„Să povestim despre-o carte” – Sondaj de opinie pentru trimestrul al II-lea, 2013

Girl reading / Fată citind de Charles Edward Perugini (1839-1918)
foto credit http://www.liveinternet.ru/users/2991253/post135913273/

Acest post este, într-un fel, continuarea articolului precedent. Dacă în articolul anterior votam cărţile pentru luna aprilie, acum,  aşa cum ne-am propus, e rândul cărţilor care au mai multe volume şi pe care să le discutăm la sfârşitul trimestrului al doilea, 2013. Asta înseamnă că vom avea timp, până la final de lună iunie, să citim ceea ce alegem acum. Mai mult decât atât, în luna în care discutăm cărţile pe trimestru, nu vom avea alte propuneri pentru lectură. Asta înseamnă că în aprilie vom hotârî ce vom citi în mai, dar pe iunie nu vom avea decât ceea ce va decide acest sondaj. La final de iunie vom propune, ca şi acum, cărţile pentru luna următoare, adică iulie şi cele pentru trimestrul următor. Deocamdată propunerile de lectură, cu o mică excepţie (Mizerabilii de Victor Hugo), sunt ale mele. Pe măsură ce  veţi hotărî altfel, aceste propuneri se pot schimba, îmbunătăţi. Ce doresc eu să vă rog să aveţi în vedere: ca toată lunea să aibă acces la lecturile respective, precum am scris şi în articolul precedent. Nu exclud literatura nou apărută, dar aplicăm aceleaşi reguli – am dovedit-o chiar acum, propunând Jocurile foamei a autoarei Suzanne Collins.

Sondajul de mai jos conţine mai multe titluri. Si acum, ca şi în postarea anterioară, puteţi să alegeţi maxim 2 titluri pe care le preferaţi. Votaţi şi vom povesti despre una din aceste cărţi la sfârşitul lunii iunie. Timpul de vot este până pe 2 aprilie. N-am vrut să spun 1 aprilie ca să nu credeţi că glumesc 🙂

Aştept cu nerăbdare votul şi comentariile voastre. Dacă aveţi orice sugestii pentru ca să îmbunătăţim votul, propunerile de lectură, ori timpul de lectură, acestea vor fi bine primite şi se va ţine seama de ele în lunile care vor veni.

 

Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri – piesă de teatru, film şi o acţiune a bibliotecii

Română: (Photo credit: Wikipedia)

Scriind despre Caragiale mă gândeam că dacă el este cunoscut a fi cel mai important dramaturg român, primul, cel care a pus bazele teatrului românesc şi al literaturii dramatice, a fost Vasile Alecsandri. Cunoscut şi pentru poeziile lui, pentru crearea pastelurilor ca gen de poezie în literatură, Vasile Alecsandri a fost şi un important om politic, fiind, unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848,  exilat după înfrângerea mişcării şi numit ministru odată cu Unirea Principatelor de către Alexandru Ioan Cuza. În 1840, înainte de a fi revoluţionar sau ministru,  Alecsandri a fost director de teatru în Iaşi. Odată cu această funcţie a început să  scrie piese de teatru. Printre cele mai cunoscute sunt dramele Despot Vodă, Fântâna Blanduziei şi comediile din ciclul Chiriţelor.

Chiriţa în provincie

Prin seria de piese de teatru al căror personaj principal este Cucoana Chiriţa, scriitorul caricaturizează şi critică societatea feudală şi moravurile ei. Alături de elevii clasei a XI-a am vizionat filmul Cucoana Chiriţa (1986) care ecranizează piesa de teatru Cucoana Chirița în provinție. Deşi o critică a societăţii feudale, percepţia mea asupra piesei de teatru este una de acută actualitate. Cucoana Chiriţa doreşte ca soţul ei, Conul Bârzoi să se  isprăvnicească. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul, similarul actual ar fi prefect. O funcţie de pe urma căreia să se îmbogăţească. Tot speranţa de înavuţire o animă când hotărăşte că nepoata ei orfană, Luluţa, care are o zestre mare, să se căsătorească cu Guliţă, fiul ei. Acesta este cam lipsit de minte, răutăcios şi fără educaţie. Dar Luluţa este îndrăgostită de Leonaş, un tânăr cinstit şi deştept care, după întoarcerea din străinătate, vine la Bârzoieni s-o ceară pe Luluţa de soţie.

Piesa de teatru este împărţită în două acte şi diferă de filmul văzut. Spre exemplu, în piesă Chiriţa se pregătește să meargă la Paris în al doilea act, pe câtă vreme în film Chiriţa se reîntoarce de la Paris chiar în primele momente. În piesa de teatru Leonaş se deghizează în ofiţer, în birjar și ulterior într-o actriţă. Ca ofițer, vrând să fie mai aproape de Luluța, o face pe Cucoana Chirița să creadă că este încântat de ea, iar această îi dăruiește un portret. Ca birjar vrea să vadă, din punctul de vedere al pricinatului năpăstuit, pe conu Bârzoi cum împarte dreptatea la isprăvnicie. În acest fel descoperă că un curcan bătrân este cumpărat şi răscumpărat pentru a fi dat plocon conului ispravnic. Despre primii paşi ai mitei funcţionarului public 🙂 putem spune că a scris aici, printre primii, Alecsandri. Cucoana Chirița insistă să se facă logodna lui Guliță cu Luluța, chiar dacă Conu Brâzoi e de părere că fata ar fi năbădăioasă și nu-i potrivită pentru scumpul fecior. La petrecerea de logodna apare o trupă de teatru, iar Leonaș este deghizat în actriță. Luluța prefecându-se a avea o criză de nebunie, cere să fie logodită cu madama actriță (Leonaș). I se face pe plac, astfel ea ajunge să fie logodită cu Leonaș. După ce se schimbă inelele, Leonaș își reia înfățișarea. Bârzoi sare, nefiind de acord cu logodna, dar Leonaș îi arată hrisovul prin care prin care era destituit, iar el, Leonaș pus în funcție de ispravnic. Coana Chirița are și ea de comentat, dar o șantajează amintindu-i de potretul pe care i l-a dat, pe vremea când credea că este un simplu ofițer. Toți devin brusc de acord și … petrecerea de logodnă continuă, de data asta cu voia fiecaruia dintre logodnici. Filmul din 1986 este diferit în aceste amănunte de piesa de teatru. Iar finalul ne înfățișează pe tineri scăpând cu fuga alături de trupa de teatru.

Prin caricaturizarea personajelor Chiriţa, Bârzoi, Guliţă se subliniază lipsa trăsăturilor morale, spoiala de educație (prin franțuzismele fără sens furculision, trântision, învârtision amestecate cu cuvinte provenite din neogreacă cum ar fi metahirisim) a unor parveniți. Chiar și cheltuielile fără măsură ale Chiriței pentru mobila nouă, pentru hainele „nemțești” ale soţului ei, preocuparea pentru așa zisa modă – sunt tot trimiteri la superficialitatea personajelor, la lustrul aparent. Moda importată nu are nimic tradițional, nu oferă nimic decât o aparență, care, în viziunea Chiriței, îi poate apropia de nobilime, de lumea bună. Dacă ne gândim însă la ziua de azi, putem spune că preocuparea intensă pentru modă şi pentru lucrurile materiale, care să dovedească o apartenenţă la lumea avută dovedeşte şi acum spoiala de suprafaţă şi lipsa de consistenţă a persoanelor contemporane cu noi. De asta, probabil, operelor clasicilor nu le trece „moda” pentru că sunt actuale şi recunoşti, parţial cel puţin, personajele pe care ai posibilitatea să le vezi în jurul tău.

Eu am recitit piesa, am revăzut filmul şi m-am amuzat teribil de mult. Mi-a plăcut mult cum au jucat actorii. Mi-am amintit că înainte ca Draga Olteanu-Matei (care a interpretat rolul Chiriţei în 1986,1987) sau Tamara Buciuceanu (care a jucat în filmul de televiziune Chiriţa în provincie din 2002) să joace acest cunoscut rol – acesta a fost interpretat de un actor, Mihail Miluţă Gheorghiu. În acest an, pe 9 octombrie s-au împlinit 105 ani de la naşterea celebrului actor (09.10.1897-10.12.1971). A reuşit să-i urmeze cu succes lui Matei Milo, care a fost primul actor ce a întruchipat-o pe Chiriţa. Miluţă Gheorghiu a reuşit să facă un rol excepţional cu acest personaj şi l-a interpretat în 1500 de spectacole. Cred că a fost teribil de greu să urmezi după un asemenea succes, mă refer la interpretarea actoricească a celor două mari actriţe. Draga Olteanu Matei spunea, într-un interviu luat de Dana Păcală şi Vasile Hotea, în 2011, că:

„De fapt, Alecsandri vedea în Chiriţa un bărbat, au jucat-o superb pe Chiriţa Matei Milo sau Miluţă Gheorghiu. Au fost mai reuşiţi în rolul Chiriţei, eu nu am pierdut nicio Chiriţă, indiferent ce teatru o juca. O femeie, indiferent de vârstă, nu trezeşte simpatie în Chiriţa, cel mult râsul, dar un bărbat care se agaţă de gâtul unui bărbat stârneşte un haz nebun. Cineva care îi felicita pe actori i-a sărutat mâna lui Miluţă, crezând că e femeie. Dacă ar fi să reiau Chiriţa, aş pune-o în scenă cu un bărbat care să o joace bine” (Draga Olteanu Matei, interviu pentru Mediafax)

Dar a fost un succes, zic eu şi interpretarea lor. Vă recomand cu căldură să citiţi şi piesa de teatru, dar neapărat să vedeţi filmele sau să audiaţi piesa de teatru radiofonic.

Puteţi să audiaţi piesa de teatru radiofonic în interpretarea lui Miluţă Gheorghiu – o înregistrare din 1953, pe care o puteţi împrumuta la  Secţia de Artă  şi Carte Franceză a bibliotecii noastre. Tot de aici puteţi să împrumutaţi,dacă doriţi să revedeţi filmul Cucoana Chiriţa (din 1986 care ecranizează Chiriţa în provincie)  sau filmul din 1988, Chiriţa în Iaşi. 

Întrebările mele pentru astăzi:

Ce v-a plăcut în mod deosebit în piesele lui Alecsandri? Care este personajul vostru preferat dintre acestea? Vi se par şi vouă actuale piesele lui Alecsandri?

 

Nikos Kazantzakis – după 55 de ani de la dispariţie

Astăzi se împlinesc 55 de ani de la moartea lui Nikos Kazantzakis. Scriitorul grec s-a născut pe 18 februarie 1883 şi a murit pe 26 octombrie 1957, la vârsta de 74 de ani. A devenit cunoscut mai ales prin cartea sa, Zorba Grecul, apărută în 1947, a cărei ecranizare din 1964 a fost, de asemenea, un succes internaţional, câştigând 3 Premii Oscar. Un boem, care a dus o viaţă plină de lipsuri, a fost de multe ori în conflict cu autorităţile vremii sale, asemeni prietenului său, scriitorul Panait Istrati. Apreciat mai mult în străinătate decât la el acasă, Kazantzakis a fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatură, de mai multe ori.

Despre cum vedea destinul său de scriitor putem să ne dăm seama dintr-unul din citatele din cartea lui, Raport către El Greco:

„Scriam şi eram plin de mândrie: eram un Dumnezeu care făcea ce voia, prefăcea realitatea, o modela aşa cum dorea; amesteca adevărul şi minciuna indisolubil împreună, nu mai era adevăr şi minciună: era un aluat moale pe care îl frământam şi îl modelam după cum îmi dicta fantezia, fără a cere încuviinţarea nimănui.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

Iar despre fericire, viaţă şi bucuriile ei ori despre suferinţă şi moarte, tot în cărţile îi regăsim gândurile:

„Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.” (Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul)

„Sufletul, ca şi trupul, are pudoarea sa, nu se dezbracă în public.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

„Suferinţa e călăuza care ne însoţeşte în urcuşul care transformă animalul în om.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

„Moartea-i un fleac, un simplu pfff! şi candela se stinge. Dar bătrâneţea e-o ruşine.” (Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul)

Eu am scris un scurt remember, pentru că i-am citit şi mi-au plăcut romanele, tema acestora şi culoarea locală pe care a reuşit s-o redea în fiecare. Am ales să scriu câteva rânduri şi pentru că, din păcate, pe Kazantzakis în ultimul timp lumea nu-l mai citeşte ca odinioară. Toate cărţile lui sunt bune. Eu am început cu Zorba Grecul (Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorba). Vă recomand să citiţi cartea şi apoi să vedeţi filmul. Deşi filmul a fost premiat şi este unul foarte bun, Anthony Quinn făcând un rol de zile mari, eu zic că altfel îl înţelegi după ce ai citit cartea.  Pentru că Nikos Kazantzakis merită mai mult decât pot scrie eu pe fugă – vă recomand să citiţi câteva articole scrise extrem de bine, despre omul şi opera lui.

Despre destinul operei scriitorului şi mai ales de ce a intrat într-un nemeritat con de umbră a scris extrem de bine şi documentat Elena Lazăr pentru România literară. Puteţi citi articolul apăsând AICI. Tot despre el ca om şi scriitor scrie remarcabil Dana G. Ionescu în Adevărul Literar şi Artistic

Despre câteva din cărţile lui puteţi citi ce au scris Dragos C. Butuzea pe blogul său Chestii livreşti – cărţi, tablouri, filme (Raport către El Greco) , sau Andrea Ursu pe blogul  Tomata cu scufiţă (Zorba Grecul), sau Raisa Stoleriu pe Bookblog.ro (Ultima ispită a lui Hristos)

Puteţi să împrumutaţi, să vedeţi sau să revedeţi filmul despre care am scris –  Zorba Grecul (1964), de la Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Puteţi să ascultaţi piesa de teatru radiofonic, bazată pe cartea Zorba Grecul de Nikos Kazantzakis

Orice aţi alege să faceţi, petreceţi-vă un moment gândindu-vă la scriitor şi prin gândurile voastre, prin cărţile sale, prin filmul celebru – eu zic că el va fi veşnic printre noi.

 

Peregrin printre edituri – Salonul Editurilor Hunedorene 2012 (2)

Continui să vă povestesc cum a fost la Salonul Editurilor Hunedorene, care a avut loc în Deva, între 11-14 octombrie 2012. Dacă în articolul anterior v-am scris câte ceva despre puţinele lansări de carte şi prezentări ale editurilor la care am luat eu parte, acum vă scriu mai pe larg despre titlurile care mi-au atras privirea şi m-au făcut curioasă în plimbarea mea printre edituri.

Editura Nemira, ca în fiecare an, a venit cu carte multă, cu multe reduceri, încât mi-a fost greu să mă decid ce să cumpăr. Căutam Dansul Dragonilor, ultima parte apărută în seria Cântec de gheaţă şi foc de George R.R. Martin. N-am găsit-o în formatul dorit (necartonată) şi aşa că am m-am uitat după alte titluri. Stăteam şi meditam asupra a două titluri, Jocurile foamei şi Doamna din lac, până când… le-am luat pe amândouă. Am cumpărat cartea lui Raymond Chandler şi mă voi bucura să vă scriu despre el pentru că eu zic, după părerea mea, că Philip Marlowe este unul din cei mai reuşiţi detectivi din literatura poliţistă. Cât despre seria scrisă de Suzanne Collins, mi-am dorit să o citesc încă de când am citit recomandările altora. Tot de la această editură am cumpărat Detectivul – ultima carte apărută scrisă de autorul Arthur Hailey, autor despre care am scris anterior, iar a cărei recenzie, scrisă de Alexandra Popescu, m-a făcut extrem de curioasă în privinţa cărţii. Dintre cărţile aflate la acest stand, mi-a rămas inima la colecţia de lux a operelor Rodicăi Ojog Braşoveanu, ale cărei cărţi mi-au plăcut întotdeauna şi care acum au o prezentare grafică deosebită. Rămâne probabil o achiziţie de făcut pentru viitorul salon, cu atât mai mult cu cât sunt multe titluri apărute în această colecţie de autor. Dintre cărţile aflate la super reducere (5 lei) una mi-a atras atenţia din cauza titlului, Nici moartă, nici măritată de Maryjanice Davidson. Nu ştiu cum e, dar n-am rezistat să n-o cumpăr. Titlul m-a amuzat, sper ca şi cartea s-o facă.

M-a uimit să-l regăsesc pe James Patterson în trei ipostaze diferite, la edituri diferite şi abia aştept să-i citesc cărţile ca apoi să vă fac o prezentare de autor. Ipostaza lui James Patterson, autor de romane poliţiste, este bine cunoscută probabil multora şi această ipostază o cunoşteam eu bine. Când a fost însă să aleg un titlu, după multă analiză, frunzărirea a mai multor cărţi dintre cele aflate la standul Editurii Lider, m-am decis asupra uneia despre care n-am auzit decât că ar fi ecranizată – Marea ratare. Ulterior, am văzut la Editura Litera o antologie de proză scurtă, în două volume, Thriller ,  unde James Patterson este editorul cărţii. O altă faţă a lui James Patterson am descoperit-o la Editura Corint – unde autorul surprinde, cel puţin pe mine, cu o carte destinată copiiilor, Generala – cei mai naşpa ani din viaţa mea. O carte care m-a prins de la primele pagini frunzărite şi care mi-au amintit de generală şi pe care cred că elevi ar citi-o cu drag şi amuzament. O carte frumos ilustrată, amuzant scrisă şi pe care sunt nerăbdătoare să o citesc. Cu această ocazie am aflat şi că James Patterson a fost ales de copiii din SUA drept „Autorul anului” în 2010 pentru cărţile sale destinate lor.

Dintre autorii clasici pe care i-am citit şi care mi-au plăcut, am decis că fac o bună achiziţie cumpărând Gran Canaria de A.J. Cronin pe care am luat-o cu un preţ foarte bun de la Editura Orizonturi. Abia aştept să recitesc cartea şi să scriu despre ea, cu atât mai mult cu cât făcusem deja prima ciornă, dar m-am împotmolit pentru că nu-mi aminteam amănuntele. O carte care mi-a plăcut foarte mult atunci când am lecturat-o prima dată, sper să regăsesc aceiaşi plăcere la recitirea ei. Altă carte bună pe care aş fi cumpărat-o dacă n-aş fi avut-o deja, este Rebecca de Daphne Du Maurier. Nu ştiu dacă aş fi ales să cumpăr şi Lady de Winter, scrisă de o autoare contemporană, Susan Hill, unde acţiunea cărţii se întâmplă anterior celei din Rebecca, descriind-o pe prima doamnă de Winter în toată splendoarea ei. Nu mi-au plăcut foarte mult continuările scrise, de autori contemporani, la cărţile clasice. Nu am fost încântată de Scarlett, continuarea la Pe aripile vântului sau Povestea întoarcerii lui Heathcliff scrisă de Lin Haire-Sargeant, care  este un fel de completare a cărţii La Răscruce de vânturi a autoarei Emily Brontë. Mă gândesc, însă, că mulţi oameni sunt curioşi să vadă o poveste continuată, cu atât mai mult cu cât le-a plăcut prima carte. Poate de asta, în ziua de azi, autorii scriu serii de cărţi.

Un popas mai lung am făcut la Editura Vivaldi, care, anul acesta, a avut mari reduceri la preţ. Am regăsit cu mare plăcere între cărţile pe care le am, dar care acum au un look deosebit, autorul Erich Maria Remarque, cu al lui celebre Arcul de triumf şi Trei camarazi – două carţi care mi-au plăcut în mod deosebit. Poate le-aţi citit şi v-au plăcut, iar dacă nu aţi ştiut de ele vi le recomand cu căldură. Tot aici am regăsit cărţile lui Noah Gordon – un autor care scrie bine şi amplu documentat. Este cunoscut pentru cartea sa Doctorul, dar şi celelalte cărţi – Şamanul sau, acum mai nou, Catalanul, sunt cărţi extrem de bune, care ne poartă prin istorie povestind despre oameni, despre visele, realizările şi viaţa lor. Pentru că tot povesteam despre farse cu Vienela, am găsit şi Cartea Farselor de un alt Gordon, Stuart Gordon. M-am uitat prin ea şi am decis că este o carte pe care chiar vreau să o citesc, pentru că sunt adunate tot felul de farse jucate, de-a lungul timpului, de oameni celebri unor alţi oameni, la fel de celebri. După ce citesc, o să extrag câteva din cele mai reuşite farse, să vă incit la poveşti pe această temă. Un alt titlu, aflat la standul editurii Vivaldi, mi-a atras atenţia, Grefuri dulci, a unui nou autor al literaturii de astăzi, Dumitru Angelescu şi am poposit asupra ei. M-a convins să citesc cartea, nota autorului:

„Un amic m-a sfătuit să nu mai scriu, că este mai bine şi pentru mine, dar şi pentru umanitate. L-am ascultat vreo două luni. Pe urmă, o voce interioară a râs de mine şi a glăsuit: „Prostea, dacă-ţi spunea să nu te mai duci la femei, îl ascultai!?!” […] „Astfel l-am ignorat pe individul din mediul înconjurător şi m-am împrietenit cu tipul din mine, care-i mult mai cumsecade”. ( fragment de citat din nota de început a cărţii Grefuri dulci de Dumitru Angelescu)

Sper că această carte să fie la fel de amuzantă şi interesantă cum e nota ei de început. În speranţa că m-aţi citit cu interes până la capăt, închei cu această notă amuzantă, pe moment. Voi continua peregrinarea mea printre edituri şi cărţi aflate la standuri, de la Salonul Editurilor Hunedorene, în articolul următor. Aştept, ca de obicei, reacţiile voastre şi comentariile complementare care să întregească acest articol, referitor la cărţi, edituri, autori preferaţi.

P.S. Recenzia mea referitor la trilogia Jocurile Foamei o puteți vedea aici

 

„Cireşarii” de Constantin Chiriţă – un bestseller, devenit un atribut al unei generaţii

Constantin Chiriţă

Elevii sunt încă în vacanţă, dar pe vremea când elevii claselor a VIII-a dădeau examen pentru liceu, mi-am amintit de un alt roman al adolescenţei mele, Cireşarii. Romanul scris de Constantin Chiriţă are 5 volume şi începe când cele mai multe din personaje sunt în clasa a VIII-a. Este un roman despre tineri, cu tineri şi care ne aduce misterul şi aventura. Era unul din romanele preferate de noi, în adolescenţă. De aceea, poate, pe vremea respectivă, colegii mai mari cu un an decât mine, după ce au citit cartea, au hotărât să meargă într-o excursie cu cortul prin locurile descrise în primul volum, Cavalerii Florii de Cireş. Am suferit de o cruntă invidie şi mi-aş fi dorit să fi putut pleca şi eu. A fost o iniţiativă deosebită a unui profesor şi mi-aş fi dorit ca ea să devină permanentă pentru toţi cei ajunşi în clasa a VIII-a. N-a fost aşa, dar eu tot am iubit cartea, am recitit-o de mai multe ori, în mintea mea ajungând prin toate locurile pe unde au fost şi cavalerii florii de cireş. De unde vine acest nume – Cireşarii? Numele acesta l-a dat Moş Timofte celor şapte colegi şi prieteni, după numele străzii Cireşului pe care locuiau. Cele şapte personaje principale sunt: Ionel, Victor, Ursu, Dan, Maria, Lucia şi Tic. Fiecare, în felul lui, are calităţi deosebite, dar împreună, toţi, pot fi numiţi  adevăraţi eroi ai literaturii de suspans. Ca şi super-eroii moderni ai zilelor de azi, au fiecare o aptitudine care îi face de neînlocuit, iar toţi împreună devin o echipă invincibilă. O serie cu deosebit succes, cărţi care îmbină cu succes misterul romanelor cu detectivi şi a celor de aventură, treptat chiar împletind între aventură şi mister adevărate poveşti de dragoste, odată ce personajele cresc. Cele şapte personaje sunt, poate, cele mai reuşite şi sigur cele mai îndrăgite ale literaturii poliţiste pentru adolescenţi şi tineret scrise de un autor român. Romanele prind între coperţile lor nu doar poveştile pline de suspans, extrem de captivante, ci şi evoluţia fiecăruia dintre personaje, până ce acestea termină liceul şi se maturizează. De altfel scriitorul a reuşit să devină cunoscut mai ales pentru aceste romane, celelalte romane ale sale neatingând aceiaşi valoare. Apărute în 1963, reeditate de mai multe ori, ele au atins rapid 1.000.000 de vânzări până în 1971, devenind al doilea roman bestseller din perioada comunistă, după „Toate pânzele sus” a lui Radu Tudoran.

În primul volum, Cavalerii Florii de Cireş, cei şapte eroi curajoşi pornesc, de la o idee de-a lui Victor, într-o expediţie ştiinţifică la Peştera Neagră. Ideea i-a venit lui Victor la o oră de geografie, unde li s-a vorbit de geologie, de peşteri şi mari lacuri subterane. I-a convins rapid pe prietenii şi colegii săi de clasă, Ionel, Ursu, Dan, Lucia şi Maria. Tic, fratele mai mic al Mariei, află însă de această expediţie secretă şi face tot posibilul să meargă şi el. Pleacă împreună cu câinele lui Ţombi pe urmele lor, pentru că speră, că aşa cum Moş Timofte Păstrăvanu i-a povestit, să găsească o cutie magică ascunsă din vremuri străvechi într-una din peşteri, posibil chiar Peştera Neagră. Ajunşi acolo, ei, ca şi Tom Sawyer, dau peste ceva neaşteptat şi foarte periculos … Ce anume? Asta veţi afla dacă veţi citi cartea.

În cel de-al doilea volum, Castelul fetei în alb, apare nevoia unei salvări. O fată nou venită în scoală, Laura, este răpită şi sechestrată. Cireşarii fac şi de această dată muncă detectivistică, cercetând şi descifrând documente secrete, află şi unde anume o pot găsi. Unde, cum şi dacă reuşesc să o salveaze pe Laura  vă las să citiţi ca să aflaţi.

Al treilea volum al seriei este Roata norocului. Aici Cireşarii se confruntă cu furtul unor statui numite „tanagrale”, obiecte preţionase care au fost furate de la muzeu. Totodată sunt atraşi de bâlciul din oraş, care are o roată a norocului ce pare să fie aranjată de proprietarul ei pentru ca nimeni să nu câştige nimic de valoare … Care mai sunt aventurile de la bâlci, dacă sau cum reuşesc să găsească statuile furate – este ceva despre care aţi vrea să citiţi.

Deja în cel de-al patrulea volum, Aripi de zăpadă, Cireşarii au devenit faimoşi, între elevi, pentru descoperirile lor şi în cabana unde îşi petrec vacanţa de iarnă, mulţi au ales să se deghizeze în Cireşari. Pentru că să scape de fanii nedoriţi, care au devenit chiar primejdioşi, Cireşarii se decid să plece, traversând muntele, în oraşul Mitiş. Drumul spre oraş este extrem de anevoios din cauza unui viscol. Ei se văd nevoiţi să se adăpostească într-o stână părăsită, unde sunt atacaţi de lupi. Ursu se luptă cu lupii, reuşind să-i alunge. Pentru că nu mai reuşesc să ajungă în Mitiş, caută să se adăpostească la o cabană … Ce se întâmplă aici, pe cine întâlnesc şi cum reuşesc să se salveze, vă recomand să citiţi.

Dacă în primele patru volume Cireşarii au străbătut mai ales muntele, în cel de-al cincilea, Drum bun, Cireşari, acţiunea se petrece la malul mării, unde Ionel descoperă ceva ce poate să fie un palat, pe care îl numesc „Palatul de cleştar”. Ulterior însă acesta se dovedeşte a fi cu totul altceva, o adevărată descoperire istorică. În acest ultim volum apare şi Laura. Pe lângă misterul şi aventura obişnuite, sentimentele de dragoste par să înflorească între Cireşari.

Mi-a părut rău când am terminat şi ultimul volum. Cred că în felul ăsta simt toţi cei care citesc o serie care le-a fost dragă. Te obişnuieşti cu personajele, ajungi să le cunoşti şi ai vrea să ştii ce se întâmplă mai departe. În ultimul volum se sugerează un posibil final, dar, în acelaşi timp lasă loc cititorului de a broda singur pe marginea poveştilor destinului fiecăruia dintre Cireşari. A fost o carte pe care nu doar eu am citit-o cu plăcere, ci şi mari scriitori ai vremii, cum a fost şi Nichita Stănescu: 

Eu sunt un cireşar. N-aş fi fost niciodată un cireşar dacă Constantin Chiriţă n-ar fi inventat cireşarii. Vine vremea cireşilor. Voi cei din licee şi voi cei care-l citiţi, voi cei care daţi câte doi lei şi trei „Jules Verne” pe un „Castelul fetei în alb”, voi cireşari, cu aceeaşi patimă cu care schimbaţi cărţile flendurite, cele despre cireşari, cu aceiaşi patimă cu care schimbaţi timbrele, emise din statele întemeiate pe lună, vouă vă spun: se apropie vremea cireşilor, să dăm împăratului cireşilor, ca bir pentru sentimentele noastre, câte un coş cu cireşe. Noi îl iubim pentru că suntem cireşari adevăraţi. (Nichita Stănescu, citat de pe coperta 4 a primul vol. editat la Editura Cartea Românească în 1976)

… Ca şi el şi eu am fost şi sunt cireşar 🙂

Cărţile au fost parţial ecranizate, sub forma unui serial TV, dar filmele au fost mai degrabă politizate şi prezentate ca un documentar pionieresc. Par să fi fost realizate de un amator şi nu mi se pare că reprezintă prin nimic spiritul sau intensitatea scrierii şi de aceea nu le dau trimiterile aici. Mi-ar plăcea dacă, acum, cineva s-ar hotărî să ecranizeze, cu adevărat, aceste romane, la acelaşi nivel de profesionalism cu ecranizarea Toate pânzele sus, spre exemplu, după cartea lui Radu Tudoran. Cireşarii ar merita cu adevărat şansa de a deveni şi personaje celebre de film. Sunt atâtea cărţi bune ce ar putea fi ecranizate astăzi! Oare de ce nimeni nu face nimic pentru asta? Un alt film pe care l-aş vedea cu plăcere ar fi şi ecranizarea romanului La Medeleni de Ionel Teodoreanu. Voi ce părere aveţi? Aţi citit Cireşarii? Care sunt romanele voastre preferate scrise de autori români?

Îi salut şi îi aştept cu eventuale comentarii şi pe: Almanahe, Frutitzta, Luna pătrată, Convieţuire, Mixy.ro, Hapi, Recenzii beletristice,  Emil Călinescu.Eu, Colţu’ cu muzică, Stefania, Blog de cărţi, Addicted, Alex Bodoli, Anzhela Movies, Andreotti, Drugwash, LaFeeBlanche, Personalitate autentică, Schtiel, Sayuki’s blog, Suflet vorbitor, Cinemagazin.ro, Movie Zone – Piratul cinefil, Cinemateca Trisk, Iulia Radu, Filme-Cărţi, B’blogul micului burlac, Aventurile Alexutzei în căutarea fericirii sau Blog cu taxă inversă

O recomandare nouă şi trei noi bloguri de recenzii literare foarte bune pe care le-am descoperit cu ajutorul vostru : Lecturi povestite pe scurt, Cinabru  şi Bibliophile