RSS

Arhive pe etichete: catalogul online al bibliotecii

„Să povestim despre-o carte” – Sondaj de opinie pentru trimestrul al II-lea, 2013


Girl reading

Girl reading / Fată citind de Charles Edward Perugini (1839-1918)
foto credit http://www.liveinternet.ru/users/2991253/post135913273/

Acest post este, într-un fel, continuarea articolului precedent. Dacă în articolul anterior votam cărţile pentru luna aprilie, acum,  aşa cum ne-am propus, e rândul cărţilor care au mai multe volume şi pe care să le discutăm la sfârşitul trimestrului al doilea, 2013. Asta înseamnă că vom avea timp, până la final de lună iunie, să citim ceea ce alegem acum. Mai mult decât atât, în luna în care discutăm cărţile pe trimestru, nu vom avea alte propuneri pentru lectură. Asta înseamnă că în aprilie vom hotârî ce vom citi în mai, dar pe iunie nu vom avea decât ceea ce va decide acest sondaj. La final de iunie vom propune, ca şi acum, cărţile pentru luna următoare, adică iulie şi cele pentru trimestrul următor. Deocamdată propunerile de lectură, cu o mică excepţie (Mizerabilii de Victor Hugo), sunt ale mele. Pe măsură ce  veţi hotărî altfel, aceste propuneri se pot schimba, îmbunătăţi. Ce doresc eu să vă rog să aveţi în vedere: ca toată lunea să aibă acces la lecturile respective, precum am scris şi în articolul precedent. Nu exclud literatura nou apărută, dar aplicăm aceleaşi reguli – am dovedit-o chiar acum, propunând Jocurile foamei a autoarei Suzanne Collins.

Sondajul de mai jos conţine mai multe titluri. Si acum, ca şi în postarea anterioară, puteţi să alegeţi maxim 2 titluri pe care le preferaţi. Votaţi şi vom povesti despre una din aceste cărţi la sfârşitul lunii iunie. Timpul de vot este până pe 2 aprilie. N-am vrut să spun 1 aprilie ca să nu credeţi că glumesc 🙂

Aştept cu nerăbdare votul şi comentariile voastre. Dacă aveţi orice sugestii pentru ca să îmbunătăţim votul, propunerile de lectură, ori timpul de lectură, acestea vor fi bine primite şi se va ţine seama de ele în lunile care vor veni.sondaje-online-2

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , ,

Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri – piesă de teatru, film şi o acţiune a bibliotecii


Română:

Română: (Photo credit: Wikipedia)

Scriind despre Caragiale mă gândeam că dacă el este cunoscut a fi cel mai important dramaturg român, primul, cel care a pus bazele teatrului românesc şi al literaturii dramatice, a fost Vasile Alecsandri. Cunoscut şi pentru poeziile lui, pentru crearea pastelurilor ca gen de poezie în literatură, Vasile Alecsandri a fost şi un important om politic, fiind, unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848,  exilat după înfrângerea mişcării şi numit ministru odată cu Unirea Principatelor de către Alexandru Ioan Cuza. În 1840, înainte de a fi revoluţionar sau ministru,  Alecsandri a fost director de teatru în Iaşi. Odată cu această funcţie a început să  scrie piese de teatru. Printre cele mai cunoscute sunt dramele Despot Vodă, Fântâna Blanduziei şi comediile din ciclul Chiriţelor.

Chiriţia în provinţie_de_Vasile_Alexandri

Chiriţa în provincie

Prin seria de piese de teatru al căror personaj principal este Cucoana Chiriţa, scriitorul caricaturizează şi critică societatea feudală şi moravurile ei. Alături de elevii clasei a XI-a am vizionat filmul Cucoana Chiriţa (1986) care ecranizează piesa de teatru Cucoana Chirița în provinție. Deşi o critică a societăţii feudale, percepţia mea asupra piesei de teatru este una de acută actualitate. Cucoana Chiriţa doreşte ca soţul ei, Conul Bârzoi să se  isprăvnicească. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul, similarul actual ar fi prefect. O funcţie de pe urma căreia să se îmbogăţească. Tot speranţa de înavuţire o animă când hotărăşte că nepoata ei orfană, Luluţa, care are o zestre mare, să se căsătorească cu Guliţă, fiul ei. Acesta este cam lipsit de minte, răutăcios şi fără educaţie. Dar Luluţa este îndrăgostită de Leonaş, un tânăr cinstit şi deştept care, după întoarcerea din străinătate, vine la Bârzoieni s-o ceară pe Luluţa de soţie.

Activitate a Filialei nr. 3 a Bibliotecii judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-DevaPiesa de teatru este împărţită în două acte şi diferă de filmul văzut. Spre exemplu, în piesă Chiriţa se pregătește să meargă la Paris în al doilea act, pe câtă vreme în film Chiriţa se reîntoarce de la Paris chiar în primele momente. În piesa de teatru Leonaş se deghizează în ofiţer, în birjar și ulterior într-o actriţă. Ca ofițer, vrând să fie mai aproape de Luluța, o face pe Cucoana Chirița să creadă că este încântat de Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Deva ea, iar această îi dăruiește un portret. Ca birjar vrea să vadă, din punctul de vedere al pricinatului năpăstuit, pe conu Bârzoi cum împarte dreptatea la isprăvnicie. În acest fel descoperă că un curcan bătrân este cumpărat şi răscumpărat pentru a fi dat plocon conului ispravnic. Despre primii paşi ai mitei funcţionarului public 🙂 putem spune că a scris aici, printre primii, Alecsandri. Cucoana Chirița insistă să se facă logodna lui Guliță cu Luluța, chiar dacă Conu Brâzoi e de părere că fata ar fi năbădăioasă și nu-i potrivită pentru scumpul fecior. La petrecerea de logodna apare o trupă de teatru, iar Leonaș este deghizat în Activitate la Filiala nr. 3 a Biblitecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Devaactriță. Luluța prefecându-se a avea o criză de nebunie, cere să fie logodită cu madama actriță (Leonaș). I se face pe plac, astfel ea ajunge să fie logodită cu Leonaș. După ce se schimbă inelele, Leonaș își reia înfățișarea. Bârzoi sare, nefiind de acord cu logodna, dar Leonaș îi arată hrisovul prin care prin care era destituit, iar el, Leonaș pus în funcție de ispravnic. Coana Chirița are și ea de comentat, dar o șantajează amintindu-i de potretul pe care i l-a dat, pe vremea când credea că este un simplu ofițer. Toți devin brusc de acord și … petrecerea de logodnă continuă, de data asta cu voia fiecaruia dintre logodnici. Filmul din 1986 este diferit în aceste amănunte de piesa de teatru. Iar finalul ne înfățișează pe tineri scăpând cu fuga alături de trupa de teatru.

Prin caricaturizarea personajelor Chiriţa, Bârzoi, Guliţă se subliniază lipsa trăsăturilor morale, spoiala de educație (prin franțuzismele fără sens furculision, trântision, învârtision amestecate cu cuvinte provenite din Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Devaneogreacă cum ar fi metahirisim) a unor parveniți. Chiar și cheltuielile fără măsură ale Chiriței pentru mobila nouă, pentru hainele „nemțești” ale soţului ei, preocuparea pentru așa zisa modă – sunt tot trimiteri la superficialitatea personajelor, la lustrul aparent. Moda importată nu are nimic tradițional, nu oferă nimic decât o aparență, care, în viziunea Chiriței, îi poate apropia de nobilime, de lumea bună. Dacă ne gândim însă la ziua de azi, putem spune că preocuparea intensă pentru modă şi pentru lucrurile materiale, care să dovedească o apartenenţă la lumea avută dovedeşte şi acum spoiala de suprafaţă şi lipsa de consistenţă a persoanelor contemporane cu noi. De asta, probabil, operelor clasicilor nu le trece „moda” pentru că sunt actuale şi recunoşti, parţial cel puţin, personajele pe care ai posibilitatea să le vezi în jurul tău.

Eu am recitit piesa, am revăzut filmul şi m-am amuzat teribil de mult. Mi-a plăcut mult cum au jucat actorii. Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-DevaMi-am amintit că înainte ca Draga Olteanu-Matei (care a interpretat rolul Chiriţei în 1986,1987) sau Tamara Buciuceanu (care a jucat în filmul de televiziune Chiriţa în provincie din 2002) să joace acest cunoscut rol – acesta a fost interpretat de un actor, Mihail Miluţă Gheorghiu. În acest an, pe 9 octombrie s-au împlinit 105 ani de la naşterea celebrului actor (09.10.1897-10.12.1971). A reuşit să-i urmeze cu succes lui Matei Milo, care a fost primul actor ce a întruchipat-o pe Chiriţa. Miluţă Gheorghiu a reuşit să facă un rol excepţional cu acest personaj şi l-a interpretat în 1500 de spectacole. Cred că a fost teribil de greu să urmezi după un asemenea succes, mă refer la interpretarea actoricească a celor două mari actriţe. Draga Olteanu Matei spunea, într-un interviu luat de Dana Păcală şi Vasile Hotea, în 2011, că:

„De fapt, Alecsandri vedea în Chiriţa un bărbat, au jucat-o superb pe Chiriţa Matei Milo sau Miluţă Gheorghiu. Au fost mai reuşiţi în rolul Chiriţei, eu nu am pierdut nicio Chiriţă, indiferent ce teatru o juca. O femeie, indiferent de vârstă, nu trezeşte simpatie în Chiriţa, cel mult râsul, dar un bărbat care se agaţă de gâtul unui bărbat stârneşte un haz nebun. Cineva care îi felicita pe actori i-a sărutat mâna lui Miluţă, crezând că e femeie. Dacă ar fi să reiau Chiriţa, aş pune-o în scenă cu un bărbat care să o joace bine” (Draga Olteanu Matei, interviu pentru Mediafax)

Dar a fost un succes, zic eu şi interpretarea lor. Vă recomand cu căldură să citiţi şi piesa de teatru, dar neapărat să vedeţi filmele sau să audiaţi piesa de teatru radiofonic.

Puteţi să audiaţi piesa de teatru radiofonic în interpretarea lui Miluţă Gheorghiu – o înregistrare din 1953 AICI  De asemenea, dacă doriţi să revedeţi filmul Cucoana Chiriţa (din 1986 care ecranizează Chiriţa în provincie)  apăsaţi AICI  iar dacă vreţi să vedeţi şi Chiriţa în Iaşi puteţi să apăsaţi AICI

Întrebările mele pentru astăzi:

Ce v-a plăcut în mod deosebit în piesele lui Alecsandri? Care este personajul vostru preferat dintre acestea? Vi se par şi vouă actuale piesele lui Alecsandri?

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nikos Kazantzakis – după 55 de ani de la dispariţie


Astăzi se împlinesc 55 de ani de la moartea lui Nikos Kazantzakis. Scriitorul grec s-a născut pe 18 februarie 1883 şi a murit pe 26 octombrie 1957, la vârsta de 74 de ani. A devenit cunoscut mai ales prin cartea sa, Zorba Grecul, apărută în 1947, a cărei ecranizare din 1964 a fost, de asemenea, un succes internaţional, câştigând 3 Premii Oscar. Un boem, care a dus o viaţă plină de lipsuri, a fost de multe ori în conflict cu autorităţile vremii sale, asemeni prietenului său, scriitorul Panait Istrati. Apreciat mai mult în străinătate decât la el acasă, Kazantzakis a fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatură, de mai multe ori.

Despre cum vedea destinul său de scriitor putem să ne dăm seama dintr-unul din citatele din cartea lui, Raport către El Greco:

„Scriam şi eram plin de mândrie: eram un Dumnezeu care făcea ce voia, prefăcea realitatea, o modela aşa cum dorea; amesteca adevărul şi minciuna indisolubil împreună, nu mai era adevăr şi minciună: era un aluat moale pe care îl frământam şi îl modelam după cum îmi dicta fantezia, fără a cere încuviinţarea nimănui.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

Iar despre fericire, viaţă şi bucuriile ei ori despre suferinţă şi moarte, tot în cărţile îi regăsim gândurile:

„Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.” (Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul)

„Sufletul, ca şi trupul, are pudoarea sa, nu se dezbracă în public.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

„Suferinţa e călăuza care ne însoţeşte în urcuşul care transformă animalul în om.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

„Moartea-i un fleac, un simplu pfff! şi candela se stinge. Dar bătrâneţea e-o ruşine.” (Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul)

Eu am scris un scurt remember, pentru că i-am citit şi mi-au plăcut romanele, tema acestora şi culoarea locală pe care a reuşit s-o redea în fiecare. Am ales să scriu câteva rânduri şi pentru că, din păcate, pe Kazantzakis în ultimul timp lumea nu-l mai citeşte ca odinioară. Toate cărţile lui sunt bune. Eu am început cu Zorba Grecul (Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorba). Vă recomand să citiţi cartea şi apoi să vedeţi filmul. Deşi filmul a fost premiat şi este unul foarte bun, Anthony Quinn făcând un rol de zile mari, eu zic că altfel îl înţelegi după ce ai citit cartea.  Pentru că Nikos Kazantzakis merită mai mult decât pot scrie eu pe fugă – vă recomand să citiţi câteva articole scrise extrem de bine, despre omul şi opera lui.

Despre destinul operei scriitorului şi mai ales de ce a intrat într-un nemeritat con de umbră a scris extrem de bine şi documentat Elena Lazăr pentru România literară. Puteţi citi articolul apăsând AICI. Tot despre el ca om şi scriitor scrie remarcabil Dana G. Ionescu în Adevărul Literar şi Artistic

Despre câteva din cărţile lui puteţi citi ce au scris Dragos C. Butuzea pe blogul său Chestii livreşti – cărţi, tablouri, filme (Raport către El Greco) , sau Andrea Ursu pe blogul  Tomata cu scufiţă (Zorba Grecul), sau Raisa Stoleriu pe Bookblog.ro (Ultima ispită a lui Hristos)

Puteţi să împrumutaţi, să vedeţi sau să revedeţi filmul despre care am scris –  Zorba Grecul (1964), de la Biblioteca Judeţeană Ovid Densusianu Hunedoara-Deva.

Puteţi să ascultaţi piesa de teatru radiofonic, bazată pe cartea Zorba Grecul de Nikos Kazantzakis

Orice aţi alege să faceţi, petreceţi-vă un moment gândindu-vă la scriitor şi prin gândurile voastre, prin cărţile sale, prin filmul celebru – eu zic că el va fi veşnic printre noi.

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Peregrin printre edituri – Salonul Editurilor Hunedorene 2012 (2)


Continui să vă povestesc cum a fost la Salonul Editurilor Hunedorene, care a avut loc în Deva, între 11-14 octombrie 2012. Dacă în articolul anterior v-am scris câte ceva despre puţinele lansări de carte şi prezentări ale editurilor la care am luat eu parte, acum vă scriu mai pe larg despre titlurile care mi-au atras privirea şi m-au făcut curioasă în plimbarea mea printre edituri.

Editura Nemira, ca în fiecare an, a venit cu carte multă, cu multe reduceri, încât mi-a fost greu să mă decid ce să cumpăr. Căutam Dansul Dragonilor, ultima parte apărută în seria Cântec de gheaţă şi foc de George R.R. Martin. N-am găsit-o în formatul dorit (necartonată) şi aşa că am m-am uitat după alte titluri. Stăteam şi meditam asupra a două titluri, Jocurile foamei şi Doamna din lac, până când… le-am luat pe amândouă. Am cumpărat cartea lui Raymond Chandler şi mă voi bucura să vă scriu despre el pentru că eu zic, după părerea mea, că Philip Marlowe este unul din cei mai reuşiţi detectivi din literatura poliţistă. Cât despre seria scrisă de Suzanne Collins, mi-am dorit să o citesc încă de când am citit recomandările altora. Tot de la această editură am cumpărat Detectivul – ultima carte apărută scrisă de autorul Arthur Hailey, autor despre care am scris anterior, iar a cărei recenzie, scrisă de Alexandra Popescu, m-a făcut extrem de curioasă în privinţa cărţii. Dintre cărţile aflate la acest stand, mi-a rămas inima la colecţia de lux a operelor Rodicăi Ojog Braşoveanu, ale cărei cărţi mi-au plăcut întotdeauna şi care acum au o prezentare grafică deosebită. Rămâne probabil o achiziţie de făcut pentru viitorul salon, cu atât mai mult cu cât sunt multe titluri apărute în această colecţie de autor. Dintre cărţile aflate la super reducere (5 lei) una mi-a atras atenţia din cauza titlului, Nici moartă, nici măritată de Maryjanice Davidson. Nu ştiu cum e, dar n-am rezistat să n-o cumpăr. Titlul m-a amuzat, sper ca şi cartea s-o facă.

M-a uimit să-l regăsesc pe James Patterson în trei ipostaze diferite, la edituri diferite şi abia aştept să-i citesc cărţile ca apoi să vă fac o prezentare de autor. Ipostaza lui James Patterson, autor de romane poliţiste, este bine cunoscută probabil multora şi această ipostază o cunoşteam eu bine. Când a fost însă să aleg un titlu, după multă analiză, frunzărirea a mai multor cărţi dintre cele aflate la standul Editurii Lider, m-am decis asupra uneia despre care n-am auzit decât că ar fi ecranizată – Marea ratare. Ulterior, am văzut la Editura Literao antologie de proză scurtă, în două volume, Thriller ,  unde James Patterson este editorul cărţii. O altă faţă a lui James Patterson am descoperit-o la Editura Corint – unde autorul surprinde, cel puţin pe mine, cu o carte destinată copiiilor, Generala – cei mai naşpa ani din viaţa mea. O carte care m-a prins de la primele pagini frunzărite şi care mi-au amintit de generală şi pe care cred că elevi ar citi-o cu drag şi amuzament. O carte frumos ilustrată, amuzant scrisă şi pe care sunt nerăbdătoare să o citesc. Cu această ocazie am aflat şi că James Patterson a fost ales de copiii din SUA drept „Autorul anului” în 2010 pentru cărţile sale destinate lor.

Trustul Editorial OrizonturiDintre autorii clasici pe care i-am citit şi care mi-au plăcut, am decis că fac o bună achiziţie cumpărând Gran Canaria de A.J. Cronin pe care am luat-o cu un preţ foarte bun de la Editura Orizonturi. Abia aştept să recitesc cartea şi să scriu despre ea, cu atât mai mult cu cât făcusem deja prima ciornă, dar m-am împotmolit pentru că nu-mi aminteam amănuntele. O carte care mi-a plăcut foarte mult atunci când am lecturat-o prima dată, sper să regăsesc aceiaşi plăcere la recitirea ei. Altă carte bună pe care aş fi cumpărat-o dacă n-aş fi avut-o deja, este Rebecca de Daphne Du Maurier. Nu ştiu dacă aş fi ales să cumpăr şi Lady de Winter, scrisă de o autoare contemporană, Susan Hill, unde acţiunea cărţii se întâmplă anterior celei din Rebecca, descriind-o pe prima doamnă de Winter în toată splendoarea ei. Nu mi-au plăcut foarte mult continuările scrise, de autori contemporani, la cărţile clasice. Nu am fost încântată de Scarlett, continuarea la Pe aripile vântului sau Povestea întoarcerii lui Heathcliff scrisă de Lin Haire-Sargeant, care  este un fel de completare a cărţii La Răscruce de vânturi a autoarei Emily Brontë. Mă gândesc, însă, că mulţi oameni sunt curioşi să vadă o poveste continuată, cu atât mai mult cu cât le-a plăcut prima carte. Poate de asta, în ziua de azi, autorii scriu serii de cărţi.

Un popas mai lung am făcut la Editura Vivaldi, care, anul acesta, a avut mari reduceri la preţ. Am regăsit cu mare plăcere între cărţile pe care le am, dar care acum au un look deosebit, autorul Erich Maria Remarque, cu al lui celebre Arcul de triumf şi Trei camarazi – două carţi care mi-au plăcut în mod deosebit. Poate le-aţi citit şi v-au plăcut, iar dacă nu aţi ştiut de ele vi le recomand cu căldură. Tot aici am regăsit cărţile lui Noah Gordon – un autor care scrie bine şi amplu documentat. Este cunoscut pentru cartea sa Doctorul, dar şi celelalte cărţi – Şamanul sau, acum mai nou, Catalanul, sunt cărţi extrem de bune, care ne poartă prin istorie povestind despre oameni, despre visele, realizările şi viaţa lor. Pentru că tot povesteam despre farse cu Vienela, am găsit şi Cartea Farselor de un alt Gordon, Stuart Gordon. M-am uitat prin ea şi am decis că este o carte pe care chiar vreau să o citesc, pentru că sunt adunate tot felul de farse jucate, de-a lungul timpului, de oameni celebri unor alţi oameni, la fel de celebri. După ce citesc, o să extrag câteva din cele mai reuşite farse, să vă incit la poveşti pe această temă. Un alt titlu, aflat la standul editurii Vivaldi, mi-a atras atenţia, Grefuri dulci, a unui nou autor al literaturii de astăzi, Dumitru Angelescu şi am poposit asupra ei. M-a convins să citesc cartea, nota autorului:

„Un amic m-a sfătuit să nu mai scriu, că este mai bine şi pentru mine, dar şi pentru umanitate. L-am ascultat vreo două luni. Pe urmă, o voce interioară a râs de mine şi a glăsuit: „Prostea, dacă-ţi spunea să nu te mai duci la femei, îl ascultai!?!” […] „Astfel l-am ignorat pe individul din mediul înconjurător şi m-am împrietenit cu tipul din mine, care-i mult mai cumsecade”. ( fragment de citat din nota de început a cărţii Grefuri dulci de Dumitru Angelescu)

Sper că această carte să fie la fel de amuzantă şi interesantă cum e nota ei de început. În speranţa că m-aţi citit cu interes până la capăt, închei cu această notă amuzantă, pe moment. Voi continua peregrinarea mea printre edituri şi cărţi aflate la standuri, de la Salonul Editurilor Hunedorene, în articolul următor. Aştept, ca de obicei, reacţiile voastre şi comentariile complementare care să întregească acest articol, referitor la cărţi, edituri, autori preferaţi.


 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

„Cireşarii” de Constantin Chiriţă – un bestseller, devenit un atribut al unei generaţii


Constantin Chiriţă

Elevii sunt încă în vacanţă, dar pe vremea când elevii claselor a VIII-a dădeau examen pentru liceu, mi-am amintit de un alt roman al adolescenţei mele, Cireşarii. Romanul scris de Constantin Chiriţă are 5 volume şi începe când cele mai multe din personaje sunt în clasa a VIII-a. Este un roman despre tineri, cu tineri şi care ne aduce misterul şi aventura. Era unul din romanele preferate de noi, în adolescenţă. De aceea, poate, pe vremea respectivă, colegii mai mari cu un an decât mine, după ce au citit cartea, au hotărât să meargă într-o excursie cu cortul prin locurile descrise în primul volum, Cavalerii Florii de Cireş. Am suferit de o cruntă invidie şi mi-aş fi dorit să fi putut pleca şi eu. A fost o iniţiativă deosebită a unui profesor şi mi-aş fi dorit ca ea să devină permanentă pentru toţi cei ajunşi în clasa a VIII-a. N-a fost aşa, dar eu tot am iubit cartea, am recitit-o de mai multe ori, în mintea mea ajungând prin toate locurile pe unde au fost şi cavalerii florii de cireş. De unde vine acest nume – Cireşarii? Numele acesta l-a dat Moş Timofte celor şapte colegi şi prieteni, după numele străzii Cireşului pe care locuiau. Cele şapte personaje principale sunt: Ionel, Victor, Ursu, Dan, Maria, Lucia şi Tic. Fiecare, în felul lui, are calităţi deosebite, dar împreună, toţi, pot fi numiţi  adevăraţi eroi ai literaturii de suspans. Ca şi super-eroii moderni ai zilelor de azi, au fiecare o aptitudine care îi face de neînlocuit, iar toţi împreună devin o echipă invincibilă. O serie cu deosebit succes, cărţi care îmbină cu succes misterul romanelor cu detectivi şi a celor de aventură, treptat chiar împletind între aventură şi mister adevărate poveşti de dragoste, odată ce personajele cresc. Cele şapte personaje sunt, poate, cele mai reuşite şi sigur cele mai îndrăgite ale literaturii poliţiste pentru adolescenţi şi tineret scrise de un autor român. Romanele prind între coperţile lor nu doar poveştile pline de suspans, extrem de captivante, ci şi evoluţia fiecăruia dintre personaje, până ce acestea termină liceul şi se maturizează. De altfel scriitorul a reuşit să devină cunoscut mai ales pentru aceste romane, celelalte romane ale sale neatingând aceiaşi valoare. Apărute în 1963, reeditate de mai multe ori, ele au atins rapid 1.000.000 de vânzări până în 1971, devenind al doilea roman bestseller din perioada comunistă, după Toate pânzele sus” a lui Radu Tudoran.

În primul volum, Cavalerii Florii de Cireş, cei şapte eroi curajoşi pornesc, de la o idee de-a lui Victor, într-o expediţie ştiinţifică la Peştera Neagră. Ideea i-a venit lui Victor la o oră de geografie, unde li s-a vorbit de geologie, de peşteri şi mari lacuri subterane. I-a convins rapid pe prietenii şi colegii săi de clasă, Ionel, Ursu, Dan, Lucia şi Maria. Tic, fratele mai mic al Mariei, află însă de această expediţie secretă şi face tot posibilul să meargă şi el. Pleacă împreună cu câinele lui Ţombi pe urmele lor, pentru că speră, că aşa cum Moş Timofte Păstrăvanu i-a povestit, să găsească o cutie magică ascunsă din vremuri străvechi într-una din peşteri, posibil chiar Peştera Neagră. Ajunşi acolo, ei, ca şi Tom Sawyer, dau peste ceva neaşteptat şi foarte periculos … Ce anume? Asta veţi afla dacă veţi citi cartea.

În cel de-al doilea volum, Castelul fetei în alb, apare nevoia unei salvări. O fată nou venită în scoală, Laura, este răpită şi sechestrată. Cireşarii fac şi de această dată muncă detectivistică, cercetând şi descifrând documente secrete, află şi unde anume o pot găsi. Unde, cum şi dacă reuşesc să o salveaze pe Laura  vă las să citiţi ca să aflaţi.

Al treilea volum al seriei este Roata norocului. Aici Cireşarii se confruntă cu furtul unor statui numite „tanagrale”, obiecte preţionase care au fost furate de la muzeu. Totodată sunt atraşi de bâlciul din oraş, care are o roată a norocului ce pare să fie aranjată de proprietarul ei pentru ca nimeni să nu câştige nimic de valoare … Care mai sunt aventurile de la bâlci, dacă sau cum reuşesc să găsească statuile furate – este ceva despre care aţi vrea să citiţi.

Deja în cel de-al patrulea volum, Aripi de zăpadă, Cireşarii au devenit faimoşi, între elevi, pentru descoperirile lor şi în cabana unde îşi petrec vacanţa de iarnă, mulţi au ales să se deghizeze în Cireşari. Pentru că să scape de fanii nedoriţi, care au devenit chiar primejdioşi, Cireşarii se decid să plece, traversând muntele, în oraşul Mitiş. Drumul spre oraş este extrem de anevoios din cauza unui viscol. Ei se văd nevoiţi să se adăpostească într-o stână părăsită, unde sunt atacaţi de lupi. Ursu se luptă cu lupii, reuşind să-i alunge. Pentru că nu mai reuşesc să ajungă în Mitiş, caută să se adăpostească la o cabană … Ce se întâmplă aici, pe cine întâlnesc şi cum reuşesc să se salveze, vă recomand să citiţi.

Dacă în primele patru volume Cireşarii au străbătut mai ales muntele, în cel de-al cincilea, Drum bun, Cireşari, acţiunea se petrece la malul mării, unde Ionel descoperă ceva ce poate să fie un palat, pe care îl numesc „Palatul de cleştar”. Ulterior însă acesta se dovedeşte a fi cu totul altceva, o adevărată descoperire istorică. În acest ultim volum apare şi Laura. Pe lângă misterul şi aventura obişnuite, sentimentele de dragoste par să înflorească între Cireşari.

Mi-a părut rău când am terminat şi ultimul volum. Cred că în felul ăsta simt toţi cei care citesc o serie care le-a fost dragă. Te obişnuieşti cu personajele, ajungi să le cunoşti şi ai vrea să ştii ce se întâmplă mai departe. În ultimul volum se sugerează un posibil final, dar, în acelaşi timp lasă loc cititorului de a broda singur pe marginea poveştilor destinului fiecăruia dintre Cireşari. A fost o carte pe care nu doar eu am citit-o cu plăcere, ci şi mari scriitori ai vremii, cum a fost şi Nichita Stănescu: 

Eu sunt un cireşar. N-aş fi fost niciodată un cireşar dacă Constantin Chiriţă n-ar fi inventat cireşarii. Vine vremea cireşilor. Voi cei din licee şi voi cei care-l citiţi, voi cei care daţi câte doi lei şi trei „Jules Verne” pe un „Castelul fetei în alb”, voi cireşari, cu aceeaşi patimă cu care schimbaţi cărţile flendurite, cele despre cireşari, cu aceiaşi patimă cu care schimbaţi timbrele, emise din statele întemeiate pe lună, vouă vă spun: se apropie vremea cireşilor, să dăm împăratului cireşilor, ca bir pentru sentimentele noastre, câte un coş cu cireşe. Noi îl iubim pentru că suntem cireşari adevăraţi. (Nichita Stănescu, citat de pe coperta 4 a primul vol. editat la Editura Cartea Românească în 1976)

… Ca şi el şi eu am fost şi sunt cireşar 🙂

Cărţile au fost parţial ecranizate, sub forma unui serial TV, dar filmele au fost mai degrabă politizate şi prezentate ca un documentar pionieresc. Par să fi fost realizate de un amator şi nu mi se pare că reprezintă prin nimic spiritul sau intensitatea scrierii şi de aceea nu le dau trimiterile aici. Mi-ar plăcea dacă, acum, cineva s-ar hotărî să ecranizeze, cu adevărat, aceste romane, la acelaşi nivel de profesionalism cu ecranizarea Toate pânzele sus, spre exemplu, după cartea lui Radu Tudoran. Cireşarii ar merita cu adevărat şansa de a deveni şi personaje celebre de film. Sunt atâtea cărţi bune ce ar putea fi ecranizate astăzi! Oare de ce nimeni nu face nimic pentru asta? Un alt film pe care l-aş vedea cu plăcere ar fi şi ecranizarea romanului La Medeleni de Ionel Teodoreanu. Voi ce părere aveţi? Aţi citit Cireşarii? Care sunt romanele voastre preferate scrise de autori români?

Îi salut şi îi aştept cu eventuale comentarii şi pe: Almanahe, Frutitzta, Luna pătrată, Convieţuire, Mixy.ro, Hapi, Recenzii beletristiceEmil Călinescu.Eu, Colţu’ cu muzică, Stefania, Blog de cărţi, Addicted, Alex Bodoli, Anzhela Movies, Andreotti, Drugwash, LaFeeBlanche, Personalitate autentică, Schtiel, Sayuki’s blog, Suflet vorbitor, Cinemagazin.ro, Movie Zone – Piratul cinefil, Cinemateca Trisk, Iulia Radu, Filme-Cărţi, B’blogul micului burlac, Aventurile Alexutzei în căutarea fericirii sau Blog cu taxă inversă

O recomandare nouă şi trei noi bloguri de recenzii literare foarte bune pe care le-am descoperit cu ajutorul vostru : Lecturi povestite pe scurt, Cinabru  şi Bibliophile

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Arthur Hailey şi romanele sale extrem de captivante


Un alt autor care scrie despre mari conglomerate, descriind adevărate sisteme bine puse la punct şi care te introduce în lumi pe care altfel nu ţi le-ai putea imagina, este Arthur Hailey. Acesta a scris mai multe romane care au prezentat diferite lumi inaccesibile publicului larg. Unul dintre cele mai bune a fost AeroportulAirport, apărut în 1968. Acest aeroport, numit Lincoln International este situat în Chicago. Un aeroport cu nume fictiv, dar informaţiile despre organizare sau locaţie se bazează pe un aeroport existent (O’Hare International Airport din Chicago) poate de aceea scriitorul reuşeşte, în mod credibil,  să  prezinte publicului larg faţa nevăzută a unui aeroport de mari dimensiuni. Pentru a face cât mai antrenantă povestea sunt detalii asupra vieţilor şi problemelor angajaţilor acestui aeroport, care se confruntă, în plus, şi cu stihiile naturii ce împiedică bunul mers al serviciului. Toate luate la un loc fac viaţa şi mai grea angajaţilor care trebuie să asigure condiţii bune de zbor pentru avioanele ce decolează sau aterizează pe pistele aeroportuare. Ca să pună capac acestor situaţii grele, mai există şi un nemulţumit al sorţii ce vrea să detoneze o bombă. Cartea are multe personaje, totuşi personajul principal, din perspectiva căruia este privită acţiunea cărţii, este Mel Bakersfield, managerul general al aeroportului. Acesta se luptă cu nemulţumirile aviatorilor, a călătorilor, a acţionarilor ce, sub presiunea unor locatari „vecini” cu una din pistele aeroportului şi peste a căror case se trece cu avioanele, doresc închiderea acestei piste. Toate aceste probleme ce durează de mult timp îi afectează şi viaţa personală, căsătoria. Este interesant că şi în această carte, ca şi în cartea lui James Joyce, Ulise, acţiunea se petrece doar într-o singură zi. Dar câte decizii finale se pot lua, cât de afectate sunt vieţile multora după această zi.  Această carte a fost ecranizată în 1970, având parte de o distribuţie excelentă prin actori ca Burt Lancaster, George Kennedy, Dean Martin, Jaqueline Bisset, Helen Hayes, Mauren Stapleton şi cucerind mari premii (Oscar şi Golden Globe pentru interpretarea rolului secundar feminin – Helen Hayes şi Mauren Stapleton).

O altă carte, o altă reuşită a lui Arhur Hailey este şi Mânuitorii de bani / The Moneychangers apărută în 1975 şi care ne aduce în prim plan lumea şi învârtelile care se fac în interiorul unei bănci de prestigiu, First Mercantile  American (un titlu fictiv şi de data asta, dar care se referă probabil la Bank of America). Din afară, pentru toată lumea această bancă pare solidă şi de nezdruncinat, totuşi se pare că în orice structură poate apărea o fisură. Ceea ce zdruncină şi porneşte o adevărată luptă intestină este aflarea că preşedintele băncii este pe moarte. Cei doi vicepreşedinţi ai bănci, Alex Vandervoort şi Roscoe Heyward luptă prin diferite mijloace pentru a-şi asigura preşedenţia băncii. Şi de această dată povestea este văzută prin prisma personajului principal Alex Vandervoot, care este un candidat cinstit şi care încearcă, prin mijloace oneste să reuşească. În schimb contracandidatul său, încearcă prin orice mijloace posibile. Toate acestea se desfăşoară concomitent cu problemele reale ale băncii: fraude, inflaţie, deturnare de fonduri.  Rivalităţile celor doi doar accentuează şi mai mult furtuna ce îi cuprinde atât pe mânuitorii de bani, cât şi pe depunătorii nevinovaţi, afectându-le fiecăruia viaţa. O carte deosebită, extraordinar de bine scrisă, foarte alertă, ce a fost tradusă în 40 de limbi, care a fost şi ecranizată într-o miniserie de televiziune, premiată la rândul ei cu Premiul Emmy. Ca şi în cazul filmului Airport, şi The Moneychangers (1976) a avut parte de o distribuţie de prestigiu: Kirk Douglas, Christopher Plummer, Joan Collins, Anne Baxter şi alţii. 

Alte romane excelente scrise de Arthur Hailey, care surprind dedesubturile şi faţa nevăzută a vieţii şi organizării diferitelor meserii sau lumi închise publicului larg sunt şi: Roţile / Wheels care ne poartă prin lumea industriei automobilistice, ecranizat într-o miniserie care i-a avut în distribuţie pe Rock Hudson şi Lee Remick ; Hotel, aşa cum îi este şi numele, ne povesteşte despre dedesubturile unui hotel vechi şi cu tradiţie din New-Orleans, roman ce a fost ecranizat atât ca film în 1967, cât şi ca serial (1983) în regia lui Aron Spelling ; Medicamentul fatal / Strong medicine – în care prezintă probleme şi fraude din industria farmaceutică … de asemenea ecranizat într-un film de televiziune (1986) care l-a avut în distribuţie pe Patrick Duffy, cunoscut mai bine pentru rolul său Bobby Ewing, din serialul Dallas. De fapt toate cărţile lui Arhtur Hailey mi-au plăcut, au fost extrem de interesante, captivante şi bine documentate. A fost un autor de bestseller mult timp şi aproape toate cărţile lui au fost ecranizate. O carte apărută recent,  în 2011 este Detectivul, pe care o găsim, extrem de bine prezentată de Alexandra Popescu, aici.

Pentru mine Arthur Hailey a deschis, pe vremea când informaţiile erau extrem de puţine şi când nu ştiai cum funcţionează industria sau comerţul capitalist, uşa spre o lume incredibilă. Mi-a oferit extrem de multe informaţii într-un mod foarte atractiv, antrenant şi îmbrăcându-le sub forma cea mai accesibilă – a unor romane pline de acţiune. Recomand toate cu căldură toate cărţile lui şi sper să vă placă.

„Strălucirea artistică a lui Arthur Hailey e imposibil de negat. E unul dintre cei mai abili scriitori. Poveştile lui sunt imprimate de realism, ritm, emoţie, ironie, depăşesc aşteptările cititorului.”

„Romanele lui Hailey sunt la fel de actuale ca titlurile ziarelor de mâine. Semnul lor distinctiv este pregătirea do­cumentară, meticuloasă şi completă.” (The Nassau Guardian)

Vă invit să-i citiţi şi pe: Emil Călinescu.Eu Almanahe, Anzhela Movies, ChGabriela, B’ Blogul micului burlac, Cinemagazin , Laura Meleacă – Cinemateca Trisk, Absolut obişnuit, Convieţuire, Cronicile unui psihoterapeut, Andreotti – Cu capul în nori, Fructitza .carte şi film, Innerspacejournal, Istorii regăsite, LaFeeBlanche, Movie Zone -Piratul Cinefil, My violet world, Schtiel, Suflet vorbitor, Teo Negură, Şoseta cu poveşti şi Luna Pătrată

Noutate aici la mine, un nou blog, o nouă recomandare de lectură  : Aventurile Alexutzei în căutarea fericirii

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Carte, muzică şi film – gusturile ce ne definesc


Pornind de la aticolul precedent, m-am gândit că sunt sunt definitorii muzica care îţi place, filmele pe care le vizionezi şi, probabil, cărţile pe care le citeşti. Dacă asculţi muzică se poate să îţi placă mai mult un anumit gen, să îl preferi într-o anumită stare de spirit. Totuşi dacă te limitezi la un singur gen muzical, cred că rişti să devii şi tu mai limitat. Renunţi, în felul acesta, de a explora, de a căuta ceva nou, de a vedea dacă şi altceva ce s-ar putea să-ţi fie pe plac, sau care să te emoţioneze la fel de mult, ba poate chiar mai mult. Pentru Filme, muzică şi cartemine definitorie este secvenţa din filmul Pretty Woman / Frumuşica, când fata e dusă la operă, fără să fi ascultat vreodată acest gen. A văzut şi ascultat Traviata a compozitorului Giuseppe Verdi, operă a cărei poveste pleacă de la romanul Dama cu camelii a lui Alexandre Dumas, fiul. Aici, este vorba tocmai despre o femeie de moravuri uşoare, care se îndrăgosteşte. Romanul este deosebit. poate tocmai pentru că autorului i s-a întâmplat să se îndrăgostească de o femeie de acest gen. Iar muzica îţi intră cu atât mai bine la suflet cu cât este, într-un fel, şi povestea de iubire a lui Verdi cu Giuseppina Strepponi. Muzica povesteşte trista poveste atât de bine iar Julia Roberts a reuşit să fie extraordinară în interpretarea acelor secvenţe. „Frumuşica” a reacţionat emoţional, a înţeles din muzică povestea şi a trăit-o. Poate că mai mulţi dintre noi ar putea lua exemplu şi ar putea da muzicii bune o şansă. Eu iubesc muzica bună – îmi place jazz-ul, rock-ul, muzica clasică (Verdi, Beethoven, Mozart, Ravel, Chopin, Enescu… şi lista este extrem de lungă), muzica populară, muzica lăutărească. Cu cât asculti mai multe genuri, cu atât mai complet eşti ca om şi îi înţelegi mai bine pe ceilalţi. Muzica oferă un fel de conexiune în lume pe care nici o altă artă sau fel de comunicare nu-l are, pentru că nu are bariere de limbă şi este, spre deosebire de pictură sau sculptură – un mod prin care te poţi manifesta alături de alţii.

La fel, zic eu, este dacă citeşti un singur gen lectură indiferent dacă este beletristică ori non-beletristică. Dacă citeşti numai non-beletristică – pentru documentare, pentru învăţare sau pentru serviciu, uiţi să te relaxezi prin lectură, să îţi dezvolţi imaginaţia. Percepi lectura ca învăţare sau obligaţie şi imediat ce nu mai ai nevoie, nu mai citeşti. Iar dacă citeşti numai un gen de romane rişti să fii plictisit, rişti ca lectura să devină previzibilă şi să renunţi să mai citeşti. Recent am discutat cu mai mulţi oameni, foşti cititori de-ai mei. Au citit mult şi acum, din cauza lipsei de timp au ajuns să citească doar în concedii. Dacă asta se întâmplă cu iubitorii de lectură, ce se întâmplă cu cei cărora lectura le este indiferentă, în cel mai bun caz? Mie, spre exemplu, îmi plac multe genuri de lectură, deşi am avut perioade în care am citit cu precădere un anumit gen literar. Acum am întotdeauna câteva cărţi începute în genuri şi de dificultăţi diferite. Citesc în funcţie de dispoziţie sau de starea de oboseală. Daca citesti un singur gen de cărţi, nu stiu dacă acel gen te defineşte, dar defineşte ceva din tine şi poate că în timp se ajunge la o limitare, la o lipsă de orizont. Este ca şi când te-ai uita la acelaşi apus de soare – identic în fiecare zi. Oricât de frumos ar fi, după un timp tânjeşti să vezi nişte nori pufoşi, să vezi cerul înourat, plouând, ningând, să fie ceva ieşit din rutina zilnică. Cu cât este mai largă paleta, cu cât citeşti mai multe genuri sau cărţi din domenii diferite cu atât te împlineşti sufleteste, te dezvolţi intelectual, îţi completezi din lacune. Muzica bună are acelaşi efect. Pentru momente diferite, fiecare poate alege genuri de muzică diferită. Pentru fiecare moment al vieţii există un sunet, pentru fiecare anotimp un cântec, pentru fiecare viaţă o simfonie… sau o operă bufă (depinde de viaţă).

Plecând de la aceleaşi premise cred că noi toţi privim mai multe genuri de filme. Este patologic, însă, să te uiţi doar la un singur gen de film – devine chiar suspect. Te întreabă lumea, mai ales dacă se întâmplă să vezi doar horror-uri… sau numai filme siropoase. Ce-ai păţit? Ce ţi s-a întâmplat? Ai probleme? Eşti îndrăgostit? Toţi avem, poate, un gen preferat, cu toate astea cea mai mare parte din noi ne uităm şi la filme de acţiune, privim alături de familie şi filme pentru copiii şi adolecenţi, suspinăm la o dramă, ne uităm, noaptea târziu cu prietenii, la un horror şi râdem de speriturile fiecăruia. Este firesc aşa – deci ar fi normal să procedăm aşa şi cu muzica sau cărţile.

Aş fi curioasă tu ce părere ai?

De aceea vă întreb şi pe voi : Absolut obişnuit, Alex Bodoli, Almanahe, AnzhelaMovies, Emil Călinescu, ChGabriela, Cinemagazin.ro, Laura Meleacă – Cinemateca Trisk, Colţu’ cu muzică, Convieţuire, Cronicile unui psihoterapeut, Andreotti – Cu capul în nori (La Boheme), Filme şi cărţi, Fructitza, Innerspacejournal, LaFeeBlanche, Pensionarul, ŞtefaniaTeo Negură, Şiraguri de mărgeleBlogul micului Burlac

 
69 comentarii

Scris de pe Iulie 2, 2012 în Povestiri, Sfaturi utile

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: