RSS

Arhive pe etichete: discuţii pe teme literare

Nord şi Sud, de Elizabeth Gaskell – la Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Elizabeth Gaskell

Elizabeth Gaskell

Astăzi povestim despre una din cărţile pe care le-am citit pe vremuri şi le-am recititIMG_20140301_185215_1 din nou cu aceeaşi plăcere, North and South / Nord şi SudÉszak és Dél romanul scriitoarei Elizabeth Gaskell. Scriitoarea britanică, născută pe 29 septembrie 1910 în Cheyne Walk, Chelsea, a fost cea mai mică dintre cei opt copii ai familiei. Din păcate mama ei a murit dându-i viaţă. Aşa se face că ea a trăit mult timp alături de mătuşa dinspre mamă, Hannah Lumb sau alături de bunici. Datorită vremurilor, a bolilor şi lipsei medicamentelor (aceeaşi problemă ca şi în cazul fraţilor Brontë) doar doi dintre copiii familiei Cleghorn Stevenson (numele scriitoarei la naştere) au reuşit să ajungă la maturitate – Elizabeth şi fratele său, John. Viaţa ei, problemele personale, relaţiile pe care le-a avut cu mama vitregă, cu tatăl ei, au fost prinse în cărţile sale. Cele mai reuşite scrieri, cele pe care le înţelegem şi le receptăm şi cu sufletul nu doar cu mintea, sunt cele în care autorii scriu bazându-se pe experienţe personale, viaţa lor reală, de aceea romanele edesek-es-mostohak--3959792-90Elizabethei Gaskell se citesc uşor, sunt atractive şi simţi că prind frânturi de viaţă între coperţicranford-500x500, devenind fresce ale societăţii acelor vremuri. Dacă în romanul Cranfod, unde este descrisă viaţa într-un sat din Anglia, scriitoarea descrie viaţa pe care a dus-o împreună cu mătuşa ei, în Knutsford, iar în Wives and daughters / Soţii şi fiice / Édesek és mostohák scrie despre relaţiile complicate care se nasc atunci când tatăl se recăsătoreşte (caz concret în viaţa autoarei, când tatăl ei îşi întemeiază o nouă familie şi are şi alţi doi copii), în Nord şi Sud, autoarea descrie viaţa, împrejurările şi problemele specifice apărute în urma industrializării cu care devine familiarizată odată ce, măritată fiind, ajunge într-un oraş din nordul Angliei, unde soţul ei este pastor.

Toate aceste date despre viaţa autoarei, despre roman, mi-au lipsit când am citit prima dată romanul. Deşi am Nord şi Sud. Elizabeth Gaskell. 1979constatat ulterior că l-am avut şi acasă, în biblioteca părintească, eu l-am citit împrumutându-l de la biblioteca oraşului unde am crescut. Pe vremea când l-am citit (pe la sfârşitul anilor ’80) se difuza la televizor un serial cu acelaşi titlu, Nord şi Sud, în care era vorba de războiul de secesiune din America. Îmi plăcea serialul şi de aceea, când am văzut cartea în raftul bibliotecii, am luat-o repede pentru că m-am gândit că pe baza ei a fost ecranizat. Când am ajuns acasă, cu mare nerăbdare m-am apucat să citesc. Din primele pagini nu părea să aibă nimic comun cu America şi cu familiile Hazard şi Main. Iniţial dezamăgită, narațiunea  m-a furat şi m-a prins. Povestea începe cu o nuntă, cea a lui Edith, verişoara lui Margaret Hale, eroina cărţii. De aici înţelegem că Margaret a locuit mult timp alături de mătuşa, unchiul şi verişoara sa. A fost prietena şi companioana verişoarei sale, neuitându-se totuşi că este ruda săracă a familiei şi fiind cazată într-o cameră mică, asemănătoare celei dedicate servitorilor. Mătuşa sa, care s-a măritat de bunăvoie cu un om avut şi mai în vârstă, o invidia pe sora ei, care s-a măritat din dragoste – ideal pe eszak-es-del--5638704-90care i l-a insuflat şi fiicei sale. Edith se căsătoreşte cu un ofiţer fără avere, căpitanul Lennox, cu care urmează să plece în insula Corfu, unde este staţionat regimentul acestuia. Această poveste de dragoste nu este urmărită şi te întrebi sincer, având în vedere că Edith n-a făcut niciodată nimic, având servitori pentru orice, cum se va descurca în viaţa cazonă pe care urmează s-o ducă. Cu prilejul acestei nunţi, Elizabeth îl cunoaşte pe fratele mai mare al mirelui, Henry Lennox, „singurul membru nearătos într-o familie de oameni deosebit de frumoşi” dar a cărui figură „îi era inteligentă, subtilă şi mobilă” şi care urmărea pregătirile de nuntă cu un aer uşor sarcastic. Acesta este atras de frumuseţea şi inteligenţa tinerei fete. Așa că pleacă s-o caute în Helstone. O cerere în căsătorie pare ceva la care ea nu s-a gândit, dar care totuşi se întâmplă. Ce răspunde fata luată pe neașteptate? Oare poate să-l privească ca pe un iubit când era obișnuită să-l considere prieten? Hotărârea ei pare definitivă, totuși pentru el rămân speranțe…

nord si sud-Pe de altă parte, pastorul Hale, „unul dintre cei mai buni predicatori … şi un perfect preot de parohie (op. cit. p. 19), schimbă cursul vieții lor tihnite dusă în sudul călduros și umed al Angliei. Acesta (precum tatăl autoarei, pastorul unitarian William Stevenson) renunță la biserica anglicană, pe motive de conștiință, conflict de opinii. Așa se face că, după ce este măcinat zilnic de nemulţumirile soţiei sale (femeie crescută cu anumite standarde şi care suferă de lipsa banilor şi apartenenţei la lumea bună) care şi-ar dori ca el să primească o parohie mai importantă, în loc să-i facă pe plac el renunţă la venitul mic dar sigur și la mica parohie aflată în Helstone, un adevărat colţ de rai în sudul Angliei şi alege să devină profesor particular şi să se mute într-un oraş industrial, Milton-Norhern din comitatul Darkshire (în traducere liberă – Comitatul întunecat).  

Doamna Hale, o femeie delicată și suferindă mai ales când lucrurile nu merg conform propriilor vise, se aseamănă parţial cu mama descrisă de Jane Austen în romanul Mândrie și prejudecată. Dintre toate personajele cărţii, totuşi cel al mamei este cel mai puţin dezvoltat şi credibil, cel puţin din punctul meu de vedere. M-am gândit că acest lucru este şi din cauză că autoarea nu a avut propriu-zis mama şi nu îşi poate imagina una credibilă. Ea este personajul creionat, ce nu contează cu adevărat nici în fața soțului său care nu-i spune ce probleme îl macină și nici faptul că a renunțat la funcția de pastor. Devine sarcina Elizabethei de a-i comunica aceste hotărâri ce afectează întreaga familie. 

Realitatea crudă era faptul că tatăl ei îngăduise îndoielilor amăgitoare să-i năpădească atât de tare mintea, încât devenise un schismatic – un proscris; toate schimbările care decurgeau de aici se grupau în jurul acestui fapt distrugător (Margaret  Hale, op. cit., p. 57-58).

Mi-a displăcut felul cum a procedat aici pastorul, care recunoaşte că este un laş care nu suportă să le pricinuiască durere celor dragi şi, după câte mi se pare mie, un visător – egoist, totodată. Dacă n-aș fi știut că există un model real al acestei fapte, aș fi spus că aici autoarea a creat acest conflict doar pentru a putea muta familia şi a realiza o paralelă antagonică între sudul şi nordul Angliei. Văzute prin prisme diferite Helstone poate fi:

E doar un cătun; nu cred că aş putea să-l numesc sat. Nu e decât o biserică şi, pe pajiştea de lângă ea, câteva case – mai curând un fel de bordeie – năpădite de trandafiri cătărători. (Margaret Hale, în Nord şi Sud de Elizabeth Gaskell, Editura Vivaldi 1995, p. 14-15).

Helstone e ca un sat dintr-o poezie – dintr-o poezie de Tennyson. (Margaret Hale, op. cit. p. 15).

Drumurile sunt atât de frumoase , încât ar fi o ruşine să foloseşti trăsura – aproape o ruşine să călăreşti. (Margaret Hale, op. cit., p. 16).

– Doar nu crezi că funinginea dintr-un oraş industrial, plin de coşuri şi murdărie ca Milton-Northern, o să fi e mai bună decât aerul de aici, curat şi proaspăt, chiar dacă prea umed şi te slăbeşte (Doamna Hale, op. cit., p. 62).

Faţă de aceste descrieri idilice, încă înainte de-a ajunge în Milton:

Cu multe mile înainte de Milton, zăriră un nor plumburiu atârnând la orizont, în direcţia în care se afla oraşul.[ …] Cu cât se apropiau de oraş, cu atât văzduhul părea să miroasă şi chiar să aibă gust de fum; de fapt nu aerul avea cu adevărat gust sau miros, ci, mai degrabă, nu se simţea mireasma de iarbă şi verdeaţă.(Op. cit., p. 83).

Margaret HaleÎn acest oraş cu miros şi gust de fum, în care cenuşiul şi noroiul era la el acasă, apare o domnişoară ca Margaret Hale, plină de colorit, vibrând de viaţă, frumoasă, autoritară, demnă şi cu prestanţă regală. Asta-i ceea ce vede John Thornton, prosperul industriaş, proprietar de fabrică şi viitor elev al domnului Hale. El a decis că n-o place, pentru că pe când el o privea admirativ, ea îl trata cu mândră nepăsare… Părerea ei proastă să se menţină? Părerea lui să se schimbe? Povestea de dragoste m-a dus cu gândul din nou la Mândrie şi prejudecată. Furtunoasă relaţie în care d-ra Hale pare să fie mereu în conflict cu d-l Thornton. Problemele sociale alimentează prejudecata iniţială, iar John Thorntonorgoliul ambilor parteneri îi împiedică să renunţe. Cum se termină?? Este o poveste la care o fată modernă poate visa 🙂  Oricum asta este doar o parte din roman. Mi-a rămas întipărită însă în memorie descrierea fabricii, condiţiile de muncă şi faptul că şi copiii lucrau de la vârste fragede. Citind acest roman sau Shirley de Charlotte Brontë am înţeles mult mai bine conceptul de revoluţie industrială în Anglia, despre care am învăţat pe vremuri la istorie. Mie datele seci istorice nu reuşesc să-mi rămână în memorie, dar citind un roman care cuprinde şi asemenea date de viaţă, care face o frescă a acelor vremuri şi reuşeşte să îmbine poveşti de dragoste cu probleme existenţiale şi sociale – asigură o ancoră unde acele date să se prindă. Aşa pot să reţin că odată cu motorul cu aburi perfecţionat a lui James Watt – putem spune că a început Revoluţia industrială – 1784, iar primul domeniu unde s-a utilizat acesta a fost în industria textilă.

nord-e-sud-by-elizabeth-gaskell-prima-edizion-L-D8u-a8Romanul lui Elizabeth Gaskell a fost excelent ecranizat de BBC în 2004, în regia lui Brian Percival şi avându-i ca protagonişti pe Richard Armitage, care a făcut un rol foarte bun interpretându-l pe John Thornton şi pe Daniela Denby-Ashe, în rolul lui Margaret Hale. O miniserie care urmăreşte fidel cartea şi care ne oferă o variantă vizuală a condiţiilor de muncă, a fabricilor acelor începuturi. Vă recomand cu mare căldură atât filmul, cât şi cartea.

Aştept cu nerăbdare părerile voastre despre această carte, despre film dacă l-aţi văzut. Sunt curioasă ce aţi fi question-markfăcut dacă aţi fi trăit pe acele vremuri? Sunteţi întreprinzători cum era John Thornton, aţi fi făcut munca din fabrici sau credeţi că aţi fi luat-o pe calea pastorului Hale – profesând după o viaţă petrecută ca om al bisericii? Ori aţi fi fost o domnişoară de familie bună, ca şi Margaret Hale, care să facă muncă întru ajutorul muncitorilor din fabrici? Cine ar fi ales să se mărite din dragoste cu un ofiţer, precum verişoara Edith? 🙂 Întrebări…

Puteţi să citiţi şi ce a scris Ely despre această carte  şi despre film pe frumosul blog Cuvinte vrăjite

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Anna Karenina, de Lev Tolstoi – un nou subiect la Clubul „Să povestim despre-o carte”


Am ajuns să povestim azi, aşa cum am convenit anterior, despre Anna ana-kareninaKarenina. Un roman amplu, cu foarte multe personaje, alert scris şi care este totodată o critică adusă societăţii corupte, bolnave, frivole, ce-şi trăieşte poveştile de dragoste şi viaţă într-un cadru fastuos, dar plin de minciună şi deznăgejde. Romanul pleacă de la o dramă reală, din vremea lui Tolstoi, ce a avut loc la o moșie învecinată, unde amanta respinsă a unui nobil s-a sinucis aruncându-se în fața unui tren. Plecând de la această dramă scriitorul, Lev Tolstoi, conturează într-un mod excepţional o lume întreagă, un univers viu, în care simţim că participăm, privind la modul de viaţă dus de moşierii şi mujicii (ţăranii) ruşi.  Deşi romanul este axat pe viaţa nobilimii, surprinde relaţia dintre aceasta şi cei care muncesc pentru a o susţine, ţăranii. Obiceiurile ţărăneşti sunt cele pe care Tolstoi le descrie apreciativ, în carte. De asemenea viaţa la ţară este de departe preferata lui. Nu-i de mirare că un cuplu care reuşeşte, a cărui iubire se supune canoanelor vremii, este cel al lui Konstantin Levin şi Katia Alexandrova (Kitty). Levin este moralistul, cel care priveşte şi judecă conduita celor deopotrivă cu el. Am simţit că Tolstoi a profitat să creeze un personaj care să-l reprezinte, prin gura căruia să-şi facă cunoscute opiniile personale. Nu-i place moda „lumii bune”  de-a vorbi cu copiii franţuzeşte. Aflat într-o vizită la Daria Alexandrova, ai cărei copii sunt obligaţi să vorbească franţuzeşte, găseşte că este superficial şi fals să vorbeşti aşa:

„Eu vorbesc cu tine franţuzeşte, aşa vorbeşte-mi şi tu”. Feţiţa voi să spună, dar uitase cum se spune „lopăţică” în franceză, maică-sa îi şopti şi după aceea, tot în franceză, îi explică unde-şi poate găsi lopăţica. Toate acestea i se părură penibile lui Levin. Acum toate, în casa Dariei Alexandrova şi la copiii ei, nu i se părură atât de simpatice ca mai înainte. „De ce-o fi vorbind franţuzeşte cu copiii? se întrebă. E ceva atât de nefiresc şi de fals! Şi copiii simt asta. Să-i înveţi franţuzeşte şi să-i dezveţi de sinceritate”, se gândi el …  (Citat din Anna Karenina, de Lev Tolstoi, Ed. Polirom, 2007, p. 295).

Greta_Garbo_Anna_Karenina_4Dar să revenim la Anna Karenina – ca personaj. Deşi un personaj puternic, cu multe calităţi, este unul dintre personajele pe care nu am reuşit să-l înţeleg pe deplin niciodată. Iubirea poate fi extrem de motivantă. Mulţi au luat decizii pripite şi eronate datorită ei. Totuşi iubirea de mamă, pentru mine, trece peste orice alt fel de iubire şi cred că o mamă bună, aşa cum este prezentată Anna în carte, cu foarte mare greutate ar putea lua decizia de-aş părăsi copilul. Să fie dorinţa de-a fi iubită, de-a trăi această iubire pătimaşă alături de contele Vronski, ceva mai presus de dragostea de mamă? Şi după primele săptămâni, luni de miere rămâne nesiguranţa, singurătatea, obsesia şi gelozia? Prima dată când am citit această carte am urmărit firul poveştii cu mare atenţie, sperând cumva într-un happy end. Eram foarte tânără când am citit prima dată romanul şi era firesc să-mi doresc aşa ceva. Acum, după ce-am trăit ceva timp, mi-am dat seama că în viaţă de foarte puţine ori este posibil un sfârşit fericit când faci alegeri greşite. Tolstoi este un moralist şi ne-a dat ca învăţătură acest roman, unde dragostea ar trebui să fie curată, pură şi într-un cadru legal (vezi iubirea lui Levin). Romanul pare dedicat nefericirii dacă ne luăm după prima lui frază:

Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei” (citat din Anna Karenina, op. cit., p. 5).

Nefericirea famililor începe cu un scandal, cel din casa familiei Oblonski, unde aflăm că Stepan Arkadici Oblonski i-a fost infidel soţiei sale, Daria Alexandrova (Dolly), pe care o înşelase cu guvernanta. Ce aflăm este că, în fapt, Stepan Arkadici şi-a înşelat frecvent soţia şi este într-un fel contrariat de reacţia ei, pentru că i s-a părut că ea ştia de mult de aceste „indiscreţii” ale sale. Reacţia celor care ştiau sau au aflat de infidelităţile sale este surprinzătoare:

Cu toate că Stepan Arkadici era vinovat cu vârf şi îndesat faţă de soţie, cu toate că şi el simţea asta, aproape toţi ai casei, până şi dădaca cea mai bună prietenă a Dariei Aleksandrovna, erau de partea lui.” (citat din Anna Karenina, de Lev Tolstoi, Ed. Polirom, 2007, p. 10.)

Reacţia faţă de bărbatul care înşeală este însoţită de multă înţelegere, considerată a fi un fapt firesc şi care n-ar trebui să mire sau să declanşeze un scandal de proporţii, că doar e ştiut că aşa sunt bărbaţii. Lor li se asigură un alt cod al moralităţii decât femeilor. Acest scandal o aduce pe Anna la Moscova, pentru a-i putea fi alături fratelui său, infidelul. Implicit, este motivul pentru care ajunge să-l cunoască pe contele Vronski. Vronski este curtezanul prinţesei Kitty Şcerbaţkaia, tânăra soră a Dariei Alexandrova, care tocmai îşi făcuse debutul în societate. Aceasta, tocmai din cauza acestui flirt, refuză cererea în căsătorie a lui Konstantin Levin, un tânăr ce o iubeşte sincer. Autorul ni-l prezintă pe Vronski:

Male-roles-in-film-Anna-Karenina-iPad-wallpapers-2048x2048-01Vronski este unul dintre fiii contelui Kirill Ivanovici Vronski şi unul dintre cele mai reuşite exemplare din rândurile tineretului de aur al Petersburgului.” … ” E putred de bogat, frumos, are relaţii sus-puse, e aghiotant la palatul imperial şi, peste toate acestea, băiat foarte bun şi de ispravă. Dar e mai mult decât un băiat de ispravă pur şi simplu. După cum l-am cunoscut aici, e şi instruit şi foarte inteligent: e un om care va ajunge departe. (Caracterizare făcută de personajul Stepan Arkadici, în Anna Karenina, op. cit., p.46-47)

Vronski satisfăcea toate exigenţele mamei (prinţesei Kitty n.a.). Era foarte bogat, inteligent, nobil, îl aştepta o carieră strălucită în armată şi la curte; în fine, era un om fermecător. Nu-şi putea dori nimic mai bun. (citat din Anna Karenina, op. cit., p. 51)

Este oare de mirare atunci, că Anna Karenina, ca toată populaţia feminină a înaltei societăţi, se trezeşte întorcând capul după el, când se întâlnesc prima dată, în trenul care-o aducea la Moscova, în sprijinul fratelui său. Dar nu este singura a cărei atenţie a fost atrasă şi lui Vronski îi place de la prima vedere.

anna-karenina… simţi nevoia s-o mai privească o dată – nu pentru că era foarte frumoasă, nu datorită eleganţei şi graţiei modeste, care se citeau pe tot chipul ei, ci pentru că, atunci când trecuse pe lângă el, în expresia feţei ei drăgălaşe observase ceva mângâietor şi gingaş.

Este impresionant felul în care Tolstoi reuşeşte să sondeze psihicul uman. Sunt luptele interioare mai interesante decât acţiunea, decât povestea. Ne arată lupta continuă ce se dă în Anna, întâi pentru a-şi înnăbuşi iubirea pentru Vronski, apoi cea prin care se confruntă cu spaimele şi gelozia ce-o macină. Totuşi, în ciuda tuturor, în ciuda faptului că ştie că va ajunge o paria în societate, sfârşeşte prin a-şi părăsi copilul, familia, alegând iubirea şi pe Vronski. Finalul cărţii – faptul că trenul, din loc al întâlnirii, devine armă a sinuciderii este Trenul.1probabil ideea autorului de-a sublinia atât nechibzuinţa deciziei luate de Anna, dar şi maleficul trenului, ca noutate a civilizaţiei, a ştiinţei acelor vremuri. Pentru un psiholog fin al omului, cum s-a dovedit Tolstoi, nu ştiu cum s-a gândit că o persoană puternică, care răzbeşte prin toate, care are puterea de-a da foc tuturor punţilor, trăieşte atât de nesigură, devenind atât de slabă în final. Cel puţin mie aşa mi s-a părut. Pentru că renunţarea la viaţă este calea unui om slab, nu a unuia puternic, cum este descrisă a fi fiind Anna. Este adevărat că atunci când simţi că ai pierdut totul, când lumea pare să ţi se năruie, nu poţi ştii cum ai reacţiona, ce decizii ai lua.

Anna Karenina este unul dintre cele mai ecranizate romane ale lui Tolstoi. Dintre foarte multele ecranizări realizate pe baza acestui roman, am văzut doar trei dintre ele: cea din 1935, în regia lui Clarence Brown şi având-o în rolul principal pe Greta Garbo ; cea din 1997, în regia lui Bernard Rose şi care-o are în rolul Annei Sophie Marceau in Anna Kareninape Sophie Marceau  şi pe cea din 2012, în regia Joe Wright, cu Keira Knightley în rol principmoore-and-leighal. Mi-ar fi plăcut să văd ecranizarea din 1948, în regia lui Julien Duvivier, cu Vivien Leigh în rolul Annei. Ce pot spune despre ecranizările pe care le-am văzut – că mi-a plăcut cel mai mult cea cu Greta Garbo, mi-a plăcut cum a jucat, m-a impresionat diferit, poate şi din cauză că a fost prima, poate şi din cauză că eram mult mai tânără şi a avut un alt fel de impact asupra mea. Ceea ce pot spune în privinţa realizării din 2012 – este că a fost, pentru mine cel puţin, un fiasco total. Felul în care regizorul a ales să prezinte societatea, ca un carusel teatral, a fost cumva prea forţat, prea departe de-a prinde povestea, poveştile de iubire sau de viaţă, indiferent cât s-au chinuit actorii. Keira Knightley nu mi s-a părut potrivită acestui rol, dar poate asta … e doar părerea mea.

Voi ce părere aveţi? Cum aţi văzut voi acest roman? V-a plăcut? Aţi fost ca şi mine cutremuraţi de decizia pe care Anna a luat-o la final? Ce părere aveţi despre ecranizările acestui roman? Care v-a plăcut cel mai mult? Hai „Să povestim despre-o carte”!

Dacă aţi scris despre acest subiect, pe blogurile voastre, postaţi un link, ca să-l includ în articol.

Vă las în compania a două mari vedete care au interpretat rolul Annei – Vivien Leigh, Greta Garbo, într-un videoclop realizat pe baza filmelor de Irene Xandra, pe youtube.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Pendulul lui Foucault de Umberto Eco – la clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Pendulul lui Foucault de Umberto Eco – la clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Pendulul lui Foucault, cartea scrisă de Umberto Eco, cea care a fost propusă pe luna aprilie, spre a fi citită şi discutată în cadrul clubului de lectură vitual, „Să povestim despre-o carte”, la care s-a  amânat discuţia pentru luna mai, iar acum… ne aflăm deja, la începutul lui iunie. Îmi cer scuze pentru această întârziere şi sper ca pe viitor să nu fiu nevoită să amân atât vreuna dintre întâlnirile noastre. Revenind, însă la temă şi mai întâi la scriitor, pot spune că Umberto Eco m-a cucerit anterior cu o altă cartea a sa, Numele umberto-eco-pendulul-lui-foucault-600trandafirului. Într-o perioadă toată lumea citea  sau vroia să citească această carte, iar ulterior ecranizarea ei a fost o reuşită, de asemenea. Când am ajuns la facultate mi-am dat seama că Eco este şi fondatorul, dezvoltatorul unui concept modern al semioticii la nivel mondial. Studiile sale de estetică medievală i-au format o percepţie aparte, inspirând, ca timp şi loc de desfăşurare ale acţiunii, lucrările sale beletristice. Un scriitor de o vastă cultură, ceea ce a făcut posibil ca lucrarea sa, Pendulul lui Foucault, să fie densă de informaţii, de trimiteri, de simboluri, de noţiuni. A fost, cred, cartea pe care am citit-o cel mai încet, zăbovind şi căutând informaţii suplimentare la trimiterile despre care amintea Eco. După lectura cărţii am stat în cumpănă şi m-am gândit cum să scriu despre ea. Care ar fi unghiul potrivit, care ar fi prezentarea care să cuprindă informaţiile, firul narativ al cărţii şi ideile controversate expuse. De la o discuţie la un pahar de băutură, o joacă de gânduri pe tema templierilor care, după cruciade, „rămaseră fără scop sau, mai bine zis, îşi transformaseră mijloacele în scop, îşi administrau imensa lor bogăţie„, se ajunge treptat, discutând aprins, pe măsură ce apar noi şi noi personaje ce vin cu alte argumente ce oferă o perspectivă din ce în ce mai amplă, misterioasă, plină de informaţii asupra acestei teme. Încetul cu încetul ne trezim că se vorbeşte despre ştiinţa cabalei, despre alchimişti ce sigur cunoşteau secretul producerii aurului şi care erau membri ai societăţilor secrete. De la simple discuţii se ajunge la o adevărată conspiraţie, pare totul real, rozacrucienii sau templierii par să existe şi sunt ameninţători în contemporaneitate:

Belbo sună pe Casaubon: „Sunt la ananghie…” „Ei sunt pe urmele mele.””Templierii… ” „Ei cred că am harta” „Citeşte dischetele pe Abulafia””M-au găsit, … parola… ” Un pocnet sec, ca de armă. Un amalgam de voci… „- (personajul Belbo, din Pendulul lui Foucault, p. 32-33)

„încă nu ştiam că începuserăm să ne jucăm cu focul grecesc, care arde şi mistuie”.

cavalerii-templieriMi-a plăcut începutul, mister, cabală, ideea de a putea călători în timp, sau a vedea şi retrăi cu ajutorul Pendulului lui Foucault, orice întâmplare din trecut. Trecerea de la magie la alchimişti şi ulerior la templierii s-a făcut treptat. Am aruncat o privire asupra istoriei, asupra apariţiei templierilor şi asupra motivelor „bogate” pentru care regele, după ce pierde oraşul Damietta, (abia cucerit) fiind nevoit să plătească sarazinilor 500 mii de livre de aur, pentru a-şi salva viaţa – se dezice de templieri, încercând ulterior să-i destrame, să-i unească cu Ordinul Ospitalierilor, apoi le confiscă averile şi-i arestează. Discuţia lui Casauboun, împreună cu Belbo şi Diotallevi se adânceşte. Casaubon îşi scrie teza pe această temă, deci interesul lui, dorinţa de informare este legitimă. Pentru un scurt timp apare un alt pasionat, care propulsează o nouă teorie. Este vorba de colonelul Ardenti care îşi exprimă convingerile şi îşi aduce cercetările făcute, cercetări ce îmbină numerologia cu misterul şi societăţile secrete. Societatea secretă ar trebui să fie formată din 36 pentru că acest număr a fost găsit pe un petec de hârtie şi dintr-o dată a devenit număr sacru 3+6=9, iar 1944=18=3×6, trebuie să fie anul în care planul secret trebuie să se termine pentru a putea ca în 2000 – Anul Fiarei, Anti-Ierusalimul, Noul Babilon să renască. După ce discută cu Casaubon şi Belbo, Ardenti dispare şi la fel dispare şi mapa roşie (sau maro) în care are documentaţia. Cei doi (Belbo şi Casaubon) sunt chestionaţi de poliţie. Faptul că acest colonel poate să se numească diferit – Arcoveggi şi că este posibil să fi fost colaboraţionist – este doar încă o temă pe care ulterior Eco o mai aminteşte atunci când, vorbeşte de unchiul lui Belbo, Carlo, care era „în chip moderat, fascist”. Revenind la numerologie – se pare că cei 36 de cavaleri s-ar afla în 36 locuri secrete pe pământ – suma acestora ar fi 216 iar suma acestora adunate ajungem la cifra 9 (şi revenim la numărul sacru). Locaţia castelului templierilor, intrarea secretă iar emblema pe care scrie „Golul nu există”… reiese atât din discuţia lui Casaubon cu Belbo, cât şi, peste ani, cu Amparo:

„Dincolo de uşă se descoperă un mormânt cu şapte laturi şi unghiuri, luminat din belşug de un soare artificial. În mijloc un altar rotund, împodobit cu diverse citate sau embleme, de tipul NEQUAQUAM VACUUM…”… „Golul nu există”.

M-a deranjat faptul că romanul a fost extrem de fracturat, de împărţit, schimbând tema, timpul şi având pasaje largi dintr-un jurnal care, deşi spuneau multe despre personaje şi relaţiilor lor Contele de Saint-Germain. Foto credit Wikipediade iubire, nu aveau nimic, aparent, cu firul acţiunii. Pe urmă, m-am gândit că sunt „pliuri” necesare pentru a ca cititorul să poată să-nţeleagă la nivel enciclopedic fiecare noţiune, fiecare sens. Dar chiar şi aici, în poveştile de iubire, atât a cea a lui Casaubon, cât şi al lui Belbo, se poate spune că există gelozie şi apare un potenţial cavaler, misterios, ce pare să poată cuceri orice femeie – este vorba de d-nul Agliè, care lasă să se înţeleagă că ar fi însuşi Contele de Saint-German, nemuritorul, alchimistul, cel mereu înconjurat de doamne şi cel implicat în constituirea societăţilor secrete. Acesta este cel care plusează informaţia, care face o paralelă între Exu (spritul haosului şi al înşelăciunii) şi Hermes, între miturile europene şi cele africane. Vorbeşte despre rozacrucieni, despre Noua Atlantidă a lui Francis Bacon, care ar fi de fapt ţara rozacrucienilor.

„Marea Fraternitate Albă, zi-le rozacrucieni dacă vrei, zi-le cavalerie spirituală a cărei încarnare ocazională sunt templierii, e o cohortă de învăţăţi, puţin, foarte puţin aleşi, care călătoreşte prin istoria umanităţii, pentru a prezerva un nucleu de înţelepciune eternă.”… „Ea este opera Stăpânilor Lumii, cărora nu le scapă nimic”…”Fireşte că Stăpânii Lumii se apără cu ajutorul secretului”. (D-nul Agliè în conversaţie cu Casaubon)

„Dar ce anume vor ei ca lumea să ştie?” (Casaubon) „Că există un secret. Altfel de ce să trăieşti, dacă totul ar fi aşa cum pare.” (D-nul Algiè)”Şi care-i secretul?” (Casaubon)”Acela pe care religiile revelate n-au putut să-l spună. Secretul se află dincolo”. (D-nul Agliè, p. 238, Pendulul lui Foucault, Umberto Eco)

Odată ce Amparo, cea crescută atee în comunism, cea raţională, ajunge creadă că a fost posedată de Pomba Gira, la o ciudată manifestare ce celebra pe Exu, pleacă şi-l părăseşte pe Casaubon. Se simte inferioară pentru acest fapt, ajunge să creadă că există o diferenţă de care n-a fost conştientă. Citind, ai impresia că această despărţire a fost orchestrată de Agliè, care, ştiind care va fi finalul, are gata pregătite alte noi teorii:

„Rasa, ori cultura, dacă vrei, constituie o parte din inconştientul nostru. Iar o altă parte e locuită de figuri arhetipale, aceleaşi pentru toţi oameni şi pentru toate secolele”(Agliè, p. 246)

„Misticul e pentru ei (Stăpânii n.a.) un sclav, locul unei manifestări a numinosului, cu ajutorul căruia se certează simptomele unui secret” (Agliè, p. 246).

Romanul de teme şi gânduri, Pendulul lui Foucault, mi s-a părut un periplu larg, interesant – care pleacă urmărind feţe diverse, de multe ori opuse ale unui subiect. Se atinge tema credinţei sau a lipsei acesteia, a Pendulul lui Foucaultcomunismului şi a capitalismului. Un exemplu al acestei abordări este şi descrierea celor două edituri Garamond şi Manuzio (ca să vedeţi că, pentru mine, mai important decât misterul templierilor este misterul din spatele edituriilor 🙂 )  care sunt ale aceluiaşi patron. Una, Garamond, este serioasă dar modestă, cu file netăiate şi coperte sobre, iar cealaltă, Manuzio, cu coperte elegante, hârtie scumpă, caractere frumoase şi clare. Diferenţa aceasta se vede şi din amplasamentul fiecărei edituri, din intrări sau secretariat. Opulenţa editurii Manuzio este special aleasă pentru a-i păcăli pe ASP-i (Autorii pe Speze Proprii) care în final ajung să-şi plătească chiar de 2 ori lucrarea tipărită. Manuzio nu este o editură care să facă vânzare, Garamond este cea care publică şi vinde lucrările clasicilor … certificate de timp, cele care se caută. Cu toate astea Proiectul Hermes – „Renaşterea ştiinţelor oculte în lumea modernă” este ales să apară la editura Manuzio şi este destinat să vândă mult. Va publica doar lucrări oculte, care se caută…  Planul mincinos al editurii Manuzio se identifică cu dorinţa ASP-ilor, care devin convinşi să publice la această editură. Dar dintr-o dată un plan iluzoriu este pus în practică şi devine real.

Ca un drum iniţiatic, călătoria pe care o faci citind acest roman, poate că este mai interesantă decât finalul. Pentru că, în final, misterul, dacă există, nu se dezvăluie. Marele plan rămâne ascuns aşa cum probabil trebuia,  rezolvarea misterului pare extrem de facilă şi se bazează tot pe o discuţie, de data asta a lui Casaubon cu Lia, care decide că acel petec de hârtie cu numerele misterioase era o simplă listă de cumpărturi. Finalul este, chiar dacă imposibil de a fi prevăzut,  pe potriva cărţii. Jacopo Belbo pune în joc o adevărată maşinărie, el inventează Planul, un vinovat, „un adevăr cu contururi ceţoase”. Crează o speranţă într-un secret, dar inventând, a creat o altă realitate în faţa căreia trebuia să dea socoteală şi devine martir al planului creat.

logo_club_lecturaAcum, la final de postare, mă gândesc că este posibil să nu fi prins eu ideea, să nu fi reuşit să redau ce-am crezut, ce-am înţeles. Am nevoie de voi, să mă completaţi, să vă scrieţi părerea povestind despre această carte. După îndelungi amânări, declar dezbaterea deschisă!

Despre asta a scris Beausergent aici, aici aici, aici aici, aici. Aştept să-mi trimiteţi link-uri, dacă aţi scris despre acest subiect.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Traduceri, traducători – autori, creatori


traduceri - traducatoriDupă cum mi-a şoptit beausergent într-unul din mesajele anterioare, ar trebui să povestim, dacă tot am vorbit de autori şi cărţi, despre traducătorii şi operele traduse. Cât la sută înseamnă traducerea pentru plăcerea lecturii şi cât de fidele sunt traducerile? Ce înseamnă fidel – ideea conţinută sau ad litteram? Traducerea ad litteram este o greşeală, una de care râzi când foloseşti Goole translator. Să respecţi ideea conţinută, zic eu, este mai important. Talentul literar şi vocabularul personal al traducătorului sunt importante în traducere. De aceea, cele mai reuşite traduceri sunt cele care sunt realizate de scriitori. Poate faptul că ei înşişi sunt creatori, că au un vocabular bogat şi un talent aparte – fac ca opera tradusă să fie înţeleasă şi asimilată cultural. Ce te faci însă cu traducerile care nu sunt bine realizate? Când limbajul este sec, când traducerea este defectuoasă, când structura frazei nu este una potrivită limbii române iar repetiţiile şi lipsa vocabularului sărăcesc textul? Atunci traducătorul face un deserviciu operei, pentru că lecturând traducerea percepi negativ şi originalul, pe care, de fapt, nu-l cunoşti. Mulţi dintre voi aţi scris că preferaţi să citiţi cărţile în limba originală. Ar fi de dorit să poată toată lumea face acest lucru. Adevărul este, totuşi, că puţini dintre noi pot face acest lucru. Eu, chiar dacă cunosc o limbă suficient de bine ca s-o înţeleg, prefer ca textul să fie tradus în română. Mă simt mai apropiată de carte, îmi vorbeşte mai pe înţeles, pe scurt – o simt altfel. Cunoaşterea unei limbi foarte bine înseamnă să gândeşti în aceea limbă, să nu trebuiască să faci în permanenţă efortul de a-ţi traduce în română fiecare cuvănt, frază. Iar adevărul ar fi că eu nu stăpânesc atât de bine nici maghiara, nici engleza (pe care le înţeleg foarte bine). De asta eu aştept mult de la traducători. Dacă o operă este bine tradusă o simţi de parcă ar fi scrisă original în limba ta. De aceea, zic eu, traducătorii sunt primii recreatori ai unei lucrări. Ulterior noi, citind cartea, recreem în minte imaginile, personajele, acţiunea descrisă în carte. Dar cei care transmit opera, cei care pot s-o pună în valoare sau, dimpotrivă, să o îndepărteze de cititori, sunt traducătorii. Eu am o stimă deosebită pentru această meserie şi mă bazez mult pe ei, dorindu-mi ca să traducă cât mai repede cărţile de care aflu şi pe care îmi doresc să le citesc. De asemenea eu compar munca traducătorului cu cea a scriitorului. De multe ori munca traducătorului Corneliu_M_Popescueste mai dificilă, dacă este bine realizată. Mă gândesc la traducerile de poezie, care trebuie să respecte şi ideea conţinută şi să găsească şi rimele potrivite în limba română. Dacă mă gândesc la traduceri, la poezie – automat îmi vine în minte numele lui Corneliu M. Popescu, declarat cel mai bun traducător al operelor lui Eminescu, după care s-au numit The European Poetry Translation Prize in memory of Corneliu M. Popescu, de către The Poetry Society at National Poetry Centre in London sau Concursul de Traduceri „Corneliu M. Popescu”, creat de Alexandru MITA si Mihaela LITEANU – Asociatia Culturalã EUROPEA.

translationsAm întâlnit mulţi traducători, unul din ei fiindu-mi şi coleg de servici. Fiecare din ei sunt specializaţi pe anumite domenii. Nu toţi cei care cunosc o limbă foarte bine, pot să şi traducă, spre exemplu, un text tehnic. De asemenea cei care cunosc bine limbajul tehnic nu au neapărat şi talentul creator pentru a traduce texte literare. Pentru fiecare gen de traducere îmi imaginez că traducătorul trebuie să aibă cunoştinţe de vocabular din domeniul respectiv – atât în limba pe o traduce, cât şi în limba în care traduce. Cunoaşterea la nivel de excelenţă a limbii române (dacă vorbim de traducerile în română) este esenţială pentru o traducere de calitate, iar talentul de a scrie este un alt atu. Am găsit un blog al unor traducători de carte. Articolele lor sunt foarte interesant scrise, frumos realizate, dovedesc talent, de asta sper că sunt şi traducători foarte buni. Nu ştiu însă ce anume au tradus şi n-am găsit pe blogul lor exemple sau titluri de cărţi traduse. M-a impresionat însă un articol pe care vi-l recomand Cel mai greu e să te desparţi de traducere.   

Pe de altă parte sunt cărţi foarte prost, slab traduse. Cât este vina traducătorului, cât a editurii care, s-ar putea spune că, preferă traducători începători pentru a economisi bani… ar putea fi o întrebare. Firesc ar fi să le dăm tuturor o şansă, iar cei tineri să poată începe de undeva. Editura însă, aşa cum bine spune şi Adinab pe Blogul de cărţi, ar trebui să urmărească şi să verifice traducerea realizată, să îndrume paşii tinerilor traducători. Puteţi citi mai multe despre această temă şi câteva exemple de cât de slabă poate fi o traducere în articolul Un „Huo” de la capătul curcubeului.

Ar fi multe de scris despre acest subiect. Am început acest articol imediat ce beausergent mi-a sugerat, totuşi n-am reuşit să-l termin cum mi-aş fi dorit. Chiar şi acum simt că ar trebui să continui şi să dau exemple de traduceri ce mi-au plăcut sau care dimpotrivă m-au îndepărtat de carte. Am fost plecată o perioadă şi n-am avut acces la internet, iar acum mă pregătesc de o altă plimbare de câteva zile. De aceea am zis să postez acum şi, eventual, să revin în comentarii cu amănunte.

Rugămintea mea, acum la acest final abrupt, să veniţi cu păreri, cu exemple de traduceri care v-au plăcut sau care, din contră, v-au dezamăgit. Scrieţi în aşa fel încât acest ciot de articol să poată fi îmbunătăţit – ca de obicei – de voi. Vă mulţumesc anticipat pentru asta.

 

 

Etichete: , , ,

De veghe în lanul de secară – de J. D. Salinger la Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

De veghe în lanul de secară – de J. D. Salinger la Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Povestim astăzi, aşa cum s-a hotărât anterior, despre romanul De veghe în lanul de secarăZabhegyező a scriitorului De veghe in lanul de secara.1jpgamerican J.D. (Jerome David) Salinger. Acesta s-a născut pe 1 ianuarie 1919, în New-York şi a murit la vârsta de 91 de ani (27 ianuarie 2010), în Cornish, New-Hampshire. Tatăl lui era evreu, iar mama sa provenea dintr-o familie catolică unde se regăseau atât rădăcini scoţiene, irlandeze  cât şi germane, dar după căsătorie şi-a schimbat numele din Marie în Miriam şi a trecut la religia iudaică. J.D. Salinger n-a ştiut că mama sa nu este evreică decât după vârsta de 13 ani, când a avut loc bar mitzvah său. În afară de faptul că a devenit celebru pentru romanul De veghe în lanul de secară, mai este cunoscut şi pentru faptul că a avut o fire solitară, care a detestat toată notorietatea pe care i-a adus-o romanul scris. A scris foarte puţine lucrări după acest roman şi nu a fost foarte doritor să publice. Ultima sa carte a apărut în 1965, iar ultimul interviu l-a acordat în 1980. S-a judecat cu suedezul Fredrik Colting, cel care a semnat sub pseudonimul D.J. California, o continuare a romanului De veghe în lanul de secară, reluând povestea lui Salinger, cu personajul Holden Caulfield, aici pensionar în vârsta de 76 de ani. Romanul acestuia s-a intitulat ”60 Years Later: Coming Through the Rye” („De veghe în lanul de secară, după 60 de ani”). Tribunalul american a interzis cartea şi i-a dat, prin urmare, dreptate lui J. D. Salinger. Puteţi citi mai multe despre asta AICI.

Romanul lui J. D. Salinger povesteşte despre Holden Caulfield, un adolescent rebel, (mai ales dacă este să privim din perspectiva anului în care a apărut cartea, 1951), care este la a treia exmatriculare din şcoală. Şcoala pe care urmează s-o părăsească este Pencey Prep, situată în Agerstown, Pennsylvania. De dat afară l-au dat pentru că picase la 4 materii. Singura la care trecuse şi la care avea mare talent, era literatura. Colegii săi nu păreau să fie foarte ataşaţi de el. Dar nici lui nu-i plăceau foarte mult. Un adolescent ce pare să nu relaţioneze cu nimeni prea bine, care, deşi nu pare să ştie, este îndrăgostit  de o prietenă din copilărie, Jane Gallagher. Aceasta şi sora sa Phoebe sunt singurele persoane de sex feminin care par să nu-l dezamăgească. Din cauza lui Jane se bate cu colegul de cameră, Stradlater şi decide să plece mai devreme acasă, la New-York. Călătoria lui, zilele pierdute prin New-York, oamenii întâlniţi şi trăirile sale sunt descrise în carte. Poate din cauză că personajul fuge „în lume”, cartea a fost comparată cu romanul lui Mark Twain, Aventurile lui Huckleberry Finn. Dar spre deosebire de Huckeberry Finn, Holden nu are pe nimeni alături. Se adăposteşte, ca după un paravan, sub şapca roşie de vânătoare. Şapcă pe care o scoate când crede că este văzut. Sună la diferiţi oameni, încercând să povestească cu cineva. Intră în vorbă chiar şi cu taximetriştii, întrebând ce se întâmplă cu raţele de pe lac, iarna. Niciunul însă, nu reuşeşte să-i înţeleagă preocuparea. Se duce într-o cabină telefonică, chiar la coborârea din tren, cu gândul să sune pe cineva. Este o persoană atât de introvertită, de retrasă, încât nu prea are prieteni. Nu ştie pe cine să sune, nu are pe cine să sune … aşa că iese din cabina telefonică.

The Catcher in the RyeRomanul, The Catcher in the Rye, a fost interzis, la vremea apariţiei sale, în unele state din SUA, atât pentru limbajul obscen şi pentru înjurături, cât şi pentru felul în care se vorbeşte despre catolicism. Un părinte îngrijorat a numărat de câte ori se înjură în roman (goddamm / blestemată – folosit de 237 de ori, bastard – de 58 de ori, Chrissake / numele Domnului de 31 de ori şi fuck / (tradus de dictionar ) dracu de 6 ori). Din cauză că romanul a fost interzis, sau poate tocmai pentru că tinerii s-au regăsit în descrierea adolescentului debusolat şi introvertit, foarte mulţi au cumpărat romanul, devenind un bestseller care şi-a păstrat popularitatea până azi. În fiecare an se editează 250.000 de exemplare ale acestei cărţi şi s-a ajuns la un total de 65 de milioane de exemplare vândute.

M-am întrebat de ce n-am văzut ecranizarea acestei cărţi, dat fiind popularitatea ei dar şi pentru că se studiază în SUA. Răspunsul a fost, că autorul nu a vrut să vândă drepturile pentru ecranizare. Nici unul din actorii, care s-au prezentat la casting, n-au fost pe placul lui. Una din amantele sale, Joyce Maynard a concluzionat zicând că singurul care ar fi putut interpreta rolul lui Holden Caulfield ar fi fost J.D. Salinger („The only person who might ever have played Holden Caulfield would have been J. D. Salinger.”). Pe de altă parte, Salinger a spus că romanul nu-i ecranizabil pentru că toată acţiunea şi trăirea sunt în gândurile lui Holden Caulfield şi acestea nu pot fi transpuse pe ecran.

Mi s-a părut că avem două personaje Holden Caulfield – cel căruia i se întâmplă toate, care nu ia atitudine când zabhegyezoar trebui, spune cele mai nepotrivite cuvinte, sau, pur şi simplu, încearcă să facă conversaţie cu oricine l-ar asculta. Pe de altă parte, este povestitorul Holden, cel care judecă situaţia, se judecă pe sine şi este extrem de sincer cu privire la ceea ce i se întâmplă, la sentimentele care-l încearcă. Îşi aminteşte cu drag de  fratii lui, faţă de care are un ataşament deosebit. Genialul Allie, fratele său mai mic, a murit de leucemie, dar în gândurile lui Holden este mereu prezent şi parcă viu, deşi regretat. Phoebe este cea cu care şi-ar dori să vorbească şi pentru care cumpără un disc, „Little Shirley Beans” cântat de Estelle Fletcher. Muzica este şi ea definitorie pentru personaj. Tot de la un cântec pleacă şi titlul cărţii „Comin’ Thro the Rye” – pe versurile lui Robert Burns. Plimbându-se prin New-York ascultă un copil ce cântă:

dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară” .”Asta m-a făcut să mă simt mai bine. Mi-a mai luminat puţin sufletul„. (Holden Caulfield în De veghe în Lanul de secară de J.D. Salinger).

Aminteşte de un coleg care fluiera extrem de frumos „Tin Roof Blues„, fapt pentru care a acceptat, să fie colegi de cameră, timp de 2 luni. La New-York merge la un local şi-l ascultă pe Eddie, care cântă bine, dar o ştie şi deci nu mai este atât de frumos. Holden are o scară de valori interesantă. Nu-i place Laurence Olivier în Hamlet, iar în Romeo şi Julieta – îl preferă pe Mercutio – care moare fără vină. Pe de altă parte citeşte mult, iar despre Hamlet scrie că:

De fapt ştiţi ce trebuia să fac? Să citesc piesa! Nenorocirea cu mine e că trebuie să citesc lucrurile cu ochii mei. Când le joacă un actor, mi-e foarte greu să ascult. Mă tot întreb mereu dacă nu cumva o să facă ceva aiurea„. (Holden Caulfield în De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger)

Foarte de acord cu Holden, aici – este întotdeauna mai bine să citeşti, să-ţi imaginezi tu, cele scrise. Personajul citeşte mult, chiar şi cărţi clasice cum este Întoarcerea băștinașului, a scriitorului Thomas Hardy, pe care simte că l-ar putea suna la telefon:”Mie îmi plac cărţile care, după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-l poţi chema la telefon ori de câte ori ai chef”… „Mai degrabă i-aş telefona bătrânului Thomas Hardy. Îmi place Eustacia Vye”. (Holden Caulfield în De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger)

Interesant e că ar prefera să facă meserii umile, nu să-i urmeze tatălui, avocat de succes şi cu mulţi bani, dar în acelaşi timp este, potrivit creşterii, un demn reprezentant al clasei sale, căruia nu-i plac lucrurile ieftine (geamantanele unui coleg, coşurile măicuţelor pe care le întâlneşte la New-York).

Nu vreau să epuizez subiectul. Declar deschisă discuţia la clubul de lectură şi hai Să povestim despre-o carte! Aştept cu nerăbdare părerile voastre pe marginea acestui roman. Cum aţi văzut voi povestea, ce v-a plăcut sau displăcut romanul, personajul …

Pentru cei care n-aţi votat încă cartea lunii aprilie sau cea pe trimestru puteţi s-o faceţi acum. Dacă aţi scris despre De veghe în lanul de secară – anunţaţi-mă, să vă trec link-urile de trimitere.

Puteţi să citiţi ce-a scris şi: Artele şi ştiinţele vieţii sau Sorin Lucian Berbecaru pe blogul său Recenzii beletrică ca urmare a acestei lecturi


 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: