu, Imagine continuă, Idei şi idei

 

Etichete: , , , , , , , ,

Mândrie şi prejudecată – o poveste de citit, filme de văzut


Mirese, miri, claxoane, căsătorie – e sâmbătă iar! Pornind de la claxoanele de pe stradă gândul m-a purtat instantaneu la una din cărţile mele preferate, Mândrie şi prejudecată / Büszkeség és balítélet, a autoarei Jane Austen. Este una din cărţile pe care am recitit-o de-a lungul anilor. M-am întors la ea pentru poveste, pentru amuzament, pentru romantism şi pentru a surprinde pe viu o epocă demult apusă. Jane Austen este una dintre reprezentantele curentului realist în literatura engleză. Felul în care descrie societatea, stilul alert şi simplu, fără înflorituri, metafore şi poetizări face cartea extrem de atractivă şi uşor de citit chiar şi pentru cei obişnuiţi să citească doar romanele moderne de azi. De fapt, dacă nu ştii că autoarea a trăit în acele vremuri (1775-1817), după stilul literar ai zice că este contemporană cu noi. Iar povestea rămâne amuzantă prin felul deschis şi ironic de a prezenta societatea. De la bun început aflăm că: 

„Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de nevastă. Oricât de puțin cunoscute ar fi simțămintele sau vederile unui asemenea bărbat atunci când apare pentru prima oară într-un loc, acest adevăr este atât de înrădăcinat în mințile celor din jur, încât burlacul este socotit ca proprietate de drept a uneia sau alteia dintre fiicele familiilor din vecinătate” (Jane Austen, Mândrie şi Prejudecată)

Povestea scrisă de Jane Austen cuprinde, intre paginile ei, o adevarată lume a anilor 1800, în Anglia. Avem moravuri, societate, prejudecăţi, statut social, moşteniri şi bune maniere. Într-un mod amuzant, caricaturizând societatea, autoarea pune problema femeii în societatea de atunci, când o femeie trebuia, aproape obligatoriu, să fie căsătorită pentru a-şi putea duce existenţa în societatea „bună”. Importanţa căsătoriei era cu atât mai mare cu cât lipsea averea personală sau posibilitatea vreunei moşteniri. Jane Austen a trăit situaţia de a accepta un soţ, doar pentru că i-ar fi oferit siguranţa materială. Totuşi s-a răzgândit repede şi a preferat să rămână nemăritată.

Succesul acestei cărţi stă şi în povestea de dragoste pe care o surprinde. Cele două personaje centrale ale romanului, Elizabeth Bennet şi Domnul Darcy, trec printr-o mulţime de sentimente contradictorii. De la curiozitate şi speranţă, la indiferenţă, prejudecată, supărare şi apoi iubire este cale lungă. Domnul Darcy pare arogant, încrezut şi este proprietarul unei mari averi. Deşi o atare „calitate” este, în ochii mamelor şi a tinerelor în căutare de soţi, aproape singura care contează, pentru Elizabeth asta nu ajunge. Deşi este bogat, sau tocmai pentru că e,  Elizabeth nu-i poate ierta lui Darcy faptul că i-a lezat vanitatea găsind-o, la primul bal, insuficient de drăguţă pentru a-l tenta să danseze cu ea. Cum să treci peste un asemenea afront 🙂 Şi pentru ce s-o faci, când este mult mai amuzant să râzi de toate, să îţi dovedeşti inteligenţa, fiind ironică. Ulterior acuzele împotriva lui Darcy cresc şi tot aşa creşte şi proasta părere pe care o are Elizabeth despre el. Privit prin ochii Elizabethei, romanul ne conduce prin toată gama de sentimente trăite de ea. Trebuie să fiţi curioşi şi să-l citiţi, dacă nu aţi făcut-o încă.

Toate aceste „ingrediente” au făcut povestea de succes şi nu-i de mirare că a fost de foarte multe ori ecranizată. Ecranizările au fost şi ele foarte reuşite, fiecare tratând într-un mod nou povestea. Eu am văzut multe din ecranizările făcute, deşi nu pe toate. Mi-a plăcut mult povestea şi am fost curioasă cum a fost aceasta transpusă, de diferiţi regizori şi actori, în film. Una din ecranizări, cea din 1940, are în rolul lui Mr. Darcy pe Laurence Olivier. Pare mai degrabă teatru filmat şi acentul este pe latura comică a poveştii. Dar oricât de mult mi-ar fi plăcut Olivier, preferata mea este miniseria ecranizată de BBC în 1995, în care joacă Colin Firth şi Jennifer Ehle. Aici, filmul este, după părerea mea, cel mai apropiat de carte, de spiritul ei. Colin Firth este, de departe, cel mai bun Mr. Darcy. Poate de aceea, el a fost ales să joace şi în filmul după cartea lui Helen Fielding, Jurnalul lui Bridget Jones. Aici interpretează rolul unui Darcy modern. Mi-a părut rău că, deşi, în 1996 Colin Firth a fost nominalizat pentru prestaţia sa la premiul BAFTA pentru „Cel mai bun actor de televiziune”, nu a primit această distincţie. Filmul a fost premiat BAFTA pentru cea mai bună actriţă de televiziune, Jennifer Ehle. A primit de asemenea şi Premiul Emmy pentru cele mai bune costume. După această miniserie a urmat, în 2003, şi o ecranizare care transpune povestea în contemporaneitate, unde Elizabeth Bennet este o studentă care visează să ajungă scriitoare. În acest film s-a decis să i se dea un prenume Domnului Darcy, numindu-se, astfel, Will Darcy.

Foarte cunoscută şi apreciată este ecranizarea din 2005, unde regizorul prezintă personajele într-un mod alert şi, parcă, în continuă mişcare. Viziunea regizorului, Joe Wright, este mai putin consevatoare iar Elizabeth este mai degrabă o nonconformistă. În această viziune regizorală mi-a plăcut mult rolul tatălui, interpretat de Donald Sutherland. Keira Knightley şi Matthew McFadden sunt sunt foarte buni în rolurile lui Elizabeth şi Darcy, iar povestea de iubire este mai aprinsă şi pasională. Filmul a avut 4 nominalizări la Oscar: pentru muzică, decoruri, costume şi pentru cea mai bună actriţă în rol principal. Regizorul a câştigat premiul BAFTA pentru cel mai promiţător debutant.

Dacă Pe aripile vântului de Margaret Mitchell a fost continuată de Alexandra Ripley cu romanul Scarlett, nu-i de mirare că au existat continuări contemporane şi ale acestui roman. Una dintre continuatoarele romanului, este scriitoarea Rebecca Ann Collins cu seria The Pemberley Chronicles. În bibliotecă avem doar una din cărţile acestei serii, în limba maghiară, Pemberley – krónikak. Sunt curioasă când se vor edita şi cine va edita aceste romane şi în limba română. Scriitoarea a scris, se pare, o serie de romane prin care se continuă poveştile personajelor începute în romanul Mândrie şi prejudecată.

În afară de ecranizări şi continuări sunt şi multe opere care fac trimiteri sau referiri către acest roman. Un exemplu este cartea lui Helen Fielding Jurnalul lui Bridget Jones,  ecranizată şi ea în 2001. Una din trimiterile evidente, despre care vorbeam, este numele personajului masculin – Mark Darcy (jucat, cum spuneam, în film, tot  de Colin Firth). O altă poveste pe baza poveştii este şi miniseria, Lost in Austen, care pleacă de la romanul Mândrie şi prejudecată. Eroina, contemporană cu noi, este o iubitoare a acestei cărţi. Citind şi recitind cartea, ea evadează din viaţa cotidiană. Refugiindu-se în carte, se trezeşte într-una din zile că se aud zgomote, se deschide o uşă prin care apare chiar Elizabeth Bennet. Ele fac schimb de locuri şi, astfel, Amanda Price ajunge în Hertfordshire, tocmai când este anunţată sosirea domnului Bingley la Netherfield. Ce înseamnă această schimbare de personaje şi în ce fel se schimbă povestea originală, poate că ar fi bine să urmăriţi şi să vedeţi.

Nu am menţionat toate ecranizările. Nu am văzut filmul muzical indian, Bride and Prejudice, făcut la Bollywood în 2004, sau cel despre care am citit că ar fi apărut în 2011 – A Modern Pride and Prejudice şi nici serialul făcut de BBC în 1980. Dacă le-aţi văzut, dacă aţi văzut şi altele, vă rog să-mi scrieţi şi să-mi spuneţi părerea despre ele. Bineînteles că aştept să văd cum v-a plăcut cartea, pentru că ea este cea de la care, să nu uităm, a plecat tot restul.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ca de obicei vă recomand să citiţi şi pe: Stefania’s, LaFeeBlanche, Cronicile unui psihoterapeut, Cu capul în nori, Innerspacejournal, Istorii regăsite, Luna Pătrată, Teo Negură, Coltu’ cu Muzică, Laura Meleacă -Cinemateca Trisk, ChGabriela‘s. Moniqueclassique’s, Alive, Fructitza. Un nume nou, aici la mine, o scriitoare tânăra, de doar 18 ani –  Andra Pavel

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: