Citadela, Gran Canaria sau pur şi simplu A. J. Cronin

A.J. Cronin

Azi vreau să povestim despre un autor care mi-a plăcut mereu, chiar şi atunci când nu ştiam nimic despre viaţa sa sau despre impactul pe care l-au avut scrierile sale. Archibald Joseph Cronin a fost un medic şi scriitor scoţian. S-a născut pe 19.07.1896 în Cardcross, Dunbartonshire, Scoţia, Marea Britanie şi a murit la vârsta de 84 de ani, pe 06.01.1981 în Montreux, Elveţia. Anul acesta s-au împlinit 125 de ani de la naşterea şi 40 de ani de la moartea scriitorului.

Am citit multe dintre romanele sale, dar abia recent am aflat mai multe despre viaţa sa. Faptul că a fost medic am ştiut, dar nu ştiam că a plecat voluntar în Primul Război Mondial, fiind chirurg în marina regală britanică. Reîntors din război şi-a continuat studiile medicale efectuându-şi stagiul de practică în Ţara Galilor între 1921 şi 1924. În 1924 a fost numit inspector medical pentru minele din Marea Britanie. În această capacitate a investigat bolile profesionale din această ramură a industriei şi a făcut un studiu privitor la corelaţia dintre praful de cărbune inhalat şi bolile de plămâni, studiu care a fost publicat în anii următori. În 1926 şi-a deschis un cabinet în Londra, dar din pricina problemelor de sănătate a fost nevoit să renunţe şi atunci a început să scrie. Primul său roman a fost Hatter’s Castle (1931) / Castelul pălărierului / A kalapkirály, care a avut un succes rapid şi a fost ecranizat în 1941. M-a impresionat cartea iar personajul principal, James Brodie, este unul dintre acele personaje teribile pe care nu le poţi uita. Obsesia lui privitoare la posibilitatea naşterii sale nobiliare îi terorizează şi distruge familia.

Mi-a rămas în minte şi romanul Sub stele, care urmăreşte viaţa grea a locuitorilor dintr-o localitate minieră. Cred că dintre toate cele pe care le-am citit, acesta este cel mai apăsător, mai întunecat şi uneori fără speranţă. Este firesc ca operele lui să fie uneori apăsătoare pentru că el a fost un reprezentant al curentului realist în literatură. La fel ca alţi scritori realişti (Charles Dickens, Emile Zola, Liviu Rebreanu) a reuşit să creeze fresce ale epocii sale prin romanele sale. Opera lui este puternică prin stilul narativ atractiv şi cursiv, prin atenţia la detalii şi prin îmbinarea reuşită a realităţii dure cu povestea ficţională.

Romanul care m-a făcut să încep să-l citesc pe Cronin este: The Citadel (apărut în 1937) / Citadela / Réztábla a kapu alatt, un roman în care regăsim problemele locuitorilor din oraşele miniere a acelei perioade, a bolilor cu care minierii se confruntau, dar şi despre incapacitatea sistemului medical şi incompetenţa medicilor. Sub formă literară, Cronin a reuşit să transpună într-o formă atractivă şi interesantă pentru marele public problemele întâlnite pe vremea când era inspector medical. Prin publicarea acestui roman şi-a făcut mulţi inamici printre colegii de breaslă. S-a format şi un grup de specialişti (medici) care au depus un efort considerabil în vederea interzicerii cărţii. Totuşi, în ciuda acestor denigratori cartea s-a bucurat de un mare succes de casă, fiind cea mai bine vândută carte a editurii Golancz. Aşa cum Harriet Beecher Stowe cu cartea ei, Uncle Tom’s Cabin / Coliba unchiului Tom / Tamás bátya kunyhója, a schimbat optica privitoare la sclavie, fiind catalizatorul ideilor aboliţioniste din nordul Statelor Unite şi a războiului de secesiune, se poate spune că datorită romanului Citadela a lui Cronin, ce a dezvăluit corupţia din sistemul medical, acest sistem deficitar şi corupt a ajuns să fie reformat. Unii critici spun că popularitatea cărţilor lui Cronin, în special a Citadelei, au influenţat soarta alegerilor din Marea Britanie şi câştigul Partidului Laburist (social-democrat de centru-stânga) în 1945.

În SUA, Citadela a câştigat, în 1937, National Book Award şi, după un sondaj realizat de compania Gallup, a fost votată de cititori (în 1939) ca fiind cea mai interesantă carte pe care aceştia au citit-o vreodată.

Romanul a fost ecranizat pentru prima dată în 1938 şi ulterior, sub formă de serial în 1960 (atât în SUA, cât şi în Marea Britanie) şi în 1983 (ecranizare BBC). A fost adaptată şi ecranizată şi în limba italiană (1964 şi 2003) şi în limbi indiene (1971, 1972, 1982). În 2017 şi 2021 a fost adaptată şi pentru radio de către BBC.

Am început acest articol cu un timp în urmă şi voiam să scriu despre romanul Gran Canaria, unul dintre romanele favorite ale mamei mele căreia îi plăceau romanele şi serialele medicale (Spitalul municipal sau Grey’s Anatomy fiind printre ele). Şi în această carte este vorba de un medic, Harvey Leith, stresat, obosit, marcat de prea multe pierderi din viaţa lui profesională. Pentru a-şi reveni el pleacă, urmând sfatul unui prieten, într-o vacanţă, spre Gran Canaria. De plecat, pleacă mai mult ca să scape de cicăleală şi în speranţa că odată ajuns pe vas va fi liber să facă ceea ce doreşte şi eventual să se afunde în alcool. Pe vasul Aureola, însă, nu are voie să bea şi este nevoit ca timp de patru săptămâni să facă o dezintoxicare involuntară. Tot aici îl cunoaşte pe Jimmy Corchoran, fost campion al Nordului la categoria grea (box), care a făcut de toate la viaţa lui şi care îl citeşte pe Platon „un tip grozav, care ştia ce şi cum…, un tip măreţ”. Ajuns în Gran Canaria el o întâlneşte pe Mary Fielding, care este la rândul ei foarte nefericită şi captivă într-o căsătorie convenţională. Deşi am citit demult cartea, încă văd parcă în faţa ochilor peisajul exotic descris de Cronin şi aşa îmi imaginez şi acum că arată Gran Canaria. O carte de vacanţă, o poveste de viaţă sau de dragoste pe care v-o recomand.

Acest roman a fost dramatizat în limba română în regia lui Constantin Dinischiotu.

Îmi plac scrierile lui Cronin! Din multele sale romane publicate am citit vreo 11, ceea ce înseamnă că într-adevăr mi-a plăcut stilul şi felul său de-a picta viaţa prin cuvinte. Având mare succes de casă, multe dintre ele au fost ecranizate şi filmele au avut şi ele succes de public. Înainte de a mă documenta nu am ştiut nimic despre performanţa scrierilor sale, despre munca sa de cercetare şi despre viaţa lui personală. Că a avut dorinţa să îmbunătăţească pe cât posibil sistemul sanitar în ciuda neplăcerilor personale, mi s-a părut de asemenea interesant şi de apreciat. Spune multe despre el şi faptul că, în ciuda pericolului, a mers voluntar pe front. Nu mi se pare de mirare că dintr-un om de ştiinţă şi agnostic a devenit o persoană spirituală, fiind influenţat în mare măsură de credinţa pe care o manifestau oamenii din Ţara Galilor, unde şi-a făcut stagiul de practică. El însuşi a spus că a început să se întrebe dacă:

„the compass of existence held more than my text-books had revealed, more than I had ever dreamed of. In short I lost my superiority, and this, though I was not then aware of it, is the first step towards finding God.”(A. J. Cronin, citat din Wikipedia) / „busola existenţei ţinea de mai mult decât dezvăluiseră manualele mele, mai mult decât visasem vreodată. Pe scurt, mi-am pierdut superioritatea şi acesta, deşi atunci nu eram conştient de asta, este primul pas spre găsirea lui Dumnezeu” (traducere aproximativă n.a.).

Despre credinţă a scris într-un roman foarte popular, The Keys of the Kingdom / Cheile împărăţiei, unde personajul principal, Francis Chisholm, este un copil orfan devenit misionar romano-catolic la o biserică în China. Ca şi în multe alte romane este dezbătută nu doar problema credinţei, dar şi calităţile necesare unui preot. Preotul Chisholm este un exemplu de credinţă, un ideal nu doar în comparaţie cu enoriaşii săi, dar chiar şi faţă de superiorii săi. Sistemul creştin în sine este cel criticat aici, la fel cum este sistemul medical în Citadela, iar valorile credinţei autentice sunt purtate de preoţii mărunţi, aflaţi jos pe scara ierarhiei bisericeşti. Ecranizarea romanului (1944) i-a adus lui actorului Gregory Peck, care a interpretat rolul principal, o nominalizare la premiul Oscar pentru „Cel mai bun actor în rol principal”.

A fost un medic bun, un scriitor talentat şi s-a războit cu sistemul medical cum s-a priceput cel mai bine – scriind. Putem spune că activitatea literară l-a ajutat să răzbească acolo unde studiile medicale n-au reuşit, deşi totul a plecat de la aceste studii. În general nu am preconcepţii privitoare la opera unui scriitor dacă a fost sau nu exemplar şi ca om (şi aici mă gândesc la Karl May, a cărui operă mi-a plăcut şi îmi place în ciuda faptului că a fost un mitoman, un hoţ şi care a făcut şi închisoare pentru înşelăciune).

A.J. Cronin cu familia (1938)

Sunt scriitori care au început să scrie datorită partenerilor de viaţă (cum a fost Margaret Mitchell) sau alţii care s-au despovărat de necazuri scriind (cum a fost Kafka). Pentru unii familia a fost un plus şi un sprijin, pentru alţii a fost o povară şi un chin. Pot spune că mi-a plăcut mult să aflu că A. J. Cronin a fost un familist convins, a avut o viaţă împlinită, a crescut trei copii şi a avut o căsnicie frumoasă şi lungă (60 de ani). Pe soţia sa a cunoscut-o când erau amândoi studenţi la medicină. Ea a fost alături de el şi când era medic, asistându-l, dar şi ulterior când îi citea şi îi corecta manuscrisele. S-au despărţit doar pentru puţină vreme, ea urmându-l în eternitate la doar şase luni după trecerea lui în nefiinţă. Aşa că acum pot spune că nu doar opera lui Cronin îmi place, ci şi reuşita de-a fi trăit remarcabil.

Vă recomand cu mare căldură să îl descoperiţi pe Cronin, să îi citiţi romanele. Aştept cu drag comentariile voastre în caz că aţi citit deja aceste cărţi şi părerea voastră despre oricare dintre ele.

 

Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness – recomandare de lectură

Povesteam că în perioada cât am lipsit de pe blog, am citit mult şi printre alte cărţi am citit unele pe care mi le-a recomandat o tânără prietenă. A Discovery of Witches / Cartea pierdută a vrăjitoarelor, a scriitoarei americane Deborah Harkness, apărută la Editura Litera în traducerea Oanei Cristea, este una dintre acestea, fiind în acelaşi timp, şi o carte pe care vroiam să o citesc de când a apărut pe rafturile librăriilor. Îmi suna interesant titlul, mi-a plăcut mult coperta şi prezentarea – chiar înainte de a deschide şi a citi primele rânduri. Această carte este primul volum al unei trilogii. În original trilogia se numeşte All Souls (Toate Sufletele). Bănuiam că este o carte pentru adolescenţi, dar îndată ce am citit din ea mi-am dat seama că autoarea probabil s-a gândit să o scrie şi pentru cei care au îndrăgit ciclul Harry Potter pe vremea adolescenţei lor şi sunt  acum  la vârsta personajului principal feminin, Diana Bishop. Spre deosebire de multele romane apărute în care eroina este o tânără de liceu, aici aceasta este adultă, profesor universitar şi studiază despre alchimişti în Biblioteca Bodleiană din Oxford.

Cercetănd manuscrise diferite, dă peste unul ascuns, aflat sub o vrajă. Inconștientă de puterea pe care o are și refuzând să creadă prea mult în vrăjitorie, deşi face parte dintr-o puternică familie de vrăjitori, Diana este totuși singura pentru care manuscrisul apare, reacționează și pare să-i trăiască sub atingere. Odată ce acest lucru se întâmplă, Diana  devine de-a dreptul urmărită și înconjurată de diferite fiinţe care doresc să pună mâna pe această carte. Unul dintre cei mai curioşi de-a vedea acest manuscris, ce pare foarte ameninţător dar şi foarte atrăgător este şi Mathew Clairmont, un vampir în vârstă de 1500 de ani. Acesta este genetician şi studiază evoluţia speciilor, fiind preocupat să stabilească care sunt diferenţele genetice dintre oameni, vampiri, vrăjitoare și demoni. Vampirii au fost potretizaţi diferit, după imaginaţia fiecărui scriitor în parte. Ce au toţi în comun este atracţia pe care o exercită asupra fiinţelor cu sânge cald, frumuseţea (de la Anne Rice încoace) şi viaţa eternă. Este dreptul autoarei deci să îşi imagineze vampiri fără colţi şi fiind doar o anomalie genetică, aflaţi pe un prag superior al evoluţiei aşa cum, descrişi de ea, demonii pot fi fiinţe extrem de talentate, pot fi sensibili sau plini de furie şi care sunt mari artişti pe care lumea i-a cunoscut de-a lungul timpului. Teoria lui Matthew privind ADN-ul, de fapt al modificărilor care ar apărea în cazul fiecărei specie non-umane sunt interesante şi sunt atât de convingător scrise încât par posibile. Cartea vrăjitoarelor, cunoscută sub numele de Ashmole 782, pe care toţi o caută de sute de ani, ar putea fi răspunsul în cazul cercetărilor lui. Matthew o supraveghează pe Diana spre a avea acces la acea carte, dar în acelaşi timp, dându-şi seama că se află într-un pericol de care nu este conştientă, îşi doreşte s-o protejeze. Fiecare din aceste specii vor să pună mâna pe carte, fiecare crede că datorită acesteia ar putea să învingă celelalte făpturi. Pentru ca lumea lor să poată coexista cu lumea umană, pentru ca să nu se mai repete vânătoarea de vrăjitoare sau de vampiri care i-a decimat într-o perioadă, „Congregația”, un consiliu cu nouă membri, câte trei din fiecare ordin non-uman (vrăjitoare, vampiri şi demoni) a stabilit reguli prin care nici una dintre aceste specii să nu poată obţine nici un avantaj în faţa celorlalte şi de aceea a interzis orice fel de legătură, cu atât mai mult una de dragoste, în afara propriei specii. Povestea de dragoste care se înfiripă între cei doi protagonişti ai cărţii este exact aşa cum trebuie pentru a avea ingredientele succesului – el şi ea se confruntă întâi cu sine, cu sentimentul copleşitor al iubirii, apoi cu lumea care le pune oprelişti şi interzic iubirea lor. Cum se termină primul volum, ce se întâmplă de fapt în carte, cum evoluează povestea, vă invit să citiţi şi să aflaţi.

Am citit cartea pe nerăsuflate. Stilul alert al scrierii, documentaţia serioasă şi multiplele note de subsol cu referiri la lucruri şi perioade istorice exacte, te fac să o percepi într-un mod foarte apropiat de realitate. Trebuie să fac menţiunea că Elias Ashmole (1617 – 1692) a fost un colecţionar, erudit şi pasionat de alchimie a cărui colecţie este deţinută într-adevăr de Biblioteca Bodleiană, iar Ashmole 782 a existat, fiind chiar un studiu de antropologie, dar care este de negăsit exact ca în romanul d-nei Harkness. Mister, realitatea împletită cu povestea imaginată este ceea ce face atât de savuroasă această carte. Simţi că povestea este adevărată, credibilă, chiar dacă este doar un fantasy foarte bun. Crezi că pot exista printre noi, suferind de mutaţii genetice, cei care ar putea trăi veşnic, care ar putea fermeca sau vrăji pe oricine. Explicaţia dată de autoare atât de detaliată şi foarte tehnică ar atrage şi pe cei care sunt mai sceptici 🙂 Recomand această carte celor care îndrăgesc poveştile de dragoste, celor care caută un fantasy bun, celor care sunt fani ai cărţilor cu vampiri sau vrăjitoare şi nu în ultimul rând celor cărora le-ar place o evadare din cotidian printr-o carte alertă, bine scrisă, cu personaje puternice şi inteligente, a căror conversaţie, poveste şi acţiune trece peste şabloanele obişnuite.

Autoarea, Deborah Harkness, deşi născută în Philadelphia, SUA a locuit în multe state din SUA (cu fus orar diferit una de alta – zonele au fost Chicago, California de Sud şi de Nord, New-York) dar şi în Oxford şi Londra, ceea ce face de înţeles descrierile atât de precise şi cu atât de multă culoare locală pe care le regăsim în carte. Este licenţiată a mai multor universităţi de prestigiu din SUA şi s-a documentat, asemeni personajului cărţii, atât la Biblioteca Bodleiană cât şi la multe biblioteci universitare, despre istoria magiei şi a ştiinţelor în Europa, în special perioada de la 1500-1700 – în vederea scrierii cărţilor sale – atât a celor beletristice, cât şi a altor două lucrării non-beletristice (John Dee’s Conversations with Angels: Cabala, Alchemy, and the End of Nature (Cambridge University Press, 1999) and The Jewel House: Elizabethan London and the Scientific Revolution (Yale University Press, 2007). pentru care a primit recunoaşterea specialiştilor şi a fost premiată. Autoarea spune că a petrecut atât de multă vreme în biblioteci, că a ajuns să se descurce atât cu cataloagele tradiţionale, cât şi cu variantele lor computerizate şi acestor experienţe le poate mulţumi că a ajuns să iubească cu pasiune bibliotecile şi să aibă un profund respect pentru bibliotecar:

„I know my way around a card catalogue or the computerized equivalent. These experiences have given me a deep and abiding love of libraries and a deep respect for librarians”  (citat din pagina biografică a site-ul său  de unde am preluat si fotografia).

Deborah Harkness este acum profesoară universitară la Universitatea Californiei de Sud, în Los Angeles (University of Southern California), unde predă Istorie europeană şi istoria ştiinţelor. Pentru faptul că este o cercetătoare, că este foarte bine documentată, pentru că scrie extraordinar de interesant, atractiv dar şi pentru faptul că este pasionată de biblioteci şi de munca noastră, a bibliotecarilor, eu mă consider fanul ei şi vă recomand cu căldură lucrările ei.

Al doilea volum al trilogiei All Souls este Şcoala Nopţii  iar al treilea este Cartea vieţii.

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte? Vă place literatura fantasy? Dacă da, ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce părere aveţi de ecranizările realizate după romanele fantasy care v-au plăcut? Dacă n-aţi citit cartea, v-aţi dori s-o faceţi?

 

 

Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Povestim astăzi despre cartea scriitoarei americane Harper Lee, To kill a mocking bird / …Să ucizi o pasăre cântătoare / Ne bántsátok a feketerigót!  Spuneam în articolul precedent că romanul a fost publicat în 1960, primind premiul Pulitzer şi devenind unul dintre romanele clasice americane. Romanul este uşor de lecturat, scris pe un ton cald şi apropiat despre nişte subiecte grave cum este cel al segregării rasiale. Reuşeşte să-ţi scoată atât zâmbete, cât şi lacrimi. Este una din cărţile care sunt pe listele de lecturi suplimentare sau pe cele de cărţi care trebuie citite. Este o carte care poate fi citită la orice vârstă pentru că problemele atinse pot fi înţelese diferit şi mai profund la vârsta adultă. Privită prin ochii inocenţi ai unui copil este cu atât mai sensibilă, mai deosebită.

Am revenit cu fraza de mai sus – repetându-mă, pentru că asta este pe scurt părerea mea despre carte. Este un roman autobiografic, singurul scris de Harper Lee. Autoarea a reuşit să se impună şi să rămână, asemeni lui Margaret Mitchell, cunoscută posterităţii pentru această singură carte publicată. Iniţial numită Atticus, titlul este simbolic, provenind de la o conversaţie a lui Atticus cu copiii, referitor la păcatul de-a omorî o pasăre cântătoare pentru că acestea:

nu fac altceva decât să cânte, spre desfătarea noastră. Ele nu strică grădinile oamenilor, nu-şi fac cuibul în lanurile de porumb, în schimb îşi pun tot sufletul cântând pentru noi. De asta e păcat să ucizi o pasăre cântătoare (citat din Atticus Finch, Să ucizi o pasăre cântătoare, Editura Venus, Bucureşti, 1993).

Mockingbird este o specie de mierloi american, o pasăre cântătoare, pe care o regăsim ca simbol al libertăţii şi în Jocurile Foamei, a scriitoarei Suzanne Collins, roman despre care am povestit anterior la Clubul de lectură. Având în vedere că este vorba de o societate distopică, trimiterea pe care scriitoarea contemporană o face către societatea imperfectă a scrierii lui Harper Lee, cred că nu este întâmplătoare.

Romanul a primit premiul Pulitzer, iar autoarea, cu toate că a scris doar acest roman, a primit Medalia Prezidențială a Libertății în noiembrie 2007, pentru contribuţia sa la literatură. Cartea este o frescă a societăţii, moravurilor, obiceiurilor şi problemelor sociale din micile oraşe ale Statele Unite ale Americii, cu precădere a celor aflate în Sud. Nelle Harper Lee a fost crescută într-un asemenea oraş, Monroeville, din statul american Alabama unde s-a născut pe 28 aprilie 1926. Ca şi Scout, personajul cărţii sale, a fost o fată băieţoasă, iar tatăl ei, la fel ca şi Atticus Finch, a fost, pe lângă redactor de ziar, şi avocat. Romanul, publicat într-o vreme când se ducea un adevărat război pentru drepturile civile în America [prin Mişcarea African-Americană pentru Drepturile Civile / African-American Civil Rights Movement (1954–68) a cărui scop era de-a pune capăt segregării rasiale], a surprins cu o mare delicateţe problemele sociale şi rasiale ale perioadei. Dacă comparăm impactul pe care l-a avut cartea (pentru perioada despre care vorbim) cred că acesta este asemănător cu cel pe care l-a avut romanul Uncle’s Tom Cabin (Coliba unchiului Tom) a scriitoarei Harriet Beecher Stowe, înainte de războiul de secesiune. Perioada descrisă în carte este cuprinsă între anii 1933 şi 1936, în plină criză economică, fapt care acutizează toate problemele sociale existente. Oamenii se înrâiesc de prea mare sărăcie şi sunt mai uşor de manipulat. Societatea descrisă prin prisma unui copil te face să înţelegi mult mai bine, mai adânc, aceste probleme. Regăsim aici, la fel ca şi în romanul De veghe în lanul de secară, cele două voci ale autoarei – Scout, copilul ce trăieşte perioada, căruia i se întâmplă povestea, şi persoana adultă care îşi aminteşte şi analizează perioada cu plus de informaţie asupra tuturor evenimentelor. Cel mai bine am realizat acest lucru când am văzut filmul, unde vocea naratoarei este a persoanei adulte, deosebită de mica fetiţă care joacă rolul Scout în copilărie. Harper Lee este o povestitoare înnăscută, ceea ce face ca romanul să aibă o curgere frumoasă, să fie interesant, neaşteptat şi să fie exrem de uşor de citit. Am avvut senzaţia că romanul ar mai fi putut continua, că aş fi vrrut să văd ce se întâmplă mai departe cu Jem, Scout, Atticus şi toată acea lume aflată departe în timp, prăfuită, dar totuşi atât de vie.

Romanul începe când Scout (Jean Louise Finch) are 6 ani şi începe prima zi de scoală, iar Jem (Jeremy Atticus Finch), fratele ei, are 9 ani. De la primele pagini eşti cu zâmbetul pe buze când vezi ce probleme are Scout din prima zi de şcoală – când profesoara îi interzice să mai citească pentru că nu o face după sistemul pe care ea vrea să-l instaureze. Scout citea cu tatăl ei încă de la 4 ani şi jumătate, acest lucru devenind unul din ritualurile de seară, iar această interdicţia profesoarei o înfurie şi o supără într-atât încât nu-şi doreşte să mai meargă următoarea zi la şcoală. Pe de altă parte, băieţoasă fiind, se bate cu unul din colegi, pentru că, din cauza acestuia, este certată de aceeaşi d-na profesoară. Atticus este însă tatăl perfect. El este în stare să-o convingă să nu se supere pe şcoală, s-o înţeleagă pe profesoara care, nefiind localnică nu înţelege încă mersul lucrurilor şi în schimb îi promite aceeaşi lectură de seară. Viaţa începe simplu şi lucrurile par să fie extrem de plăcute şi liniştite în micul orăşel de provincie. Preocuparea majoră a copiilor este joaca lor, punctul de interes maxim fiind ocupat de misteriorul vecin – Boo Radley / Bau Radley, care în închipuirea lor devine un adevărat Bau-Bau, monstru ucigaş. Odată cu apariţia lui Dill (Charles Baker Harris), un copil venit în vizită la rude, a cărui minciuni copilăreşti întrec orice închipuire, fantezia lor atinge cote maxime şi devine o demonstraţie de curaj să atingă în fugă casa în care acesta locuieşte, sau se se furişeze pe prispa casei, noaptea. În afară de acest vecin, pe care copiii nu l-au văzut niciodată, sunt descrişi cu acurateţe toţi ceilalţi vecini, scriitoarea reuşind, la fel ca şi Jane Austen, în Mândrie şi prejudecată, să creioneze întreaga lor mică lume, de la intelectuali „de familie bună”, la oameni albi săraci, la albii desconsideraţi pentru moravurile sau lipsa acestora (cum este familia Ewell), sau negrii şi relaţiile dintre toate aceste categorii sociale. Este o lege a majorităţii, pe care în general toată lumea o urmează, sunt convenţiile sociale şi regulile de bună purtare. Problemele rasiale se acutizează odată cu învinuirea pe care o aduce un alb, Bob Ewell, unui om de culoare, Tom Robinson, cum că i-ar fi agresat şi violat fata, pe Mayalla Ewell. Judecătorul îi atribuie acuzatului ca avocat din oficiu pe Atticus Finch. Acesta acceptă, cu toate că, doar faptul că este avocatul unui presupus vinovat (dar considerat de mulţi dintre albi gata vinovat şi condamnat) îi creează probleme, atât lui, cât şi copiilor săi, care înţeleg jignirile, deşi nu înţeleg motivul acestora. Este momentul când sora lui Atticus, o adevărată doamnă sudistă, Alexandra, se hotărăşte să vină să locuiască cu ei. Odată cu venirea acesteia în casă se impun stricte reguli (mai ales pentru Scout, care trebuie să devină domnişoară), iar obligativitatea de-a le urma devine de nesuportat pentru Scout. Maturizarea presupune şi asumarea acestor norme de convieţuire, a căror falsitate, rigiditate şi nedreptate este observată, cu inocenţa copilăriei, de Scout. Jem se maturizează şi el. La 12 ani devine „bărbat”, nu se mai joacă cu Scout şi Dill, şi citeşte, ca şi tatăl său, ziarul. El înţelege problemele pe care le are tatăl său şi încearcă să-l ajute, pe cât posibil. Atticus este îngrijorat pentru ei, dar speră ca să-şi ajute copii

să treacă prin toate acestea fără amărăciune, dar mai presus de orice, fără să se molipsească de obişnuita boală a comitatului nostru […]. Singura mea ambiţie este ca Jem şi Scout să vină la mine după răspuns, în loc să asculte ce spune oraşul. (Atticus Finch, în discuţia cu fratele său Jack, op, cit.)

De ce este foarte prost privit Atticus Finch de restul populaţiei albe din orăşel?  – pentru că el, nu vrea doar să „pozeze” în avocatul lui Tom Robinson, ci vrea cu adevărat să-l reprezinte şi să-l apere pe acesta. Fără dovezi materiale, având doar cuvântul unuia împotriva celuilalt, este clar că „lumea” nu va crede un negru în detrimentul unui alb, chiar dacă acesta este una dintre scursurile societăţii. Este felul discriminatoriu de-a privi lumea – când orice alb, indiferent de calitatea sa morală sau lipsa acesteia, este considerat mai presus de un negru, chiar dacă este un om de calitate. Acest fel de-a judeca nu este şi felul lui Atticus, care consideră că:

Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorităţii este conştiinţa omului. (Atticus Finch, op.cit. cântătoare)

Un exemplu, un om de o mare valoare, Atticus Finch este un tată excepţional. Un om modest care nu se împăunează cu meritele sale şi care reuşeşte să-şi înveţe copii să aprecieze la justa valoare oamenii, indiferent de provenienţa sau culoarea acestora. Pe Jem îl obligă să meargă să-i citească d-nei Dubose, o femeie bolnavă, chiar dacă aceasta este mereu arţăgoasă şi îl judecă aspru, la fel cu restul oamenilor albi. Motivul este cel de-al învăţa ceva pe fiul său:

Voiam să afli ceva de la ea – voiam să vezi ce înseamnă curajul adevărat, fiindcă, vezi tu, curajos nu este omul cu puşca-n mână. Să fii curajos înseamnă să ştii că eşti pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuşi întreprinzi oricum, şi mergi până la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuşi se întâmplă câteodată. (Atticus Finch, op. cit.)

Acest tip de curaj este cel care îl animă pe Atticus şi este inspirator pentru Jem, care îşi doreşte să fie gentlemen ca şi tatăl său. Copiii îl descoperă şi pe tatăl lor, odată cu descoperirea lumii. Află că este cel mai bun ţintaş din ţinut, lucru pe care nu l-ar fi ştiut dacă n-ar fi fost incidentul cu câinele turbat, pe care Atticus îl omoară dintr-un glonţ. Dar mai presus de asta este curajul liniştit cu care stă în faţa bandei de oameni veniţi să-l linşeze pe Tom Robinson, înainte chiar de proces. Despre curaj, roman şi Atticus Finch un critic a scris că:

În secolul al douăzecelea, To Kill a Mockingbird este poate cea mai citită carte despre rasă în America, iar protagonistul ei, Atticus Finch, cea mai persistentă imagine de ficțiune a eroismului rasial (Joseph Crespino în articolul „The Strange Career of Atticus Finch” / Strania carieră a lui Atticus Finch, în revista Southern Cultures nr. 6, vara 2000, pp. 9–29).

Ar fi multe de spus despre acest roman, dar nu vreau să epuizez subiectul. Este unul dintre cele pe care oricine ar trebui să-l citească, atât pentru frumuseţea scrierii, cât şi pentru mesajul transmis. Să ucizi o pasăre cântătoare a fost editată în peste 30 de milioane de exemplare şi a fost tradusă în peste 40 de limbi. Până acum n-a fost editată în format electronic, dar tocmai am citit, mulţumită lui Vax-Albina (Jurnalul unei fraiere), despre faptul că autoarea, care cu modestie se miră de longevitatea şi importanţa pe care o are cartea şi în prezent, şi-a dat acordul editurii Harper Collins pentru a scoate o ediţie electronică, atât text, cât şi audio (legală) a scrierii sale – pentru tânăra generaţie.

Nu-i de mirare că romanul a fost, la scurtă vreme după apariţie, ecranizat. Filmul apărut în 1962 în regia lui Robert Mulligan, îl are ca protagonist, în rolul lui Atticus Finch, pe actorul Gregory Peck. Filmul a primit trei premii Oscar (Gregory Peck, pentru cel mai bun actor; Horton Foote, pentru cel mai bun scenariu adaptat; Alexander Golitzen, Oliver Emert şi Henry Bumstead – pentru scenografie) şi numeroase alte premii şi nominalizări, figurând pe locul 74 din 250 cele mai bune filme de până acum, după cum figurează pe site-ul IMDB. Mi-a plăcut mult filmul, pe care îl găsiţi pentru împrumut şi la biblioteca noastră, şi vi-l recomand cu mare căldură după ce citiţi cartea. E adevărat însă că nu poate să atingă nivelul cărţii, fiind dramatic fără să aibă acea căldură şi veselie pe care o regăsim împletită cu dramatismul în carte. În plus, lipsesc explicaţiile povestitorului şi multe din personaje care pot să ne explice mai bine acea lume.

Deja câţiva dintre voi aţi citit cartea şi mi-aţi lăsat link-uri către articolele voastre. Mă bucură acest lucru. Vă rog să citiţi şi ce au scris:  Fructiza, Ely. Sayuki. Aştept cu nerăbdare părerea voastră despre carte, despre film, despre idealul pe care îl reprezintă Atticus Finch, despre problemele sociale de atunci – sau chiar despre o pararelă a acestora în contemporaneitate.

 

 

Propunerile mele de lectură pentru luna aprilie şi mai la clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

M-am gândit ca, de această dată să facem o excepţie şi în loc să alegem o nouă carte printr-un sondaj,  pentru luna aprilie să citim o carte care a pierdut la doar un singur vot în urma sondajului trecut. Este vorba de cartea scriitoarei americane Harper Lee,  To kill a mocking bird / …Să ucizi o pasăre cântătoare/ Ne bántsátok a feketerigót!  Publicat în 1960, romanul a primit premiul Pulitzer şi a devenit unul dintre romanele clasice americane. Romanul este uşor de lecturat, scris pe un ton cald şi apropiat despre nişte subiecte grave. Reuşeşte să-ţi scoată atât zâmbete cât şi lacrimi. Este una din cărţile care sunt pe listele de lecturi suplimentare sau pe cele de cărţi care trebuie citite. Este o carte care poate fi citită la orice vârstă pentru că problemele atinse pot fi înţelese diferit şi mai profund la vârsta adultă. Privită prin ochii inocenţi ai unui copil este cu atât mai sensibilă, mai deosebită. Mi-ar face plăcere să vă pot convinge să citim această carte. Sper să-mi daţi acordul vostru pentru a face asta. Această carte a fost ecranizată, Gregory Peck reuşind admirabil să întruchipeze pe Atticus Finch.

De asemenea aş vrea să ştiu dacă doriţi să fac un sondaj pentru luna mai sau este bine să vorbim despre cartea clasată pe locul doi în sondajul trecut şi anume Mortal Instruments / Instrumente Mortale (vol. 1-4: Oraşul oaselor, Oraşul de cenuşă, Oraşul de sticlă, Oraşul îngerilor căzuţi) a autoarei americane Cassandra Clare. Este vorba de o carte fantasy al cărui prim volum a fost ecranizat recent.

Aştept propunerile şi comentariile voastre,

 

 

Scarlett, de Alexandra Ripley – La Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Astăzi, când aniversăm un an de la prima discuţie în cadrul Clubului de lectură „Să povestim despre-o carte„, vom discuta despre un roman modern, o continuare a romanului Pe aripile vântului de Margaret Mitchell şi anume Scarlett, de Alexandra Ripley (n. 08 ianuarie 1934 – d. 10 ianuarie 2004).  Povestea iniţială, de la care a pornit acest roman. a fost şi este una dintre scrierile mele favorite. Mi-a plăcut felul în care scriitoarea a reuşit să redea culoarea Sudului american şi felul în care a descris războiul de secesiune şi urmările acestuia asupra populaţiei locale. Am citit şi m-am simţit parte din aceea lume, am fost alături de acei oameni pe care viaţa i-a încercat şi am apreciat felul în care unii au reuşit să se adapteze şi să evolueze în lumea nouă. Personajele principale au fost atât de vii, de complexe, i-ai cunoscut atât de bine, iar întruparea lor pe ecran a fost de asemenea o reuşită. Finalul cărţii, care lasă la latitudinea imaginaţiei fiecăruia cum s-ar putea continua această poveste, este motivul pentru care lumea şi-a dorit o continuare.

Citisem undeva, cândva, că Alexandra Ripley este câştigătoarea unui concurs iniţiat în SUA, care urma să stabilească cea mai bună continuare a romanului scris de Margaret Mitchell şi tocmai de aceea romanul este continuarea autorizată. Nu ştiu dacă este adevărat pentru că nu am reuşit să regăsesc această informaţie. Ceea ce ştiu este că Warner Books a câştigat drepturile de-a edita această carte după o adevărată licitaţie. S-a tradus rapid în 18 limbi şi a fost editat în milioane de exemplare. Deşi un bestseller, a fost mai puţin bine primit de critici. Pentru mine a fost o lectură aşteptată, o lectură pe care mi-am dorit s-o citesc încă de când am auzit că a fost scrisă şi va apărea în Statele Unite ale Americii. Am sperat ca povestea de iubire a celor doi protagonişti va reuşi să treacă peste obstacole şi nu se va termina atât de brusc, cu o uşă trântită, tocmai când Scarlett îşi dă seama că iubirea ei adevărată este Rhett Butler. Mi-am imaginat o continuare, mi-am imaginat o poveste, dar nu m-am aşteptat ca acestă continuare să schimbe aproape fiecare personaj al cărţii sau să mute acţiunea de pe un continent pe altul 🙂 M-am gândit în timp ce citeam că probabil Alexandra Ripley, deşi ea însăşi fiică a Sudului şi în a cărei operă regăsim aceea lume în alte romane de dragoste, probabil că a trebuit să apeleze la un fel de artificiu. Putea să continue să scrie despre o lume familiară, dar care presupunea o profundă cunoaştere a personajelor, a ticurilor, a felului lor de-a reacţiona. Era o întreagă lume pe care ar fi trebuit să o readucă la viaţă, să continue viaţa atât de multor personaje încât probabil că i-ar fi trebuit măcar 10 ani ca să-o poate face, atâţia câţi i-au trebuit scriitoarei Margaret Mitchell pentru ca să scrie Pe aripile vântului. Poate nici după alţi 10 n-ar fi reuşit ca romanul să fie la fel de strălucitor, de plin de pasiune, cum a fost originalul. De aceea a mutat acţiunea în Irlanda, unde Scarlett, dându-şi seama că nu-l poate recuceri pe Rhett, se retrage. Este o altfel de fugă la Tara, unde să-şi încarce „bateriile”. Tara, plantaţia familiei, i-o dă fiului ei, Charles (primul său născut) şi ea se întoarce în Irlanda, la vechea proprietate a familiei, Ballyhara, de unde se trăgea tatăl ei, Gerald O’Hara. Acolo este o altă lume confruntată de alte probleme, măcinată de veşnica problemă naţională dintre irlandezi şi englezi. Acolo unde oameni sunt plini de superstiţii şi reacţionează violent în unele situaţii. S-a terminat războiul de secesiune, dar Scarlett nimereşte parcă într-un altfel de război civil. Nobilii englezi o dispreţuiesc, iar oamenii simpli sunt superstiţioşi, uşor de manipulat şi destul de greu de controlat. Totuşi Scarlett reuşeşte să se impună, să treacă peste toate câte îi sunt aruncate în faţă. Povestea de iubire este plină de suişuri şi coborâşuri. Rhett te dezamăgeşte reîntorcându-se la Charleston şi îmbrăţişând viaţa pe care o critica cu atâta putere în romanul anterior. Dispare omul puternic, piratul ironic, cald şi pasional şi devine doar un simplu gentleman al sudului. Scarlett, urmărindu-l iniţial îşi dă seama că nu-l va recupera şi de aceea pleacă în Irlanda. Totuşi drumurile lor se intersectează des şi Rhett este cel care o salvează… într-un moment dificil. Cum se termină povestea n-o să vă spun. Cei care aţi citit deja – ştiţi, iar celorlaţi dintre voi care vreţi s-o citiţi nu vreau să vă stric surpriza.

Romanul a fost ecranizat într-o miniserie, dar aşa cum cartea este departe de-a ajunge la nivelul atins de romanul Pe aripile vântului, la fel de dezamăgitoare mi s-a părut şi ecranizarea din 1994 comparativ cu filmul realizat în 1939. Deşi Timothy Dalton s-a străduit, pentru mine Clark Gablle a fost de neînlocuit pentru că eu consider că l-a întruchipat perfect pe Rhett, aşa cum mi-l imaginam.  Părerea pe care o am despre interpretarea lui Vivien Leigh în rolul lui Scarlett este scrisă pe larg într-un articol dedicat actriţei şi nu vreau să mă repet.

Dacă ar fi să trag o concluzie – dacă aş fi citit cartea şi n-ar fi fost o continuare a unei alte poveşti – mi-ar fi plăcut. Este antrenantă, plină de suspans, se citeşte rapid şi are dese răsturnări de situaţie aşa încât nu este plictisitoare. Are de toate – dragoste, politică, mod de viaţă a chiar două societăţi diferite, despărţite de un ocean. Totuşi pentru că este o continuare – mi-a plăcut mult mai puţin şi mi-a displăcut şi modul în care a fost tradusă. Cred că dacă măcar felul de-a vorbi al negrilor s-ar fi păstrat în traducere ar fi fost un mod prin care m-aş fi simţit mai aproape această carte.

Aş vrea ca astăzi să nu fac o analiză mai aprofundată de atât a romanului, a personajelor sau a miniseriei care l-a ecranizat. Aş vrea ca fiecare din voi să povestiţi despre cum v-a plăcut sau displăcut cartea sau filmul. Aş vrea să ştiu ce părere aveţi în general despre continuări moderne la romane celebre şi chiar despre traduceri – dacă n-aţi apucat să vorbiţi despre asta în articolul pe care l-am scris special pe această temă. Aş vrea să ştiu cum ar fi trebuit să se termine cartea – în opinia voastră – ce alt final aţi fi ales sau aţi ales – atunci când aţi citit ultimele cuvinte ale romanului Pe aripile vântului?

Dacă aţi scris despre această carte sau despre film, vă rog să-mi lăsaţi link-uri în comentarii. Pentru moment puteţi să citiţi ce a scris Ely pe blogul Cuvinte vrăjite