Un „Străin” în lumea lui „1984” – Camus şi Orwell faţă în faţă

Aţi fost vreodată tentaţi să comparaţi romane, sau personaje de roman între ele? Aţi citit cărţi care să vă fi lăsat sufletul să alerge pe câmpiile imaginaţiei? Vi s-a întâmplat să recunoaşteţi realităţi ale vieţii prezente sau trecute, în paginile unor cărţi celebre? Mie mi s-a întâmplat de multe ori, iar una din dăţi a fost atunci când am recitit „1984” de George Orwell şi „Străinul” de Albert Camus. Este uşor să faci o paralelă pentru „1984” într-o lumea distopică aşa  cum este cea din „Procesul” a lui Kafka sau „Biserica Neagră” a lui A.E. Baconski. „Străinul” poate constitui o paralelă pentru „Procesul” lui Franz Kafka, sau „Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoievski. De aceea mi s-a părut nouă şi interesantă paralela dintre d-nul Mersault (personajul principal din Străinul a lui Camus) şi Winston Smith (personajul principal din romanul 1984 a lui Orwell) şi efectul societăţii asupra lor.

Category:George Orwell Category:Nineteen Eighty Four (Original text : George Orwell, 1984. This self-made image is based on a picture that appears in an old acreditation for the BNUJ.) Picture of George Orwell taken from File:GeoreOrwell.jpg. (Photo credit: Wikipedia)

În „1984” Orwell prezintă lumea într-o societate distopică unde omul este controlat, nu are voie să aibă sentimente individuale, ci doar de grup, comandate de partidul care conduce. Omul nu are trecut şi nu contează ca individ, deoarece poate fi oricând vaporizat, existenţa lui poate fi ştearsă. El este doar o rotiţă într-un mare angrenaj, care trebuie să funcţioneze perfect, pentru ca „maşina” să meargă bine. Winston Smith este unul dintre cei care se opune sistemului, căci deşi înţelege cum, nu înţelege de ce se face totul, cui îi foloseşte ca omul să fie maşină.

Poliţia Gândirii se află pe urmele tuturor celor ce gândesc altfel decât ar trebui. Oameni de ştiinţă, psihologi, sociologi urmăresc pe feţele tuturor oamenilor cele mai mici semne de răzvrătire, deoarece toată lumea este monitorizată şi analizată prin tele-ecrane, care, alături de poza Fratelui cel Mare, există pretutindeni. Este o societate, pentru noi absurdă, în care copiii sunt încurajaţi să-şi denunţe părinţii, iar distracţia, pentru ei, este să privească o execuţie publică.

Asta este lumea în care trăieşte Winston Smith, un simplu om ce caută să-şi amintească de viaţa lui, aşa cum a fost ea înainte de Fratele cel Mare şi de a exista Oceania, pe vremea când exista Londra şi Marea Britanie, pe vremea când mama, sora lui cea mică trăiau şi el era fericit. Cele două minute de ură ale zile îi copleşesc sufletul dar este periculos să se manifeste altfel decât aşa cum e de aşteptat.

„Înainte de-a se fi scurs treizeci de secunde de Ură, jumătate din lumea din sală începuse să aibă manifestări necontrolate de furie.” „ În al doilea minut Ura ajunse la demenţă. Oamenii se foiau în sus şi în jos pe scaune şi zbierau în gura mare, sforţându-se pentru a acoperi vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minţi.” „Un extax hidos al fricii şi al răzbunării, dorinţa de a ucide, de a tortura, de a zdrobi feţele cu barosul se scurgeau ca un curent electric prin întregul grup de oameni, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinţei sale, într-un dement care se schimonosea şi zbiera.” „Lui Winston i se părea că-i îngheaţă maţele. În timpul celor două minute de Ură nu putea să nu ia parte la delirul general” … „ar fi fost imposibil să faci altfel. A-ţi disimula sentimentele, a-ţi controla faţa, a face exact la fel ca toată lumea, acestea erau reacţii instinctive.”  (citat din „1984” de G. Orwell)

Winston visează să iubească şi i se întâmplă minunea asta, iubind-o şi fiind iubit de Julia. Cuvintele „Te iubesc” sunt cele care te pot duce la tortură în Ministerul Iubirii şi la vaporizarea totală. Nimeni nu are voie să iubească pe altcineva în afara Fratelui cel Mare. Viaţa este un program bine stabilit de partid pentru toţi membrii societăţii, dar în principal pentru cei de partid. Prolii (marea masă a proletariatului) sunt cei care nu contează, pentru că ei oricum nu gândesc şi deci au voie să aibă instincte animalice, să se înmulţească şi să ducă o existenţă aproape normală, dar asta numai pentru că nu gândesc, nu simt conştient iubirea, nu sunt capabili de sentimente. Oricine gândeşte e un pericol pentru stabilitatea sistemului şi trebuie „vindecat” pentru ca apoi, când este trup şi suflet de acord cu doctrina, să poată fi ucis.

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length portrait, seated at desk, facing left, smoking cigarette (Photo credit: Wikipedia)

D-nul Mersault, din „Străinul” lui Camus, este pe de altă parte un specimen ciudat al societăţii în care trăieşte şi ale cărei reguli nu ştie să le aplice. Noţiunea de timp este vagă pentru el „Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.” Nu ştie câţi ani avea mama lui şi nici nu crede că este relevant acest lucru. Crede sincer că oricum „toţi murim într-o zi” şi deci nu reacţionează în nici un fel, sau cel puţin nu arată nici cele mai mici semne de regret. Este deranjat mai mult de oboseală şi căldură şi se gândeşte la odihnă: „bucuria mea când autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului şi când m-am gândit că aveam să mă culc şi să dorm douăsprezece ore în şir.” (Străinul de Albert Camus). Merge la baie şi o întâlneşte pe Maria cu care va începe o aventură în aceiaşi seară. Nu o iubeşte, dar asta nu l-ar împiedica să se căsătorească cu ea, pentru că „asta nu înseamnă nimic”. El este foarte mulţumit de viaţa lui, care nu e nici mai bună, nici mai rea decât a celorlalţi, dar pe care nu vrea s-o schimbe. Nu are ambiţii, nu iubeşte, este superficial în toate relaţiile lui – de la relaţia cu mama lui, pe care n-a mai vizitat-o cu multe luni înainte de de a muri, până la relaţiile cu vecinii, sau chiar cele de prietenie. Nu are noţiunea de prieten, de dreptate – crede doar ceea ce i se spune, fără a verifica datele din lene, plictiseală sau din dezinteres. Vecinul, Raymond Sintes, îl foloseşte întâi pentru a scrie o scrisoare, care mai apoi îl va incrimina şi, după aceea, pentru a da o mărturie falsă la poliţie, care îi va aduce un grav prejudiciu, în propria sa apărare în cazul crimei. Nu poate avea sentimente curate, nu poate crede în nimic (este ateu) pentru că toate relaţiile lui sunt de suprafaţă, el este un om superficial, care nu poate comunica în primul rând cu sine şi din această cauză nici cu alţii. Meursault poartă o „mască”, ca şi Winston Smith, pentru că încearcă să mulţumească, atât timp cât nu trebuie să depună eforturi prea mari, pe cei care îl înconjoară. Este văzut ca „un bărbat adevărat”, deoarece nu prea vorbeşte (nu poartă vorba), la fel şi Winston Smith tace, de frică să nu spună ceva care să-l compromită, să dezvăluie ceea ce gândeşte. Asemănarea ar fi, că amândoi sunt acuzaţi de societatea în care trăiesc, pentru că nu se conformează acesteia, dar ei nu pot fi aşa cum li se cere, ei nu cred că greşesc comportându-se aşa. Diferenţa este că, Winston Smith este în permanenţă conştient că toţi ochii sunt pe el, că este judecat după tot ceea ce face, după mimica feţei, sau cum doarme şi ce visează de către cei de la Poliţia Gândirii, pe câtă vreme Meursault nu e conştient de reacţia celorlaţi în ceea ce-l priveşte. Află, doar la proces, că, la înmormântarea mamei, toţi cunoscuţii l-au ţinut ca sub o lupă şi i-au înregistrat toate cuvintele şi gesturile, exact ca un performant „tele-ecran” din lumea lui „1984”. La proces e stupefiat văzând cât de multă lume pare că-l urăşte. Lumea îl judecă, în fapt, pentru că şi-a dus mama la azil, n-a vizitat-o, n-a vrut s-o vadă după ce a murit, şi-a continuat viaţa, fără să fie incomodat, în vreun fel, de pierderea suferită. E judecat pentru că n-a ştiut să-şi aleagă prietenii, pentru că nu a iubit, şi abia mai apoi pentru faptul că a ucis un om. Această ucidere pare să fie o continuare a vinii lui de a-şi refuza sentimentele, o consecinţă a împietririi sufletului. D-nul Mersault poate să fie un vrednic membru al Partidului din „1984”, unul care nu întreabă, nu crede în Divinitate, nu iubeşte, nu are prieteni, nu are amintiri, de fapt nu are nici prenume. Prin asta el seamănă cu O’Brien (prietenul lui Winston şi ,în acelaşi timp, călăul lui, membru al partidului interior), cu d-nul Charrington, cu Parssons – ei nu au prenume deoarece nu le este necesar, pentru că este mult prea intim, prea apropiat, iar Partidul nu are nevoie şi nu cere intimitate. Mariei nu-i trebuie, în schimb, numele de familie, nici Juliei, de altfel. Ele sunt simbolul eternului feminin, sunt cele care oferă o clipă de răgaz, o amintire pentru zilele grele ce vor veni. Amintirea lor se confundă cu libertatea, cu soarele, cu vântul, cu vremurile fericite:

„..am căutat un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui şi flacăra dorinţei: era acela al Mariei”.(Străinul de Albert Camus)

„Se făcea că era pe Tărâmul de Aur, sau că stătea în mijlocul unor ruine uriaşe, măreţe, luminate de soare, cu mama lui, cu Julia, … şi nu făcea nimic, stătea, pur şi simplu la soare, vorbind de lucruri paşnice.”(1984 de George Orwell )

După luni de detenţie Meursault îşi aminteşte despre mama şi tatăl lui. Sunt puţine amintiri ale tatălui, dar ţine minte că aceasta „vâna” toate execuţiile capitale, la care ţinea să fie martor. Într-unul din „scenariile” pe care şi le imaginează, în eventualitatea eliberării sale, Meursault se gândeşte să meargă şi el la toate execuţiile. I se pare extrem de important acest lucru, educativ. Regăsim acest gând nu doar în „1984”, unde copiii, îndoctrinaţi de Partid, merg cu cea mai mare plăcere la execuţii, acestea fiind considerate culmea distracţiei, cât şi în „Colonia penitenciară” a lui Franz Kafka, unde, pe vremea fostului comandant, copiii erau puşi în primele rânduri, să asiste la torturarea condamnaţilor cu Maşina, invenţie a aceluiaşi comandant. Ideea participării lui Meursault la execuţii poate însemna o nevoie de a-şi reafirma existenţa, de-a simţi ceva profund, de-a se simţi viu. 

Spre sfârşitul cărţii, Meursault începe s-o înţeleagă pe mama lui, aşa cum n-a înţeles-o pe vremea când trăia şi începe să creadă că moartea e doar începtul spre o nouă existenţă. Este o schimbare ciudată, având în vedere că el nu crede în Dumnezeu şi viaţa veşnică. Winston Smith este „curăţat de păcate” la Ministerul Iubirii, prin tortură şi apoi redat societăţii, pentru a putea deveni „pur” în vederea uciderii lui. La fel ca şi preotul care îl vizitează pe Meursault în închisoare şi care doreşte să-l aducă pe drumul cel bun, pe Winston nu îl pot ucide înainte de a se converti, trup şi suflet, la Fratele cel Mare.

În ambele romane, societatea are un cuvânt important şi definitoriu, atât pentru că ea este cea care impune regulile, cât şi pentru că este cea care condamnă, prin membrii colectivităţii, pe toţi acei care nu se conformează acestor reguli. Este adevărat că unul din romane este o contrautopie şi celălalt un roman specific secolului XX, roman al absurdului, dar este tot atât de adevărat că societatea ne face şi ne impune şi nouă regulile ei. Noi suntem, uneori, Winston sau Meursault; suferim de pe urma greşelilor noastre trecute; nu reuşim să comunicăm; nu ne cunoaştem şi nu îi cunoaştem pe cei de lângă noi. Poate că nu înţelegem cum şi de ce trebuie să se întâmple lucrurile aşa, dar măcar noi putem visa, putem iubi, putem spera, putem avea idealuri şi credinţă. În speranţa că, pentru cei ce citesc acest mic eseu, cel puţin, toate lucrurile se vor termina cu bine, sper să ne revedem pe câmpiile imaginaţiei.

Recomand cu căldură aceste cărţi celor care vor să citească ceva interesant şi care să dăinuie prin timp. Mie mi-au fost lecturi obligatorii la facultate, m-am bucurat că le-am citit, că mi s-a oferit posibilitatea unei analize. Acestea au fost şi ecranizate, dar eu n-am văzut filmele. Mi-ar fi plăcut, însă, să le văd. Străinul (The Stranger) a fost ecranizat în 1946 în regia lui Orson Wells iar în 1967 filmul Lo straniero (titlul în original) a fost regizat de Luchino Visconti. Filmul 1984 a apărut chiar în anul 1984, în regia lui Michael Radford. Am discutat anterior despre cartea 1984 cu drugwash. Mi-ar fi plăcut să pot reveni asupra textului, pe care, recunosc, l-am scris de ceva vreme. Aş fi curioasă de părerea voastră după ce citiţi sau dacă aţi citit aceste romane. Mi-ar place să îmi spuneţi ce ştiţi despre filmele care ecranizează aceste cărţi. De asemenea aş fi curioasă ce alte romane asemănătoare sau prezentând lumi distopice aţi citit şi pe care mi le recomandaţi spre lectură.

Vă recomand să treceţi şi pe la: Emil Călinescu.eu, Almanahe, LaFeeBlanche, Fructitza- carte şi film, Recenzii beletristică Andreea Toma, Hapi.Riverwoman, Mixy.ro, AnzhelaMovies, Cristian Lisandru, Cinemagazin.ro, Filme şi cărţi, Marele Ecran, Movie Zone-Piratul cinefil,  Stefania’s , FreeTagZone, Antoaneta Moga, Cinabru, Daniela, Sayuki’s blog, ChGabriela’s Blog, Cuvinte răvăşite, Dragoş Călinescu, Fatadefragi, Denisa Aricescu, Drd Emil Călinescu – studentul minune, DeLaBirou, În grădina mea, Vienela, Wish of Love. Summer Love, Scriptorium, Cronicile unui psihoterapeut, Personalitate autentică , Personalitatea, Coltu’ cu muzică, Jurnal de fraieră şi Teo Negură

 

 

Mara de Ioan Slavici – o carte, un film şi o acţiune la bibliotecă

Ioan Slavici

A reînceput şcoala, au reînceput şi activităţile în bibliotecă! De această dată clasa a IX-a a fost cea care a vizionat un film care ecranizează cartea lui Ioan Slavici – Mara. Filmul intitulat Dincolo de pod (1976) a fost regizat de Mircea Veroiu iar actori mari, precum Leopoldina Bălănuţă, Maria Ploae, Florina Cercel, Ovidiu Iuliu Moldovan, Irina Petrescu, Mircea Albulescu, Florin Zamfirescu, Ion Caramitru sau Petre Gheorghiu au dat viaţă personajelor cărţii lui Slavici. Filmul este foarte bun şi nu-mi pot imagina o altă Mară decât aşa cum a interpretat-o Leopoldina Bălănuţă. Copiii au privit cu interes filmul şi au recunoscut momente din carte. În carte, Slavici, ca un adevărat scriitor realist, descrie amănunţit locurile şi parcă văd Lipova, Aradul şi mănăstirea unde învaţă Persida. Parcă o văd Maica Aegidia, aşa severă, dar moale când e vorba de lacrimile unei văduve şi extrem de maleabilă când este vorba de Sida. Sau pe Mara la capăt de pod luând creiţarii şi vânzând cărbunele. În film începuturile averii ei, la capăt de pod, sunt doar o amintire văzută din prisma Marei când se uită la femeia care i-a urmat. Cât despre Mara, ea este o mama mândră, îşi iubeşte copiii şi în gândul ei face totul ca ei să aibă… Îşi doreşte o soartă mai bună pentru copiii ei, ca orice mamă, visează ca aceştia să ajungă departe, pentru că, în definitiv, nimeni nu are copii ca ai ei.

Persida creşte mare, harnică şi frumoasă, bine educată la mănăstirea de maici. Trică creşte înalt şi deşi n-are parte de prea multă şcoală, învaţă meşteşugul cojocăritului de la cojocarul Bocioacă. Destinul lui este şi el trasat de mama lui. Mai firavă descrisă în carte, lupta sa interioară este între ceea ce doreşte şi respectul cuvenit meşterului său. Pleacă în armată doar pentru că se simte cumpărat şi dator unei femei pe care în sinea lui n-o respectă. Nu îi este uşor, dar până la urmă pare că destinul trasat de mama lui se va potrivi.

Cum vi se pare Mara ca mama? Dar ca om? Ştiu că pe mine m-a impresionat adunatul creiţarilor în cei trei ciorapi (unul pentru zile negre, altul pentru Persida şi altul pentru Trică). Punând ban lângă ban, ajunge să economisească, ajunge să AIBĂ, ajunge să dea împrumut cu camătă la alţii.Cât la sută este afacere, cât la sută ar fi spirit întreprinzător şi oare cât la sută ar fi zgârcenie ca să poţi aduna o asemenea avere. Mara este harnică şi îşi iubeşte copiii, lăcrimează când îşi numără banii la fel când îşi priveşte copiii. Se poate spune că plânge de bucurie că-i are, că atâta trudă este răsplătită. „Sărăcuţii mamei”, orfani de tată şi fără avere ajung să fie mari, iar averea adunată pentru ei este din ce în ce mai mare. Totuşi, greu se desparte Mara de bani. Negociază totul la sânge şi mereu iese cumva în câştig, folosindu-se de lacrimi, de situaţia ei precară. Chiar şi după ce are bani aspectul neîngrijit nu şi-l schimbă – să fie oare o tactică de a obţine mai uşor, de a manipula sentimentele oamenilor care o văd săracă? Umblă fără odihnă şi îşi dezvoltă afacerea, are magazin şi vrea ca Sida să facă un mariaj bun, cu un om din acelaşi neam, bine situat. Importanţa etniei este mare şi subliniată în cartea lui Slavici, la fel cum este şi averea sau situaţia socială. Degeaba Mara are avere, câtă vreme Hubăr tot zice despre ea că este un nimeni în oraş. Iubirea Persidei şi a lui Naţl este pusă sub semnul întrebării încă de la început. Să fie împreună „nu se poate”, „nu vă lasă lumea”. Nu sunt la fel, nu au aceleaşi idealuri. Şi totuşi … se iubesc. În întreaga carte este vorba despre depăşirea condiţiei. Mara luptă să aibă şi le facă un viitor copiilor ei. Persida este ruptă de mama sa, de viaţa simplă şi de zbaterea lumii. În mănăstire învaţă să devină o doamnă. Un geam spart şi o privire aruncată asupra lui Naţl îi pecetluieşte, parcă, soarta. Ea luptă pentru dragostea ei chiar dacă, într-un final ajunge să semene mamei sale, la fel de neîndurătoare, luptându-se pentru supravieţuirea iubirii şi căsniciei. Naţl nu se potriveşte vieţii pe care trebuie să o ducă. Este însetat de carte, de cunoaştere şi vrea să schimbe mersul politicii alături de revoluţionari. Nu vrea să continue munca tatălui său, să facă parte din breasla măcelarilor. Toţi visează la o alt fel de viaţă, dar, cumva, visurile lor se năruie. Viaţa şi vrerea par să fie în permanent conflict. Zbuciumul interior este acutizat de conflictul exterior al personajelor cu limitările impuse de societate tradiţii şi obiceiuri. Totuşi, fiecare reuşeşte să-şi găsească matca, să reintre cumva în făgaşul stabilit. Persida luptă pentru căsnicia ei şi câştigă, într-un final, respectul chiar şi a socrului său. Eu aş fi numit romanul Persida, pentru că mi se pare că este personajul cel mai bine conturat din roman. Dar destul cu analiza romanului.  Mie mi-a plăcut mult cartea. A fost printre lecturile obligatorii care m-au acaparat de-a dreptul. Povestea de iubire, aspectul social, realismul care te transpune direct în aceea epocă, problemele omeneşti, obiceiurile şi aspectul psihologic al frământărilor fiecăruia m-au cucerit şi am citit-o foarte rapid. Ulterior am văzut filmul. Acum l-am revăzut alături de elevii clasei a IX-a. Mi-a plăcut foarte mult, deşi unele idei ale cărţii sunt subliniate doar prin câteva imagini sugestive. Vouă v-a plăcut cartea? Aţi văzut filmul? Ce aţi fi schimbat în roman? Dar în film?

Dacă vreţi să vedeţi sau să revedeţi filmul îl puteţi împrumuta de la biblioteca noastră, de la Secţia de artă şi carte franceză

Această prezentare necesită JavaScript.

Mă gândesc să citiţi şi: Emil Călinescu, Almanahe,ChGabriela, LaFeeBlanche, Coltu’ cu muzică,  În grădina mea,  Jurnal de fraieră, Blog cu taxă inversă, Cu capul în nori, Mixy.ro,  Hapi.Riverwoman, Spanac, Vienela, Stefania, Anzhela Movies, Cinemagazin.ro, Cinemateca Trisk, Filme şi cărţi, Marele ecran, Alexandra’s Library, Andreea Toma, Antoaneta Moga, Blog de cărţi, Sayuki’s blog, Simona’s blog, Cristian Lisandru, Denisa Aricescu, San, Fatadefragi, Teo Negură

 ,

 

Cine este VUK?

O nouă acţiune a Filialei nr. 3, a adus copiii la bibliotecă, de data aceasta pentru a viziona un film, ecranizare a unei cărţi, lectură obligatorie la clasa a IV-a.

Vuk este o carte pentru copii scrisă de scriitorul şi publicistul maghiar, Fekete István. Din păcate, nu ştiu să fi fost tradusă în română, pentru că altfel mi-aş fi dorit s-o fi citit şi eu. În schimb am văzut, recent, alături de copiii clasei a IV-a filmul de desene animate care ecranizează povestea. Este o poveste interesantă, captivantă şi emoţionantă despre un pui de vulpe. Vuk scapă cu viaţă când întreaga lui familie este găsită de vânători şi este crescut de un „unchi” înţelept, pe nume Karak. Viaţa lui Vuk se schimbă iar el, crescând, devine curajos şi foarte deştept. O cunoaşte şi o salvează viitoarea lui pereche. Pe om, sau mai degrabă, pe vănător îl numesc Simabőrű (în traducere ar fi Piele fină). Acest nume poate fi aplicat tuturor oamenilor, de fapt. În final Vuk se răzbună pe cel care i-a ucis familia, răpindu-i toate păsările din curte. Bineînţeles că sunt repercursiuni ale acestei fapte. Oamenii se adună să urmărească vulpea, sau vulpile vinovate. În urmărirea lor de către oameni sunt prinşi într-o capcană iar Karak se sacrifică, pentru a le asigura lor scăparea. La finalul filmului m-am trezit urând din suflet vânătoarea, dezaprobând oamenii în general şi compătimind animalele. M-a interesat foarte mult reacţia copiilor foarte apropiată de ceea ce simţeam eu, atât că ei, studiind opera şi citind anterior cartea, ştiau la ce să se aştepte. Copiilor le-a plăcut mult filmul, au râs, pentru că textul este amuzant, au avut lacrimi în ochi în unele situaţii. Mi-a plăcut discuţia şi întrebările pe care d-na învăţătoare le-a pus la finalul filmului. Copiii au dovedit prin răspunsurile lor că au înţeles mesajului cărţii lui Fekete István şi au fost emoţionaţi de tristeţea pierderii unei familii.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Vă invit să-i citiţi şi pe: Almanahe, ChGabriela, AnzhelaMovies, Colţu’ cu muzică, Convieţuire, Cronicile unui psihoterapeut, Cu capul în nori, Fructizta, Innerspacejournal, Svejk, Teo Negură, LaFeeBlanche, Stefania’s, Şiraguri de mărgele, Pluta cu paparude, Idei şi idei, Biblioteca Judeţeană Ovid Densusianu Hunedoara-Deva -blog, Tzucutza’s World