RSS

Capriciile succesului literar. Cazul Margaret Mitchell

05 Mai

Ce citim? Pe cine citim? Cum alegem ce să citim? Cine sau ce ne influenţează decizia? De obicei, alegem cărţi despre care am auzit sau autori cunoscuţi. Numele unui autor cunoscut este de multe ori sinonim cu cartea bună. Când alegi să citeşti un debutant, să zicem că mergi la risc. Nu ştii ce gen de lectură îţi oferă, nu ştii dacă îţi va plăcea sau nu. Aici este importantă munca editorului, publicitatea făcută şi felul în care autorii debutanţi reuşesc să se impună publicului care vine la lansările de carte. Ce se întâmplă însă când o autoare necunoscută scrie un best-seller cum este Pe aripile vântului. Îţi pui întrebări de genul: Cine este această persoană? De unde a venit? Ce a determinat-o să scrie? Ce fel de persoană este sau a fost? De ce a scris atât de puţin? Am să încerc să o prezint pe Margaret Mitchell cât pot eu de frumos, pentru că este una dintre scriitoarele mele preferate. S-a născut pe 8 noiembrie 1900, în Atlanta, Georgia (SUA). Am vrut să ştiu mai multe despre ea şi am aflat că multe din trăsăturile ei şi din istoria familiei se regăsesc în cartea atât de celebră. La fel ca şi Scarlett O’Hara, Margaret descindea dintr-o familie de plantatori de bumbac. Tatăl ei, avocat, era preşedintele Societăţii de Istorie din Atlanta. Mama ei era şi ea autoare a unor lucrări despre istoria sudului care au fost publicate în reviste de specialitate. Toată copilăria ei, Margaret a fost înconjurată de oameni care au ştiut să-i spună poveşti şi istorii adevărate despre vremurile fericite ale Sudului înainte de a avea loc războiul de secesiune. Atât strămoşii din partea tatălui cât şi a mamei sale au venit în America cu mult timp înainte, dar cel care o impresionează atât de mult încât să-l introducă în roman este străbunicul dinspre mamă, Philip Fitzgerald. Acesta a fugit, se pare, din Irlanda, urmărit de soldaţii englezi. S-a stabilit în America, unde s-a ocupat cu negoţ până a putut să-şi cumpere o plantaţie. Având plantaţia i-a fost mai uşor să se însoare cu o domnişoară dintr-o familie catolică, de oameni avuţi. De aici au apărut, în roman, Gerald şi Ellen O’Hara. Idea acţiunii din Pe aripile vântului i-a venit, după cum declara autoarea, pe când era doar o şcolăriţă. Mergând cu mama ei într-o plimbare, a văzut case năruite, păduri încă carbonizate, gropi de obuz încă neastupate de iarbă, iar din loc în loc câte o fermă prosperă. Se pare că explicându-i despre cum s-a ajuns aici, mama i-ar fi spus Când vin marile încercări, marile furtuni, toţi oamenii devin egali şi tot ceea ce hotărăşte soarta fiecăruia în parte e puterea lui fizică şi înţelepciunea minţii lui„.  Între anii 1914-1918 Margaret Mitchell a fost elevă la Washington Seminary din Atlanta, un pension de fete, care le pregătea pe eleve pentru societate şi viaţa culturală. Se pare că acolo a început să scrie, fiind editorul literar al anuarului Facts and fancies şi preşedinta Societăţii literare. A fost de asemenea şi fondatoarea şi preşedinta clubului dramatic. Să zicem că era populară, îi plăcea şcoala, iubea teatrul şi îi plăcea, de atunci, să scrie. Viaţa scriitoarei Margaret Mitchell n-a fost uşoară. Poate de aceea şi romanul Pe aripile vântului este unul închinat supravieţuirii. Supravieţuind tuturor pierderilor reuşeşte Scarlett să trăiască, să lupte pe mai departe. Una din pierderile comune ale autoarei cu personajul literar este pierderea timpurie a mamei sale. Mama autoarei moare în 1919, iar ea este nevoită să-şi întrerupă studiile pentru a avea grijă de fratele şi tatăl ei. În 1922, se mărită cu Berrien Kinnard Upshaw, fiul unei importante familii tipic sudiste. Totuşi, căsătoria lor durează extrem de puţin, la fel ca şi prima căsătorie a lui Scarlett (cu Charles), doar patru luni. După această perioadă scurtă soţul lui Margaret pleacă, în mod ciudat, părăsind-o şi nemaiîntorcându-se vreodată. După o perioadă de 2 ani de aşteptare, aceată căsătorie a fost anulată. Margaret, părăsită de soţul ei, se află în situaţia de a-şi căuta serviciu. Se angajează la o revistă, Atlanta Journal Sunday Magazine, unde scrie articole, interviuri şi povestiri sub pseudonimul literar Peggy Mitchell. În 1925 se căsătoreşte cu John Robert Marsh, care a fost cavalerul de onoare al primului ei soţ. Cum s-a născut şi a fost publicat romanul Pe aripile vântului? probabil dintr-un capriciu favorabil al sorţii. Margaret Mitchell şi-a rupt glezna în 1926. Fiind nevoită să stea acasă, a citit extrem de mult şi se plângea soţului că se plictiseşte. Acesta, se pare, că i-ar fi zis că, decât să citească atâta, mai bine să se apuce să scrie. Aşa a început lucrul la romanul care avea să devină atât de celebru. A început să scrie începând cu ultimul capitol, după care a scris în mod aleator celelalte. Marea majoritate a cărţii a fost gata în trei ani. Ulterior, însă, au venit revizuirile. Romanul a fost scris în secret. Singurul care ştia despre el era soţul ei. Totuşi, se pare că, un căutător de talente literare al editurii Macmillan, Harold Latham, a aflat de acest manuscris. Aşa că a venit, în 1935, să-l vadă. Scriitoarea însă n-a vrut să recunoască faptul că a scris romanul. Dar aici intervine din nou soarta, care, sub masca unui prieten ce îi contestă talentul şi îi spune că el oricum se gândea că n-ar fi în stare să scrie ceva serios, o provoacă şi, în acest fel, o convinge pe Margaret să meargă să-i ducă editorului manuscrisul. Acesta a avut nevoie de un geamantan să ducă manuscrisul la New-York. După ce a semnat contractul cu editura, Margaret a revăzut şi rescris parte din roman. Personajul principal feminin, iniţial, se numea Pansy (Panseluţa), apoi Stormy (Furtunoasa). Numele de Scarlett (Stacojie), însă, aşa cum ne-am obişnuit, este mai potrivit personajului. Romanul s-a numit şi el Tomorrow Is Another Day (Mâine este o altă zi), Another Day (Altă zi), Tote the Weary Load, Milestones (Puncte de răscruce), Ba! Ba! Blacksheep (Ba! Ba! Oaia cea neagră), Not in Our Stars (Nu în stele noastre) şi Bugles Sang True (Goarnele ce cântau adevărul). Într-un final inspiraţia pentru titlul romanului a venit de la un vers dintr-o poezie favorită, Non Sum Qualis Eram Bonae sub Regno Cynarae, a lui Ernest Dowson „I have forgot much, Cynara! gone with the wind, / Flung roses, roses riotously with the throng.Mă gândesc că Margaret Mitchell era o perfecţionistă. A scris în jur de 10 ani la romanul care avea să apară în 1936 şi să-i aducă faima.  După cum spunea Margaret Mitchell, „a fost mult mai greu să fii autoarea lui după ce a apărut decât înainte”. Totuşi faima este ceva relativ. Nu a fost ceva care să o bucure. La început a acceptat să semneze cărţi, să meargă să vorbească la diferite întruniri. Apoi a încetat. Refuza orice astfel de implicare. A dus mereu viaţă modestă şi a vrut să rămână, în continuare, doar d-na Marsh. În 1937 romanul Pe aripile vântului primeşte premiul Pullizer. La doi ani de la apariţia romanului, acesta era, încă, numărul 1 în lista de „best-seller”. Concurând cu titluri celebre cum au fost Absalom! Absalom! a lui William Faulkner (apărut în 1936), Oameni şi şoareci a lui Steinbeck (1937), A avea şi a nu avea a lui Hemingway (1937), Fructele mâniei de Steinbeck (1939). În 1939 apare filmul, ecranizare a romanului, devenit extrem de celebru şi el. Filmul i-a crescut vânzările la carte. În trei ani a fost tradus în peste 26 de limbi. Gurile rele au început, invidioase, comentarii şi insinuări cum că n-ar fi scris ea cartea. La toate acestea s-au adăugat şi supărările, care au apărut din cauza subrezirii sănătăţii. Margaret Mitchell a trăit spaima de a-şi pierde vederea. Timp de luni de zile a fost nevoită la un repaos total, până când a început să-şi revină. Din acest motiv, mult timp nu s-a întors la masa de scris. A avut nevoie de o operaţie la coloană şi ulterior soţul ei, în 1945, a suferit un infarct. Toate acestea sunt explicaţii ale faptului că, având atât de mult succes cu primul roman, nu a încercat să publice nimic. Totuşi se pare că, la insistenţele editorilor, a început să scrie o carte, probabil continuarea romanului Pe aripile vântului. Bineînteles că scriitoarea a negat, dar având în vedere faptul că nici prima dată nu a recunoscut în faţa prietenilor că scrie, nu ar fi de mirare s-o fi făcut în secret, din nou. Pe 11 august 1949, John şi Margaret mergeau la film. Când au traversat o străduţă, Margaret a fost lovită de un taxi. Transportată de urgenţă la spital, a murit la 16 august, fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa. Soţul ei a ascultat ultima dorinţă testamentară şi a distrus toate celelalte manuscrise existente:The Big Four, ‘Ropa carmagin – nişte nuvele refuzate de edituri. Posibil atunci să fi dispărut şi romanul în lucru, rămânând doar manuscrisul cărţii Pe aripile vântului. Probabil autoarea, perfecţionistă cum era, fiind nemulţumită de rezultatele scrierii sale, sau de felul în care a lăsat povestea scrisă, a preferat să rămână în amintirea lumii cu un roman de debut ce a câştigat Premiul Pullizer şi care, într-o perioadă de criză financiară, a reuşit să atingă cele mai mari tiraje din istoria romanului american modern. A rămas, printre alte, şi un citat al autoarei, referitor la scrierea romanuluiIn a weak moment, I have written a book” (în traducere  – „Într-un moment de slăbiciune, am scris o carte„.)

Toată lumea a ştiut, cel puţin până în 1994, că Pe aripile vântului este singurul manuscris rămas şi singura carte scrisă de Margaret Mitchell. Totuşi, în acel an s-a descoperit o nuvelă de dragoste, Lost Laysen, scrisă de autoare la vârsta de 15 ani şi făcută cadou prietenului ei, Henry Love Angel. Scrisă pe două caiete, această lucrare a stat la păstrare alături de câteva scrisori pe care destinatarul le păstrase. Acesta a murit în 1945, dar fiul lui doar în 1994 a descoperit aceste scrisori şi această lucrare. Lost Laysen a fost publicată în 1996, la 80 de ani de la data conceperii ei. A avut un deosebit succes, având în vedere numele autoarei şi povestea incredibilă a apariţiei manuscrisului. Tradusă și în limba română această lucrare cu titlul Insula pierdută a apărut, tot în 1996, la Editura RAO. În 1994 s-a turnat un şi film, A Burning Passion: Margaret Mitchell story, despre viaţa lui Margaret Mitchell. Nu ştiu cât de apropiat este acest film biografic de viaţa scriitoarei, pentru că din nefericire nu l-am văzut. Aştept comentarii şi eventuale păreri despre filmul, în care Shannon Doherty a jucat rolul lui Margaret Mitchell.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri
 
30 comentarii

Scris de pe Mai 5, 2012 în Despre scriitori

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

30 de răspunsuri la „Capriciile succesului literar. Cazul Margaret Mitchell

  1. Sorin-Lucian Berbecar

    Mai 6, 2012 at 9:23 am

    Dacă la articolul anterior, care a avut-o tot pe Margaret Mitchell în centru, încă nu eram sigur dacă o să mă apuc de citit romanul ei, cu articolul ăsta m-ai convins să iau, la vară după licență, cartea de pe raftul unde stă de vreun an și ceva-doi, de când s-a încheiat colecția de la adevărul; „Pe aripile vântului” a fost ultimul roman din seria cărților verzi.
    Mersi!

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 6, 2012 at 12:15 pm

      Este una din cărţile mele preferate. Filmul, oricât de bun a fost, nu i-a făcut dreptate. Să-mi spui părerea ta după ce citeşti. Am răbdare.

       
  2. Stefania

    Mai 6, 2012 at 3:12 pm

    Cartea ” Pe aripile vântului” nu am citit-o, insa am vazut filmul de cateva ori si m-a impresionat foarte mult, cu toate ca nu intotdeauna ceea ce este scris in carte, este redat in film, insa ce pot sa spun, mie mi-a placut foarte mult.
    O zi minunata iti doresc! 🙂

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 6, 2012 at 3:38 pm

      Am scris ceva şi despre carte, pe care ţi-o recomand cu căldură. Este diferită şi mult mai bună decât filmul, chiar dacă Clark Gable, Vivien Leigh, Olivia de Havilland şi Leslie Howard au jucat remarcabil. Este greu să înghesui într-un film de 2 ore o carte de sute de pagini.

       
      • Luna patrata

        Mai 6, 2012 at 4:54 pm

        Normal, intotdeauna cartea este mult mai buna. 🙂 Filmele reusesc sa redea destul de putin din ceea ce autorul unui roman descrie pe indelete si foarte amanuntit. Cel putin asta este parerea mea.

         
      • bibliodevafiliala3

        Mai 6, 2012 at 7:37 pm

        Da, aşa este. Să-mi scrii din nou, dacă citeşti cartea, mi-ar plăcea o opinie la „cald”

         
  3. Luna patrata

    Mai 6, 2012 at 8:26 pm

    Am citit-o cand eram mai mica, prin clasa a opta, cred… 🙂 Opinii la cald vei avea de la cei care abia acum o citesc. 😉

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 6, 2012 at 8:38 pm

      Scuze, ţi-am interpretat greşit postarea. Acum că am recitit-o mă întreb cum s-a întâmplat. Da, ai dreptate, filmul nu poate cuprinde toate emoţiile din carte, oricât de bun ar fi actorul sau regizorul. În plus, în cazul de faţă, lipsesc personaje multe, inclusiv copiii din căsătoriile anterioare

       
  4. shiki shiki

    Mai 6, 2012 at 8:33 pm

    cititi cartea oameni buni , filmul e super prost in comparatie . si eu am citit-o prima data mai devreme de clasa a opta dar tin minte si acum ca n-am lasat-o din mana pana nu am terminat-o . bine , am dormit vreo doua ore pe noapte intre lecturi 😀

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 6, 2012 at 9:01 pm

      Mulţumesc de sprijin 🙂 Asta este şi dorinţa mea, să-i conving să o citească.

       
  5. Ritiu Maria

    Mai 8, 2012 at 5:38 pm

    Articolul prezentat mai sus, mi-a dat prilejul de a cunoaste „istoria” ce a stat in spatele romanului, si mai mult inca, din acest material s-a putut trage concluzia ca, este posibil ca, o creatie de debut, sa devina intr-adevar o capodopera, pe care nu o va putea uita nici unul din cititorii care au avut „sansa” de a o citi.
    Atatea informatii aduse in acest articol, a insemnat un volum mare de munca de cercetare si de asemenea un timp pentru concepere. Suntem cu adevarat privilegiati ca, avem posibilitatea de a citi acest blog, unde ne-am intalnit cu o profesionista talentata si harnica. Iti multumim Roxi pentru ca, ne incanti cu materialele tale. Multa sanatate si mult succes in munca pusa, in beneficiul celor mai putin initiati in acest domeniu.

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 8, 2012 at 6:01 pm

      Oamenii trebuie lăudaţi mai cu măsură, că pe urmă şi-o iau în cap 🙂 Multumesc de comentariu.

       
      • Ritiu Maria

        Mai 8, 2012 at 6:10 pm

        Laudele mele au fost reale si modestia ta, nu prea are ce sa caute aici. Oricum eu asa vad lucrurile, daca mai are si alcineva aceiasi opinie ca si mine, il/o rog sa si-o spuna cu „incredere”.
        Poti da un randament mai bun daca stii ca, cineva iti apreciaza munca, asa cum ea merita sa fie vazuta, eu astfel vad lucrurile, se poate ca le vad si din punctul meu de vedere. Pe mine m-au stimulat laudele constructive, iar cele tip „periuta” m-au pus in garda ca, nu sunt la inaltime si trebuie sa ma straduiesc mai mult.

         
  6. alin

    Mai 21, 2017 at 7:34 am

    chiar mi-a placut, voi mai reveni

     

Aştept răspunsul tău!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: