Azi m-am amuzat teribil citind dintr-o carte dedicată mai ales tinerilor, dar la fel de amuzantă pentru copiii de toate vârstele. Nu degeaba Jeff Kinney, autorul celebrei serii Jurnalul unui puşti a scris despre această carte:
Terifiant de amuzantă! Ultimii copii de pe Pământ de Max Brallier transmite mari emoţii, dar şi mai mari hohote de râs.
Este vorba de primul volum al unei serii deja celebre (The Last Kids on Earth, apărută în 2015), a autorului american Max Brallier şi care a fost deja ecranizată de Netflix sub forma unui serial animat. Scrisă într-un ritm alert şi însoţită de ilustraţiile originale ale lui Douglas Holgate care dau un plus de savoare, cartea a fost tradusă în română de Magdalena Costea şi a apărut la Storia Books în 2018.
Prima carte scrisă şi ilustrată în acest gen pe care am citit-o a fost Generala, cei mai naşpa ani din viaţa mea, a lui James Patterson. Despre una similară şi extrem de amuzantă am scris mai demult pe blog (Jake Marcionette şi cartea lui Spune-ţi-mi Jake!). Se pare că indiferent de aspect, contează povestea şi dacă este spusă cum trebuie devine atractivă şi este cu atât mai bine primită, dacă ilustraţia este pe măsura textului.
Dar să revenim la această teribil de captivantă şi foarte amuzantă carte: eroul ei este Jack Sullivan, un puşti de 13 ani, locuia într-un oraş lipsit de evenimente, chiar plictisitor până în urmă cu vreo 40 de zile când o invazie ciudată de monştrii transformă locul într-un câmp de luptă. El are norocul că se poate retrage în căsuţa lui din copac şi are suficiente rezerve de biscuiţi Oreo şi Mountain Dew pe care le-a adunat din magazinele părăsite. Oraşul devine o capcană pentru oricine ar încerca să îl traverseze. Ce se poate întâmpla amuzant într-o lume distopică – poate nimic, dar felul în care povesteşte Jack Sullivan este savuros. Înarmat cu o bâtă de baseball şi cu un walkie talkie Jack vrea să-şi caute unicul prieten, pe Quint Baker şi pe fata visurilor lui, June Del Toro. Ca să reuşească trebuie să înfrunte zombi, Ticăloşi Zburăcioşi, Iedera-Mutantă dar mai ales monstrul îngrozitor cunoscut sub numele de Blarg. Pe cine mai întâlneşte, peste ce hopuri trebuie să treacă şi cât de înfiorători vor fi monştrii pe care trebuie să-i înfrunte în această căutare veţi afla dacă veţi citi cartea.
Pentru ca să vă fac şi mai curioşi vă dau un citat de la începutul cărţii:
În momentul ăsta, întreaga lume a luat-o razna. Doar uitaţi-vă la ferestrele făcute zob. Uitaţi-vă la iedera sălbatică – a invadat o parte a clădirii. Nimic nu este normal. Şi eu? Ei bine, eu nu am fost niciodată normal. Am fost dintotdeauna diferit. Vedeţi voi, sunt orfan. M-am plimbat prin toată ţara, dintr-o casă în alta, de la o familie la alta, până când am aterizat în oraşul ăsta mic, Wakefield, în decembrie. Dar toată alergătura asta te întăreşte: te face şmecher, te face încrezător, de face descurcăreţ cu fetele – te face JACK SULLIVAN. Rahat! Se anunţă un pumn monstruos!!!! (Max Brallier, Ultimii copii de pe Pământ, Storia Books, 2018, p. 8-9)
În curând această serie, Ultimii copii de pe Pământ (această carte, cât şi următoarele patru volume traduse: Ultimii copii de pe Pământ şi Parada Zombi; Ultimii copii de pe Pământ şi Regele Coşmar; Ultimii copii de pe Pământ şi Terorile Cosmice; Ultimi copii de pe Pământ şi Sabia Nopţii) vor fi la dispoziţia voastră laSecţia de împrumut carte pentru copii. Eu am citit primul volum şi sunt curioasă de următoarele. Cred că şi voi veţi fi la fel.
Câteva cuvinte despre autorul acestei serii: Max Brallier este american şi deşi este cunoscut mai ales pentru această serie, el a scris peste 30 de cărţi atât pentru copii cât şi pentru adulţi. Înainte de-a fi scriitor Max a fost designer de jocuri pentru lumea virtuală Poptropica şi a lucrat în marketing la St. Martin’s Press. A scris sub pseudonimul Jack Chabert seria Eerie Elementary pentru Scholastic Books şi este autorul bestsellerului Poptropica: Mystery of the Map.
Azi am citit o carte captivantă şi vreau să v-o recomand şi vouă! Este vorba despre cartea scriitoarei americane Kimberly Brubaker Bradley, Războiul care mi-a salvat viaţa (The War That Saved My Life), apărută în traducerea Iuliei Arsintescu, la Editura Arthur, în 2016. Această carte se continuă cu Războiul care m-a învăţat să trăiesc, (apărută în 2020) ambele fiind disponibile şi la noi în bibliotecă.
Titlul m-a făcut curioasă tocmai pentru că a dat o conotaţie pozitivă războiului care, în general, curmă vieţi, distruge şi schimbă destine într-un mod cât se poate de crud. Aşa că am citit prima pagină, neştiind la ce război se referă sau dacă e vorba într-adevăr de un război. Cartea este scrisă într-un mod curgător, antrenant, care te fură. Din primele pagini am constatat că acţiunea începe în Londra, în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar protagonista cărţii este o copilă pe nume Ada (Smith). Cum se vede lumea prin ochii de copil? Dar dacă eşti un copil suferind de un handicap? Şi cum ar fi dacă mama, acea fiinţă care ar trebui să te apere şi să te protejeze, ţi-ar fi cel mai mare duşman, te-ar abuza şi te-ar umili pentru că eşti „oloagă”? Ce ar face oricine dacă ar trăi în asemenea condiţii? Te întrebi de câtă putere poate da dovadă cineva care, sechestrată fiind de când se ştie (probabil 9-10 ani), într-o cameră mică dintr-un apartament sordid din Londra, nefiind învăţată să meargă, neavând măcar nişte cârje care să-i fie de ajutor, este cu toate astea cea care are grjiă de frăţiorul ei şi care pregăteşte ceaiul şi micul dejun mamei sale. Fratele ei mai mic este singura ei bucurie, deşi el are libertatea care ei îi lipseşte. Pe măsură ce el creşte, gândindu-se la viitor, Ada conştientizează că este imperios necesar să înveţe să meargă, chiar dacă asta înseamnă chin, durere şi iar durere.
Pentru Ada, zvonurile de război nu însemnau nimic, până când fratele său a venit acasă de la şcoală şi a spus că toţi copiii vor fi evacuaţi din Londra, pentru a fi protejaţi în caz de atac aerian. Din istorie ştim că în 1939, după invadarea Poloniei, Regatul Unit declară război Germaniei naziste. Dar nu ştiam că odată cu declaraţia de război, statul s-a preocupat de punerea la adăpost a copiilor, organizând o reţea de ajutor în oraşele şi comunele aflate la distanţă de Londra. Copiii trebuiau să ajungă la şcoală, să plece de acolo cu autobuzele la gară şi de acolo cu trenul, fiind însoţiţi doar de profesorii lor. Aflând asta, fata începe să tragă nădejde că va scăpa de acasă, dar mama ei nu vrea să o lase să plece şi pe ea, ci doar pe Jamie, fratele ei. La gândul că va fi despărţită de fratele ei, singurul ei gând este să plece fără ca mama lor să ştie. De-a dreptul evadează din casă, forţându-se, în ciuda durerii, să se ţină pe picioare. Piciorul ei sucit de la gleznă o face să meargă cu greu şi mai, mai să cadă, când întâlneşte un copil căruia îi făcea cu mâna de sus de la geam. Acesta credea, ca toată lumea, de altfel, că fata este handicapată mintal, aşa cum se plângea de ea mama ei. Odată ce se lămureşte situaţia, el este cel care o ajută să ajungă cu bine la gară. Adăpostită în tren, fiecare nouă informaţie, clădire, copac, animal şi fir de iarbă îi oferă copilei momente de uimire, pentru că orizontul ei se limitase la străduţa înghesuită, caldarâmul pietruit şi cei câţiva oameni ce străbăteau strada. Când, din goana trenului, vede o tânără călărind, îşi doreşte din tot sufletul să poată face şi ea aşa ceva. Se simte liberă, deşi ştie că starea asta nu e permanentă şi se teme încă de furia mamei sale şi că vor ajunge înapoi la ea.
Ajunşi la destinaţie, toţi sunt aduşi grămadă şi de acolo locuitorii îşi aleg după preferinţe copiii pe care să-i cazeze. Ada şi Jamie nu sunt doriţi şi nici aleşi de nimeni. Sunt murdari, nepieptănaţi, ea e handicapată şi par să nu fie în toate minţile pentru că nu înţeleg tot ceea ce aud. De unde să ştii cuvinte dacă n-ai fost învăţat? Dacă nu s-a vorbit cu tine? Ce poţi să faci? Doamna care se ocupă cu repartizarea evacuaţilor nu se lasă şi o forţează pe Susan Smith, una dintre locuitoarele satului, să îi primească la ea. Aceasta e o femeie singură, suferindă de pe urma morţii prietenei sale, ce declară că nu şi-a dorit copii niciodată şi că nu ştie să se îngrijească de ei. Să fie o nouă încercare pentru Ada? Să fie o nouă respingere? Nu îndrăzneşte să se apropie de femeia care încearcă să le ofere tot confortul, chiar dacă nu i-a ales, chiar dacă a fost obligată să-i primească. Războiul le oferă o nouă casă, o nouă lume şi viaţă. Sunt raţionalizări de hrană, dar adevărul e că tot mai bine ajung să mănânce în străini decât vreodată acasă la mama lor. Cartea reuşeşte în cuvinte simple să prezinte nişte probleme grave, să deschidă uşi şi să schimbe lumi, pentru că războiul care se desfăşoară la scară mondială pentru Ada înseamnă şi un război cu mama ei, cu sine, cu problemele pe care le înfruntă curajos şi undeva există speranţa unei victorii, o libertate ce trebuie câştigată. Eu vă recomand această carte dedicată tinerilor de 12-14 ani, dar care poate fi citită cu mare plăcere şi interes la orice vârstă, fiind cu atât mai profund înţeleasă. Eu am citit-o într-o singură zi şi am fost nerăbdătoare să văd finalul, pe care nu vreau să vi-l deconspir. Vă invit să citiţi şi continuarea cărţii, Războiul care m-a învăţat să trăiesc, care este la fel de antrenantă, la fel de uşor de citit şi la fel de interesantă.
Am citit şi am şi scris despre cărţi în care felul inocent al copiilor de-a privi lucrurile şi sentimentele trăite de aceştia ne-au prezentat într-un alt fel o lume sau moment istoric despre care am învăţat sau am privit în documentare şi filme. Am văzut cum era percepută societatea americană şi problemele rasiale prin ochii copilului în Să ucizi o pasăre cântătoare iar despre genocidul din Cambodgia în vremea khmerilor roşii, am citit în Întâi l-au omorât pe tata. Dacă mă gândesc la cărţile a căror acţiune se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt multe cele care m-au întristat, care mi-au rămas la suflet, mi-au plăcut sau m-au antrenat în tot felul de acţiuni. Sunt câteva care ating suflete şi aici pot să dau câteva exemple care îmi vin acum în minte: Jurnalul Annei Frank, Băiatul cu pijamale în dungi, Hoţul de cărţi, toate acestea fiind în marea lor majoritate şi ecranizate. Fiecare dintre ele te face să vezi cu alţi ochi războiul, să înţelegi ce greu e să ai o copilărie în asemenea vremuri. Această carte oferă o altă perspectivă, salvarea unei vieţi chinuite se datorează tocmai războiului.
Scriitoarea americană Kimberly Brubaker Bradley s-a născut în Fort Wayne, Indiana, în 1967. Ea însăşi se declară o mare iubitoare de lectură, din câte spune pe blogul său, ea era genul de copil care prefera să îşi petreacă pauzele povestind cu bibliotecara şcolii (eu întotdeauna am îndrăgit acest gen de copii). Nu s-a gândit niciodată să devină scriitoare, pasiunea ei fiind chimia şi a intrat la facultate la medicină, la care a renunţat la doar 6 saptămâni de la începerea cursurilor. Primul ei roman s-a „născut” în 1998 şi până în prezent a mai scris alte 16, ultimul fiind o continuare a acestui roman The War that I Won (Războiul care m-a învăţat să trăiesc) şi care a devenit imediat un bestseller. Pentru Războiul care mi-a salvat viaţa, autoarea a câştigat în 2016 Newbery Honor Medal şi a fost pe locul 1 pe lista New York Time Bestseller.
Am avut plăcerea să găsesc şi o recenzie pe care Amalia, o tânără din Bacău, a scris-o acestei cărţi, M-a bucurat faptul că am descoperit încă un copil ce citeşte şi scrie frumos despre cărţi, dar şi pentru că în cuvinte simple şi o descriere scurtă a ştiut să surprindă esenţa cărţii şi să-i ofere prospeţimea proprie vârstei. Totodată am descoperit şi site-ul Roata Mare care are o secţiune dedicată special tinerilor cititori şi unde cărţile pentru tineret sunt recenzate chiar de aceştia. Felicitări realizatorilor!
Întrebările de final ale bibliotecarului: Ce părere aveţi? Aţi citit cartea? Deşi este o operă de ficţiune, despre astfel de vieţi chinuite, abuzuri asupra copiilor sau a femeilor auzim mereu la ştiri. Legislaţia are mari lacune din acest punct de vedere. Cum credeţi că ar putea fi prevenite sau remediate astfel de cazuri? Aştept cu nerăbdare părerile voastre!
Câţi dintre noi ştiu pe cineva genial, pe cineva extrem de talentat, pe cineva care a reuşit? Cred că toţi ne mândrim că am cunoscut, întâlnit sau ştiut măcar odată o asemenea persoană. Dar câţi dintre noi au avut determinarea să găsească în ei puterea de-a încerca, să rostogolească zarurile, să bată pe la uşi, să îşi prezinte creaţia, să convingă pe cineva să creadă suficient în ei pentru a-i ajuta? Ne uităm la unii dintre cei care au reuşit şi putem spune că acelora le-a fost mai uşor decât ne-ar fi nouă. Eu nu contest că poate mulţi dintre aceia au avut şi şansă, dar cred că în afară de asta este nevoie de multă muncă, de talent şi de mult curaj. Un exemplu de reuşită, pe plan literar, este şi tânărul scriitor american Jake Marcionette, despre care am vorbit anterior AICI. Despre cartea lui Jake vă povestesc şi în filmarea de mai jos, realizată pentru emisiunea O carte pe săptămână. Cu voi aş vrea să povestim despre reuşite, despre nereuşite, despre încercări sau despre care credeţi că este calitatea cea mai importantă pe care trebuie s-o aibă cineva ca să poate ajunge să-şi împlinească visele. Eu una mă declar fan al celor care încearcă, chiar dacă nu reuşesc. Voi?
Astăzi vreau să facem un popas într-o lume a basmelor, a literaturii pentru copii, vorbind despre cartea Zânuţa Dora-Li şi vrăjitoarea Ciumfi, a scriitoarei Anastasia Popa, apărută la Editura Carminis din Piteşti. Cartea a poposit întâmplător sau voit în jurul meu şi m-a atras deja de la titlu. Este o carte frumos ilustrată (ilustrator de carte: Giogian Gînguţ), aşa că mi-a plăcut şi aspectul ei. Am fost pe jumătate câştigată, pe de-a-ntregul m-a prins textul şi am făcut o călătorie, nu doar în lumea fantastică pe care o descrie autoarea în frumoasa carte, ci şi în amintirile copilăriei mele. În primele pagini, zânuţa Dora-Li are o mică altercaţie (cu totul şi cu totul neobişnuită unei zâne) cu un mic pitic pentru o ciupercă. Mintea mi-a zburat fără voie la Csipike, az óriás törpe/ Cipi, acest pitic uriaş, de Fodor Sándor, carte pe care am citit-o cu plăcere în copilărie. M-am gândit că şi această carte, precum aceea, este potrivită pentru a descreţi frunţile celor mari şi a trezi curiozitatea celor mici. Îmi şi imaginez cum ar asculta copiii despre păţaniile micuţei zânuţe, rămasă singură şi vrăjită de o vrăjitoare rea…
Dar să încep cu începutul: Vrăjitoarei Ciumfi i s-a acrit să vadă atâta bunătate, frumuseţe, soare, flori, fericire şi zâne ce sosesc din Tărâmul Fermecat, dis de dimineaţă şi protejează cu magia lor pădurea şi poieniţa peste care ea, Ciumfi, şi suratele ei vrăjitoare domnesc noaptea. Nemulţumirea ei este cu atât mai mare cu cât, această zi era o zi specială pentru zâne, ziua cea mai lungă din an (ceea ce înseamnă bineînţeles că urmează noaptea cea mai scurtă). Vrea să le dezmorţească din resemnare pe prietenele ei Mălu şi Trăguna, dar ţi-ai găsit! Acestea erau impasibile, acceptând „lucrul arhicunoscut” că zilele, cu lumina şi frumuseţea lor sunt ale zânelor iar nopţile misterioase, bălăriile şi mărăcinişurile sunt ale vrăjitoarelor. Aşa că Ciumfi, rămasă singură, s-a hotărât să le arate lor şi tuturor vietăţilor magice sau mai puţin magice, ce poate face ea, singură, pentru a schimba această stare de lucruri. De aici, până la a pune un plan în mişcare este puţin, chiar dacă îi va fi mai greu, când planul ei va reuşi, nu va împărţi meritele cu nimeni!
Primul pas este să găsească o adiere de nemulţumire în sufletul pur al vreunei zâne peste care să arunce vraja pregătită. Spre necazul ei, totul strălucea, totul era bine, natura fiind plină de viaţă, iar micile zâne se bucurau jucându-se, zburând şi dădăcind fiecare plantă aflată în grija lor. Toată bunătatea, hărnicia şi veselia o copleşeau şi-o lipseau de puteri. Doar micuţa zânuţă Dora-Li sta visătoare pe o ciupercă şi se gândea cu nerăbdare la cadoul pe care prietenul ei, elful Miriam i-l promisese, ignorând veselia din jur şi munca pe care trebuia s-o facă, pentru ca minunea de poeniţă să arate atât de frumos. Atât i-a fost de ajuns vrăjitoarei: o pâclă deasă, ţesută din vraja ei se abătu asupra micii zâne şi ca urmare aceasta s-a certat cu piticii, şi-a folosit bagheta magică pentru a le smulge tichiuţele de pe cap (lucru grav de tot în lumea piticilor). Buimăcită de propria faptă, Dora-Li nu ajunge să intre la timp pe poarta ce o duce spre casă şi rămâne singură, la discreţia nopţii şi a vrăjitoarei celei rele. Prietenii ei sunt în Tărâmul magic, piticii sunt supăraţi pe ea. Este o mică zână fără puteri pentru că bagheta magică s-a transformat într-o simplă nuia de alun din cauza faptei sale. Ce se va întâmpla cu micuţa zânuţă? Cine o va ajuta? Cine o va găsi? Ce îi va face vrăjitoarea cea rea? Îi reuşeşte planul malefic? Cine poate s-o înfrunte şi cum se va termina povestea? Iar piticilor le trece supărarea? Doar n-o să vă spun eu toată povestea pe care deja Anastasia Popa a scris-o atât de frumos! Vă recomand să găsiţi cartea şi s-o citiţi copiilor, nepoţilor voştri, lor o să le placă şi cred că va fi un câştig şi pentru voi (pentru mine a fost cu siguranţă unul!).
Ce mi-a plăcut în această carte? Că are o poveste captivantă şi educativă totodată, cu răsturnări de situaţie dar, mai ales, faptul că personajele ce au prins viaţă în această lume fantastică, au fost inspirate din mitologia românească. Îi întâlnim pe Statu-Palmă-Barbă-Cot, Zâna Zânelor, Dafnius (bătrânul duh al pădurii) alături de personajele create de autoare (zânuţa Dora-Li, elful Miriam, simpaticii păianjeni Arahnir şi Arahnia, Şarşir Marele Şarpe Alb, gnomul Gotic sau Sorb Băltăreţul) de pitici şi de toate celelalte vieţuitoare ale pădurii. Am înţeles că autoarea, Anastasia Popa, a început un proiect care se numeşte „Fairyland”, în care îşi doreşte să recreeze lumea fantasy cu personaje mitologice româneşti pe care copiii le-au întâlnit în alte poveşti şi basme. Acestă dorinţă a autoarei poate să vină şi din dragostea pe care ea, ca cititor, dar şi ca dascăl, o simte pentru fabuloasele noastre personaje de basm. Din păcate, acum întâmpină unele greutăţi în a-şi atinge obiectivul, unele de natură financiară. Eu sper ca acest proiect să reuşească pentru că noi toţi avem nevoie de ceva frumos, de un popas pe care să-l facem împreună cu copiii noştri, cu nepoţii. Autoarea simte o atracţie pentru această lume a basmelor şi asta se datorează unor influenţe deosebite pe care le-au avut tatăl ei, dar şi bătrânii satului care i-au insuflat dragostea pentru poveşti şi basme. Ştiu asta, pentru că am povestit puţin cu scriitoarea şi a fost amabilă şi mi-a răspuns în scris la câteva întrebări:
De ce scrieţi carte pentru copii?
Cum am ajuns sa scriu pentru copii? Cu siguranţă o predispozitie nativă alături de care a intervenit „mana destinului” printr-o serie de întâmplări ale vieţii. Literatura pentru copiii este şi un refugiu din faţa realităţilor dure sau chiar crunte ale lumii. Acolo binele învinge mereu, domnesc bunătatea, nevinovăţia, puritatea şi poţi imagina lumi, universuri aşa cum ţi-ai dori să existe sau poate cum au fost odinioară, demuuult, taare demult. Aşa îşi începeau frumoşii bătrâni din copilăria mea povestile, al caror număr era fără sfârşit. Pe atunci bătrânii şi bătrânele din satul meu erau frumoşi, demni, cu minţile clare, plini de înţelepciune şi ştiau aproape totul începând de la „facerea lumii”, şi până la sfârşitul ei. Fiecare obiect sau întâmplare îşi avea sensul ei şi cu toţii aveau darul de a deschide, într-o clipită, ferestre magice prin care te teleporta în cele mai neaşteptate lumi. Erau vremuri grele, începutul anilor ’60, dar ei păcăleau istoria cu poveşti şi cunoşteau taina veşniciei, a timpului etern. Mi-l amintesc pe tata, care, în aceleaşi vremuri ne citea seara, la lumina lămpii, întregii familii aşezate în jur, ba chiar şi vecinilor, poveştile lui Ispirescu. Citea cu pasiune, fiindcă-l interesau şi pe el care nu avusese timp de citit. Muncise de mic, precum aproape toţi copiii de la ţară şi-l luaseră mai apoi, în primire, grijile vieţii.
A mai fost o întâmplare incredibilă. Eram elevă în clasa I şi străbăteam drumul spre şcoală, alături de un baieţel cu vreo doi ani mai mare decât mine. Tovarăşul şi prietenul meu de drum era un copil mai deosebit. (Fiul unor învăţători cu familia destrămată din motive politice, pasat pe la rude mai mult sau mai putin binevoitoare). Într-o dimineaţă, a venit cu o carte din biblioteca părinţilor şi învăţătorul l-a pus să ne citească din ea (învăţam în clase simultane). In acea poveste se spunea despre doi copii Gretchen şi Karl, vecini şi cei mai buni prieteni din lume. Era povestea Crăiasa Zăpezii, a marelui Andersen dar eu n-am reţinut nici autorul nici titlul ei. Pe atunci cărţile erau rare, un adevărat lux. Lui Karl îi pătrunsese în inimă un ciob din oglinda vrăjitorului cel rău şi apoi a fost răpit de Crăiasa Zăpezii. Sărmana Gretchen a pornit în căutarea lui. Avea să-l găsească? Orele s-au terminat şi urma să aflăm a doua zi când băiatul cel nou urma să ne citească mai departe. Aveam mintea vrăjită de poveste şi abia aşteptasem dimineaţa şi începerea orelor de şcoală. Dar….surpriză! Băiatul nu mai venise în acea zi şi n-a venit nici în zilele următoare. Fiindcă părinţii aveau probleme, fusese dat în grija altor rude, altundeva. În mintea mea, întrebările despre soarta lui Gretchen şi Karl, se întrepătrundeau cu întrebările despre cea a micului meu prieten. Afară era tot iarnă, iar eu tare aş fi pornit să-l caut asemenea eroinei din poveste. Dar nu aveam povestea la îndemână, nu ştiam ce facuse ea mai departe şi dacă îl regăsise în cele din urmă. Cred că a urmat în sufletul meu de copil cea dintâi mare şi neexprimată tristeţe.Căutam cartea, de acolo trebuia să vină leacul şi răspunsurile, gândeam eu. Şi pentru că nimeni nu mă putuse desluşi, am început să citesc toate cărţile pentru copiii pe care le puteam găsi în acele timpuri depărtate. Aşa a început pasiunea mea pentru citit. L-am descoperit şi pe Andersen, iar, mai târziu la începutul adolescenţei s-a reîntors şi acel băiat alături de tatăl său care-şi ispăşise nedreapta osândă politică. Numai că, spre deosebire de Gretchen eu n-am mai putut reînnoda firul fraged al unei prietenii începute în iarna cu zăpezi bogate, în drumul spre şcoală. Căpătasem în schimb, prietenia cărţii.
Cum aţi găsit editura care să vă publice prima carte? Ce alte cărţi aţi publicat de atunci?
În 1999 am publicat şi prima cărticică „Legenda ariciului”. Editorul, un tip priceput în afaceri a făcut invesţii minime. Fără ilustraţii şi hârtie de calitate, cartea s-a vandut bine, pentru conţinutul ei după exprimarea cititorilor. Am descoperit mai târziu, pe un site dedicat copiilor că nişte mămici vroiau să mă cunoască, să ştie mai multe despre mine şi chiar găsiseră cu greu, în Bucureşti, ultimele exemplare. Am lucrat apoi şi cu alte edituri unde au apărut cărţi de povesti, proză rimată: „Poveştile Iernii”, „Poveştile Primăverii”, „Excursie prin dicţionar”, „Iana, vrăjitoarea poznaşă”, „Prinţesa şi melcul Leodor” (Publishing USA postate şi pe Amazon), „Abecedarul vesel”.
Apreciez mult editura Carminis de la Piteşti care lucrează cu profesionalism şi cu multă dragoste de carte fără a pune în prim plan câştigul material. După cum ai văzut, cartea Zânuţa Dora-Li şi … este un adevărat album de artă. Tot acolo am publicat şi „În împărăţia animalelor-alfabetul în jocuri ghiduşe” la fel de frumos realizată.
Ce cărţi preferaţi? Sunteţi fan al cărţilor fantasy şi în special al seriei Harry Potter? Aveţi un personaj, o carte favorită?
Îmi plac cărţile de referinţă, cele care înving barierele timpului rămânând nemuritoare. O carte bună, chiar dacă este scrisă pentru copii se poate adresa tuturor vârstelor. Micul print, Selma Lagerlof bunăoară, sunt cărţi şi autori la care mă întorc de când mă ştiu şi în care descopăr şi redescopăr mereu câte ceva pentru sufletul meu. Îmi place literatura engleză pentru copiii. O consider cea mai bună şi a dat o galerie de personaje celebre. Îl îndrăgesc pe „Cipi, acest pitic uriaş”, de Fodor Sándor, care îmi descreţeşte deseori fruntea (n-a mai fost reeditată, din păcate) şi nesfârşita duioşie din „Dumbrava minunată” a lui Sadoveanu. Îl iubesc pe Guguţă a domnului Spiridon Vanghelie care a cucerit o lume întreagă, şi pe Habarnam al scriitorului rus Nosov.
Încerc să aflu şi să citesc ce se scrie în lume în aceste vremuri. Nu pot ţine pasul cu toate apariţiile dar am citit „Jurnalele puştilor şi puştoaicelor” care arată viaţa copiilor de peste ocean, preocupările lor, modul de a vedea lumea. Despre copiii din partea noastră de planetă nu se stie nimic, nu avem timp şi altele pentru ei de atâta politică şi scandaluri. Reprezintă, pur şi simplu un vid pe harta Copilăriei.
Am descoperit o autoare engleză pe care am îndrăgit-o de asemenea şi care a creat personaje incredibil de simpatice. Este vorba de Kaye Umansky şi personajele sale Pongwiffy cu al său „vamiliar de vrăsitoare”, Hugo. Este un hamster plin de personalitate şi umor evadat dintr-o „gujga” şi revoltat pe condiţia hamsterilor folositi drept animale de companie. Şi să n-o uit pe „Micuţa vrăjitoare” a celebrului autor german Ottfried Preussler.
In ceea ce mă priveşte abordez un stil jucăuş, colorat, pitoresc şi vesel.Cărţile pentru copii trebuie să evite expresiile şi limbajul violent, răul, întunecimile. Chiar dacă în final binele învinge, călătoria în adâncul răului poate lăsa neştiute urme.
Am remarcat (după ce am primit răspunsul pe mail) că pentru amândouă cartea lui Fodor Sándor a rămas favorită şi a fost una dintre cărţile plăcute, citite în copilărie, la care ne-am reîntors în timp. Dacă aţi citit-o şi v-a plăcut sunt convinsă că o să vă placă şi Zânuţa Dora-Li şi Vrăjitoarea Ciumfi. După părerea mea este greu să scrii carte pentru copii. Este cu atât mai frumos să reuşeşti să o faci bine. Din cele câteva întrebări nu ştiu dacă voi aţi reuşit să o cunoaşteţi pe autoare, eu sper că da. Ce pot să vă spun că este o persoană caldă, cu o voce potrivită să spună poveşti, ale cărei cărţi sunt exact cum spune: au un stil jucăuş şi vesel. Ce pot să vă spun în plus? Această carte a fost lansată la Târgul Internaţional Gaudeamus, în 2012 şi a fost nominalizată în 2013 la premiile Uniunii Scriitorilor Români.
Întrebările de final ale bibliotecarului: Care au fost (sau sunt) cărţile pentru copii pe care le-(aţi) preferat(i)? Ce credeţi despre literatura pentru copii şi tineret de astăzi? Aţi fost tentaţi să scrieţi? Aţi publicat cărţi? Vă doriţi să reuşiţi asta? Ce aţi fi întrebat-o voi pe d-na Anastasia Popa?
Puteţi vedea şi prezentarea filmată, realizată şi pentru această carte pe pagina destinată VideoBlog-ului
Astăzi vreau să vă plimb prin minunata lume a copilăriei şi să prezint cartea unui foarte tânăr scriitor american, Jake Marcionette, Spuneţi-mi Jake! Apărut la Editura Trei, în traducerea lui Carmen Ciora şi bucurându-se de ilustraţia lui Victor Rivas Villa, romanul pe care l-am citit foarte rapid, este alert, amuzant, ironic şi autobiografic. Autorul relatează cum, pentru că tatăl sau a primit un job mai bine plătit în celălalt capăt al Statelor Unite, au fost nevoiţi să se mute din însorita Florida în înneguratul „ţinut al lui Mary” (Maryland, SUA). Aici o nouă şcoală cu alţi copii pe care trebuie să-i câştigi, cu alţi profesori pe care trebuie să-i impresionezi. Cum faci asta? Jake are tot felul de reguli ale „Extraordinarităţii” pe care se străduieşte să le aplice. Ca să fie totul mai greu – părinţii par să fie desprinşi de pe planetă şi reuşesc să te facă de râs de faţă cu alţi copiii, iar sora ta mai mare este un adevărat şi redutabil adversar care te ţine mereu cu garda sus, mereu atent să aplici toate acele reguli pentru a putea să-i faci faţă. Eu recomand această carte tuturor părinţilor care au copiii în şcoala generală şi bineînţeles copiilor de aproximativ această vârstă. Sunt sigură că atât părinţii cât mai ales copiii se vor amuza citind păţaniile lui Jake. De fapt cred că o recomand copiilor de toate vârstele, pentru că mie una, chiar dacă nu sunt copil şi nici nu mai am copii de vârsta lui Jake, tot mi-a plăcut.
Dacă despre carte nu vreau să scriu foarte multe ca să nu fiu spoiler şi să vă fac curioşi să o citiţi, pot cu siguranţă spune câte ceva despre autor. Acesta a început să scrie pe când era foarte „mic”, în şcoala generală, mai mult ca o pedeapsă a mamei sale (care îi cerea să scrie cam o oră şi jumătate zilnic), care, dacă ar fi să-l credem pe Jake, a vrut „conform planului ei malefic” să-i distrugă vacanţa de vară. Deşi a fost obligat mai întâi, a început încet, încet să-i placă aşternerea ideilor pe hârtie, iar primul său roman (adică Just Jake / Spuneţi-mi Jake!) l-a terminat la vârsta de 12 ani, când era elev de clasa a 6-a, aceiaşi vârstă cu a personajului principal din cartea sa. Căutând pe Google a aflat că pentru ca să-şi publice romanul trebuie să aibă un agent literar care să-l reprezinte şi să-i găsească o editură dispusă să-l publice. A sunat la mai multe agenţii care, atunci când au vorbit şi şi-au dat seama că vorbesc unui copil i-au spus că este devreme să vorbeşti de publicare la asemenea vârstă. Au fost poate mai mult de 12 agenţi care l-au refuzat, dar cel care a avut răbdarea şi flerul să-l asculte a fost Dan Lazar de la Write’s House şi lui poate să-i mulţumească pentru că a ales să creadă în el. Deşi, succesul a fost, bănuiesc al amândoura pentru că agentul literar ia cotă parte din contractul pe care autorul îl încheie cu editura. Ulterior a fost căutată şi găsită editura, care este compania Grosset & Dunlap, un imprint al Grupului editorial Penguin Books. Lui Jake i-au trebuit cam 2 ani de la terminarea propriu zisă a cărţii, până să o vadă în librării, în 2014. Cei care au avut încredere în acest copil talentat, au avut noroc pentru că romanul a ajuns să fie pe locul 7 al listei de bestseller-uri pentru copii de pe lista ziarului New-York Times. Copiii care au apreciat cărţile scrise pentru ei de persoane adulte (cum ar fi Jeff Kinney cu:seria Jurnalul unui puşti ori James Patterson cu seria sa: Generala, cei mai naşpa ani din viaţa mea) au ajuns să aprecieze şi mai mult o părere sinceră şi teribil de proaspătă venită de la unul de-o vârstă cu ei. Chiar dacă nu este singurul autor foarte tânăr care să fi fost publicat (exemplul elocvent ar fi Flavia Bujor de naţionalitate româncă, domiciliată în Franţa şi care la aceiaşi vârstă a publicat la editura Harper Collins,The Prophecy of the Stones / Profeţia pietrelor) este cu siguranţă primul care şi-a găsit singur, la o asemenea fragedă vârsta, un asemenea contract foarte avantajos. Părinţii s-au trezit că Jake le spune că au de semnat contractul pe care l-a încheiat cu editura. Au fost peste măsură de uimiţi, iar mama lui deşi este foarte mândră de succesul pe care copilul ei îl are, se teme pentru el din cauza amplorii pe care o iau lucrurile. Jake scrie acum cea de-a doua carte din serie şi este asaltat de presa scrisă şi vorbită, de asemenea este invitat de şcoli din diferite colţuri ale SUA ca vorbitor motivaţional, unde îşi împarte experienţa dobândită elevilor de vârsta sa, despre cum poţi să găseşti succesul şi ce trebuie să faci pentru asta.
Despre această carte am vorbit în cadrul emisiunii „O carte pe săptămână” pentru Click-News.ro, înregistrare pe care o găsiţi pe pagina VIDEO BLOG
Întrebarea de final a bibliotecarului: Ce părerea aveţi de succesul pe care Jake Marcionette l-a avut? Dacă eraţi în locul agentului literar şi v-ar fi sunat un copil ce aţi fi spus? Ce părere aveţi despre vorbitorii motivaţionali în genere, dar în cazul particular al lui Jake? Dacă copilul dumneavoastră ar veni într-o zi să vă spună că şi-a negociat un contract pe bani mari ce aţi crede, ce aţi face?
bibliodevafiliala3 