RSS

Arhive pe etichete: literatură pentru copii şi adolescenţi

Un scriitor copil, Jake Marcionette, şi romanul său „Spuneţi-mi Jake” – devenit bestseller


Câţi dintre noi ştiu pe cineva genial, pe cineva extrem de talentat, pe cineva care a reuşit? Cred că toţi ne mândrim că am cunoscut, întâlnit sau ştiut măcar odată o asemenea persoană. Dar câţi dintre noi au avut determinarea să găsească în ei puterea de-a încerca, să rostogolească zarurile, să bată pe la uşi, să îşi prezinte creaţia, să convingă pe cineva să creadă suficient în ei pentru a-i ajuta? Ne uităm la unii dintre cei care au reuşit şi putem spune că acelora le-a fost mai uşor decât ne-ar fi nouă. Eu nu contest că poate mulţi dintre aceia au avut şi şansă, dar cred că în afară de asta este nevoie de multă muncă, de talent şi de mult curaj. Un exemplu de reuşită, pe plan literar, este şi tânărul scriitor american Jake Marcionette, despre care am vorbit anterior AICI. Despre cartea lui Jake vă povestesc şi în filmarea de mai jos, realizată pentru emisiunea O carte pe săptămână. Cu voi aş vrea să povestim despre reuşite, despre nereuşite, despre încercări sau despre care credeţi că este calitatea cea mai importantă pe care trebuie s-o aibă cineva ca să poate ajunge să-şi împlinească visele. Eu una mă declar fan al celor care încearcă, chiar dacă nu reuşesc. Voi?

 

 

Etichete: , , , , , , , ,

Zânuţa Dora-Li şi vrăjitoarea Ciumfi, de Anastasia Popa – recomandare de lectură


Zanuta Dora Li si Vrajitoarea CiumfiAstăzi vreau să facem un popas într-o lume a basmelor, a literaturii pentru copii, vorbind despre cartea Zânuţa Dora-Li şi vrăjitoarea Ciumfi, a scriitoarei Anastasia Popa, apărută la Editura Carminis din Piteşti. Cartea a poposit întâmplător sau voit în jurul meu şi m-a atras deja de la titlu. Este o carte frumos ilustrată (ilustrator de carte: Giogian Gînguţ), aşa că mi-a plăcut şi aspectul ei. Am fost pe jumătate câştigată, pe de-a-ntregul m-a prins textul şi am făcut o călătorie, nu doar în lumea fantastică pe care o descrie autoarea în frumoasa carte, ci şi în amintirile copilăriei mele. În primele pagini, zânuţa Dora-Li are o mică altercaţie (cu totul şi cu totul neobişnuită unei zâne) cu un mic pitic pentru o ciupercă. Mintea mi-a zburat fără voie la Csipike, az óriás törpe / Cipi, acest pitic uriaş, de Fodor Sándor, carte19-24_cipi_acest_pitic_urias_-_livia_rusz pe care am citit-o cu plăcere în copilărie. M-am gândit că şi această carte, precum aceea, este potrivită pentru a descreţi frunţile celor mari şi a trezi curiozitatea celor mici. Îmi şi imaginez cum ar asculta copiii despre păţaniile micuţei zânuţe, rămasă singură şi vrăjită de o vrăjitoare rea… Dar să încep cu începutul: Vrăjitoarei Ciumfi i s-a acrit  să vadă atâta bunătate, frumuseţe, soare, flori, fericire şi zâne ce sosesc din Tărâmul Fermecat, dis de dimineaţă şi protejează cu magia lor pădurea şi poieniţa peste care ea, Ciumfi, şi suratele ei vrăjitoare domnesc noaptea. Nemulţumirea ei este cu atât mai mare cu cât, această zi era o zi specială pentru zâne, ziua cea mai lungă din an (ceea ce înseamnă bineînţeles că urmează noaptea cea mai scurtă). Vrea să le dezmorţească din resemnare pe Piticotprietenele ei Mălu şi Trăguna, dar ţi-ai găsit! Acestea erau impasibile, acceptând „lucrul arhicunoscut” că zilele, cu lumina şi frumuseţea lor sunt ale zânelor iar nopţile misterioase, bălăriile şi mărăcinişurile sunt ale vrăjitoarelor. Aşa că Ciumfi, rămasă singură, s-a hotărât să le arate lor şi tuturor vietăţilor magice sau mai puţin magice, ce poate face ea, singură, pentru a schimba această stare de lucruri. De aici, până la a pune un plan în mişcare este puţin, chiar dacă îi va fi mai greu, când planul ei va reuşi, nu va împărţi meritele cu nimeni! Primul pas este să găsească o adiere de nemulţumire în sufletul pur al vreunei zâne peste care să arunce vraja pregătită. Spre necazul ei, totul strălucea, totul era bine, natura fiind plină de viaţă, iar micile zâne se bucurau jucându-se, zburând şi dădăcind fiecare plantă aflată în grija lor. Toată bunătatea, hărnicia şi veselia o copleşeau şi-o lipseau de puteri. Doar micuţa zânuţă Dora-Li sta visătoare pe o ciupercă şi se gândea cu nerăbdare la cadoul pe care prietenul ei, elful Miriam i-l promisese, ignorând veselia Sorb Baltaretuldin jur şi munca pe care trebuia s-o facă, pentru ca minunea de poeniţă să arate atât de frumos. Atât i-a fost de ajuns vrăjitoarei: o pâclă deasă, ţesută din vraja ei se abătu asupra micii zâne şi ca urmare aceasta s-a certat cu piticii, şi-a folosit bagheta magică pentru a le smulge tichiuţele de pe cap (lucru grav de tot în lumea piticilor). Buimăcită de propria faptă, Dora-Li nu ajunge să intre la timp pe poarta ce o duce spre casă şi rămâne singură, la discreţia nopţii şi a vrăjitoarei celei rele. Prietenii ei sunt în Tărâmul magic, piticii sunt supăraţi pe ea. Este o mică zână fără puteri pentru că bagheta magică s-a transformat într-o simplă nuia de alun din cauza faptei sale. Ce se va întâmpla cu micuţa zânuţă? Cine o va ajuta? Cine o va găsi? Ce îi va face vrăjitoarea cea rea? Îi reuşeşte planul malefic? Cine poate s-o înfrunte şi cum se va termina povestea? Iar piticilor le trece supărarea? Doar n-o să vă spun eu toată povestea pe care deja Anastasia Popa a scris-o atât de frumos! Vă recomand să găsiţi cartea şi s-o citiţi copiilor, nepoţilor voştri, lor o să le placă şi cred că va fi un câştig şi pentru voi (pentru mine a fost cu siguranţă unul!).

Vrajitoarea Ciumfi si Dora-LiCe mi-a plăcut în această carte? Că are o poveste captivantă şi educativă totodată, cu răsturnări de situaţie dar, mai ales, faptul că personajele ce au prins viaţă în această lume fantastică, au fost inspirate din mitologia românească. Îi întâlnim pe Statu-Palmă-Barbă-Cot, Zâna Zânelor, Dafnius (bătrânul duh al pădurii) alături de personajele create de autoare (zânuţa Dora-Li, elful Miriam, simpaticii păianjeni Arahnir şi Arahnia, Şarşir Marele Şarpe Alb, gnomul Gotic sau Sorb Băltăreţul) de pitici şi de toate celelalte vieţuitoare ale pădurii. Am înţeles că autoarea, Anastasia Popa, a început un proiect care se numeşte „Fairyland”, în care îşi doreşte să recreeze lumea fantasy cu personaje mitologice româneşti pe care copiii le-au întâlnit în alte poveşti şi basme. Acestă dorinţă a autoarei poate să vină şi din dragostea pe care ea, ca cititor, dar şi ca dascăl, o simte pentru fabuloasele noastre personaje de basm. Din păcate, acum întâmpină unele greutăţi în a-şi atinge obiectivul, unele de natură financiară. Eu sper ca acest proiect să reuşească pentru că noi toţi avem nevoie de ceva frumos, de un popas pe care să-l facem împreună cu copiii noştri, cu nepoţii. Autoarea simte o atracţie pentru această lume a basmelor şi asta se datorează unor influenţe deosebite pe care le-au avut tatăl ei, dar şi bătrânii satului care i-au insuflat dragostea pentru poveşti şi basme. Ştiu asta, pentru că am povestit puţin cu scriitoarea şi a fost amabilă şi mi-a răspuns în scris la câteva întrebări:Interviu de sufletDe ce scrieţi carte pentru copii?

Cum am ajuns sa scriu pentru copii? Cu siguranţă o predispozitie nativă alături de care a intervenit „mana destinului” printr-o serie de întâmplări ale vieţii. Literatura pentru copiii este şi un refugiu din faţa realităţilor dure sau chiar crunte ale lumii. Acolo binele învinge mereu, domnesc bunătatea, nevinovăţia, puritatea şi poţi imagina lumi, universuri aşa cum ţi-ai dori să existe sau poate cum au fost odinioară, demuuult, taare demult. Aşa îşi începeau frumoşii bătrâni din copilăria mea povestile, al caror număr era fără sfârşit. Pe atunci bătrânii şi bătrânele din satul meu erau frumoşi, demni, cu minţile clare, plini de înţelepciune şi ştiau aproape totul începând de la „facerea lumii”, şi până la sfârşitul ei. Fiecare obiect sau întâmplare îşi avea sensul ei şi cu toţii aveau darul de a deschide, într-o clipită, ferestre magice prin care te teleporta în cele mai neaşteptate lumi. Erau vremuri grele, începutul anilor ’60, dar ei păcăleau istoria cu poveşti şi cunoşteau taina veşniciei, a timpului etern. Mi-l amintesc pe tata, care, în aceleaşi vremuri ne citea seara, la lumina lămpii, întregii familii aşezate în jur, ba chiar şi vecinilor, poveştile lui Ispirescu. Citea cu pasiune, fiindcă-l interesau şi pe el care nu avusese timp de citit. Muncise de mic, precum aproape toţi copiii de la ţară şi-l luaseră mai apoi, în primire, grijile vieţii.

 A mai fost o întâmplare incredibilă. Eram elevă în clasa I şi străbăteam drumul spre şcoală, alături de un baieţel cu vreo doi ani mai mare decât mine. Tovarăşul şi prietenul meu de drum era un copil mai deosebit. (Fiul unor învăţători cu familia destrămată din motive politice, pasat pe la rude mai mult sau mai putin binevoitoare). Într-o dimineaţă, a venit cu o carte din biblioteca părinţilor şi învăţătorul l-a pus să ne citească din ea (învăţam în clase simultane). In acea poveste se spunea despre doi copii Gretchen şi Karl, vecini şi cei mai buni prieteni din lume. Era povestea Crăiasa Zăpezii, a marelui Andersen dar eu n-am reţinut nici autorul nici titlul ei. Pe atunci cărţile erau rare, un adevărat lux. Lui Karl îi pătrunsese în inimă un ciob din oglinda vrăjitorului cel rău şi apoi a fost răpit de Crăiasa Zăpezii. Sărmana Gretchen a pornit în căutarea lui. Avea să-l găsească? Orele s-au terminat şi urma să aflăm a doua zi când băiatul cel nou urma să ne citească mai departe. Aveam mintea vrăjită de poveste şi abia aşteptasem dimineaţa şi începerea orelor de şcoală. Dar….surpriză! Băiatul nu mai venise în acea zi şi n-a venit nici în zilele următoare. Fiindcă părinţii aveau probleme, fusese dat în grija altor rude, altundeva. În mintea mea, întrebările despre soarta lui Gretchen şi Karl, se întrepătrundeau cu întrebările despre cea a micului meu prieten. Afară era tot iarnă, iar eu tare aş fi pornit să-l caut asemenea eroinei din poveste. Dar nu aveam povestea la îndemână, nu ştiam ce facuse ea mai departe şi dacă îl regăsise în cele din urmă. Cred că a urmat în sufletul meu de copil cea dintâi mare şi neexprimată tristeţe.Căutam cartea, de acolo trebuia să vină leacul şi răspunsurile, gândeam eu. Şi pentru că nimeni nu mă putuse desluşi, am început să citesc toate cărţile pentru copiii pe care le puteam găsi în acele timpuri depărtate. Aşa a început pasiunea mea pentru citit. L-am descoperit şi pe Andersen, iar, mai târziu la începutul adolescenţei s-a reîntors şi acel băiat alături de tatăl său care-şi ispăşise nedreapta osândă politică. Numai că, spre deosebire de Gretchen eu n-am mai putut reînnoda firul fraged al unei prietenii începute în iarna cu zăpezi bogate, în drumul spre şcoală. Căpătasem în schimb, prietenia cărţii.

Cum aţi găsit editura care să vă publice prima carte? Ce alte cărţi aţi publicat de atunci?

 În 1999 am publicat şi prima cărticică „Legenda ariciului”. Editorul, un tip priceput în afaceri a făcut invesţii minime. Fără ilustraţii şi hârtie de calitate, cartea s-a vandut bine, pentru conţinutul ei după exprimarea cititorilor. Am descoperit mai târziu, pe un site dedicat copiilor că nişte mămici vroiau să mă cunoască, să ştie mai multe despre mine şi chiar găsiseră cu greu, în Bucureşti, ultimele exemplare. Am lucrat apoi şi cu alte edituri unde au apărut cărţi de povesti, proză rimată: „Poveştile Iernii”, „Poveştile Primăverii”, „Excursie prin dicţionar”, „Iana, vrăjitoarea poznaşă”, „Prinţesa şi melcul Leodor” (Publishing USA postate şi pe Amazon), „Abecedarul vesel”.

Apreciez mult editura Carminis de la Piteşti care lucrează cu profesionalism şi cu multă dragoste de carte fără a pune în prim plan câştigul material. După cum ai văzut, cartea Zânuţa Dora-Li şi … este un adevărat album de artă. Tot acolo am publicat şi „În împărăţia animalelor-alfabetul în jocuri ghiduşe” la fel de frumos realizată.

Ce cărţi preferaţi? Sunteţi fan al cărţilor fantasy şi în special al seriei Harry Potter? Aveţi un personaj, o carte favorită?

 Îmi plac cărţile de referinţă, cele care înving barierele timpului rămânând nemuritoare. O carte bună, chiar dacă este scrisă pentru copii se poate adresa tuturor vârstelor. Micul print, Selma Lagerlof bunăoară, sunt cărţi şi autori la care mă întorc de când mă ştiu şi în care descopăr şi redescopăr mereu câte ceva pentru sufletul meu. Îmi place literatura engleză pentru copiii. O consider cea mai bună şi a dat o galerie de personaje celebre. Îl îndrăgesc pe „Cipi, acest pitic uriaş”, de Fodor Sándor, care îmi descreţeşte deseori fruntea (n-a mai fost reeditată, din păcate) şi nesfârşita duioşie din „Dumbrava minunată” a lui Sadoveanu. Îl iubesc pe Guguţă a domnului Spiridon Vanghelie care a cucerit o lume întreagă, şi pe Habarnam al scriitorului rus Nosov.

Încerc să aflu şi să citesc ce se scrie în lume în aceste vremuri. Nu pot ţine pasul cu toate apariţiile dar am citit „Jurnalele puştilor şi puştoaicelor” care arată viaţa copiilor de peste ocean, preocupările lor, modul de a vedea lumea. Despre copiii din partea noastră de planetă nu se stie nimic, nu avem timp şi altele pentru ei de atâta politică şi scandaluri. Reprezintă, pur şi simplu un vid pe harta Copilăriei.

Am descoperit o autoare engleză pe care am îndrăgit-o de asemenea şi care a creat personaje incredibil de simpatice. Este vorba de Kaye Umansky şi personajele sale Pongwiffy cu al său „vamiliar de vrăsitoare”, Hugo. Este un hamster plin de personalitate şi umor evadat dintr-o „gujga” şi revoltat pe condiţia hamsterilor folositi drept animale de companie. Şi să n-o uit pe „Micuţa vrăjitoare” a celebrului autor german Ottfried Preussler.

In ceea ce mă priveşte abordez un stil jucăuş, colorat, pitoresc şi vesel.Cărţile pentru copii trebuie să evite expresiile şi limbajul violent, răul, întunecimile. Chiar dacă în final binele învinge, călătoria în adâncul răului poate lăsa neştiute urme.

Am remarcat (după ce am primit răspunsul pe mail) că pentru amândouă cartea lui Fodor Sándor a rămas favorită şi a fost una dintre cărţile plăcute, citite în copilărie, la care ne-am reîntors în timp. Dacă aţi citit-o şi v-a plăcut sunt convinsă că o să vă placă şi Zânuţa Dora-Li şi Vrăjitoarea Ciumfi. După părerea mea este greu să scrii carte pentru copii. Este cu atât mai frumos să reuşeşti să o faci bine. Din cele câteva întrebări nu ştiu dacă voi aţi reuşit să o cunoaşteţi pe autoare, eu sper că da. Ce pot să vă spun că este o persoană caldă, cu o voce potrivită să spună poveşti, ale cărei cărţi sunt exact cum spune: au un stil jucăuş şi vesel. Ce pot să vă spun în plus? Această carte a fost lansată la Târgul Internaţional Gaudeamus, în 2012 şi a fost nominalizată în 2013 la premiile Uniunii Scriitorilor Români.

help-books-aj.svg_aj_ash_01Întrebările de final ale bibliotecarului: Care au fost (sau sunt) cărţile pentru copii pe care le-(aţi) preferat(i)? Ce credeţi despre literatura pentru copii şi tineret de astăzi? Aţi fost tentaţi să scrieţi? Aţi publicat cărţi? Vă doriţi să reuşiţi asta? Ce aţi fi întrebat-o voi pe d-na Anastasia Popa?

 

Puteţi vedea şi prezentarea filmată, realizată şi pentru această carte pe pagina destinată VideoBlog-ului 

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Spuneţi-mi Jake! de Jake Marcionette – recomandare de lectură


spuneti+mi jake Astăzi vreau să vă plimb prin minunata lume a copilăriei şi să prezint cartea unui foarte tânăr scriitor american, Jake Marcionette, Spuneţi-mi Jake! Apărut la Editura Trei, în traducerea lui Carmen Ciora şi bucurându-se de ilustraţia lui Victor Rivas Villa, romanul pe care l-am citit foarte rapid, este alert, amuzant, ironic şi autobiografic. Autorul relatează cum, pentru că tatăl sau a primit un job mai bine plătit în celălalt capăt al Statelor Unite, au fost nevoiţi să se mute din însorita Florida în înneguratul „ţinut al lui Mary” (Maryland, SUA). Aici o nouă şcoală cu alţi copii pe care trebuie să-i câştigi, cu alţi profesori pe care trebuie să-i impresionezi. Cum faci asta? Jake are tot felul de reguli ale „Extraordinarităţii” pe care se străduieşte să le aplice. Ca să fie totul mai greu – părinţii par să fie desprinşi de pe planetă şi reuşesc să te facă de râs de faţă cu alţi copiii, iar sora ta mai mare este un adevărat şi redutabil adversar care te ţine mereu cu garda sus, mereu atent să aplici toate acele reguli pentru a putea să-i faci faţă. Eu recomand această carte tuturor părinţilor care au copiii în şcoala generală şi bineînţeles copiilor de aproximativ această vârstă. Sunt sigură că atât părinţii cât mai ales copiii se vor amuza citind păţaniile lui Jake. De fapt cred că o recomand copiilor de toate vârstele, pentru că mie una, chiar dacă nu sunt copil şi nici nu mai am copii de vârsta lui Jake, tot mi-a plăcut.

Jake Marcionette si Avatarul sau din Just JakeDacă despre carte nu vreau să scriu foarte multe ca să nu fiu spoiler şi să vă fac curioşi să o citiţi, pot cu siguranţă spune câte ceva despre autor. Acesta a început să scrie pe când era foarte „mic”, în şcoala generală, mai mult ca o pedeapsă a mamei sale (care îi cerea să scrie cam o oră şi jumătate zilnic), care, dacă ar fi să-l credem pe Jake, a vrut „conform planului ei malefic” să-i distrugă vacanţa de vară. Deşi a fost obligat mai întâi, a început încet, încet să-i placă aşternerea ideilor pe hârtie, iar primul său roman (adică Just Jake / Spuneţi-mi Jake!) l-a terminat la vârsta de 12 ani, când era elev de clasa a 6-a, aceiaşi vârstă cu a personajului principal din cartea sa. Căutând pe Google a aflat că pentru ca să-şi publice romanul trebuie să aibă un agent literar care să-l reprezinte şi să-i găsească o editură dispusă să-l publice. A sunat la mai multe agenţii care, atunci când au vorbit şi şi-au dat seama că vorbesc unui copil i-au spus că este devreme să vorbeşti de publicare la asemenea vârstă. Au fost poate mai mult de 12 agenţi care l-au refuzat, dar cel care a avut răbdarea şi flerul să-l asculte a fost Dan Lazar de la Write’s House şi lui poate să-i mulţumească pentru că a ales să creadă în el. Deşi, succesul a fost, bănuiesc al amândoura pentru că agentul literar ia cotă parte din contractul pe care autorul îl încheie cu editura. Ulterior a fost căutată şi găsită editura, care este compania Grosset & Dunlap, un imprint al Grupului editorial Penguin Books. Lui Jake i-au trebuit cam 2 ani de la terminarea propriu zisă a cărţii, până să o vadă în librării, în 2014. Cei care au avut încredere în acest copil talentat, au avut noroc pentru că romanul a ajuns să fie pe locul 7 al listei de bestseller-uri pentru copii de pe lista ziarului New-York Times. Copiii care au apreciat cărţile scrise pentru ei de persoane adulte (cum ar fi Jeff Kinney cu:seria Jurnalul unui puşti ori James Patterson cu seria sa: Generala, cei mai naşpa ani din viaţa mea) au ajuns să aprecieze şi mai mult o părere sinceră şi teribil de proaspătă venită de la unul de-o vârstă cu ei. Chiar dacă nu este singurul autor foarte tânăr care să fi fost publicat (exemplul elocvent ar fi Flavia Bujor de naţionalitate româncă, domiciliată în Franţa şi care la aceiaşi vârstă a publicat la editura Harper Collins,The Prophecy of the Stones / Profeţia pietrelor) este cu siguranţă primul care şi-a găsit singur, la o asemenea fragedă vârsta, un asemenea contract foarte avantajos. Părinţii s-au trezit că Jake le spune că au de semnat contractul pe care l-a încheiat cu editura. Au fost peste măsură de uimiţi, iar mama lui deşi este foarte mândră de succesul pe care copilul ei îl are, se teme pentru el din cauza amplorii pe care o iau lucrurile. Jake scrie acum cea de-a doua carte din serie şi este asaltat de presa scrisă şi vorbită, de asemenea este invitat de şcoli din diferite colţuri ale SUA ca vorbitor motivaţional, unde îşi împarte experienţa dobândită elevilor de vârsta sa, despre cum poţi să găseşti succesul şi ce trebuie să faci pentru asta.

Despre această carte am vorbit în cadrul emisiunii „O carte pe săptămână” pentru Click-News.ro, înregistrare pe care o găsiţi pe pagina VIDEO BLOG

Question mark of booksÎntrebarea de final a bibliotecarului: Ce părerea aveţi de succesul pe care Jake Marcionette l-a avut? Dacă eraţi în locul agentului literar şi v-ar fi sunat un copil ce aţi fi spus? Ce părere aveţi despre vorbitorii motivaţionali în genere, dar în cazul particular al lui Jake? Dacă copilul dumneavoastră ar veni într-o zi să vă spună că şi-a negociat un contract pe bani mari ce aţi crede, ce aţi face?

 

Etichete: , , , , , , , ,

„Cireşarii” de Constantin Chiriţă – un bestseller, devenit un atribut al unei generaţii


Constantin Chiriţă

Elevii sunt încă în vacanţă, dar pe vremea când elevii claselor a VIII-a dădeau examen pentru liceu, mi-am amintit de un alt roman al adolescenţei mele, Cireşarii. Romanul scris de Constantin Chiriţă are 5 volume şi începe când cele mai multe din personaje sunt în clasa a VIII-a. Este un roman despre tineri, cu tineri şi care ne aduce misterul şi aventura. Era unul din romanele preferate de noi, în adolescenţă. De aceea, poate, pe vremea respectivă, colegii mai mari cu un an decât mine, după ce au citit cartea, au hotărât să meargă într-o excursie cu cortul prin locurile descrise în primul volum, Cavalerii Florii de Cireş. Am suferit de o cruntă invidie şi mi-aş fi dorit să fi putut pleca şi eu. A fost o iniţiativă deosebită a unui profesor şi mi-aş fi dorit ca ea să devină permanentă pentru toţi cei ajunşi în clasa a VIII-a. N-a fost aşa, dar eu tot am iubit cartea, am recitit-o de mai multe ori, în mintea mea ajungând prin toate locurile pe unde au fost şi cavalerii florii de cireş. De unde vine acest nume – Cireşarii? Numele acesta l-a dat Moş Timofte celor şapte colegi şi prieteni, după numele străzii Cireşului pe care locuiau. Cele şapte personaje principale sunt: Ionel, Victor, Ursu, Dan, Maria, Lucia şi Tic. Fiecare, în felul lui, are calităţi deosebite, dar împreună, toţi, pot fi numiţi  adevăraţi eroi ai literaturii de suspans. Ca şi super-eroii moderni ai zilelor de azi, au fiecare o aptitudine care îi face de neînlocuit, iar toţi împreună devin o echipă invincibilă. O serie cu deosebit succes, cărţi care îmbină cu succes misterul romanelor cu detectivi şi a celor de aventură, treptat chiar împletind între aventură şi mister adevărate poveşti de dragoste, odată ce personajele cresc. Cele şapte personaje sunt, poate, cele mai reuşite şi sigur cele mai îndrăgite ale literaturii poliţiste pentru adolescenţi şi tineret scrise de un autor român. Romanele prind între coperţile lor nu doar poveştile pline de suspans, extrem de captivante, ci şi evoluţia fiecăruia dintre personaje, până ce acestea termină liceul şi se maturizează. De altfel scriitorul a reuşit să devină cunoscut mai ales pentru aceste romane, celelalte romane ale sale neatingând aceiaşi valoare. Apărute în 1963, reeditate de mai multe ori, ele au atins rapid 1.000.000 de vânzări până în 1971, devenind al doilea roman bestseller din perioada comunistă, după Toate pânzele sus” a lui Radu Tudoran.

În primul volum, Cavalerii Florii de Cireş, cei şapte eroi curajoşi pornesc, de la o idee de-a lui Victor, într-o expediţie ştiinţifică la Peştera Neagră. Ideea i-a venit lui Victor la o oră de geografie, unde li s-a vorbit de geologie, de peşteri şi mari lacuri subterane. I-a convins rapid pe prietenii şi colegii săi de clasă, Ionel, Ursu, Dan, Lucia şi Maria. Tic, fratele mai mic al Mariei, află însă de această expediţie secretă şi face tot posibilul să meargă şi el. Pleacă împreună cu câinele lui Ţombi pe urmele lor, pentru că speră, că aşa cum Moş Timofte Păstrăvanu i-a povestit, să găsească o cutie magică ascunsă din vremuri străvechi într-una din peşteri, posibil chiar Peştera Neagră. Ajunşi acolo, ei, ca şi Tom Sawyer, dau peste ceva neaşteptat şi foarte periculos … Ce anume? Asta veţi afla dacă veţi citi cartea.

În cel de-al doilea volum, Castelul fetei în alb, apare nevoia unei salvări. O fată nou venită în scoală, Laura, este răpită şi sechestrată. Cireşarii fac şi de această dată muncă detectivistică, cercetând şi descifrând documente secrete, află şi unde anume o pot găsi. Unde, cum şi dacă reuşesc să o salveaze pe Laura  vă las să citiţi ca să aflaţi.

Al treilea volum al seriei este Roata norocului. Aici Cireşarii se confruntă cu furtul unor statui numite „tanagrale”, obiecte preţionase care au fost furate de la muzeu. Totodată sunt atraşi de bâlciul din oraş, care are o roată a norocului ce pare să fie aranjată de proprietarul ei pentru ca nimeni să nu câştige nimic de valoare … Care mai sunt aventurile de la bâlci, dacă sau cum reuşesc să găsească statuile furate – este ceva despre care aţi vrea să citiţi.

Deja în cel de-al patrulea volum, Aripi de zăpadă, Cireşarii au devenit faimoşi, între elevi, pentru descoperirile lor şi în cabana unde îşi petrec vacanţa de iarnă, mulţi au ales să se deghizeze în Cireşari. Pentru că să scape de fanii nedoriţi, care au devenit chiar primejdioşi, Cireşarii se decid să plece, traversând muntele, în oraşul Mitiş. Drumul spre oraş este extrem de anevoios din cauza unui viscol. Ei se văd nevoiţi să se adăpostească într-o stână părăsită, unde sunt atacaţi de lupi. Ursu se luptă cu lupii, reuşind să-i alunge. Pentru că nu mai reuşesc să ajungă în Mitiş, caută să se adăpostească la o cabană … Ce se întâmplă aici, pe cine întâlnesc şi cum reuşesc să se salveze, vă recomand să citiţi.

Dacă în primele patru volume Cireşarii au străbătut mai ales muntele, în cel de-al cincilea, Drum bun, Cireşari, acţiunea se petrece la malul mării, unde Ionel descoperă ceva ce poate să fie un palat, pe care îl numesc „Palatul de cleştar”. Ulterior însă acesta se dovedeşte a fi cu totul altceva, o adevărată descoperire istorică. În acest ultim volum apare şi Laura. Pe lângă misterul şi aventura obişnuite, sentimentele de dragoste par să înflorească între Cireşari.

Mi-a părut rău când am terminat şi ultimul volum. Cred că în felul ăsta simt toţi cei care citesc o serie care le-a fost dragă. Te obişnuieşti cu personajele, ajungi să le cunoşti şi ai vrea să ştii ce se întâmplă mai departe. În ultimul volum se sugerează un posibil final, dar, în acelaşi timp lasă loc cititorului de a broda singur pe marginea poveştilor destinului fiecăruia dintre Cireşari. A fost o carte pe care nu doar eu am citit-o cu plăcere, ci şi mari scriitori ai vremii, cum a fost şi Nichita Stănescu: 

Eu sunt un cireşar. N-aş fi fost niciodată un cireşar dacă Constantin Chiriţă n-ar fi inventat cireşarii. Vine vremea cireşilor. Voi cei din licee şi voi cei care-l citiţi, voi cei care daţi câte doi lei şi trei „Jules Verne” pe un „Castelul fetei în alb”, voi cireşari, cu aceeaşi patimă cu care schimbaţi cărţile flendurite, cele despre cireşari, cu aceiaşi patimă cu care schimbaţi timbrele, emise din statele întemeiate pe lună, vouă vă spun: se apropie vremea cireşilor, să dăm împăratului cireşilor, ca bir pentru sentimentele noastre, câte un coş cu cireşe. Noi îl iubim pentru că suntem cireşari adevăraţi. (Nichita Stănescu, citat de pe coperta 4 a primul vol. editat la Editura Cartea Românească în 1976)

… Ca şi el şi eu am fost şi sunt cireşar 🙂

Cărţile au fost parţial ecranizate, sub forma unui serial TV, dar filmele au fost mai degrabă politizate şi prezentate ca un documentar pionieresc. Par să fi fost realizate de un amator şi nu mi se pare că reprezintă prin nimic spiritul sau intensitatea scrierii şi de aceea nu le dau trimiterile aici. Mi-ar plăcea dacă, acum, cineva s-ar hotărî să ecranizeze, cu adevărat, aceste romane, la acelaşi nivel de profesionalism cu ecranizarea Toate pânzele sus, spre exemplu, după cartea lui Radu Tudoran. Cireşarii ar merita cu adevărat şansa de a deveni şi personaje celebre de film. Sunt atâtea cărţi bune ce ar putea fi ecranizate astăzi! Oare de ce nimeni nu face nimic pentru asta? Un alt film pe care l-aş vedea cu plăcere ar fi şi ecranizarea romanului La Medeleni de Ionel Teodoreanu. Voi ce părere aveţi? Aţi citit Cireşarii? Care sunt romanele voastre preferate scrise de autori români?

Îi salut şi îi aştept cu eventuale comentarii şi pe: Almanahe, Frutitzta, Luna pătrată, Convieţuire, Mixy.ro, Hapi, Recenzii beletristiceEmil Călinescu.Eu, Colţu’ cu muzică, Stefania, Blog de cărţi, Addicted, Alex Bodoli, Anzhela Movies, Andreotti, Drugwash, LaFeeBlanche, Personalitate autentică, Schtiel, Sayuki’s blog, Suflet vorbitor, Cinemagazin.ro, Movie Zone – Piratul cinefil, Cinemateca Trisk, Iulia Radu, Filme-Cărţi, B’blogul micului burlac, Aventurile Alexutzei în căutarea fericirii sau Blog cu taxă inversă

O recomandare nouă şi trei noi bloguri de recenzii literare foarte bune pe care le-am descoperit cu ajutorul vostru : Lecturi povestite pe scurt, Cinabru  şi Bibliophile

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

„Recreaţia mare”, „Micul Lord” şi alte sugestii de lectură, filme de văzut pentru vacanţă (1)


Vacanţele îmi amintesc de cărţile dragi ale copilăriei. Dacă ar fi să fac o listă cu lecturile mele preferate pentru vacanţă aş începe probabil cu Recreaţia mare / A nagyszünet, a scriitorului MirceaSîntimbreanu. Este o carte plăcută, amuzantă şi care poate fi cu uşurinţă citită chiar şi de către elevii mai mici, de clasele III-IV. Aici întâmplările sunt cu şi despre elevi, deşi povestite de un adult, ele par văzute prin ochii copiilor. Nostimă şi amuzantă fiecare povestire ne atrage spre lectură şi terminăm cartea cât ai clipi, deşi atunci când o vedem, este destul de groasă şi poate părea intimidantă  🙂 Eu o recomand cu căldură şi sper ca cei mici să-şi facă curaj şi s-o citească. Pentru adulţii care n-au citit-o este o sursă de amuzament şi poate fi o călătorie în lumea copilăriei, a vremii când eram elevi.

Accesibile şi recomandate elevilor mai mici, dar nu exclusiv dedicate lor, sunt cărţile scriitoarei Frances Hogson Burnett – un exemplu este cartea Micul Lord. Romanul spune povestea unui copil, crescut în America, care se dovedeşte a fi urmaşul unui conte englez. Tatăl lui, despre care aflăm că a fost cel mai mic dintre fiii unui lord englez, a murit. Ceilalţi fii, mai mari, ai contelui de Dorincourt au murit şi ei, aşa că se pare că el este unicul urmaş al contelui. Bunicul lui este bolnav şi îşi doreşte să-l crească potrivit rangului nobiliar pe care îl are. Bătrânul lord are o părere proastă despre americani, în general şi despre soţia fiului său, în special, cu toate că n-a văzut-o şi n-a cunoscut-o încă. Din această cauză, se aşteaptă la tot ce e mai rău şi în privinţa copilului acesteia. El este oricum un om dificil şi temut de toţi cei care lucrează pentru el. Băiatul, însă, îi cucereşte inima … dar intervine un alt pretendent la titlu, un alt copil al fiului sau mai mare, Beavis. Ce se întâmplă şi cum se va rezolva această problemă, care va fi viitorul micului lord puteţi să citiţi, sigur vă va plăcea cartea. Bineînteles că şi această carte are mai multe ecranizări din păcate online nu sunt decât fără subtitrarea în română. Totuşi pentru cine cunoaşte limba engleză recomand filmele care ecranizează povestea: cel din 1936; o altă variantă pe care am văzut-o mai demult şi eu, cea din 1980 sau cea din 1995, pe care nu am văzut-o încă. Nu ştiu cum este filmul din 1995, dar eu consider că filmul din 1980 a fost o ecranizare foarte reuşită a acestei cărţi. Micul actor Ricky Schroder, care primise, anterior, premiul Golden Globe / Globul de aur pentru debut în filmul The Champ / Campionul (1979), a reuşit să întruchipeze personajul micului Lord Fauntleroy, aşa cum mi-l imaginam când am citit cartea. Frances Hodgson Burnett este şi autoarea cărţilor: Grădina secretă  (sau Grădina tăinuită), Prinţul pierdut sau Mica prinţesă. Mica prinţesă este şi film (A little princess-1999) ce poate fi împrumutat de la Secţia pentru copii a Bibliotecii judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: