RSS

Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

06 Mai
Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

sa ucizi o pasare cantatoarePovestim astăzi despre cartea scriitoarei americane Harper Lee, To kill a mocking bird / Să ucizi o pasăre cântătoare / Ne bántsátok a feketerigót!  Spuneam în articolul precedentromanul a fost publicat în 1960, primind premiul Pulitzer şi devenind unul dintre romanele clasice americane. Romanul este uşor de lecturat, scris pe un ton cald şi apropiat despre nişte subiecte grave cum este cel al segregării rasiale. Reuşeşte să-ţi scoată atât zâmbete, cât şi lacrimi. Este una din cărţile care sunt pe listele de lecturi suplimentare sau pe cele de cărţi care trebuie citite. Este o carte care poate fi citită la orice vârstă pentru că problemele atinse pot fi înţelese diferit şi mai profund la vârsta adultă. Privită prin ochii inocenţi ai unui copil este cu atât mai sensibilă, mai deosebită.

Am revenit cu fraza de mai sus – repetându-mă, pentru că asta este pe scurt părerea mea despre carte. Este un roman autobiografic, singurul scris de Harper Lee. Autoarea a reuşit să se impună şi să rămână, asemeni lui Margaret Mitchell, cunoscută posterităţii pentru această singură carte publicată. Iniţial numită Atticus, titlul este simbolic, provenind de la o conversaţie a lui Atticus cu copiii, referitor la păcatul de-a omorî o pasăre cântătoare pentru că acestea:

nu fac altceva decât să cânte, spre desfătarea noastră. Ele nu strică grădinile oamenilor, nu-şi fac cuibul în lanurile de porumb, în schimb îşi pun tot sufletul cântând pentru noi. De asta e păcat să ucizi o pasăre cântătoare (citat din Atticus Finch, Să ucizi o pasăre cântătoare, Editura Venus, Bucureşti, 1993).

mockingbirdMockingbird este o specie de mierloi american, o pasăre cântătoare, pe care o regăsim ca simbol al lmockingjayibertăţii şi în Jocurile Foamei, a scriitoarei Suzanne Collins, roman despre care am povestit anterior la Clubul de lectură. Având în vedere că este vorba de o societate distopică, trimiterea pe care scriitoarea contemporană o face către societatea imperfectă a scrierii lui Harper Lee, cred că nu este întâmplătoare.

Romanul a primit premiul Pulitzer, iar autoarea, cu toate că a scris doar acest roman, a primit Medalia Prezidențială a Libertății în noiembrie 2007, pentru contribuţia sa la literatură. Cartea este o frescă a societăţii, moravurilor, obiceiurilor şi problemelor sociale din micile oraşe ale Statele Unite ale Americii, cu precădere a celor aflate în Sud. Nelle Harper Lee a fost crescută într-un asemenea oraş, Monroeville, din statul american Alabama unde s-a născut pe 28 aprilie 1926. Ca şi Scout, personajul cărţii sale, a fost o fată băieţoasă, iar tatăl ei, la fel ca şi Atticus Finch, a fost, pe lângă redactor de ziar, şi avocat. Romanul, publicat într-o vreme când se ducea un adevărat război pentru drepturile civile în America [prin Mişcarea African-Americană pentru Drepturile Civile / African-American Civil Rights Movement (1954–68) a cărui scop era de-a pune capăt segregării rasiale], a surprins cu o mare delicateţe problemele sociale şi rasiale ale perioadei. Dacă comparăm impactul pe care l-a avut cartea (pentru perioada despre care vorbim) cred că acesta este asemănător cu cel pe care l-a avut romanul Uncle’s Tom Cabin (Coliba unchiului Tom) a scriitoarei Harriet Beecher Stowe, înainte de războiul de secesiune. Perioada descrisă în carte este cuprinsă între anii 1933 şi 1936, în plină criză economică, fapt care acutizează toate problemele sociale existente. Oamenii se înrâiesc de prea mare sărăcie şi sunt mai uşor de manipulat. Societatea descrisă prin prisma unui copil te face să înţelegi mult mai bine, mai adânc, aceste probleme. Regăsim aici, la fel ca şi în romanul De veghe în lanul de secară, cele două voci ale autoarei – Scout, copilul ce trăieşte perioada, căruia i se întâmplă povestea, şi persoana adultă care îşi aminteşte şi analizează perioada cu plus de informaţie asupra tuturor evenimentelor. Cel mai bine am realizat acest lucru când am văzut filmul, unde vocea naratoarei este a persoanei adulte, deosebită de mica fetiţă care joacă rolul Scout în copilărie. Harper Lee este o povestitoare înnăscută, ceea ce face ca romanul să aibă o curgere frumoasă, să fie interesant, neaşteptat şi să fie exrem de uşor de citit. Am avvut senzaţia că romanul ar mai fi putut continua, că aş fi vrrut să văd ce se întâmplă mai departe cu Jem, Scout, Atticus şi toată acea lume aflată departe în timp, prăfuită, dar totuşi atât de vie.

scout_and_jemRomanul începe când Scout (Jean Louise Finch) are 6 ani şi începe prima zi de scoală, iar Jem (Jeremy Atticus Finch), fratele ei, are 9 ani. De la primele pagini eşti cu zâmbetul pe buze când vezi ce probleme are Scout din prima zi de şcoală – când profesoara îi interzice să mai citească pentru că nu o face după sistemul pe care ea vrea să-l instaureze. Scout citea cu tatăl ei încă de la 4 ani şi jumătate, acest lucru devenind unul din ritualurile de seară, iar această interdicţia profesoarei o înfurie şi o supără într-atât încât nu-şi doreşte să mai meargă următoarea zi la şcoală. Pe de altă parte, băieţoasă fiind, se bate cu unul din colegi, pentru că, din cauza acestuia, este certată de aceeaşi d-na profesoară. Atticus este însă tatăl perfect. El este în stare să-o convingă să nu se supere pe şcoală, s-o înţeleagă pe profesoara care, nefiind localnică nu înţelege încă mersul lucrurilor şi în schimb îi promite aceeaşi lectură de seară. Viaţa începe simplu şi lucrurile par să fie extrem de plăcute şi liniştite în micul orăşel de provincie. Preocuparea majoră a copiilor este joaca lor, punctul de interes maxim fiind ocupat de misteriorul vecin – Boo Radley / Bau Radley, care în închipuirea lor devine un adevărat Bau-Bau, monstru ucigaş. Odată cu apariţia lui Dill (Charles Baker Harris), un copil venit în vizită la rude, a cărui minciuni copilăreşti întrec orice închipuire, fantezia lor atinge cote maxime şi devine o demonstraţie de curaj să atingă în fugă casa în care acesta locuieşte, sau se se furişeze pe prispa casei, noaptea. În afară de acest vecin, pe care copiii nu l-au văzut niciodată, sunt descrişi cu acurateţe toţi ceilalţi vecini, scriitoarea reuşind, la fel ca şi Jane Austen, în Mândrie şi prejudecată, să creioneze întreaga lor mică lume, de la intelectuali „de familie bună”, la oameni albi săraci, la albii desconsideraţi pentru moravurile sau lipsa acestora (cum este familia Ewell), sau negrii şi relaţiile dintre toate aceste categorii sociale. Este o lege a majorităţii, pe care în general toată lumea o urmează, sunt convenţiile sociale şi regulile de bună purtare. Problemele rasiale se acutizează odată cu învinuirea pe care o aduce un alb, Bob Ewell, unui om de culoare, Tom Robinson, cum că i-ar fi agresat şi violat fata, pe Mayalla Ewell. Judecătorul îi atribuie acuzatului ca avocat din oficiu pe Atticus Finch. Acesta acceptă, cu toate că, doar faptul că este avocatul unui presupus vinovat (dar considerat de mulţi dintre albi gata vinovat şi condamnat) îi creează probleme, atât lui, cât şi copiilor săi, care înţeleg jignirile, deşi nu înţeleg motivul acestora. Este momentul când sora lui Atticus, o adevărată doamnă sudistă, Alexandra, se hotărăşte să vină să locuiască cu ei. Odată cu venirea acesteia în casă se impun stricte reguli (mai ales pentru Scout, care trebuie să devină domnişoară), iar obligativitatea de-a le urma devine de nesuportat pentru Scout. Maturizarea presupune şi asumarea acestor norme de convieţuire, a căror falsitate, rigiditate şi nedreptate este observată, cu inocenţa copilăriei, de Scout. Jem se maturizează şi el. La 12 ani devine „bărbat”, nu se mai joacă cu Scout şi Dill, şi citeşte, ca şi tatăl său, ziarul. El înţelege problemele pe care le are tatăl său şi încearcă să-l ajute, pe cât posibil. Atticus este îngrijorat pentru ei, dar speră ca să-şi ajute copii

să treacă prin toate acestea fără amărăciune, dar mai presus de orice, fără să se molipsească de obişnuita boală a comitatului nostru […]. Singura mea ambiţie este ca Jem şi Scout să vină la mine după răspuns, în loc să asculte ce spune oraşul. (Atticus Finch, în discuţia cu fratele său Jack, op, cit.)

De ce este foarte prost privit Atticus Finch de restul populaţiei albe din orăşel?  – pentru că el, nu vrea doar să „pozeze” în avocatul lui Tom Robinson, ci vrea cu adevărat să-l reprezinte şi să-l apere pe acesta. Fără dovezi materiale, având doar cuvântul unuia împotriva celuilalt, este clar că „lumea” nu va crede un negru în detrimentul unui alb, chiar dacă acesta este una dintre scursurile societăţii. Este felul discriminatoriu de-a privi lumea – când orice alb, indiferent de calitatea sa morală sau lipsa acesteia, este considerat mai presus de un negru, chiar dacă este un om de calitate. Acest fel de-a judeca nu este şi felul lui Atticus, care consideră că:

Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorităţii este conştiinţa omului. (Atticus Finch, op.cit. cântătoare)

Gregory-Peck-and-Brock-Peters - To kill a mockingbird 1962Un exemplu, un om de o mare valoare, Atticus Finch este un tată excepţional. Un om modest care nu se împăunează cu meritele sale şi care reuşeşte să-şi înveţe copii să aprecieze la justa valoare oamenii, indiferent de provenienţa sau culoarea acestora. Pe Jem îl obligă să meargă să-i citească d-nei Dubose, o femeie bolnavă, chiar dacă aceasta este mereu arţăgoasă şi îl judecă aspru, la fel cu restul oamenilor albi. Motivul este cel de-al învăţa ceva pe fiul său:

Voiam să afli ceva de la ea – voiam să vezi ce înseamnă curajul adevărat, fiindcă, vezi tu, curajos nu este omul cu puşca-n mână. Să fii curajos înseamnă să ştii că eşti pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuşi întreprinzi oricum, şi mergi până la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuşi se întâmplă câteodată. (Atticus Finch, op. cit.)

Acest tip de curaj este cel care îl animă pe Atticus şi este inspirator pentru Jem, care îşi doreşte să fie gentlemen ca şi tatăl său. Copiii îl descoperă şi pe tatăl lor, odată cu descoperirea lumii. Află că este cel mai bun ţintaş din ţinut, lucru pe care nu l-ar fi ştiut dacă n-ar fi fost incidentul cu câinele turbat, pe care Atticus îl omoară dintr-un glonţ. Dar mai presus de asta este curajul liniştit cu care stă în faţa bandei de oameni veniţi să-l linşeze pe Tom Robinson, înainte chiar de proces. Despre curaj, roman şi Atticus Finch un critic a scris că:

În secolul al douăzecelea, To Kill a Mockingbird este poate cea mai citită carte despre rasă în America, iar protagonistul ei, Atticus Finch, cea mai persistentă imagine de ficțiune a eroismului rasial (Joseph Crespino în articolul „The Strange Career of Atticus Finch” / Strania carieră a lui Atticus Finch, în revista Southern Cultures nr. 6, vara 2000, pp. 9–29).

Ar fi multe de spus despre acest roman, dar nu vreau să epuizez subiectul. Este unul dintre cele pe care oricine ar trebui să-l citească, atât pentru frumuseţea scrierii, cât şi pentru mesajul transmis. Să ucizi o pasăre cântătoare a fost editată în peste 30 de milioane de exemplare şi a fost tradusă în peste 40 de limbi. Până acum n-a fost editată în format electronic, dar tocmai am citit, mulţumită lui Vax-Albina (Jurnalul unei fraiere), despre faptul că autoarea, care cu modestie se miră de longevitatea şi importanţa pe care o are cartea şi în prezent, şi-a dat acordul editurii Harper Collins pentru a scoate o ediţie electronică, atât text, cât şi audio (legală) a scrierii sale – pentru tânăra generaţie.

To_Kill_A_MockingbirdNu-i de mirare că romanul a fost, la scurtă vreme după apariţie, ecranizat. Filmul apărut în 1962 în regia lui Robert Mulligan, îl are ca protagonist, în rolul lui Atticus Finch, pe actorul Gregory Peck. Filmul a primit trei premii Oscar (Gregory Peck, pentru cel mai bun actor; Horton Foote, pentru cel mai bun scenariu adaptat; Alexander Golitzen, Oliver Emert şi Henry Bumstead – pentru scenografie) şi numeroase alte premii şi nominalizări, figurând pe locul 74 din 250 cele mai bune filme de până acum, după cum figurează pe site-ul IMDB. Mi-a plăcut mult filmul, pe care îl găsiţi pentru împrumut şi la biblioteca noastră, şi vi-l recomand cu mare căldură după ce citiţi cartea. E adevărat însă că nu poate să atingă nivelul cărţii, fiind dramatic fără să aibă acea căldură şi veselie pe care o regăsim împletită cu dramatismul în carte. În plus, lipsesc explicaţiile povestitorului şi multe din personaje care pot să ne explice mai bine acea lume.

Deja câţiva dintre voi aţi citit cartea şi mi-aţi lăsat link-uri către articolele voastre. Mă bucură acest lucru. Vă rog să citiţi şi ce au scris:  Fructiza, Ely. Sayuki. Aştept cu nerăbdare părerea voastră despre carte, despre film, despre idealul pe care îl reprezintă Atticus Finch, despre problemele sociale de atunci – sau chiar despre o pararelă a acestora în contemporaneitate.


 

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , ,

24 de răspunsuri la „Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

  1. Ritiu Maria

    Mai 6, 2014 at 7:36 pm

    M-a fascinat articolul si informatiile despre autoare si modul in care, printr-un singur roman , Lee Harper a reusit sa fie apreciata, sa primeasca premiul Pulltzer si sa ramana unul din clasicii literaturii americane.
    Am citit cartea si mi-a placut mult de tot, am comparat-o si eu cu romanul „De veghe in lanul de secara”, numai ca, naivitatea, inocenta si vivacitatea lui Scout, este cuceritoare si incitanta, in acelasi timp si se deosebeste de adolescentul rebel din romanul amintit.
    Poti sa apreciezi ca, un copil de 6 ani, care incepe sa povesteasca despre impresiile pe care le are despre comunitatea in care traieste, despre oamenii care, orbiti de racilile vechi, considera ca, un om de culoare este vinovat, inainte de a fi judecat si de a se vedea ca, exista probe, din care rezulta indubitabil ca, a savarsit o fapta penala pentru care merita sa suporte rigorile legii, este in stare sa inteleaga ca este nedrept sistemul si ca, tatal sau face bine ca-l apara pe Tom Robinson (negrul acuzat de viol si agresiune impotriva unei fete albe).
    Curajul pe care-l are Scout de a interveni, in favoarea tatalui sau, atunci cand gloata de albi doritori sa-l linseze pe negrul arestat, ar fi fost in stare chiar sa-l agreseze pe Atticus, care se afla postat la poarta inchisorii, pentru a impiedica accesul in inchisoare,, este dovada unui caracter puternic, menit sa apere dreptatea si care a determinat calmarea si detensionarea situatiei si plecarea acelor persoane revoltata spre casele lor.
    Am practicat si eu o perioada avacatura si stiu ca, indiferent daca esti platit de client ori esti avocat din oficiu (asa cum a fost si Atticus), este necesar sa aperi persoana acuzata si sa gasesti modalitati prin care sa determine instanta ,sa cunoasca adevarul pentru a putea hotari, in cunostinta de cauza.
    Atticus, s-a straduit, l-a aparat pe Tom, dar din pacate, segregarea rasiala a fost definitorie si a fost condamnat un om nevinovat, care era bun, avea familie, sotie si 3 copii si care a ajutat-o de multe ori la treburi, fara nici un fel de plata, pe fata care provenea dintr-o familie destramata si care avea un tata betiv si neispravit, care nu era de nici un folos familiei sale.
    Nedreptatea care i s-a facut lui Tom, a condus de fapt si la pierderea vietii acestuia care, a vrut sa evadeze si care a fost impuscat de gardieni.
    Fresca societatii din America de Sud este conturata si de restul personajelor, care traiau sub influienta conceptelor vechi ca, alte rase decat cea alba, sunt inferioare si sunt predispuse la fapte rele. Simpla acuzare a unui negru de catre un alb, fara nici un fel de probe de vinovatie, dadea dreptate albului, chiar daca acesta se afla printre scursurile societatii, asa cum era si familia Ewell.
    Bob Ewell doreste sa se razbune pe Atticus si in final, ii urmareste si-i ataca pe copii acestuia care, sunt salvati de catre baiatul din vecini Bau Radley, de care se temeau atat Jim cat si Scout, pentru ca-l considerau un fel de Bau-Bau.
    Actiunea se desfasoara pe parcursul a cca 3 ani si din modul in care sunt descrise intamplarile petrecute, acasa, la scoala, pe timpul vacantelor, rezulta cum creste modul de intelegere al copiilor fata de viata din casa si din colectivitatea localitatii in care traiau, un orasel mic si altfel linistit dar in care oricine incerca sa aiba alta conceptie decat cea traditionalista, era incriminat si „judecat” de catre colectivitatea urbei.
    Prin faptul ca, Bob Radley moare, in urma atacului dat asupra celor 2 frati, copii lui Atticus, se asterne linistea in colectivitate si intervine si sfarsitul romanului, cu un titlu sugestiv ” Sa ucizi o pasare cantatoare” a scritoarei Lee Harper..
    Pasarea cantatoare, care nu face altceva decat sa infrumuseteze viata oamenilor, prin trilurile ei, este un simbol al puritatii si poti sa apreciezi ca, atunci cand Bob i-a atacat pe copii, a vrut de fapt sa ucida pasarea cantatoare din ei, care reprezentau viitorul familiei lui Atticus.
    Frumos mesaj si minunata scriere, merita citita cartea pentru ca, te face sa te simti si tu erou al acelei carti si sa-ti dobandesti din nou anii copilariei, pentru o scurta perioada de timp.
    Felicitari Roxana, ca de obicei nu te-ai dezmintit, ai facut un articol frumos si plin de informatii utile noua tuturor userilor tai.
    Pana acuma n-am vazut fimlul dar am sa-l urmaresc si eu, gratie postarii tale. Un gand bun si multa sanatate.

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 6, 2014 at 8:58 pm

      Extrem de amplu comentariu tău, foarte elocvent şi minuţios prezentat – mulţumesc pentru el. Ai dreptate în ceea pasărea cântătoare – ea poate fi comparată şi cu Jem, dar asta doar din cauză că putem trasa o paralelă între acesta şi Tom Robinson (care este pasărea cântătoare – ce ajută şi îi îmbunătăţeşte viaţa Mayellei – din milă şi cu bunătate). Paralela la care mă gândesc că se poate trasa este între cei doii copii (Jem – cel curajos şi serios) şi Dill (micul mincinos) şi cei doi adulţi – Tom Robinson şi Bob Ewell. Tom este bun, ajută, este atent şi milos. Bob este beţiv, rău, limitat, leneşi şi minte privitor la Tom, fiind cel care îi hotărăşte soarta prin asta. Jem suferă şi el din partea lui Bob Ewell, care aşa cum ai spus, vrea să se răzbune pe copii pentru că a fost umilit public şi făcut mincinos, atât el cât şi fata lui. Chiar şi rana obţinută de Jem este asemănătoare cu a lui Tom Robinson – care şi el fusese accientat la mâna stângă, la aceiaşi vârsta ca şi Jem (a cărui mână este după accident ceva mai scurtă decât dreapta). Dill (care în engleză înseamnă Mărar 🙂 ) inventează şi minte despre tatăl său sau despre viaţa sa – tot de ruşine, pentru că, după cât am înţeles nu are tată şi pe de altă parte nu suportă să fie privit de oamenii mari că se simte prins cu mâţa-n sac. Dar este şi el ruşinat de minciuna vizibilă a lui Bob Ewell din sala de judecată, suferă fizic din cauza tratamentului pe care îl acordă procurorul lui Tom Robinson pe parcursul interogării. Pe de altă parte mi-a plăcut reacţia copiilor – au înţeles care este adevărul şi au plâns pentru nedreptatea suferită. Jem se revoltă împotriva sistemului, a curţii cu juri, dar de fapt de vină este societatea, pentru că aşa cum a zis Atticus, dacă în locul oamenilor mari ar fi fost doisprezece juraţi copii – Tom Robinson ar fi fost liber. Bob Ewell era un laş. Este adevărat că l-a scuipat pe Atticus în faţă, dar curaj n-a avut să dea decât în copii, sau în propriul lui copil – Mayalla. Fata este şi ea o victimă, în fond, exact aşa cum spune Atticus în pledoarie. Mi-a plăcut mult cartea şi ştiam că şi ţie îţi va plăcea, cu atât mai mult cu cât ai lucrat ca avocat, ai fost juristă şi înţelegi mai bine implicaţiile legale şi morale ale poveştii.

       
    • Balan Nicoleta

      Decembrie 3, 2014 at 12:00 am

      Bob Radley nu moare…nici nu este Bob Radley,ci Bob Ewell 😀
      Spun asta pentru a nu crea confuzii celor care vor citi aceste comentarii.

       
  2. Ritiu Maria

    Mai 6, 2014 at 10:30 pm

    Chiar acuma am terminat de urmarit filmul dupa romanul „Sa ucizi o pasare cantatoare”, mi-a placut mult si-ti multumesc Roxana pentru aceasta oportunitate.
    Filmul a reusit prin scenariu si prin jocul actorilor, sa redea punctual, situatia conflictuala, gandirea si prejudecatile etapei pe care o descrie autoarea, precum si criza economica a perioadei respective.
    Gregori Peck a reusit sa contureze personajul, prin jocul sau si sa-ti dea posibilitatea sa vezi cum se confrunta cu problema dificultatii functiei sale, precum si cu educarea si cresterea copiilor.
    In film Margareta, sora lui Atticus, n-a mai fost introdusa pentru ca, s-a dorit ca sa se puna in valoare, modul in care Atticus si Cal, ii educau pe copii, cu principii sanatoase, fara a pune accent pe formalismele legate de educarea fetelor, dupa vechile traditii.
    Oamenii erau saraci, abia reuseau sa-si duca zilele, iar plata pentru unele servicii, se facea in natura, asa cum era platit si Atticus pentru unele servicii juridice facute clientilor sai, criza economica fiind simtita de toti locuitorii, fie ca erau oraseni ori fermieri.
    Apreciez ca, finalul filmului a fost bun si nu a mai fost inceput un proces pentru moartea lui Bob Ewell, in care ar fi putut fi antrenat si Bau Radley, ar fi fost o greseala teribila, de parca ai fi incercat „sa ucizi o pasare cantatoare, pentru ca, Bau era o fiinta nevinovata, care a sarit in ajutor, sa aperec copii atacati de un om descreierat.
    Imi cer scuze ca in primul comentariu, am scris ca a murit Bob Radley, in loc de Bob Ewell.
    Cine n-a vazut filmul merita sa-l vada.
    O seara placuta si o saptamana buna in continuare.

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 6, 2014 at 11:00 pm

      Mă bucur că ai văzut şi filmul. A reuşit să redea atmosfera, deşi nu mai este o frescă a societăţii, aşa cum este cartea. Tocmai de aceea cartea, care prezintă şi societatea „bună”, reprezentată de femeile din grupul ce vine la ceai la mătuşa Alexandra. Cele care zic că suferă pentru niste oameni aflaţi în junglă – dar care n-au pic de compasiune pentru cei de lângă ei, pentru proprii servitori. Ai dreptate în ceea ce priveşte deznodământul. Nu ar fi avut nici un sens să-l aducă în faţa instanţei pe un om ce a făcut orice cu putinţă să-i apere pe copii. Arthur Radley (Bau) era probabil un om cu probleme, un om retras, timid. Ar fi însemnat să-l pună în faţa lumii, să-i distrugă viaţa liniştită pe care a ales s-o ducă. Că Ewell a murit n-a fost nici o pagubă. Probabil că şi copiilor săi le-ar fi fost mai uşor fără el. În plus şi-a făcut-o cu mâna sa. Iar seriful Heck putea să ia măcar această decizie corectă, dacă tot n-a făcut-o în cazul lui Tom Robinson. Acolo ar fi trebuit să aducă un medic care s-o consulte pe Mayalla şi să vadă dacă este sau nu violată. Dar, mai bine mai târziu.

       
  3. beausergent

    Mai 7, 2014 at 9:47 am

    Nu aveam cartea pe lista de lecturi, dar am citit-o în virtutea unei discipline de club, de la rigorile căreia, cu tristeţe, am abdicat în ultimul timp. Am citit-o cu plăcere, scriitura fiind aerisită, plăcută şi savuroasă, dovedind instinctul literar al autoarei în a-şi pune în pagină copliăria şi credinţele, instinct sau, poate mai corect spus, talent, care salvează cartea de tezism sec.

    Problematica romanului, chiar dacă strict încadrată în timp şi spaţiu, e universală. Aş aborda în comentariul meu jocul dintre instinct, educaţie şi prejudecăţi. Scout simpatizează în mod nemijlocit cu Tom, instinctul spunându-i că are în faţă un om bun. La fel, trece peste prejudecăţile legate de apartenenţa socială, constatând că se poate împrieteni cu un copil provenit dintr-un mediu ostracizat de cei din stricta ei apropiere. Episodul despre Hitler şi democraţie exprimă, în cazul învăţătoarei, o ruptură dintre instinct şi educaţie. Educaţia şi intuiţia (conştiinţa e un fel de intuiţie dar, poate, nu ştiu sigur, dublată de un set de valori morale obţiute printr-o anumită educaţie) colaborează la contracarea prejudecăţilor.

    Copilăria în sine nu e inocentă. O ştie orice părinte care are un copil în şcoală (iar eu am doi). Violenţa fizică, insulta, umilirea celuilalt, perversitatea (la modul cel mai propriu al cuvântului) înfloresc în mediul şcolar de la noi, chiar în şcolile bune şi se generalizează, că îţi vine să nici nu-i mai dai la şcoală. Dacă legea ar permite să-şi dea examenele pe ce învaţă acasă (home-school), de mâine nu i-aş mai expune acelui mediu traumatizant. Deci de „mai bine despre copilărie să vorbim, căci ea singură este veselă şi nevinovată…” rog a fi scutit. Că e vina părinţilor, a societăţii etc… nu mă interesează. De aceea eu am rezonat total la observaţia tristă a lui Jem: „Cred că încep să înţeleg de ce stă Bau Radley de atâta amar de vreme încuiat în casă… Fiindcă vrea el să stea închis în casă”.

    Cu problema rasismului ne confruntăm ca naţiune. Românii sunt expuşi astăzi unui val masiv de rasism în Europa. Prejudecata? Mass media britanică e exemplară în acest sens vizavi de români.

    Îmi cer scuze pentru intervenţia amară.

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 7, 2014 at 11:07 am

      Mă bucur că ai reuşit să citeşti cartea. Problematica este universală şi acel dublu set de valori funcţionează şi în cazul nostru. Mulţi dintre români simpatizează şi înţeleg cauza negrilor, dar nu văd nici o problemă să blameze în bloc rromii. Iar ca naţie, cum spui tu – suntem foarte prost văzuţi în Europa. Despre carte – O altă înţelegere simbolică la trimiterea către Hitler poate fi – sfârşitul acelei lumi – prin începerea războiului. Creşterea, maturizarea este şi ea una dintre temele principale. Scout îşi rememorează toate momentelor importante petrecute în cei 3 ani – ca un un flash-back- când ajunge pe prispa casei lui Arhur. Mi s-a părut momentul când îşi ia rămas bun la copilărie şi de la Bau Radley. Cât despre şcoală, profesori, alţi elevi – din păcate – des sunt neformatori sau prost formatori de caractere. Înţelegi de ce Arthur Radley stă în casă, dar eu una zic că dacă treci peste toate relele – te obişnuieşti mai repede cu nedreptăţile vieţii fiind în şcoală decât în afara ei. Iar în copilărie, tinereţe treci mai uşor peste ele decât să ai aceleaşi şocuri la vârsta adultă. Mulţumesc de comentariu – a fost foarte bun, iar pentru faptul că este puţin amar – nu-i de mirare – nici cartea, la finalul ei, nu-ţi lasă alt gust.

       
  4. beausergent

    Mai 7, 2014 at 11:03 am

    Dacă, în carte şi în plan istoric, în America, lucrurile s-au cam îndreptat în final, nu pot să nu-mi amintesc ultimele replici din piesa de teatru „Caligula” a lui Camus: „À l’histoire, Caligula, à l’histoire”. […] Dans un dernier hoquet, Caligula, riant et râlant, hurle : „Je suis encore vivant.”

    Ca referinţe cinematografice la biografia autoarei, aş vrea să amintesc notiţa de pe wikipedia: „Harper Lee was portrayed by Catherine Keener in the film Capote (2005)”.

    Şi, nu în ultimul rând, felicitări pentru recenziile excelente la roman, pe care le-am citit aici şi pe link-urile din finalul articolului.

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 7, 2014 at 11:28 am

      Este un film biografic despre Truman Capote – şi, din câte ştiu, Harper Lee a lucrat împreună cu acesta la cartea lui, Cu sânge rece (roman de non-ficţiune), pentru documentare. Dar erau prieteni din copilărie – pentru că se pare că Capote este inspiraţia pentru personajul Dill. Având în vedere că una din suferinţele lui Capote a fost lipsa părinţilor, mama lui dându-l spre creştere în unor mătuşi din Monroeville, unde stă 10 ani. Acolo s-a infiripat şi prietenia cu Harper Lee, ca a ţinut toată viaţa. Mulţumesc şi în numele celorlalte „colege de club” – pentru apreciere. Au scris nişte recenzii într-adevăr foarte bune. A fost greu să scriu ceva despre care ele să nu fi scris deja 🙂

       
  5. Povestile Mele

    Mai 10, 2014 at 1:25 am

    Sandra Bullock in Infamous/Scandalos, din 2006, a intrat si ea in pielea lui Harper Lee, in povestea scrierii „Cu sange rece”.
    …Sa ucizi o pasare cantatoare e despre rasism, prin ochii unui copil, si de aici succesul deosebit.
    Felicitari pentru articol!

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 10, 2014 at 11:16 am

      N-am ştiut de Sandra Bullock. De fapt, n-am văzut filmul Infamous, chiar dacă el este de-un timp apărut. Mă bucur de această informaţie. Cred că am să caut să văd filmul 🙂 Mulţumesc de apreciere şi de comentariu.

       
  6. mixy

    Mai 12, 2014 at 11:01 am

    :asand deoparte faptul ca e o carte buna si, ca de obicei, ai facut un articol grozav la care nu prea avem ce adauga, in toata cartea asta imi place mult Atticus. E pionier. E constient de propria lui valoare, dar isi tine deoparte aceasta valoare. E un tata exceptional, care isi creste copiii frumos, realist. Ii lasa sa se dezvolte. Le sta umbrela si le ofera un model de urmat, model care nu se incadreaza in rigorile societatii. Din punctul meu de vedere este un caracter complet.

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 12, 2014 at 11:35 am

      Mi-a placut si mie foarte mult Atticus. M-am gandit ca daca si restul cartii e autobiografica, posibil ca modelul real sa fi fost tatal scriitoarei. In SUA se studiaza aceasta carte si Atticus este considerat modelul omului si avocatului moral, ideal. Eu ma gandesc ca n-ar fi rau sa fie mai multi asa. Ma bucur ca ai reusit sa citesti cartea. Poti s-o recomanzi si fiicei tale. Multumesc de apreciere, dar despre cartea asta se poate vorbi mult. Chiar am putea sa extindem aria si asupra altor discriminari care se fac in lumea contemporana noua.

       
  7. silavaracald

    Mai 12, 2014 at 4:58 pm

    Cartea asta ne mai învață un lucru pe care mulți părinți de azi par să nu-l știe sau să-l fi uitat: Ce semeni, aia răsare. Exemplul personal e mai important decât sfaturile și învățăturile neurmate de confirmarea lor în faptele educatorilor. Vorba lui Nea Mărin:
    -Știi de ce-ți dă mă-ta atâtea sfaturi?
    -?
    -Pentru că nu-ți poate da exemplu.
    😀

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 12, 2014 at 11:11 pm

      :)) Bun exemplu! Ai dreptate – educăm prin propriul exemplu. Necazul e că de cele mai multe ori exemplul este negativ. Mă necăjeşte faptul că editurile – în pas cu moda – au scos până şi cărţile care citesc automat povestea – dacă copilul apasă pe un buton. Ce s-a întâmplat cu timpul magic – despre care se vorbeşte şi în cartea lui Harper Lee – cel în care părintele citeşte împreună cu copilul său, îşi petrece timpul cu el şi în acelaşi timp îi dă poveţe şi îl îndrumă moral. Ce exemplu o să mai fie copii de azi pentru copii lor. Epoca asta vine cu multe cuceriri ale ştiinţei, dar din ce în ce mai puţină umanitate, am impresia.

       
  8. shiki shiki

    Mai 13, 2014 at 10:29 pm

    timpul magic nu mai e ca toata lumea munceste ca un bou de dimineata pana seara in afara de unii care n-o sa inteleg niciodata din ce traiesc si chiar mai bine ca noi :P. copilul se creste singur ca nu mai ai timp sa te intalnesti cu el si uite asa te transformi in cetateanul disciplinat si tras la xerox de care au nevoie toate guvernele. n-am citit cartea ca nu pot sa diger povesti cu rasism(si subscriu la comentariul de mai sus , suntem tratati mai rau ca negrii de europa). si boo radley va ramane pentru mine vesnic incubus-ul din caster chronicles 😀

     
  9. vax-albina

    Mai 17, 2014 at 1:29 pm

    Să nu crezi că am dezertat. M-am oprit din citit după prima parte. Continui şi voi reveni, deşi articolul şi comentariile sunt perfecte.

     
    • bibliodevafiliala3

      Mai 19, 2014 at 9:54 pm

      Se pare că eu par să fi dezertat, atât de greu îţi răspund 🙂 Mă bucur că citeşti cartea. Un club virtual are avantajul de-a putea fi accesat oricând şi nu are limită de timp pentru comentarii. Te aştept când poţi şi ai timp, când termini cartea. Eu am fost o perioadă plecată şi acesta este şi motivul pentru care ţi-am răspuns cu întârziere. Am avut întâlnirea de 30 de ani de la liceu. A fost frumos şi emoţionant. Dar m-a scos din „mână”. Sper să-mi revin şi să scriu. Mulţumesc atât pentru mine cât şi în numele comentatorilor pentru laude şi te aştept la poveşti când poţi.

       
  10. dragdelectura

    Iunie 14, 2016 at 12:33 am

    Daca nu gresesc, personajul Dill a fost inspirat de Truman Capote, prietenul din copilarie al autoarei Harper Lee.
    Intre timp a aparut si e disponibila electronic si pseudo-continuarea „Go Set a Watchman” (scrisa de fapt inaintea romanului de debut). N-am apucat sa o citesc, dar pentru ca mi-a placut mult stilul autoarei o voi face curand. Si pe mine m-a fermecat delicatetea aceea cu totul speciala din randurile lui Harper Lee. Si mi-a placut mult recenzia ta! Felicitari!

     
    • bibliodevafiliala3

      Iunie 23, 2016 at 12:39 am

      Da, este corect! Personajul este inspirat de Truman Capote cu care a fost prietenă toată viaţa şi pe care l-a ajutat la documentarea cărţii sale „Cu sânge rece”. Biblioteca noastră încă nu a achiziţionat cartea Du-te şi pune un străjer (traducerea în română a romanului Go Set a Watchman”, dar eu am cumpărat-o şi am început s-o citesc. N-am citit mult, dar chiar îmi place. Mă bucur mult că ţi-a plăcut recenzia. Mulţumesc pentru comentariu şi cuvintele apreciative. Te aştept cu drag aici.

       

Aştept răspunsul tău!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: