RSS

Arhive pe etichete: Margaret Mitchell

Scarlett, de Alexandra Ripley – La Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Astăzi, când aniversăm un an de la prima discuţie în cadrul Clubului de lectură „Să povestim despre-o carte, vom discuta despre alexandra-ripley-2un roman modern, o continuare a romanului Pe aripile vântului de Margaret Mitchell şi anume Scarlett, de Alexandra Ripley (n. 08 ianuarie 1934 – d. 10 ianuarie 2004).  Povestea iniţială, de la care a pornit acest roman. a fost şi este una dintre scrierile mele favorite. Mi-a plăcut felul în care scriitoarea a reuşit să redea culoarea Sudului american şi felul în care a descris războiul de secesiune şi urmările acestuia asupra populaţiei locale. Am citit şi m-am simţit parte din aceea lume, am fost alături de acei oameni pe care viaţa i-a încercat şi am apreciat felul în care unii au reuşit să se adapteze şi să evolueze în lumea nouă. Personajele principale au fost atât de vii, de complexe, i-ai cunoscut atât de bine, iar întruparea lor pe ecran a fost de asemenea o reuşită. Finalul cărţii, care lasă la latitudinea imaginaţiei fiecăruia cum s-ar putea continua această poveste, este motivul pentru care lumea şi-a dorit o continuare.

ScarlettCitisem undeva, cândva, că Alexandra Ripley este câştigătoarea unui concurs iniţiat în SUA, care urma să stabilească cea mai bună continuare a romanului scris de Margaret Mitchell şi tocmai de aceea romanul este continuarea autorizată. Nu ştiu dacă este adevărat pentru că nu am reuşit să regăsesc această informaţie. Ceea ce ştiu este că Warner Books a câştigat drepturile de-a edita această carte după o adevărată licitaţie. S-a tradus rapid în 18 limbi şi a fost editat în milioane de exemplare. Deşi un bestseller, a fost mai puţin bine primit de critici. Pentru mine a fost o lectură aşteptată, o lectură pe care mi-am dorit s-o citesc încă de când am auzit că a fost scrisă şi va apărea în Statele Unite ale Americii. Am sperat ca povestea de iubire a celor doi protagonişti va reuşi să treacă peste obstacole şi nu se va termina atât de brusc, cu o uşă trântită, tocmai când Scarlett îşi dă seama că iubirea ei adevărată este Rhett Butler. Mi-am imaginat o continuare, mi-am imaginat o poveste, dar nu m-am aşteptat ca acestă continuare să schimbe aproape fiecare personaj al cărţii sau să mute acţiunea de pe un continent pe altul 🙂 M-am gândit în timp ce citeam că probabil Alexandra Ripley, deşi ea însăşi fiică a Sudului şi în a cărei operă regăsim aceea lume în alte romane de dragoste, probabil că a trebuit să apeleze la un fel de artificiu. Putea să continue să scrie despre o lume familiară, dar care presupunea Gone with the windo profundă cunoaştere a personajelor, a ticurilor, a felului lor de-a reacţiona. Era o întreagă lume pe care ar fi trebuit să o readucă la viaţă, să continue viaţa atât de multor personaje încât probabil că i-ar fi trebuit măcar 10 ani ca să-o poate face, atâţia câţi i-au trebuit scriitoarei Margaret Mitchell pentru ca să scrie Pe aripile vântului. Poate nici după alţi 10 n-ar fi reuşit ca romanul să fie la fel de strălucitor, de plin de pasiune, cum a fost originalul. De aceea a mutat acţiunea în Irlanda, unde Scarlett, dându-şi seama că nu-l poate recuceri pe Rhett, se retrage. Este o altfel de fugă la Tara, unde să-şi încarce „bateriile”. Tara, plantaţia familiei, i-o dă fiului ei, Charles (primul său născut) şi ea se întoarce în Irlanda, la vechea proprietate a familiei, Ballyhara, de unde se trăgea tatăl ei, Gerald O’Hara. Acolo este o altă lume confruntată de alte probleme, măcinată de veşnica problemă naţională dintre irlandezi şi englezi. Acolo unde oameni sunt plini de superstiţii şi reacţionează violent în unele situaţii. S-a terminat războiul de secesiune, dar Scarlett nimereşte parcă într-un altfel de război civil. Nobilii englezi o dispreţuiesc, iar oamenii simpli sunt superstiţioşi, uşor de manipulat şi destul de greu de controlat. Totuşi Scarlett reuşeşte să se impună, să treacă peste toate câte îi sunt aruncate în faţă. Povestea de iubire este plină de suişuri şi coborâşuri. Rhett te dezamăgeşte reîntorcându-se la Charleston şi îmbrăţişând viaţa pe care o critica cu atâta putere în romanul anterior. Dispare omul puternic, piratul ironic, cald şi pasional şi devine doar un simplu gentleman al sudului. Scarlett, urmărindu-l iniţial îşi dă seama că nu-l va recupera şi de aceea pleacă în Irlanda. Totuşi drumurile lor se intersectează des şi Rhett este cel care o salvează… într-un moment dificil. Cum se termină povestea n-o să vă spun. Cei care aţi citit deja – ştiţi, iar celorlaţi dintre voi care vreţi s-o citiţi nu vreau să vă stric surpriza.Scarlett 1

Romanul a fost ecranizat într-o miniserie, dar aşa cum cartea este departe de-a ajunge la nivelul atins de romanul Pe aripile vântului, la fel de dezamăgitoare mi s-a părut şi ecranizarea din 1994 comparativ cu filmul realizat în 1939. Deşi Timothy Dalton s-a străduit, pentru mine Clark Gablle a fost de neînlocuit pentru că eu consider că l-a întruchipat perfect pe Rhett, aşa cum mi-l imaginam.  Părerea pe care o am despre interpretarea lui Vivien Leigh în rolul lui Scarlett este scrisă pe larg într-un articol dedicat actriţei şi nu vreau să mă repet.

Dacă ar fi să trag o concluzie – dacă aş fi citit cartea şi n-ar fi fost o continuare a unei alte poveşti – mi-ar fi plăcut. Este antrenantă, plină de suspans, se citeşte rapid şi are dese răsturnări de situaţie aşa încât nu este plictisitoare. Are de toate – dragoste, politică, mod de viaţă a chiar două societăţi diferite, despărţite de un ocean. Totuşi pentru că este o continuare – mi-a plăcut mult mai puţin şi mi-a displăcut şi modul în care a fost tradusă. Cred că dacă măcar felul de-a vorbi al negrilor s-ar fi păstrat în traducere ar fi fost un mod prin care m-aş fi simţit mai aproape această carte.

question-markAş vrea ca astăzi să nu fac o analiză mai aprofundată de atât a romanului, a personajelor sau a miniseriei care l-a ecranizat. Aş vrea ca fiecare din voi să povestiţi despre cum v-a plăcut sau displăcut cartea sau filmul. Aş vrea să ştiu ce părere aveţi în general despre continuări moderne la romane celebre şi chiar despre traduceri – dacă n-aţi apucat să vorbiţi despre asta în articolul pe care l-am scris special pe această temă. Aş vrea să ştiu cum ar fi trebuit să se termine cartea – în opinia voastră – ce alt final aţi fi ales sau aţi ales – atunci când aţi citit ultimele cuvinte ale romanului Pe aripile vântului?

Dacă aţi scris despre această carte sau despre film, vă rog să-mi lăsaţi link-uri în comentarii. Pentru moment puteţi să citiţi ce a scris Ely pe blogul Cuvinte vrăjite

 

Reclame
 

Etichete: , , , , , , ,

Vivien Leigh – la un secol de la naştere


Simt nevoia să scriu câteva cuvinte despre actriţa Vivien Leigh, Lady Olivier, de la a cărei naştere se împlinesc astăzi 100 de ani. Născută pe 5 noiembrie 1913, în oraşul Darjeeling, Bengalul de Vest, India, actriţa, pe numele de botez Vivian Mary Hartley, ne-a devenit cunoscută sub numele primit cu ocazia primei sale căsătorii, cu avocatul Herbert Leigh Holman, căsătorie ce a durat din 1932 până în 1940. Vivien Leigh a fost o actriţă britanică, ce a rămas celebră pentru multe din rolurile sale, totuşi premiată cu Premiul Oscar a fost doar pentru două dintre ele: pentru rolul Scarlett din ecranizarea cărţii scriitoarei Margaret Mitchell, Pe aripile vântului şi pentru rolul lui Blanche DuBois, din ecranizarea piesei lui Tennesse Williams, Un tramvai numit dorinţă, pe care anterior l-a jucat şi în teatru. Pe lângă aceste două premii importante, actriţa a primit şi premiul Tony pentru Cea mai bună actriţă într-un rol principal dintr-un musical (musicalul Tovarich, 1963).

În 1940, Laurence Olivier şi Vivien Leigh s-au căsătorit oficial în California, divorţând 20 de ani mai târziu Citeste mai mult: adev.ro/njauhd


În teatru, cât şi în film a colaborat cu Laurence Olivier, marea sa iubire, cel de-al doilea soţ al ei, cu care a fost căsătorită din 1940 până în 1960. În 1947, când Laurence Olivier a fost ridicat la rang de cavaler, Vivien Leigh, l-a însoţit la Palatul Buckingham, şi de atunci fost cunoscută, conform legilor, sub numele de Vivien, Lady Olivier chiar şi după divorţul ei de Laurence Olivier.

Viaţa actriţei a fost tulburată de faptul că, la maturitate, a suferit de o tulburare bipolară şi de tuberculoză, de care a şi murit, la vârsta de 54 de ani, pe 8 iulie, 1967. În ciuda acestor probleme medicale, care i-au influenţat viaţa socială, sau poate tocmai datorită acestora, Vivien Leigh a avut un talent remarcabil, poate nu îndeajuns de preţuit la vremea respectivă. Ea însăşi credea că frumuseţea o împiedică să fie luată în serios ca atricţă. Eu zic că şi-a demonstrat cu prisosinţă talentul, iar premiile primite sunt o garanţie a acestui fapt. Cu toate astea, pentru mine, în amintire îmi va rămâne veşnic tânără, frumoasă, deosebită, ambiţioasă şi energică, aşa cum am perceput-o prin rolul ei, Scarlett O’Hara. Mi-o imaginez pe pajiiştea de la Doisprezece Stejari / Twelve Oaks, sau la Tara alături de tinerii de familie bună, ce-i faceau curte. Despre performanţele sale şi cariera sa atât  cinematografică cât şi teatrală am citit destul de multe atât pe wikipedia, cât şi pe un blog excelent dedicat filmelor clasice şi care are multe articole, poze şi filmuleţe dedicate marii actriţe.

Despre ea regizorul George Cukor a spus că era:

actriță desăvârșită, stânjenită de frumusețea sa. (Shipman, David, Movie Talk, St Martin’s Press, 1988, pag. 126)

Garson Kanin o considera:

o persoană uimitoare a cărei frumusețe răvășitoare a tins spre eclipsarea realizărilor sale din cariera de actriță. Marile frumuseți sunt rareori și mari actrițe — deoarece nu au nevoie să fie. Vivien era diferită; ambițioasă, perseverentă, serioasă, deseori inspirată” (Shipman, op. cit., p. 125)

Vivien Leigh declara, într-un interviu din 1961, că şi-a simţit frumuseţea ca fiind un handicap:

oamenii cred că, din moment ce arăți destul de bine, nu ești capabil să interpretezi, iar mie îmi păsa numai de interpretare, cred că frumusețea poate fi un mare handicap, dacă îți dorești să arăți ca și personajul pe care îl joci, care nu este de multe ori ca și tine”

Poate îmi spuneţi şi voi, în ce filme aţi văzut-o, care rol v-a plăcut mai mult, ce v-a impresionat din

Cover of "Anna Karenina (1948)"

Cover of Anna Karenina (1948)

impresionanta carieră a actriţei. Vă recomand să vedeţi, sau să revedeţi cele două filme de Oscar sau orice alt film care v-ar place. Mie una, mi-ar place să văd filmul Anna Karenina în interpretarea ei, că tot am vorbit recent de această carte, de acest film. Dacă nu aveţi nici o altă preferinţă, poate vedeţi filmul Dark Journey, postat cu dărnicie pe blogul Moniqueclassique’s, unde o putem revedea pe Vivien Leigh alături de Conrad Veidt. Vizionare plăcută!

 
39 comentarii

Scris de pe noiembrie 5, 2013 în Aniversări culturale

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Trandafiri – de Leila Meacham


Cartea pe care v-o recomand astăzi este o saga de familie. Am citit-o recent, la recomandarea uneia dintre Trandafiri - Leila Meachumtinerele ce scriu frumos despre cărţi – Sayuki. Am fost curioasă de carte încă de când am citit: „as vrea sa fiu Mary Toliver din Trandafiri. De ce? Pentru ca e singurul personaj dintr-o carte care mi-a placut foarte mult” . Ăsta era răspunsul dat la o întrebare – ce personaj ar alege să incorpereze, pentru două zile. M-am întrebat cum anume putea Leila Meacham, autoarea romanului, să fi descris personajul în carte, pentru ca să fie pe gustul unei adolescente. Când m-am apucat să citesc romanul, n-am ştiut decât acest lucru şi că este o saga de familie, dar am decis că trebuie să fie bun, dacă cineva l-a trăit cu asemenea intensitate.

Titlul cărţii provine de la o legendă a două familii, cu descendenţă nobiliară provenind din familiile regale engleze, aflate în conflict în timpul Războiului celor Două Roze – familia Lancaster şi familia York. După anii 1600 aceşti descendenţi emigrează în America şi întemeiază plantaţii mari în jurul viitorului oraş Charleston. Vechile răfuieli sunt uitate pentru că trebuie să îşi unească eforturile  pentru a-şi întemeia plantaţiile, oraşul, averea. Ceea ce rămâne ca simbol a vechii lor vieţi, a strămoşilor lor, sunt trandafirii pe care fiecare îi cultivă – Familia Warwick ce provenea din Casa de York – cultiva trandafiri alb, pe câtă vreme famlia Toliver avea ca simbol trandafii roşii – ai Casei de Lancaster. Acesta ar fi o prezentare succintă a istoriei familiei ce este spusă în primele pagini ale cărţii. Saga de familie începe şi dezvoltă însă, mai degrabă, povestea peste sute de ani a unor fii, care nefiind primii născuţi, se hotărăsc să plece spre vest să-şi întemeieze propriile lor plantaţii, după 1800. Aşa ajung în Texas şi alături de o altă familie influentă,  DuTrandafiri rosii albi roz - grozav.ro Mont, – de data asta de provenienţă franceză – îşi întemeiază propriile averi. Legenda trandafirilor spune că cel de culoare roşie cere iertarea, cel de culoare albă oferă iertarea, iar cel roz spune că iertarea nu se acordă. În felul acesta nu era nevoie de vorbe, fiecare din cele trei familii ştiind semnificaţia celor trei culori.

Povestea de viaţă şi iubire se începe prin ochii lui Mary Toliver, care, aflată la anii senectuţii, îşi aminteşte de anii tinereţii, de felul în care moştenirea i-a afectat viaţa personală şi de marea iubire a vieţii ei, Percy Warwick. Dragostea pentru pământ – similară, oarecum, cu ceea ce trebuie să fi simţit Ion (al lui Liviu Rebreanu) – copleşeşte orice alt simţământ, chiar şi pe cel pentru omul iubit. Poate deveni de-a dreptul o obsesie, care este, în felul ei, parte dintr-un „blestem” familial. Distructivă pentru orice alt lucru, orice alt fel de relaţie, această preocupare, această moştenire de familie consumă totul, parcă ar fi o fiiinţă geloasă pe orice sentiment al proprietarei. Pământul devine posesiv, iar blestemul lui curmă din frageda tinereţe viaţa moştenitorilor de gen masculin. Aşa că rămân femeile posedate, obsedate şi dedicate plantaţiei Somerset. Cum poate să răzbească o dragoste umană, cum poate să-o înfrângă pe cea ancestral legată de pământ? Mai ales dacă şi mândria şi încăpăţânarea le stă împotrivă.

Leila MeachamTrandafiri (Roses) este romanul de debut al Leilei Meacham. Vă recomand cartea şi pentru că, citind-o mi-am amintit de Margaret Mitchell. Deşi, după părerea mea, cartea în sine nu se compară cu forţa şi vigoarea poveştii din Pe aripile vântului, personajul principal, Mary, este la fel de obsedat de datorie, de bani, de plantaţie, ca şi Scarlett. Sunt două personaje bine conturate, extrem de puternice şi care pot, parcă, să ducă lumea pe umeri. Fără să le lipsească feminitatea, ele reuşesc acolo unde mulţi bărbaţi ar fi clacat. Amândouă iau decizii injuste faţă de anumite persoane, în vederea unui bine general, pentru a-şi păstra plantaţia (Scarlett se mărită cu pretendentul sorei sale, Frank Kennedy, iar Mary vinde o bucată de pământ care în fapt nu era a ei, fiind moştenirea fratelui său). Similarităţi ar fi şi în ceea ce priveşte iubirea, recunoaşterea şi importanţa pe care o are aceasta în viaţa fiecareia. La anii bătrâneţii Mary decide s-o scutească pe moştenitoarea ei de asemenea povară şi blestem. Oare Rachel, moştenitoarea ei, va acepta hotărârea sau va continua să facă aceleaşi alegeri şi greşeli ca şi mătuşa ei?

Ce mi-a plăcut mai puţin – faptul că romanul se încheie prea brusc, după ce acţiunea trenează, la un moment dat. Prima parte este mai elaborată, Mary copleşeşte celelalte personaje iar povestea ei şi a lui Percy este vie, consumatoare, un love story, pe câtă vreme povestea lui Rachel, cea care continuă romanul este puţin estompată şi schematică.

Ce pot să vă scriu despre autoare? S-a născut cca 1938/1939 în Minden, Louisiana, dar a crescut în Texas. A făcut facultatea la North Texas State University. A fost profesoară de limba engleză la liceu şi locuieşte şi în prezent în San-Antonio, Texas. După ce s-a pensionat s-a reîntos să scrie cartea pe care o începuse încă din 1980 şi care a fost publicată abia în 2010. A scris romanul său de debut tâziu, după vârsta de 65 de ani. Dacă Margaret Mitchell a lucrat timp de 10 ani la romanul ei, se pare că şi acestui roman i-a trebuit mult până să se nască. Amândouă scriitoarele au fost bune cunoscătoare ale vieţii şi istoriei locurilor pe care le-au descris, fiind născute şi crescute, una în Atlanta, cealalată în Texas. Cât despre publicare – a fost tot o întâmplare, ca şi în cazul lui Margaret Mitchell – cu ajutorul unei prietene şi-a găsit şi editor pentru carte, pentru că, total întâmplător, nepoata acelei prietene era căsătorită cu David McCormick, agent literar din New-York. După succesul pe care l-a avut prima carte, a mai scris un alt roman, de ample dimensiuni – Tumbleweeds, care a apărut în 2012. Într-un interviu, autoarea spunea că lucrează în prezent la o carte, a cărei poveste se petrece anterior celei din Trandafiri (Roses).

Cu acestea, vreau să închei mulţumindu-i lui Sayuki pentru recomandare 🙂 Iar pe voi vă aştept cu comentarii – dacă aţi citit cartea sau, dacă nu, poate o veţi face. O puteţi găsi şi la biblioteca noastră şi mă gândesc că trebuie să fie şi la alte biblioteci.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Capriciile succesului literar. Cazul Margaret Mitchell


Ce citim? Pe cine citim? Cum alegem ce să citim? Cine sau ce ne influenţează decizia? De obicei, alegem cărţi despre care am auzit sau autori cunoscuţi. Numele unui autor cunoscut este de multe ori sinonim cu cartea bună. Când alegi să citeşti un debutant, să zicem că mergi la risc. Nu ştii ce gen de lectură îţi oferă, nu ştii dacă îţi va plăcea sau nu. Aici este importantă munca editorului, publicitatea făcută şi felul în care autorii debutanţi reuşesc să se impună publicului care vine la lansările de carte. Ce se întâmplă însă când o autoare necunoscută scrie un best-seller cum este Pe aripile vântului. Îţi pui întrebări de genul: Cine este această persoană? De unde a venit? Ce a determinat-o să scrie? Ce fel de persoană este sau a fost? De ce a scris atât de puţin? Am să încerc să o prezint pe Margaret Mitchell cât pot eu de frumos, pentru că este una dintre scriitoarele mele preferate. S-a născut pe 8 noiembrie 1900, în Atlanta, Georgia (SUA). Am vrut să ştiu mai multe despre ea şi am aflat că multe din trăsăturile ei şi din istoria familiei se regăsesc în cartea atât de celebră. La fel ca şi Scarlett O’Hara, Margaret descindea dintr-o familie de plantatori de bumbac. Tatăl ei, avocat, era preşedintele Societăţii de Istorie din Atlanta. Mama ei era şi ea autoare a unor lucrări despre istoria sudului care au fost publicate în reviste de specialitate. Toată copilăria ei, Margaret a fost înconjurată de oameni care au ştiut să-i spună poveşti şi istorii adevărate despre vremurile fericite ale Sudului înainte de a avea loc războiul de secesiune. Atât strămoşii din partea tatălui cât şi a mamei sale au venit în America cu mult timp înainte, dar cel care o impresionează atât de mult încât să-l introducă în roman este străbunicul dinspre mamă, Philip Fitzgerald. Acesta a fugit, se pare, din Irlanda, urmărit de soldaţii englezi. S-a stabilit în America, unde s-a ocupat cu negoţ până a putut să-şi cumpere o plantaţie. Având plantaţia i-a fost mai uşor să se însoare cu o domnişoară dintr-o familie catolică, de oameni avuţi. De aici au apărut, în roman, Gerald şi Ellen O’Hara. Idea acţiunii din Pe aripile vântului i-a venit, după cum declara autoarea, pe când era doar o şcolăriţă. Mergând cu mama ei într-o plimbare, a văzut case năruite, păduri încă carbonizate, gropi de obuz încă neastupate de iarbă, iar din loc în loc câte o fermă prosperă. Se pare că explicându-i despre cum s-a ajuns aici, mama i-ar fi spus Când vin marile încercări, marile furtuni, toţi oamenii devin egali şi tot ceea ce hotărăşte soarta fiecăruia în parte e puterea lui fizică şi înţelepciunea minţii lui„.  Între anii 1914-1918 Margaret Mitchell a fost elevă la Washington Seminary din Atlanta, un pension de fete, care le pregătea pe eleve pentru societate şi viaţa culturală. Se pare că acolo a început să scrie, fiind editorul literar al anuarului Facts and fancies şi preşedinta Societăţii literare. A fost de asemenea şi fondatoarea şi preşedinta clubului dramatic. Să zicem că era populară, îi plăcea şcoala, iubea teatrul şi îi plăcea, de atunci, să scrie. Viaţa scriitoarei Margaret Mitchell n-a fost uşoară. Poate de aceea şi romanul Pe aripile vântului este unul închinat supravieţuirii. Supravieţuind tuturor pierderilor reuşeşte Scarlett să trăiască, să lupte pe mai departe. Una din pierderile comune ale autoarei cu personajul literar este pierderea timpurie a mamei sale. Mama autoarei moare în 1919, iar ea este nevoită să-şi întrerupă studiile pentru a avea grijă de fratele şi tatăl ei. În 1922, se mărită cu Berrien Kinnard Upshaw, fiul unei importante familii tipic sudiste. Totuşi, căsătoria lor durează extrem de puţin, la fel ca şi prima căsătorie a lui Scarlett (cu Charles), doar patru luni. După această perioadă scurtă soţul lui Margaret pleacă, în mod ciudat, părăsind-o şi nemaiîntorcându-se vreodată. După o perioadă de 2 ani de aşteptare, aceată căsătorie a fost anulată. Margaret, părăsită de soţul ei, se află în situaţia de a-şi căuta serviciu. Se angajează la o revistă, Atlanta Journal Sunday Magazine, unde scrie articole, interviuri şi povestiri sub pseudonimul literar Peggy Mitchell. În 1925 se căsătoreşte cu John Robert Marsh, care a fost cavalerul de onoare al primului ei soţ. Cum s-a născut şi a fost publicat romanul Pe aripile vântului? probabil dintr-un capriciu favorabil al sorţii. Margaret Mitchell şi-a rupt glezna în 1926. Fiind nevoită să stea acasă, a citit extrem de mult şi se plângea soţului că se plictiseşte. Acesta, se pare, că i-ar fi zis că, decât să citească atâta, mai bine să se apuce să scrie. Aşa a început lucrul la romanul care avea să devină atât de celebru. A început să scrie începând cu ultimul capitol, după care a scris în mod aleator celelalte. Marea majoritate a cărţii a fost gata în trei ani. Ulterior, însă, au venit revizuirile. Romanul a fost scris în secret. Singurul care ştia despre el era soţul ei. Totuşi, se pare că, un căutător de talente literare al editurii Macmillan, Harold Latham, a aflat de acest manuscris. Aşa că a venit, în 1935, să-l vadă. Scriitoarea însă n-a vrut să recunoască faptul că a scris romanul. Dar aici intervine din nou soarta, care, sub masca unui prieten ce îi contestă talentul şi îi spune că el oricum se gândea că n-ar fi în stare să scrie ceva serios, o provoacă şi, în acest fel, o convinge pe Margaret să meargă să-i ducă editorului manuscrisul. Acesta a avut nevoie de un geamantan să ducă manuscrisul la New-York. După ce a semnat contractul cu editura, Margaret a revăzut şi rescris parte din roman. Personajul principal feminin, iniţial, se numea Pansy (Panseluţa), apoi Stormy (Furtunoasa). Numele de Scarlett (Stacojie), însă, aşa cum ne-am obişnuit, este mai potrivit personajului. Romanul s-a numit şi el Tomorrow Is Another Day (Mâine este o altă zi), Another Day (Altă zi), Tote the Weary Load, Milestones (Puncte de răscruce), Ba! Ba! Blacksheep (Ba! Ba! Oaia cea neagră), Not in Our Stars (Nu în stele noastre) şi Bugles Sang True (Goarnele ce cântau adevărul). Într-un final inspiraţia pentru titlul romanului a venit de la un vers dintr-o poezie favorită, Non Sum Qualis Eram Bonae sub Regno Cynarae, a lui Ernest Dowson „I have forgot much, Cynara! gone with the wind, / Flung roses, roses riotously with the throng.Mă gândesc că Margaret Mitchell era o perfecţionistă. A scris în jur de 10 ani la romanul care avea să apară în 1936 şi să-i aducă faima.  După cum spunea Margaret Mitchell, „a fost mult mai greu să fii autoarea lui după ce a apărut decât înainte”. Totuşi faima este ceva relativ. Nu a fost ceva care să o bucure. La început a acceptat să semneze cărţi, să meargă să vorbească la diferite întruniri. Apoi a încetat. Refuza orice astfel de implicare. A dus mereu viaţă modestă şi a vrut să rămână, în continuare, doar d-na Marsh. În 1937 romanul Pe aripile vântului primeşte premiul Pullizer. La doi ani de la apariţia romanului, acesta era, încă, numărul 1 în lista de „best-seller”. Concurând cu titluri celebre cum au fost Absalom! Absalom! a lui William Faulkner (apărut în 1936), Şoareci şi oameni a lui Steinbeck (1937), A avea şi a nu avea a lui Hemingway (1937), Fructele mâniei de Steinbeck (1939). În 1939 apare filmul, ecranizare a romanului, devenit extrem de celebru şi el. Filmul i-a crescut vânzările la carte. În trei ani a fost tradus în peste 26 de limbi. Gurile rele au început, invidioase, comentarii şi insinuări cum că n-ar fi scris ea cartea. La toate acestea s-au adăugat şi supărările, care au apărut din cauza subrezirii sănătăţii. Margaret Mitchell a trăit spaima de a-şi pierde vederea. Timp de luni de zile a fost nevoită la un repaos total, până când a început să-şi revină. Din acest motiv, mult timp nu s-a întors la masa de scris. A avut nevoie de o operaţie la coloană şi ulterior soţul ei, în 1945, a suferit un infarct. Toate acestea sunt explicaţii ale faptului că, având atât de mult succes cu primul roman, nu a încercat să publice nimic. Totuşi se pare că, la insistenţele editorilor, a început să scrie o carte, probabil continuarea romanului Pe aripile vântului. Bineînteles că scriitoarea a negat, dar având în vedere faptul că nici prima dată nu a recunoscut în faţa prietenilor că scrie, nu ar fi de mirare s-o fi făcut în secret, din nou. Pe 11 august 1949, John şi Margaret mergeau la film. Când au traversat o străduţă, Margaret a fost lovită de un taxi. Transportată de urgenţă la spital, a murit la 16 august, fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa. Soţul ei a ascultat ultima dorinţă testamentară şi a distrus toate celelalte manuscrise existente:The Big Four, ‘Ropa carmagin – nişte nuvele refuzate de edituri. Posibil atunci să fi dispărut şi romanul în lucru, rămânând doar manuscrisul cărţii Pe aripile vântului. Probabil autoarea, perfecţionistă cum era, fiind nemulţumită de rezultatele scrierii sale, sau de felul în care a lăsat povestea scrisă, a preferat să rămână în amintirea lumii cu un roman de debut ce a câştigat Premiul Pullizer şi care, într-o perioadă de criză financiară, a reuşit să atingă cele mai mari tiraje din istoria romanului american modern. A rămas, printre alte, şi un citat al autoarei, referitor la scrierea romanuluiIn a weak moment, I have written a book” (în traducere  – „Într-un moment de slăbiciune, am scris o carte„.)

Toată lumea a ştiut, cel puţin până în 1994, că Pe aripile vântului este singurul manuscris rămas şi singura carte scrisă de Margaret Mitchell. Totuşi, în acel an s-a descoperit o nuvelă de dragoste, Lost Laysen, scrisă de autoare la vârsta de 15 ani şi făcută cadou prietenului ei, Henry Love Angel. Scrisă pe două caiete, această lucrare a stat la păstrare alături de câteva scrisori pe care destinatarul le păstrase. Acesta a murit în 1945, dar fiul lui doar în 1994 a descoperit aceste scrisori şi această lucrare. Lost Laysen a fost publicată în 1996, la 80 de ani de la data conceperii ei. A avut un deosebit succes, având în vedere numele autoarei şi povestea incredibilă a apariţiei manuscrisului. Tradusă și în limba română această lucrare cu titlul Insula pierdută a apărut, tot în 1996, la Editura RAO. În 1994 s-a turnat un şi film, A Burning Passion: Margaret Mitchell story, despre viaţa lui Margaret Mitchell. Nu ştiu cât de apropiat este acest film biografic de viaţa scriitoarei, pentru că din nefericire nu l-am văzut. Aştept comentarii şi eventuale păreri despre filmul, în care Shannon Doherty a jucat rolul lui Margaret Mitchell.

Această prezentare necesită JavaScript.

 
33 comentarii

Scris de pe mai 5, 2012 în Despre scriitori

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Pe aripile vântului


Pe aripile vântului

Pe aripile vântului

Pe aripile vântului / Elfújta a szél este o carte care trebuie citită. Scriitoarea, Margaret Mitchell,  a reuşit, prin scris, să recreeze o lume apusă – cea a Sudului din America. Atmosfera creată de autoare este atât de reală încât, citind, te aştepţi să-ţi apară dinaintea ochilor impunătoarea plantaţie Doisprezece Stejari sau Tara, cea cu pământul ei roşu. Domnii cu avere, deţinători de plantaţii, domnişoarele de familie bună sau gentlemenii lor curtezani trăiau într-o idilică lume unde toate muncile erau îndeplinite de sclavi. Războiul bate la uşă şi dintr-o dată lumea aceea se fărâmiţează. Războiul dintre Nord şi Sud este descris, în carte, prin prisma femeilor şi bătrânilor ce aşteptau cu nelinişte acasă şi urmăreau cu înfrigurare noutăţile despre front sau priveau cu oroare şi deznădejde listele celor căzuţi pe câmpul de bătaie. În toată aceea nebunie şi groază se naşte un cuplu celebru – Scarlett O’Hara şi Rhett Butler. Scarlett, după cum spune şi cartea „nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei”. Este necitită (habar n-are cine a fost familia Borgia, dar fiind „străini” nici n-o interesează). Este îndrăgostită sau, cel puţin, crede că-şi doreşte să se mărite cu Ashley Wilkes, în parte pentru că i se pare inaccesibil, iar pe de altă parte şi-ar dori să fie doamnă pe plantaţia Doisprezece Stejari aşa cum e mama ei la Tara. Crede că a deţine lucruri este mai important decât a le cunoaşte şi trăieşte clipa în mod intens. Deşi nu-i convine când tatăl îi spune că singurul lucru care contează este pământul roşu al Tarei, acesta este întotdeauna refugiul ei şi locul unde se încarcă pentru a putea să înfrunte viaţa. Pentru Scarlett devine uşor să facă bani, să facă afaceri, să discute în mod concret. Nu reuşeşte, însă, să recunoască sentimente, să îşi dea seama de importanţa oamenilor din viaţa ei. Îşi iubeşte părinţii şi confundă dragostea ei pentru aceştia în ataşamentul pentru pământul roşu al TAREI. Ea iubeşte rochiile, podoabele – tot ceea ce poate atinge. Sentimentele sunt o provocare prea mare, nu este suficient de matură sau de introspectiva pentru a le înţelege. Eroul principal al cărţii, Rhett Butler, este un paria al societăţii bune, nefiind primit în casele acestora. Este un „bărbat înalt şi voinic”….. cu „dinţii albi ca de fiară, sub o mustaţă neagră tăiată scurt.””… tenul oacheş ca al unui pirat şi ochii negri şi îndrăzneţi tot ca a unui pirat”, ….”nasul subţire, vulturesc” şi cu „buze roşii şi pline” şi fruntea lată. De la bun început Rhett se arată interesat de Scarlett şi fără voie asistă la declaraţia ei de iubire pentru Ashley. Toată relaţia lor este definită de acest moment. Rhett ştie de la început că Scarlett este îndrăgostită de altcineva, dar o doreşte, o iubeşte „atât cât un bărbat poate iubi o femeie”. Această iubire este, însă, camuflată pentru că ştie că Scarlett ar profita de aceasta. În schimb, face în aşa fel încât să o ajute pe Scarlett cu orice prilej. Iubirea lor este, parcă, mereu în contratimp. Melanie este o adevărată doamnă a Sudului, aducând, prin felul de a fi, cu mama lui Scarlett. O iubeşte şi îi este recunoscătoare lui Scarlett şi o ajută la rândul ei. Ele două se completeaza reciproc, fac un tot. Parcă odată cu moartea lui Melanie sentimentele dau năvală asupra lui Scarlett şi vede pentru prima data iubirea adevarată. Ashley este un gentlemen al Sudului, un om înfrânt odată cu pierderea războiului. El este susţinut financiar de Scarlett şi spiritual de soţia lui Melanie. În fapt, un visător şi un om prea puţin practic, el este copleşit de realităţile crude ale lumii în care a ajuns să trăiască.

Scarlett este una din cele mai puternice şi bine descrise personaje feminine. Seamană mult cu femeile zilelor de azi. În perioada în care a fost publicată cartea (1936), femeile, încă, nu aveau libertatea de acum. Mai degrabă mame şi soţii ele nu aveau o independenţă financiară deosebită. Ca lecţie de viată, cred că este important să îţi recunoşti sentimentele, să te dezvolţi spiritual, să fii stăpânul tau, să poţi să te descurci în orice situaţie cu orice ai la îndemână. Finalul cărţii lasă loc interpretărilor – „la urma-urmelor, e şi mâine o zi” poate fi următoarea luptă la care se angajează Scarlett, lupta pentru recucerirea iubirii. De asta eu sper că, dacă ar fi continuat povestea, Margaret Mitchell ar fi ales ca aceste sentimente trezite la viaţă, să îşi poată urma calea.  Margaret Mitchell a scris, se pare, continuarea acestei cărţi, dar la moartea ei, din dorinţa exprimată în testament, toate manuscrisele au fost arse de către soţul scriitoarei. Continuarea scrisă, în 1991, de Alexandra Ripley nu atinge valoarea cărţii originale, iar mini seria realizată, în 1994, după această carte nu este comparabilă cu filmul din 1939.

Sper să vă fi convins să cititţi, dacă n-aţi citit până acum cartea. Este mult mai bună şi mai cuprinzătoare decât ecranizarea realizată în 1939. Puteţi, dacă sunteţi utilizatorii bibliotecii nostre, să împrumutaţi filmul de la Secţia de Artă şi Carte franceză, a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara – Deva.

 

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: