Jane Eyre, de Charlotte Brontë – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Portrait of Charlotte Brontë (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, aşa cum s-a stabilit, povestim despre una din autoarele mele preferate, Charlotte Brontë (n. 21 aprilie 1816- d. 31 martie 1855), şi despre romanul ei cel mai cunoscut – Jane Eyre (publicat în 1847 şi dedicat scriitorului W.M. Thackeray). M-am bucurat când acest roman a câştigat în sondaj pentru că demult vroiam să scriu despre el. Este unul din romanele pe care ori de câte ori l-aş citi, cred aş face-o cu aceiaşi plăcere.

Autoarea, cea mai mare dintre surorile Brontë, a scris romanul sub pseudonimul literar Currer Bell (nume cu rezonanţă masculină, pentru că, la vremea respectivă, proza scrisă de femei era desconsiderată).

Romanul este o capodoperă a literaturii. Scris extrem de captivant, ne dezvăluie o poveste de neuitat, ce îmbină realitatea unei copilării nefericite cu romantismul unei poveşti de iubire profunde şi adevărate. Misterul învăluie povestea, o face mai interesantă, mai atractivă şi neaşteptată. Pe de altă parte, putem considera romanul şi o frescă a societăţii acelor vremuri, pentru că are la bază viaţa, experienţele personale ale Charlottei Brontë. Citind cartea, după ce-am citit şi studiat viaţa autoarei, mi-am dat seama că şi aceasta a rămas orfană, mama ei murind de cancer, pe când ea avea doar 5 ani. Tatăl lor a fost un om rece şi violent şi de aceea, precum eroina romanului său, atât ea, cât şi fraţii ei (Mary, Elizabeth, Emily, Anne şi Branwell), au fost încredinţaţi spre creştere surorii mamei sale, Elizabeth Branwell. Nu ştiu cât de apropiată a fost de această mătuşă sau de eventualii veri ai săi, dar mă gândesc că asemenea sentimente nu ar fi izvorât doar din imaginaţie.

Poveştile din viaţa autoarei se împletesc în carte. Ea reuşeşte s-o imortalizeze pe sora ei  Mary, cea care a inspirat personajul Helen Burns, prietena lui Jane de la Şcoala Lowood. Mary a trecut în nefiiinţă la vârsta fragedă de doar 11 ani, murind de tuberculoză, o boală ce făcea ravagii în acele timpuri. Recitind romanul, m-am cutremurat şi întristat din cauza faptelor mătuşii Reed şi verilor cei răi, a odiosului domn Brocklehurst, cât şi a condinţiilor improprii din Aşezământul Lowood, care seamănă într-un fel cu Dotheboys Hall, lugrubul loc unde Nicholas Nickleby (din romanul cu acelaşi titlu de Charles Dickens) ajunge profesor sub conducerea mizerabilului Wackford Squeers. Charlotte şi Emily Brontë au învăţat într-o asemenea şcoală, „Şcoala internat pentru fiicele de preoţi de la Cowan Bridge„, unde au suferit de foame, au trăit în condiţii mizere, insalubre şi acest fapt le-a marcat întreaga viaţă.

Romanul se împarte în trei părţi, cu patru locaţii distincte. Descrierea copilăriei lui Jane, chiar dacă începe alături de verii şi mătuşa Reed (în Gateshead), este axată mai mult pe traiul la Şcoala Lowood. Perioada cea mai frumoasă, misterioasă şi plină de sentimente aprinse şi uneori controversate o trăieşte după ce părăseşte şcoala şi se angajează ca guvernantă a micuţei Adela Varens, la Thornfield, proprietatea domnului Edward Fairfax Rochester. Dezamăgirea ce urmează descoperirii misterului conacului Thornfield o face să fugă şi o duce departe, obosită, bolnavă, în apropiere de Moor Manor (în traducere Casa Mlaştinii), în localitatea Morton. Acolo o găsesc şi îngrijesc fraţii Rivers (Mary, Diana şi St. John). Ce este interesant e că peste tot, cu toată suferinţa personajului, există o lumină, o speranţă, există mai mulţi „îngeri” care fac ca experienţele teribile să poată fi trecute mai uşor, care o salvează când este nevoie. În casa mătuşii, deşi este dezavantajată, pedepsită şi foarte prost tratată de rudele ei, o are pe Bessie, cea care, seara îi citeşte poveşti. La Lowood, pe lângă Helen Burns, care îi este prietenă bună de la început, există buna domnişoară Temple, care îi devine exemplu. Iar la Thornfield, doamna Fairfax o tratează cu bunătate şi respect, Adela este ataşată de ea, iar Edward o tratează ca pe o egală (noţiune nouă, de-a dreptul revoluţionară pentru acele vremuri – nu doar privind relaţia dintre bărbaţi şi femei, cât, mai ales între aparţinătorii a două clase sociale diferite). La Morton, Mary şi Diana o tratează cu milă, o salvează şi împart cu ea puţinul lor, iar St. John îi oferă o alternativă raţională de viaţă.

Mi-a plăcut mult Jane Eyre, atât romanul cât şi reuşita întrupare a unei femei puternice, care a supravieţuit unor traume deosebite şi care este capabilă de puternică pasiune, de revoltă, de încăpăţânare cu tot exteriorul paşnic, aparent extrem de raţional. Povestea este captivantă, antrenantă, un roman al devenirii, al iubirii, fiind în acelaşi timp o critică adusă societăţii atât pentru condiţiile de viaţă din acele „Aşezăminte”, cât şi pentru situaţia femeii acelei vremi, care, dacă nu avea bani sau nu era căsătorită (subiect asupra căruia stăruie Jane Austen şi în Mândrie şi prejudecată), era limitată la meserii cum ar fi cele foarte prost plătite de profesoară sau cele „invizibile” de guvernantă.

Spuneam că romanul se bazează pe experienţele de viaţă ale autoarei, meseria de guvernantă fiind una pe care a fost nevoită s-o facă între 1839-1841. Gândindu-mă la atitudinea prietenilor nobili ai domnului Rochester faţă de guvernante, discuţiile purtate la conacul Thornfield de mame şi fiicele lor (printre care cele mai acide sunt cele ale lui Blanche şi ale mamei sale) mă gândesc că, la aşa ceva, autoarea a fost martoră, a auzit, şi a suferit de-a lungul carierei sale de guvernantă. Copiii erau şi ei, având exemplul părinţilor lor, de mici neascultători şi desconsiderau bietele femei care încercau să-i înveţe. Un roman realist, ancorat în realitatea vieţii acelor vremuri, dar care în acelaşi timp, oferă şi una din cele mai romantice poveşti de dragoste.

Având toate ingredientele succesului, nu-i de mirare că acest roman a fost de nenumărate ori ecranizat. Am văzut mai multe ecranizări şi mi-au plăcut toate, deşi nici una dintre acestea nu a reuşit, pentru mine, să egaleze frumuseţea cărţii. Totuşi, fiecare regizor a accentuat una sau alta din părţi, în aşa fel încât dacă le vezi îţi poţi imagina mai bine perioada victoriană din Anglia, situaţia acelor aşezăminte şcolare şi tragismul situaţiei eroinei principale. Povestea de iubire a fost şi ea, diferit tratată. Mulţi actori celebri au ales să interpreteze rolul Domnului Rochester – de la Orson Wells  (1944), Charlton Heston, la Timothy Dalton (1983) sau William Hurt (1996),  fiecare s-a străduit să întruchipeze cât mai reuşit acest personaj. O bună figură face şi Toby Spencer în ecranizarea realizată de BBC în 2006, film pe care biblioteca noatră îl deţine pentru împrumut. Cea mai recentă ecranizare este cea din 2011, unde rolul este interpretat de Michael Fassbender, un actor versatil, care dovedeşte că poate trece cu uşurinţă de la roluri cum a fost cel al nazistului din Inglorious Basterds, la ceva clasic, sensibil şi solicitant, cum este acest personaj. Nu ştiu care actor mi-a plăcut mai mult. Poate, Orson Wells m-a impresionat cel mai tare şi cred că şi fizic este cel mai apropiat faţă de descrierea personajului din carte.

Viaţa n-a fost foarte darnică cu fraţii Brontë, pentru că atât Emily, Anne (despre care lumea a auzit mai degrabă, datorită scrierilor lor) cât şi fratele lor Branwell sau surorile Mary şi Elizabeth (care au murit în copilărie, de tuberculoză) au murit de tineri. Singura care a atins maturitatea şi s-a bucurat de împlinirea unei iubiri şi reuşita unei căsătorii a fost Charlotte. S-a căsătorit cu reverendul Arthur Bell Nicholls, vicarul tatălui ei, în iunie 1854. Totuşi această iubire s-a frânt brusc, după puţin timp, când Charlotte a murit, la naştere. O viaţă stinsă devreme, dar atinsă de geniu. Citind, îi eram recunoscătoare Charlottei Brontë că a reuşit să scrie  acest roman. Îmi plac toate cărţile ei, care sunt reuşite mai ales pentru că fiecare dintre ele are la bază inspiraţia propriei vieţi şi aşa cum toţi ştim, când scrii despre ceva care îţi este familiar, care te afectează, care ţi-a trezit sentimente, nu poţi scrie decât foarte bine, iar un scriitor de talent, aşa cum a fost Charlotte Brontë, a reuşit să facă ca viaţa personală să rămână undeva într-un colţ palidă, dar romanele ei au prins strălucire, viaţă, optimism şi oferă unele din cele mai frumoase poveşti ale literaturii engleze, păstrând-o astfel şi pe ea vie în mintea noastră.

Sunt nerăbdătoare să aud voi ce părere aveţi despre această minunată carte, despre Charlotte Brontë, despre filmele care au ecranizat cartea. Sunt de asemenea curioasă ce alte cărţi ale autoarei engleze aţi citit, v-au plăcut. Vă invit să povestim despre toate acestea. De asemenea, dacă aţi scris şi voi, pe blogurile voastre despre acest roman, sau despre scriitoare, vă rog să vă lasaţi link-urile de trimitere în comentarii, mai jos.

 

 

Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri – piesă de teatru, film şi o acţiune a bibliotecii

Română: (Photo credit: Wikipedia)

Scriind despre Caragiale mă gândeam că dacă el este cunoscut a fi cel mai important dramaturg român, primul, cel care a pus bazele teatrului românesc şi al literaturii dramatice, a fost Vasile Alecsandri. Cunoscut şi pentru poeziile lui, pentru crearea pastelurilor ca gen de poezie în literatură, Vasile Alecsandri a fost şi un important om politic, fiind, unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848,  exilat după înfrângerea mişcării şi numit ministru odată cu Unirea Principatelor de către Alexandru Ioan Cuza. În 1840, înainte de a fi revoluţionar sau ministru,  Alecsandri a fost director de teatru în Iaşi. Odată cu această funcţie a început să  scrie piese de teatru. Printre cele mai cunoscute sunt dramele Despot Vodă, Fântâna Blanduziei şi comediile din ciclul Chiriţelor.

Chiriţa în provincie

Prin seria de piese de teatru al căror personaj principal este Cucoana Chiriţa, scriitorul caricaturizează şi critică societatea feudală şi moravurile ei. Alături de elevii clasei a XI-a am vizionat filmul Cucoana Chiriţa (1986) care ecranizează piesa de teatru Cucoana Chirița în provinție. Deşi o critică a societăţii feudale, percepţia mea asupra piesei de teatru este una de acută actualitate. Cucoana Chiriţa doreşte ca soţul ei, Conul Bârzoi să se  isprăvnicească. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul, similarul actual ar fi prefect. O funcţie de pe urma căreia să se îmbogăţească. Tot speranţa de înavuţire o animă când hotărăşte că nepoata ei orfană, Luluţa, care are o zestre mare, să se căsătorească cu Guliţă, fiul ei. Acesta este cam lipsit de minte, răutăcios şi fără educaţie. Dar Luluţa este îndrăgostită de Leonaş, un tânăr cinstit şi deştept care, după întoarcerea din străinătate, vine la Bârzoieni s-o ceară pe Luluţa de soţie.

Piesa de teatru este împărţită în două acte şi diferă de filmul văzut. Spre exemplu, în piesă Chiriţa se pregătește să meargă la Paris în al doilea act, pe câtă vreme în film Chiriţa se reîntoarce de la Paris chiar în primele momente. În piesa de teatru Leonaş se deghizează în ofiţer, în birjar și ulterior într-o actriţă. Ca ofițer, vrând să fie mai aproape de Luluța, o face pe Cucoana Chirița să creadă că este încântat de ea, iar această îi dăruiește un portret. Ca birjar vrea să vadă, din punctul de vedere al pricinatului năpăstuit, pe conu Bârzoi cum împarte dreptatea la isprăvnicie. În acest fel descoperă că un curcan bătrân este cumpărat şi răscumpărat pentru a fi dat plocon conului ispravnic. Despre primii paşi ai mitei funcţionarului public 🙂 putem spune că a scris aici, printre primii, Alecsandri. Cucoana Chirița insistă să se facă logodna lui Guliță cu Luluța, chiar dacă Conu Brâzoi e de părere că fata ar fi năbădăioasă și nu-i potrivită pentru scumpul fecior. La petrecerea de logodna apare o trupă de teatru, iar Leonaș este deghizat în actriță. Luluța prefecându-se a avea o criză de nebunie, cere să fie logodită cu madama actriță (Leonaș). I se face pe plac, astfel ea ajunge să fie logodită cu Leonaș. După ce se schimbă inelele, Leonaș își reia înfățișarea. Bârzoi sare, nefiind de acord cu logodna, dar Leonaș îi arată hrisovul prin care prin care era destituit, iar el, Leonaș pus în funcție de ispravnic. Coana Chirița are și ea de comentat, dar o șantajează amintindu-i de potretul pe care i l-a dat, pe vremea când credea că este un simplu ofițer. Toți devin brusc de acord și … petrecerea de logodnă continuă, de data asta cu voia fiecaruia dintre logodnici. Filmul din 1986 este diferit în aceste amănunte de piesa de teatru. Iar finalul ne înfățișează pe tineri scăpând cu fuga alături de trupa de teatru.

Prin caricaturizarea personajelor Chiriţa, Bârzoi, Guliţă se subliniază lipsa trăsăturilor morale, spoiala de educație (prin franțuzismele fără sens furculision, trântision, învârtision amestecate cu cuvinte provenite din neogreacă cum ar fi metahirisim) a unor parveniți. Chiar și cheltuielile fără măsură ale Chiriței pentru mobila nouă, pentru hainele „nemțești” ale soţului ei, preocuparea pentru așa zisa modă – sunt tot trimiteri la superficialitatea personajelor, la lustrul aparent. Moda importată nu are nimic tradițional, nu oferă nimic decât o aparență, care, în viziunea Chiriței, îi poate apropia de nobilime, de lumea bună. Dacă ne gândim însă la ziua de azi, putem spune că preocuparea intensă pentru modă şi pentru lucrurile materiale, care să dovedească o apartenenţă la lumea avută dovedeşte şi acum spoiala de suprafaţă şi lipsa de consistenţă a persoanelor contemporane cu noi. De asta, probabil, operelor clasicilor nu le trece „moda” pentru că sunt actuale şi recunoşti, parţial cel puţin, personajele pe care ai posibilitatea să le vezi în jurul tău.

Eu am recitit piesa, am revăzut filmul şi m-am amuzat teribil de mult. Mi-a plăcut mult cum au jucat actorii. Mi-am amintit că înainte ca Draga Olteanu-Matei (care a interpretat rolul Chiriţei în 1986,1987) sau Tamara Buciuceanu (care a jucat în filmul de televiziune Chiriţa în provincie din 2002) să joace acest cunoscut rol – acesta a fost interpretat de un actor, Mihail Miluţă Gheorghiu. În acest an, pe 9 octombrie s-au împlinit 105 ani de la naşterea celebrului actor (09.10.1897-10.12.1971). A reuşit să-i urmeze cu succes lui Matei Milo, care a fost primul actor ce a întruchipat-o pe Chiriţa. Miluţă Gheorghiu a reuşit să facă un rol excepţional cu acest personaj şi l-a interpretat în 1500 de spectacole. Cred că a fost teribil de greu să urmezi după un asemenea succes, mă refer la interpretarea actoricească a celor două mari actriţe. Draga Olteanu Matei spunea, într-un interviu luat de Dana Păcală şi Vasile Hotea, în 2011, că:

„De fapt, Alecsandri vedea în Chiriţa un bărbat, au jucat-o superb pe Chiriţa Matei Milo sau Miluţă Gheorghiu. Au fost mai reuşiţi în rolul Chiriţei, eu nu am pierdut nicio Chiriţă, indiferent ce teatru o juca. O femeie, indiferent de vârstă, nu trezeşte simpatie în Chiriţa, cel mult râsul, dar un bărbat care se agaţă de gâtul unui bărbat stârneşte un haz nebun. Cineva care îi felicita pe actori i-a sărutat mâna lui Miluţă, crezând că e femeie. Dacă ar fi să reiau Chiriţa, aş pune-o în scenă cu un bărbat care să o joace bine” (Draga Olteanu Matei, interviu pentru Mediafax)

Dar a fost un succes, zic eu şi interpretarea lor. Vă recomand cu căldură să citiţi şi piesa de teatru, dar neapărat să vedeţi filmele sau să audiaţi piesa de teatru radiofonic.

Puteţi să audiaţi piesa de teatru radiofonic în interpretarea lui Miluţă Gheorghiu – o înregistrare din 1953, pe care o puteţi împrumuta la  Secţia de Artă  şi Carte Franceză a bibliotecii noastre. Tot de aici puteţi să împrumutaţi,dacă doriţi să revedeţi filmul Cucoana Chiriţa (din 1986 care ecranizează Chiriţa în provincie)  sau filmul din 1988, Chiriţa în Iaşi. 

Întrebările mele pentru astăzi:

Ce v-a plăcut în mod deosebit în piesele lui Alecsandri? Care este personajul vostru preferat dintre acestea? Vi se par şi vouă actuale piesele lui Alecsandri?

 

Mândrie şi prejudecată – o poveste de citit, filme de văzut

Mirese, miri, claxoane, căsătorie – e sâmbătă iar! Pornind de la claxoanele de pe stradă gândul m-a purtat instantaneu la una din cărţile mele preferate, Mândrie şi prejudecată / Büszkeség és balítélet, a autoarei Jane Austen. Este una din cărţile pe care am recitit-o de-a lungul anilor. M-am întors la ea pentru poveste, pentru amuzament, pentru romantism şi pentru a surprinde pe viu o epocă demult apusă. Jane Austen este una dintre reprezentantele curentului realist în literatura engleză. Felul în care descrie societatea, stilul alert şi simplu, fără înflorituri, metafore şi poetizări face cartea extrem de atractivă şi uşor de citit chiar şi pentru cei obişnuiţi să citească doar romanele moderne de azi. De fapt, dacă nu ştii că autoarea a trăit în acele vremuri (1775-1817), după stilul literar ai zice că este contemporană cu noi. Iar povestea rămâne amuzantă prin felul deschis şi ironic de a prezenta societatea. De la bun început aflăm că: 

„Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de nevastă. Oricât de puțin cunoscute ar fi simțămintele sau vederile unui asemenea bărbat atunci când apare pentru prima oară într-un loc, acest adevăr este atât de înrădăcinat în mințile celor din jur, încât burlacul este socotit ca proprietate de drept a uneia sau alteia dintre fiicele familiilor din vecinătate” (Jane Austen, Mândrie şi Prejudecată)

Povestea scrisă de Jane Austen cuprinde, intre paginile ei, o adevarată lume a anilor 1800, în Anglia. Avem moravuri, societate, prejudecăţi, statut social, moşteniri şi bune maniere. Într-un mod amuzant, caricaturizând societatea, autoarea pune problema femeii în societatea de atunci, când o femeie trebuia, aproape obligatoriu, să fie căsătorită pentru a-şi putea duce existenţa în societatea „bună”. Importanţa căsătoriei era cu atât mai mare cu cât lipsea averea personală sau posibilitatea vreunei moşteniri. Jane Austen a trăit situaţia de a accepta un soţ, doar pentru că i-ar fi oferit siguranţa materială. Totuşi s-a răzgândit repede şi a preferat să rămână nemăritată.

Succesul acestei cărţi stă şi în povestea de dragoste pe care o surprinde. Cele două personaje centrale ale romanului, Elizabeth Bennet şi Domnul Darcy, trec printr-o mulţime de sentimente contradictorii. De la curiozitate şi speranţă, la indiferenţă, prejudecată, supărare şi apoi iubire este cale lungă. Domnul Darcy pare arogant, încrezut şi este proprietarul unei mari averi. Deşi o atare „calitate” este, în ochii mamelor şi a tinerelor în căutare de soţi, aproape singura care contează, pentru Elizabeth asta nu ajunge. Deşi este bogat, sau tocmai pentru că e,  Elizabeth nu-i poate ierta lui Darcy faptul că i-a lezat vanitatea găsind-o, la primul bal, insuficient de drăguţă pentru a-l tenta să danseze cu ea. Cum să treci peste un asemenea afront 🙂 Şi pentru ce s-o faci, când este mult mai amuzant să râzi de toate, să îţi dovedeşti inteligenţa, fiind ironică. Ulterior acuzele împotriva lui Darcy cresc şi tot aşa creşte şi proasta părere pe care o are Elizabeth despre el. Privit prin ochii Elizabethei, romanul ne conduce prin toată gama de sentimente trăite de ea. Trebuie să fiţi curioşi şi să-l citiţi, dacă nu aţi făcut-o încă.

Toate aceste „ingrediente” au făcut povestea de succes şi nu-i de mirare că a fost de foarte multe ori ecranizată. Ecranizările au fost şi ele foarte reuşite, fiecare tratând într-un mod nou povestea. Eu am văzut multe din ecranizările făcute, deşi nu pe toate. Mi-a plăcut mult povestea şi am fost curioasă cum a fost aceasta transpusă, de diferiţi regizori şi actori, în film. Una din ecranizări, cea din 1940, are în rolul lui Mr. Darcy pe Laurence Olivier. Pare mai degrabă teatru filmat şi acentul este pe latura comică a poveştii. Dar oricât de mult mi-ar fi plăcut Olivier, preferata mea este miniseria ecranizată de BBC în 1995, în care joacă Colin Firth şi Jennifer Ehle. Aici, filmul este, după părerea mea, cel mai apropiat de carte, de spiritul ei. Colin Firth este, de departe, cel mai bun Mr. Darcy. Poate de aceea, el a fost ales să joace şi în filmul după cartea lui Helen Fielding, Jurnalul lui Bridget Jones. Aici interpretează rolul unui Darcy modern. Mi-a părut rău că, deşi, în 1996 Colin Firth a fost nominalizat pentru prestaţia sa la premiul BAFTA pentru „Cel mai bun actor de televiziune”, nu a primit această distincţie. Filmul a fost premiat BAFTA pentru cea mai bună actriţă de televiziune, Jennifer Ehle. A primit de asemenea şi Premiul Emmy pentru cele mai bune costume. După această miniserie a urmat, în 2003, şi o ecranizare care transpune povestea în contemporaneitate, unde Elizabeth Bennet este o studentă care visează să ajungă scriitoare. În acest film s-a decis să i se dea un prenume Domnului Darcy, numindu-se, astfel, Will Darcy.

Foarte cunoscută şi apreciată este ecranizarea din 2005, unde regizorul prezintă personajele într-un mod alert şi, parcă, în continuă mişcare. Viziunea regizorului, Joe Wright, este mai putin consevatoare iar Elizabeth este mai degrabă o nonconformistă. În această viziune regizorală mi-a plăcut mult rolul tatălui, interpretat de Donald Sutherland. Keira Knightley şi Matthew McFadden sunt sunt foarte buni în rolurile lui Elizabeth şi Darcy, iar povestea de iubire este mai aprinsă şi pasională. Filmul a avut 4 nominalizări la Oscar: pentru muzică, decoruri, costume şi pentru cea mai bună actriţă în rol principal. Regizorul a câştigat premiul BAFTA pentru cel mai promiţător debutant.

Dacă Pe aripile vântului de Margaret Mitchell a fost continuată de Alexandra Ripley cu romanul Scarlett, nu-i de mirare că au existat continuări contemporane şi ale acestui roman. Una dintre continuatoarele romanului, este scriitoarea Rebecca Ann Collins cu seria The Pemberley Chronicles. În bibliotecă avem doar una din cărţile acestei serii, în limba maghiară, Pemberley – krónikak. Sunt curioasă când se vor edita şi cine va edita aceste romane şi în limba română. Scriitoarea a scris, se pare, o serie de romane prin care se continuă poveştile personajelor începute în romanul Mândrie şi prejudecată.

În afară de ecranizări şi continuări sunt şi multe opere care fac trimiteri sau referiri către acest roman. Un exemplu este cartea lui Helen Fielding – Jurnalul lui Bridget Jones,  ecranizată şi ea în 2001. Una din trimiterile evidente, despre care vorbeam, este numele personajului masculin – Mark Darcy (jucat, cum spuneam, în film, tot  de Colin Firth). O altă poveste pe baza poveştii este şi miniseria, Lost in Austen, care pleacă de la romanul Mândrie şi prejudecată. Eroina, contemporană cu noi, este o iubitoare a acestei cărţi. Citind şi recitind cartea, ea evadează din viaţa cotidiană. Refugiindu-se în carte, se trezeşte într-una din zile că se aud zgomote, se deschide o uşă prin care apare chiar Elizabeth Bennet. Ele fac schimb de locuri şi, astfel, Amanda Price ajunge în Hertfordshire, tocmai când este anunţată sosirea domnului Bingley la Netherfield. Ce înseamnă această schimbare de personaje şi în ce fel se schimbă povestea originală, poate că ar fi bine să urmăriţi şi să vedeţi.

Nu am menţionat toate ecranizările. Nu am văzut filmul muzical indian, Bride and Prejudice, făcut la Bollywood în 2004, sau cel despre care am citit că ar fi apărut în 2011 – A Modern Pride and Prejudice şi nici serialul făcut de BBC în 1980. Dacă le-aţi văzut, dacă aţi văzut şi altele, vă rog să-mi scrieţi şi să-mi spuneţi părerea despre ele. Bineînteles că aştept să văd cum v-a plăcut cartea, pentru că ea este cea de la care, să nu uităm, a plecat tot restul.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ca de obicei vă recomand să citiţi şi pe: Stefania’s, LaFeeBlanche, Cronicile unui psihoterapeut, Cu capul în nori, Innerspacejournal, Istorii regăsite, Luna Pătrată, Teo Negură, Coltu’ cu Muzică, Laura Meleacă -Cinemateca Trisk, ChGabriela‘s. Moniqueclassique’s, Alive, Fructitza. Un nume nou, aici la mine, o scriitoare tânăra, de doar 18 ani –  Andra Pavel

 

Pentru cine bat clopotele?

Ernest Hemingway

„Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. Şi, de aceea, niciodată să nu întrebi „Pentru cine bat clopotele”. Ele bat pentru tine.„(Ernest Hemingway).

Zilele trecute mi-a trecut prin mână cartea lui Ernest Hemingway – „For Whom the Bell Tolls„ („Pentru cine bat clopotele” / „Akiért a harang szól„). Ţinând în mână cartea mi-am readus aminte cât de mult mi-a plăcut, cât de rapid am citit-o şi apoi am recitit-o pe îndelete. Deodată mi-am dat seama că în aproape 3 ani de când lucrez la Filiala 3, nu a împrumutat nimeni această carte. Poate este mai bine citită la alte secţii, sau la alte biblioteci sau, poate, cititorul din ziua de azi citeşte, cu precădere, noile apariţii editoriale. Aşa că m-am gândit s-o scot din nedreptul con de umbră şi să scriu despre ea.

Romanul este bazat pe experienţa pe care Ernest Hemingway a trăit-o în 1937, când a fost corespondent de război, în Spania, pe timpul războiului civil spaniol. Cuprinde în câteva sute de pagini o poveste încredibilă care se desfăşoară în timp de doar 4 zile şi 3 nopţi. Povestea este a unui american, Robert Jordan, care participă în război în cadrul Brigăzilor Internaţionale, alături de trupele de guerrila anti-fasciste. În viaţa reală, lăsată acasă, eroul principal este profesor de limba spaniolă în America. Dar în Spania, venit să lupte de partea republicanilor, este specialist în explozibil şi primeşte misiunea ca, în munti, în apropiere de Segovia, să distrugă un pod. Are drept călăuză pe un bătrân, pe nume Anselmo, şi ajunge la o ceată de luptători care urmează să-l ajute să-şi ducă la bun sfârşit însărcinarea. Acolo o întâlneşte pe Maria. Povestea de iubire ce se naşte între Robert şi Maria, este partea cea mai frumoasă, mai luminoasă a romanului. Pare să fie punctul de contrast cu ororile războiului. Într-un fel aceste câteva zile din viaţa lui Robert ating tot ceea ce ar fi de dorit să cunoşti şi de care să ai parte într-o viaţă întreagă. Zicala latină Carpe diem / Trăieşte clipa este potrivită aici. Povestea de dragoste este acut sub influenţa acestei trăiri de mare intensitate a momentului,  după cum ni se arată şi în citatul de mai jos, citat din gândurile eroului principal:

„Îmi închipui că în şaptezeci de ceasuri poţi trăi o viaţă la fel de plină ca în şaptezeci de ani… Deci, dacă viaţa ta schimbă cei şaptezeci de ani pe şaptezeci de ceasuri, am în clipa de față acest dar fără preţ şi sunt destul de norocos că am avut parte de el. Şi dacă nu există ceea ce se numeşte un lung răgaz, nici restul vieţilor noastre, nici un «de acum încolo», ci doar «acum», înseamnă că doar «acum» trebuie preţuit, şi sunt nespus de fericit că-l am. Acum, ahora, maintenant, heute. Acum – cât de ciudat sună dacă te gândeşti că trebuie să cuprindă lumea întreagă şi viaţa ta toată. Esta noche, astă-seară, ce soir, heute Abend.“

Evenimentele se desfăşoară în ritm alert, de aceea este o carte uşor de citit. Este foarte bine scrisă şi oferă o perspectivă unică asupra evenimentelor istorice, asupra războiului civil. Citatul din Hemingway cu care începe articolul meu, pleacă de la o idee dintr-o predică a scriitorului şi predicatorului John Donne. Acesta scrie: „Nici un om nu este o insulă completă prin el însuşi, fiecare este o bucată de continent, o parte din întreg. Moartea oricărui om mă diminuează pentru că sunt solidar cu omenirea. Prin urmare, nu întrebaţi niciodată: pentru cine cântă clopotul? Sună pentru tine.” Prin ceea ce a scris, Hemingway, în acest roman, arată cât de întrepătrunse sunt destinele noastre. Câtă influenţă au alţii asupra vieţii noastre. Ce mult înseamnă solidaritatea pentru o cauză, pentru o idee, pentru dreptate. Cât de mult influenţat este destinul nostru de hotărârile sau trădările celorlalţi. Prin tot ce facem suntem un tot. Cât despre povestea de iubire, ea oferă o perspectivă şi mai bună asupra acelui întreg pe care îl atingem doar iubind o altă persoană. Romanul curge rotund. Începe şi se termină cu Robert Jordan, singur, întins intr-o pădure de pini. În acest rotund, acest întreg se desfăşoara o poveste, o viaţă, un război şi o mare dragoste. Consider că acest roman este unul din cele mai bune scrise de Ernest Hemingway. Cartea a început să fie scrisă în 1938 şi a apărut în 1940, fiind de la bun început apreciată extrem de favorabil de critici şi atingând vânzarea de peste jumătate de milion de exemplare în câteva luni. A fost un best-seller la vremea lui, iar unul din critici care a prezentat cartea a scris:

„Iată o carte pe care oamenii o vor citi de acum înainte multă vreme, atât de multă vreme, încât cartea va trebui să fie, până la urmă, precedată fie o introducere care să reamintească altor generaţii cum s-au întâmplat evenimentele din Spania, cine a luptat acolo şi unde şi de ce. E cel mai bun roman al lui Hemingway şi unul dintre cele mai bune romane despre acest înger muritor care este omul“.

Probabil că deja momentul acela, în care lumea trebuie să citească mai multe despre războiul civil din Spania, sau despre generalul Franco a venit. Totuşi cartea este în continuare vie, personajele ei trăindu-şi povestea de război şi dragoste. Vă recomand cu căldură această carte.

Ea a fost, de altfel, ecranizată în 1943. În regia lui Sam Wood şi avându-i în rolurile principale pe Gary Cooper şi Ingrid Bergman, filmul a fost nominalizat la 9 premii Oscar, totuşi a câştigat doar unul. Pentru interpretarea rolului Pilar, acţriţa Katina Paxinou a primit premiul Oscar pentru cea mai bună acriţă într-un rol secundar (1944).

Celebra trupă Metallica a scris un cântec cu acest titlul (From Whom de Bell Tolls) inspirat din acest roman şi film.

Metallica – For Whom the Bell Tolls

 

Pe aripile vântului

Pe aripile vântului

Pe aripile vântului / Elfújta a szél este o carte care trebuie citită. Scriitoarea, Margaret Mitchell,  a reuşit, prin scris, să recreeze o lume apusă – cea a Sudului din America. Atmosfera creată de autoare este atât de reală încât, citind, te aştepţi să-ţi apară dinaintea ochilor impunătoarea plantaţie Doisprezece Stejari sau Tara, cea cu pământul ei roşu. Domnii cu avere, deţinători de plantaţii, domnişoarele de familie bună sau gentlemenii lor curtezani trăiau într-o idilică lume unde toate muncile erau îndeplinite de sclavi. Războiul bate la uşă şi dintr-o dată lumea aceea se fărâmiţează. Războiul dintre Nord şi Sud este descris, în carte, prin prisma femeilor şi bătrânilor ce aşteptau cu nelinişte acasă şi urmăreau cu înfrigurare noutăţile despre front sau priveau cu oroare şi deznădejde listele celor căzuţi pe câmpul de bătaie. În toată aceea nebunie şi groază se naşte un cuplu celebru – Scarlett O’Hara şi Rhett Butler. Scarlett, după cum spune şi cartea „nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei”. Este necitită (habar n-are cine a fost familia Borgia, dar fiind „străini” nici n-o interesează). Este îndrăgostită sau, cel puţin, crede că-şi doreşte să se mărite cu Ashley Wilkes, în parte pentru că i se pare inaccesibil, iar pe de altă parte şi-ar dori să fie doamnă pe plantaţia Doisprezece Stejari aşa cum e mama ei la Tara. Crede că a deţine lucruri este mai important decât a le cunoaşte şi trăieşte clipa în mod intens. Deşi nu-i convine când tatăl îi spune că singurul lucru care contează este pământul roşu al Tarei, acesta este întotdeauna refugiul ei şi locul unde se încarcă pentru a putea să înfrunte viaţa. Pentru Scarlett devine uşor să facă bani, să facă afaceri, să discute în mod concret. Nu reuşeşte, însă, să recunoască sentimente, să îşi dea seama de importanţa oamenilor din viaţa ei. Îşi iubeşte părinţii şi confundă dragostea ei pentru aceştia în ataşamentul pentru pământul roşu al TAREI. Ea iubeşte rochiile, podoabele – tot ceea ce poate atinge. Sentimentele sunt o provocare prea mare, nu este suficient de matură sau de introspectiva pentru a le înţelege. Eroul principal al cărţii, Rhett Butler, este un paria al societăţii bune, nefiind primit în casele acestora. Este un „bărbat înalt şi voinic”….. cu „dinţii albi ca de fiară, sub o mustaţă neagră tăiată scurt.””… tenul oacheş ca al unui pirat şi ochii negri şi îndrăzneţi tot ca a unui pirat”, ….”nasul subţire, vulturesc” şi cu „buze roşii şi pline” şi fruntea lată. De la bun început Rhett se arată interesat de Scarlett şi fără voie asistă la declaraţia ei de iubire pentru Ashley. Toată relaţia lor este definită de acest moment. Rhett ştie de la început că Scarlett este îndrăgostită de altcineva, dar o doreşte, o iubeşte „atât cât un bărbat poate iubi o femeie”. Această iubire este, însă, camuflată pentru că ştie că Scarlett ar profita de aceasta. În schimb, face în aşa fel încât să o ajute pe Scarlett cu orice prilej. Iubirea lor este, parcă, mereu în contratimp. Melanie este o adevărată doamnă a Sudului, aducând, prin felul de a fi, cu mama lui Scarlett. O iubeşte şi îi este recunoscătoare lui Scarlett şi o ajută la rândul ei. Ele două se completeaza reciproc, fac un tot. Parcă odată cu moartea lui Melanie sentimentele dau năvală asupra lui Scarlett şi vede pentru prima data iubirea adevarată. Ashley este un gentlemen al Sudului, un om înfrânt odată cu pierderea războiului. El este susţinut financiar de Scarlett şi spiritual de soţia lui Melanie. În fapt, un visător şi un om prea puţin practic, el este copleşit de realităţile crude ale lumii în care a ajuns să trăiască.

Scarlett este una din cele mai puternice şi bine descrise personaje feminine. Seamană mult cu femeile zilelor de azi. În perioada în care a fost publicată cartea (1936), femeile, încă, nu aveau libertatea de acum. Mai degrabă mame şi soţii ele nu aveau o independenţă financiară deosebită. Ca lecţie de viată, cred că este important să îţi recunoşti sentimentele, să te dezvolţi spiritual, să fii stăpânul tau, să poţi să te descurci în orice situaţie cu orice ai la îndemână. Finalul cărţii lasă loc interpretărilor – „la urma-urmelor, e şi mâine o zi” poate fi următoarea luptă la care se angajează Scarlett, lupta pentru recucerirea iubirii. De asta eu sper că, dacă ar fi continuat povestea, Margaret Mitchell ar fi ales ca aceste sentimente trezite la viaţă, să îşi poată urma calea.  Margaret Mitchell a scris, se pare, continuarea acestei cărţi, dar la moartea ei, din dorinţa exprimată în testament, toate manuscrisele au fost arse de către soţul scriitoarei. Continuarea scrisă, în 1991, de Alexandra Ripley nu atinge valoarea cărţii originale, iar mini seria realizată, în 1994, după această carte nu este comparabilă cu filmul din 1939.

Sper să vă fi convins să cititţi, dacă n-aţi citit până acum cartea. Este mult mai bună şi mai cuprinzătoare decât ecranizarea realizată în 1939. Puteţi, dacă sunteţi utilizatorii bibliotecii nostre, să împrumutaţi filmul de la Secţia de Artă şi Carte franceză, a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara – Deva.