RSS

Arhive pe categorii: Despre scriitori

…Să ucizi o pasăre cântătoare şi Go Set a Watchman, romanele scriitoarei Harper Lee – recomandări de lectură


Go set a watchman - HarperPe 14 iulie a avut loc, în Statele Unite ale Americii, lansarea cărţii Go Set a Watchman, a scriitoarei americane Harper Lee. Această carte, apărută la 55 de ani de la lansarea primului său roman, To Kill a Mockingbird / Să ucizi o pasăre sa ucizi o pasare cantatoarecântătoare a avut vânzări extraordinare. Vânzările au depăşit încă din prima zi atât recordul înregistrat de The Lost Symbol / Simbolul pierdut, cartea autorului Dan Brown, cât şi pe cel deţinut de trilogia erotică Fifty Shades / Cincizeci de umbre, scrisă de E. L. James (ceea ce nu poate decât să mă bucure). Editorii se aşteaptă ca, după primele săptămâni de vânzări, această carte să fie best-seller-ul anului 2015. Din ceea ce am citit despre carte, am înţeles că a fost scrisă anterior celei apărute în 1960, dar ca timp prezintă viaţa personajelor la douăzeci de ani după evenimentele din …Să ucizi o pasăre cântătoare. Cum a fost posibil acest lucru? La vremea când tânăra scriitoare a vrut să publice cartea, editorul ei, fascinat de fragmentele de amintiri ale micuţei Scout, i-a recomandat să scrie o carte din prisma copilului. Aşa a apărut noua carte ce ne spune povestea copilăriei lui Scout şi manuscrisul scris anterior a zăcut timp de 55 de ani într-o cutie de carton. Acum a ieşit la lumină. Aşteptăm cu nerăbdare să fie tradus şi la noi. Până atunci vă povestesc, şi în variantă video, despre romanul cunoscut de noi, studiat, apreciat şi rămas printre capodoperele literaturii, …Să ucizi o pasăre cântătoare, despre care am scris anterior mai amănunţit şi am comentat alături de voi AICI. Vă recomand cartea, dar şi filmul, pe care îl găsiţi spre împrumut în cadrul Secţiei de Artă şi Carte Franceză a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Un scriitor copil, Jake Marcionette, şi romanul său „Spuneţi-mi Jake” – devenit bestseller


Câţi dintre noi ştiu pe cineva genial, pe cineva extrem de talentat, pe cineva care a reuşit? Cred că toţi ne mândrim că am cunoscut, întâlnit sau ştiut măcar odată o asemenea persoană. Dar câţi dintre noi au avut determinarea să găsească în ei puterea de-a încerca, să rostogolească zarurile, să bată pe la uşi, să îşi prezinte creaţia, să convingă pe cineva să creadă suficient în ei pentru a-i ajuta? Ne uităm la unii dintre cei care au reuşit şi putem spune că acelora le-a fost mai uşor decât ne-ar fi nouă. Eu nu contest că poate mulţi dintre aceia au avut şi şansă, dar cred că în afară de asta este nevoie de multă muncă, de talent şi de mult curaj. Un exemplu de reuşită, pe plan literar, este şi tânărul scriitor american Jake Marcionette, despre care am vorbit anterior AICI. Despre cartea lui Jake vă povestesc şi în filmarea de mai jos, realizată pentru emisiunea O carte pe săptămână. Cu voi aş vrea să povestim despre reuşite, despre nereuşite, despre încercări sau despre care credeţi că este calitatea cea mai importantă pe care trebuie s-o aibă cineva ca să poate ajunge să-şi împlinească visele. Eu una mă declar fan al celor care încearcă, chiar dacă nu reuşesc. Voi?

 

 

Etichete: , , , , , , , ,

Pescăruşul Jonathan Livingston, de Richard Bach – recomandare de lectură


pescarusul-jonathan-livingston-editie-noua-completa-cu-un-capitol-final-inedit_1_fullsizeTocmai am terminat astăzi de citit Pescăruşul Jonathan Livingston, povestea scrisă de scriitorul american Richard Bach (n. 23.06.1936), apărută în varianta sa integrală, în 2014 la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ancăi Nemoianu. Am fost marcată profund la terminarea cărţii care, mă grăbesc s-o spun pentru cei grăbiţi şi fără prea mult timp, se poate citi foarte uşor, rapid (mi-a luat cam două ore s-o termin). Pe măsură ce citeam, ideile au dat năvală bulucindu-se, paralelele literare şi sociale transându-se în mintea mea mai întâi timid, aproape involuntar iar apoi extrem de ţintit. Fiecare gând, povaţă, sfat, situaţie pe care le găseam în carte, recunoscute ideatic şi filtrate prin prisma altor cărţi, poveşti, filozofii de viaţă pe care le-am citit, auzit sau trăit, m-au făcut să-mi dau seama că oricât de bine aş reuşi să prezint cartea, nu aş reuşi să transmit ceea ce am gândit, ceea ce am simţit. Mi-am notat, la cald, câteva din gândurile pe care această poveste mi le-a stârnit. Ceea ce m-a mirat nespus este cum de nu am citit această carte până acum, cum de mi-a scăpat având în vedere că a fost scrisă pe vremea adolescenţei mele, apărută în prima sa formă în 1970 (în original: Jonathan Livingston Seagull). Una din paralele literare pe care mintea mea le-a găsit, a fost cartea Micul Prinţ (a scriitorului Antoine de Saint-Exupéry) pentru că şi acolo mesajul, la fel ca şi cel al poveştii lui Jonathan Livingston, poate fi recepţionat diferit în funcţie de nivelul de înţelegere, în funcţie de vârstă, de pregătire, de înclinaţie, fiecare din noi înţelegând mai bine, mai profund, un anume aspect sau altul din întreaga parabolă. Ceea ce vreau să spun este că noi reţinem ca important ceea ce ne marchează, ceea ce recunoaştem în noi, chiar dacă, spre exemplu în Micul Prinţ, mesajul principal (derivat din deviza „Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor“) este importanţa prieteniei. Sunt convinsă că pentru cei care sunt pasionaţi de zbor (aviatori, paraşutişti, planorişti), povestea poate fi mai profund înţeleasă sub aspectul strict al zborului, pentru că la bun început pescăruşul Jonathan Livingston vrea să înveţe să zboare… altfel. Zborul este în fapt esenţa unei păsări, pescăruşii din Stol zburau pentru a-şi procura hrana, negândindu-se de fapt la zborul în sine. Parcugeau un zbor rutinat, ţipând, agitându-se, plojând şi luptându-se pentru resturile aruncate de pescari alături de ceilalţi membri din Stol.

Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează, ci hrana. (citat din Pescăruşul Jonathan Livingston, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014, p. 14)

seagull-in-the-sun2Jonathan îşi îngrijora părinţii pentru că aproape nu mânca, era slab şi pricăjit, dar zbura zilnic din ce în ce mai sus, executa picaje, se rotea în vrie căutând să descopere mişcări noi care să-i îmbunăţăţească zborul şi asta pentru că el, spre deosebire de ceilalţi, nu se gândea la zbor ca la un mijloc de supravieţuire, ci îl privea ca pe un scop în sine. Dorinţa sa era să atingă viteze din ce în ce mai mari, să plonjeze din înălţimi. Visa, îşi dorea cu ardoare zborul înalt, zborul care îţi oferă libertate, care să te facă din ce în ce mai bun, să te ajute să atingi noi limite, să depăşeşti orice restricţie, să devii desăvârşit. Dar ceea ce făcea el era atât de diferit, de neînţeles pentru ceilalţi pescăruşi din Stol încât nu puteau să-l accepte printre ei, aşa că l-au surghiunit pe Stâncile Îndepărtate… Dar faptul că a ajuns un proscris nu a putut să-l înfrângă ci i-a dat un nou impuls de-a învăţa, de-a cerceta, de-a zbura:

Ceea ce visase cândva pentru Stol câştiga acum doar pentru el: îşi desăvărşea zborul şi nu regreta preţul pe care-l plătise. Pescăruşul Jonathan descoperea că pescăruşii trăiesc atât de puţin din cauza plictiselii, fricii şi mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viaţa lui urma să fie lungă şi frumoasă. (op. cit., p. 36)

O parabolă a lumii noastre, a celor mai profunde credinţe, a eliberării spiritului de trup, de spaţiu sau de timp. Ce faci cu toată învăţătura, cu toată ştiinţa după ce-o obţii? Trebuie să o transmiţi. În câteva pagini Richard Bach reuşeşte să scrie esenţa despre relaţia dintre maestru şi discipol cât şi despre importanţa pe care iubirea aproapelui o are pentru desăvâşirea personală. Dar nu vă povestesc povestea pentru că mi-aş dori o dezbatere pe această temă. Vă recomand lectura cărţii iar pentru aceia dintre voi care aţi citit cartea mai demult, să o recitiţi pentru că în octombrie 2014 s-a adăugat un ultim capitol final, scris în 1970 dar omis de a fi editat odată cu restul manuscrisului în mod voit de autor la vremea aceea. Acest ultim capitol aduce completări, este surprinzător, schimbă şi oferă o cu totul altă perspectivă decât ni se oferea la finalul celui de-al treilea capitol.

Richard BachRichard Bach pretinde că ar fi un descendent, în linie directă, al familiei compozitorului Johann Sebastian Bach. Pe lângă o asemenea eventuală înrudire, se ştie sigur că a fost unul dintre fanii unui celebru pilot de aviaţie şi de curse pe nume John H. Livingston, aşa că numele personajului putea foarte bine să fie inspirat de aici. Jonathan înseamnă „Dar de la Dumnezeu” ceea ce, ţinând cont de mesajul cărţii, este o atribuire simbolică şi plină de înţeles a prenumelui ales pentru pescăruşul din poveste. Vorbeşte incredibil de pasionat despre zbor pe care l-a îndrăgit încă de când a zburat prima dată, la vârsta de 15 ani. Ulterior a ajuns un aviator experimentat, fiind fost căpitan pe avioane de vânătoare, care, după retragerea din viaţa militară, a zburat pe avioane de acrobaţie la mitinguri aviatice. Tot ceea ce a scris, inclusiv această carte, are şi o componentă autobiografică, pe care o utilizează ca bază pentru a-şi demonstra filosofia de viaţă, ideile. În august 2012 a avut un accident aviatic la aterizare, în urma căruia s-a ales cu un umăr rupt, dar mai gravă a fost o puternică lovitură la cap, care l-a ţinut în comă timp de o săptămână şi apoi timp de patru luni în spital, incapabil mai multă vreme să vorbească şi să-şi indeplinească cele mai de bază activităţi.  Atunci, în urma acestei experienţe aproape de moarte, s-a gândit prima dată să revadă şi să finalizeze cel de-al patrulea capitol al cărţii pe care l-a scris în tinereţe şi pe care nu l-a publicat. Finalul cărţii este, precum v-am spus, deschis dezbaterilor şi face conexiuni între zbor, idee, învăţător, credinţă, moarte şi lumea habotnică ce distruge idealul. Pescăruşul Jonathan Livingston a impresionat profund, a avut un succes răsunător, având vânzări (din 1970 până acum) de peste 60 de milioane de exemplare, primul milion în nici 2 ani de la lansare. S-a aflat pe lista de bestselleruri a publicaţiei „New-York Times” timp de 38 de săptămâni şi a fost pe primul loc timp de 2 ani la rând (1972-1973) în topul celor de la „Publishers Weekly”. Poate de aceea în 1973, Paramount Pictures o ecranizează. Filmul a fost premiat Golden Globe şi a primit două nominalizări la Oscar. N-am văzut decât secvenţe din acest film şi ştiu că muzica este compusă de Neil Diamond. Aştept să-mi spuneţi voi, dacă l-aţi văzut, cum v-a plăcut sau dacă impactul pe care l-a avut este comparabil cu cel al cărţii.

Vă las în compania muzicii lui Neil Diamond şi vă dedic vouă, tuturor celor care aţi fost, aţi încercat să fiţi Jonathan Livingston şi vă spun la toţi ceilalţi : BE (Fiţi !)

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cartea? Aţi văzut filmul? Ce părere aveţi despre oamenii deosebiţi, despre atipicii societăţii? V-aţi găsit vreodată în situaţia lui Jonathan Livingston? Aveţi (sau mai aveţi) idealuri? Cu toate opreliştile se pare că „pescăruşi” asemănători apar din când în când, indiferent de condiţiile vitrege. Aţi întâlnit un asemenea om? Puteţi să-mi recomandaţi alte cărţi asemănătoare?

 

Bibliografie: https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Bach ; http://www.literatureproject.com/ebooks-authors/Richard-Bach.htm ; http://pescarusullivingstone.blogspot.ro/ ; http://www.seattletimes.com/seattle-news/author-richard-bach-recovering-from-plane-crash-returns-to-inspirational-tale/ http://www.cinemarx.ro/filme/Jonathan-Livingston-Seagull-Jonathan-Livingston-Seagull-27239.htmlhttps://en.wikipedia.org/wiki/Jonathan_Livingston_Seagull_%28album%29

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Povestea doamnei Murasaki, de Liza Dalby – recomandare de lectură


povestea-doamnei-murasaki-produs_galerie_mareNu ştiu dacă ştiaţi, eu am aflat destul de târziu, că primul roman al lumii a fost scris de o femeie în urmă cu aproape o mie de ani. Este vorba despre cartea Povestea lui Genji (Genji monogatari) al scriitoarei japoneze Shikibu Murasaki (n. 978 — d. 1016). Dar oricât de interesant ar fi acest prim roman al lumii (care a apărut la noi într-o variantă prescurtată şi fragmentată a originalului, în 1969, în traducerea din limba franceză a Henriettei Yvonne Stahl) nu despre el vreau să vorbesc, ci despre romanul de debut al autoarei Liza Dalby, The Tale of Murasaki / Povestea domnei Murasaki, apărut la Humanitas Fiction în 2014 şi care este o nouă achiziţie a bibliotecii noastre. În această carte autoarea americană reuşeşte să recreeze, asemeni unui arheolog, din fragmentele istorice rămase, perioada, atmosfera şi profilul acestei misterioase prime romanciere a lumii. Având la bază o documentaţie solidă asupra perioadei şi  vieţii culturale ale acelei vremi în Japonia, romanul m-a dus cu gândul la un alt scriitor (J.R. Moehringer) şi o altă biografie imaginată despre care am vorbit recent (Sutton). Liza Dalby este o povestitoare înnăscută. Romanul ei de debut este impresionant, o frescă a societăţii acelor vremuri, plăcut şi interesant de citit. Citindu-l, afli nu doar despre viaţa autoarei Shikibu Murasaki, ci şi despre obiceiurile şi modul de viaţă japonez sau despre eticheta şi restricţiile impuse la curtea imperială a anilor 1000. Povestea vieţii reale a scriitoarei japoneze se întrepătrunde cu cea a Prinţului Genji, eroul romanului acesteia, Liza Dalby oferindu-ne şi povestea creaţiei acestui prim roman al lumii. Imaginat sub forma unor memorii pe care fiica lui Shikibu Murasaki le-ar fi găsit după moartea acesteia,  romanul este scris remarcabil, poetic, fascinant. Faptul că este scris din perspectiva personală a scriitoarei japoneze, că vezi viaţa povestită prin ochii acesteia, o simţi reală, o simţi vorbindu-ţi cu adevărat. Mi-a plăcut foarte mult şi faptul că romanul conţine şi poemele scrise de scriitoarea japoneză sau a celor cu care a întreţinut dialoguri versificate (care s-au păstrat ca documente). Versurile sunt scrise sub o forma waka, precursoare a poeziei haiku. Cu toate că epoca descrisă este atât de îndepărtată, citind cartea reuşeşti să te transpui în acele vremi pe care romanul le readuce la viaţă. Este o carte interesantă, captivantă, care prezintă personaje istorice reale, intrigi politice, ritualuri, etichetă şi o frumoasă poveste despre cum a reuşit o femeie neconvenţională să-şi depăşească condiţia impusă de canoanele societăţii, datorită minţii sale curioase şi talentului nativ de povestitoare, celebritatea aducând-o la curtea imperială.

Liza DalbyLiza Dalby (n. 1950, SUA) a vizitat prima dată Japonia în perioada liceului, ca parte a unui schimb cultural. La început i-a fost foarte greu, fiind prima şi singura elevă străină a univesitaţii Saga (1960). Cu toată bariera lingvistică, sau poate tocmai datorită efortului depus pentru eliminarea acesteia, Liza a început să aprecieze cultura, să asimileze mai bine limba şi comportamentul social.  Probabil atunci a fost momentul în care a început pasiunea ei pentru cultura japoneză. A învăţat să cânte la shamisen (instrument cu coarde, asemănător chitarei) lucru care ulterior i-a devenit folositor pentru a putea intra in lumea gheişelor. Acest lucru s-a întâmplat când a revenit în Japonia pentru a-şi da teza de doctorat în antropologie. Numele japonez pe care Liza l-a primit când a devenit membră a comunităţii gheişelor a fost Ichijiku, ea fiind de altfel şi singura străină devenită gheişă din Japonia. Cărţile ei ichigiku2non-beletristice Gheisa şi Kimono i-au adus recunoaşterea ca expertă în cultura japoneză. Precum J.R. Moehringer (care după apariţia cărţii sale Dulcele bar a fost angajat consultant pentru autobiografia lui Andre Agassi), Liza Dalby a fost atât consultanta lui Arthur Golden pentru romanul său Memoriile unei gheişe, cât şi a lui Steven Spielberg la ecranizarea acestei cărţi. Am simţit nevoia să subliniez aceste fapte biografice ale autoarei tocmai pentru a demonstra că, pe lângă talentul incontestabil de povestitoare, fina şi aprofundata cunoaştere asupra lumii nipone fac ca romanul Povestea doamnei Murasaki să fie atât de credibil, de real.

P. S. Câteva informaţii despre perioadă care mi-au stârnit interesul: În secolul al XI-lea, când a trăit Shikibu Murasaki, cunoştiinţele literare, artistice, erau apanajul bărbaţilor, femeilor nefiindu-le îngăduită scrierea cu caractere chinezeşti (preluată de japonezi prin Coreea), folosită de bărbaţi şi în scrierile oficiale. Femeile foloseau scrierea cu caractere japoneze, Hiragana. Această scriere care la început era folosită doar de femei sau în scrisori, a început să fie utilizată în literatură şi de bărbaţi. Cert este că, potrivit informaţiilor pe care le-am găsit, Povestea Prinţului Genji  (Povestea lui Genji) a fost scrisă cu acest tip de scriere.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi auzit de acest prim roman al lumii? Aţi citit cartea sau aţi văzut filmul Memoriile unei gheişe? Sunteţi atraşi de cultura japoneză? Aţi citit cartea Lizei Dalby? Ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce ştiţi despre gheişe?

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Înainte să adorm, un thriller psihologic al autorului S.J. Watson – recomandare de lectură


Mă fascinează lucrările de debut şi multe dintre recomandările mele sunt dintre acestea. Unul dintre romanele pe care le-am cititsj-watson recent şi de care am fost extrem de captivată este opera de debut a scriitorului englez S.J. Watson, Before I go to sleep / Înainte să adorm, apărută la noi la Editura Trei, în traducerea lui Laurenţiu Dulman. Indiferent de epoca în care au trăit autorii debutanţi, de pregătirea lor sau de tema cărţii, esenţialul pentru reuşită este ca ideea să fie interesantă, povestea credibilă şi bine scrisă în aşa fel încât cititorul să aibă senzaţia că prinde viaţă în faţa lui iar documentarea asupra temei, perioadei (în inainte sa adormcazul în care se scriu cărţi plasate în trecut) să fie temeinică. În cazul acestei cărţi, care este un thriller psihologic, este important că autorul a reuşit să-şi dozeze, să-şi structureze ideile şi evoluţia poveştii în aşa fel încât să realizeze un impact cât mai mare asupra cititorului. Se pare că autorul ar fi început 20 de romane (pe care le-a abandonat) până să găsească ideea din acest roman. Probabil a fost o muncă frustrantă dar, până la urmă, reuşita este ceea ce contează. În urma succesului fulminant al cărţii, în  2014 a apărut şi ecranizarea acesteia în regia lui Rowan Joffe şi interpretarea unor actori celebri: Nicole Kidman, Colin Firth, Mark Strong.

Mai multe despre carte şi autor puteţi vede în înregistrarea filmată pentru „O carte pe săptămână”, emisiune ale cărei inregistrări le puteţi vedea în pagina Video Blog.

 

 

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cartea? Aţi văzut ecranizarea acestei cărţi? Vă place genul – thriller psihologic? Ce alte cărţi sau filme de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Dacă ar fi şi la noi o Academie Faber, credeţi că v-aţi înscrie?

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Trilogia Divergent, de Veronica Roth – recomandare de lectură


Motto: „O singură alegere te poate transforma radical. O singură alegere te poate distruge. O singură alegere te va defini” (citat cop. 4 a volumului Experiment, de Veronica Roth, Editura Leda)

Divergent-2014Una dintre cele mai citite, mai comentate şi mai „la modă” lecturi care s-au votat şi pe care le-am citit în cadrul clubului de lectură „Să povestim despre-o carte” a fost trilogia Jocurile Foamei, a scriitoarei americane Suzanne Collins. Azi aş vrea să povestim despre tot o trilogie prezentând o lume distopică, scrisă tot de o scriitoare americană, Veronica Roth şi anume: Divergent (cu volumele Divergent, Insurgent, Experiment în limba română apărute la Editura Leda, Grupul Editorial Corint / A beavatott  în limba maghiară la Editura Cicero).Veronica Roth, Photo credit Wikipedia Am vorbit anterior despre autori care au debutat foarte devreme, despre autori care au debutat la o vârstă înaintată, iar acum trebuie să vă spun că deşi autoarea, Veronica Roth, nu se încadrează în lista celor mai tineri autori, este şi ea foarte tânără (născută pe 19 august 1988) iar Divergent a fost scris în vacanţa de iarnă a ultimului an de facultate iar drepturile de difuzare le-a vândut extrem de rapid, încă înainte de-a termina studiile (2010).  Sunt incredibili autorii care reuşesc chiar de la prima lor încercare. Bazându-se tocmai pe combinaţia care a avut succes anterior, aceea dintre lumea distopică, povestea de dragoste şi science fiction, Divergent, primul volum al trilogiei este şi cel care a avut un foarte mare succes, a fost premiat în 2011 pentru cel mai bun roman pentru adolescenţi şi tineri adulţi (Goodreads Readers Choice Awards, Young Reader’s Choice Award), a fost pe locul întâi într-un top 10, în alegerea tinerilor cititori (Teens’ Top Ten Vote) şi a atras foarte rapid atenţia producătorilor în vederea realizării unei ecranizări. Filmul, realizat în 2014, a fost o ecranizare reuşită, fiind premiat cu 7 premii. Voi mai povesti despre film, dar să revenim la cărţi: să vă spun ce mi-a plăcut foarte mult, ceea ce cred că a contat nu atât în lumea criticii, cât a cititorilor, faptul că este o lectură captivantă, că are o poveste interesantă, cu multe răsturnări de situaţie, că, în toată aceea lume post-apocaliptică şi-a făcut loc şi povestea de dragoste, că a avut un concept interesant iar finalul este atipic romanelor moderne americane.

divergentÎn primul volum, chiar de la primele pagini, facem cunoştiinţă cu Beatrice Prior şi fratele ei Caleb, care se află pe punctul de-a fi testaţi pentru a li se stabili apartenenţa la o facţiune. Lumea lor este un oraş, fostul oraş Chicago, aflat la 100 de ani de la un război apocaliptic. Puterea acestei lumi este cumva împărţită în cele 5 facţiuni (Abnegaţie, Candoare, Prietenie, Neînfricare şi Erudiţie), fiecare având rolul ei bine determinat în societate. Oamenii aparţinând facţiunilor se deosebesc prin calităţi, fel de a fi, înclinaţie şi culoarea hainelor. Abnegaţia poartă doar gri iar membri ei sunt altruişti; Neînfricarea poartă negru şi membri sunt curajoşi; Candoarea (care spune mereu adevărul şi nu lucrează cu jumătăţi de măsură) poartă alb-negru iar rmembri ei sunt extrem de sinceri; Prietenia poartă culori vii (roşu, galben) iar felul apartenenţilor acestei facţiuni este paşnic şi împăciuitor; Erudiţii poartă albastru şi sunt foarte inteligenţi. Cei din Abnegaţie, pentru că sunt altruişti şi dedicaţi societăţii, se află la conducerea acestui oraş-stat. Ei au în grija lor şi mulţimea care se află în afara facţiunilor, cei care n-au făcut faţă cerinţelor facţiunilor alese, sau care din motive diverse şi-au părăsit facţiunea. Cei din Candoare sunt avocaţi, judecători. Membri din facţiunea Prieteniei se ocupă cu agricultura. Erudiţii sunt cei care inventează, care cercetează şi sunt dornici de putere, desconsiderând celelalte facţiuni, cu precădere Abnegaţia. Neînfricaţii asigură apărarea oraşului, sunt curajoşi şi fără milă. Foarte puţini oameni bătrâni pot fi văzuţi în această facţiune, ei murind repede sau refugiindu-se în afara facţiunilor când nu mai pot să facă faţă cerinţelor facţiunii. Oamenii care sunt Fără Facţiune execută diverse munci ca personal de curăţenie sau muncitori ce servesc celelalte facţiuni şi trăind de azi pe mâine în locuri extrem de insalubre.

Factiunile DivergentLa vârsta de 16 ani tinerii supuşi obligatoriu testării ar trebui să fie ajutaţi să aleagă singurul drum potrivit lor. Dar indiferent de facţiunea de provenienţă şi de testare, aceştia pot să aleagă orice facţiune şi-ar dori. Au libertatea de a alege dar dacă nu fac faţă  cerinţelor specifice facţiunii alese, ei nu se pot întoarce nici la părinţi şi nici nu-şi pot alege o altă facţiune. O lume dură cu reguli extrem de stricte. Lozinca „facţiunea înaintea sângelui” este cea care ne arată cel mai bine că odată ce alegi un drum, eşti obligat să mergi pe el, uitând vechea viaţă. Ce te faci însă când testarea nu te lămureşte, nu îţi arată drumul pe care trebuie să mergi mai departe? Testarea Beatricei Prior este neconcludentă, aceasta putând alege între trei dintre facţiunile existente: Abnegaţie, Neînfricare şi Erudiţie. Primeşte o denumire de care nu auzise până atunci – Divergentă – şi este sfătuită să nu spună niciodată nimănui despre acest lucru, pentru că se află în mare pericol. În ziua alegerii ea decide să-şi părăsească părinţii şi Abnegaţia unde a fost crescută şi alege Neînfricarea. Dacă părinţii ei (mai ales mama ei) n-au fost uimiţi de alegerea ei, cu totul altfel au stat lucrurile când l-au văzut pe Caleb, fiul lor, alegând Erudiţia deşi până atunci părea să fie modelul de om perfect pentru Abnegaţie. Lucrurile stau cu atât mai prost cu cât Erudiţia şi Abnegaţia se află într-un conflict puternic. Erudiţii contestă felul de-a guverna al Abnegaţiei, acuzându-i de proastă gestionare a fondurilor obşteşti, dorindu-şi de fapt să conducă chiar ei. Pe acest fond de conflict, Beatrice îşi începe antrenamentele foarte dure ale Neînfricării. Primul pas este să ia un tren din mers, să coboare sărind tot din mers pe o clădire şi să se arunce în gol fără să ştie ce o aşteaptă la aterizare. divergent four trisPovestea de iubire poate că începe chiar de la acestă aterizare, când Tris îl întâlneşte pe Four (Tobias), viitorul ei instructor. Povestea de iubire se contruieşte cu paşi mărunţi, dar siguri. Totuşi nu este lipsită de dramatism. De altfel relaţiile par să fie conflictuale între facţiuni şi implicit între oameni. Tobias are o relaţie tensionată cu părinţii lui, Tris este în conflict direct cu fratele ei, iar acesta pare să facă parte cu adevărat din Erudiţie şi să aplice sloganul „facţiunea înainte de sânge”.

Cum poţi  scăpa de manipularea strategică a celor mai inteligenţi oameni? Cum pot aceştia să înfrângă celelalte grupări fără să piardă oameni din propria lor facţiune? Ce poate să iasă dintr-un conflict deschis, cât de periculoasă este inteligenţa când nu este dublată de căldura iubirii, înţelegerii şi care poate fi singurul aliat pe care Neînfricaţii îl pot avea într-un război în care pare că nimeni nu este aşa cum se presupune a fi? Cât rezistă iubirea când este supusă unor teste pe viaţă şi moarte? Dar prietenia?  Asta deja este volumul doi 🙂 Pe de altă parte curiozitatea te roade de la începutul romanului să ştii ce s-a întâmplat cu restul lumii, cu celelalte oraşe şi state ale Americii şi de cine se apără conducătorii acestui oraş de parcă ar fi sub atac, avându-i pe Neînfricaţi drept apărători?! Afli acest lucru abia în cel de-al treilea volum. Dacă din primul volum v-am spus unele amănunte tocmai pentru că a fost deja ecranizat, a rulat şi la televizor nu demult şi probabil v-aţi familiarizat cu lumea distopică şi protagoniştii ei, nu vreau să insist asupra poveştii care continuă tocmai pentru că eu, citind am fost extrem de surprinsă de felul în care autoarea a ştiut să „învârtă” acţiunea, mi-a plăcut cum a dezvoltat romanul şi de aceea aş vrea să păstrez această surpriză intactă pentru voi. Pot să vă spun că am comparat des în minte această carte cu Jocurile Foamei. Dacă acea carte a fost prima distopie modernă pe care am citit-o (comparând-o cu lumile distopice clasice ale lui Orwell, Kafka) şi mi-a plăcut prin noutatea subiectului, a tinerilor aflaţi într-o încercare mortală care reuşesc să răstoarne o lume întreagă, aici noutatea nu mai este tema – lumea este distopică, personajele sunt tot tineri aflaţi parcă într-o cursă permanentă, ameninţarea morţii planând mereu deasupra lor – ci realizarea ei, cursivitatea, conexiunea de date care se realizează până la sfârşitul celui de-al treilea volum şi finalul total neaşteptat. Ca cititor eşti în „primul rând”, trăieşti povestea şi afli totul odată cu eroii cărţii.

experimentÎn primele două volume ale trilogiei Divergent povestea se spune văzută prin ochii lui Tris (Beatrice) Prior. Analizând romanele trilogiei Jocurile foamei ziceam că mi s-au părut cumva inegale ca valoare, pe cel de-al treilea simţindu-l mai puţin lucrat, oferind puţină lumină asupra acţiunilor tocmai cauză că era povestit doar de Katniss, care nu participa la toate discuţiile ce ţineau de politică şi nu era la curent cu toate deciziile care se luau. În volumul Experiment, cel de-al treilea volum al trilogiei Divergent, autoarea a decis să explice mai bine şi mai atent fiecare decizie, împărţind capitolele între cele două personaje principale, Tris şi Tobias (Four). Astfel vedem ceea ce gândesc şi simt acestea iar povestea capătă o cu totul altă perspectivă. Povestea de dragoste este şi ea prezentă, are savoare şi oferă sprijin personajelor în momente grele, dar este şi motivul pentru care uneori deciziile luate par să lovească mai adânc în sufletul celuilalt. Acţiunea este alertă, iar întorsăturile de situaţie precum şi lumina pe care o face cel de-al treilea volum asupra societăţii distopice din Chicago, a lumii din afară sau a guvernelor manipulatoare care conduc experimente sunt neaşteptate. Am citit cu mare plăcere, extrem de rapid şi cu mare nerăbdare să văd finalul… Nu vă spun nimic mai mult, dar vă recomand cărţile cu mare căldură.

Tris-and-Four-image-tris-and-four-36169912-587-587Revenind la filmul care ecranizează primul volum al cărţii, în regia lui Neil Burger şi avându-i ca protagonişti pe Shailene Woodley, Theo James, pot să vă spun că mi-a plăcut, că a urmat foarte aproape cartea, că cele 7 premii despre care vorbeam au fost câştigate datorită unui bun casting, a unei bune interpretări, a unei excelente chimii între protagonişti, a unor foarte bune şi reuşite efecte speciale. Aştept cu nerăbdare să văd ecranizarea şi pentru următoarele volume. Dar… indiferent cât de reuşit este filmul, cât de captivantă realizarea, parcă mie tot cartea mi-a plăcut mai mult. Dar trebuie să recunosc că faţă de ecranizarea primului volum al Jocurilor Foamei (care m-a dezamăgit cumplit) acest film a reuşit să ofere cititorilor o variantă credibilă, reuşită, atât pentru personajele cât şi pentru lumea distopică descrisă în carte.

Puteţi găsi cărţile în limba engleză în bibliotecă (Divergent, Insurgent, Allegiant) iar în română, cel de-al treilea volum (Experiment) este în prelucrare, fiind în curând pe rafturi pentru împrumut. Dacă volumele sunt împrumutate, puteţi face rezervare pentru fiecare titlu. De asemenea cărţile se găsesc şi în limba maghiară la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Question mark of booksÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cărţile? Aţi văzut filmul care ecranizează primul volum? Vă plac romanele de acest gen? Dacă aţi citit – ce anume v-a plăcut? Ce anume credeţi că aţi fi schimbat, aţi fi scris altfel dacă aţi fi fost în locul autoarei?

 

 

 

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Zânuţa Dora-Li şi vrăjitoarea Ciumfi, de Anastasia Popa – recomandare de lectură


Zanuta Dora Li si Vrajitoarea CiumfiAstăzi vreau să facem un popas într-o lume a basmelor, a literaturii pentru copii, vorbind despre cartea Zânuţa Dora-Li şi vrăjitoarea Ciumfi, a scriitoarei Anastasia Popa, apărută la Editura Carminis din Piteşti. Cartea a poposit întâmplător sau voit în jurul meu şi m-a atras deja de la titlu. Este o carte frumos ilustrată (ilustrator de carte: Giogian Gînguţ), aşa că mi-a plăcut şi aspectul ei. Am fost pe jumătate câştigată, pe de-a-ntregul m-a prins textul şi am făcut o călătorie, nu doar în lumea fantastică pe care o descrie autoarea în frumoasa carte, ci şi în amintirile copilăriei mele. În primele pagini, zânuţa Dora-Li are o mică altercaţie (cu totul şi cu totul neobişnuită unei zâne) cu un mic pitic pentru o ciupercă. Mintea mi-a zburat fără voie la Csipike, az óriás törpe / Cipi, acest pitic uriaş, de Fodor Sándor, carte19-24_cipi_acest_pitic_urias_-_livia_rusz pe care am citit-o cu plăcere în copilărie. M-am gândit că şi această carte, precum aceea, este potrivită pentru a descreţi frunţile celor mari şi a trezi curiozitatea celor mici. Îmi şi imaginez cum ar asculta copiii despre păţaniile micuţei zânuţe, rămasă singură şi vrăjită de o vrăjitoare rea… Dar să încep cu începutul: Vrăjitoarei Ciumfi i s-a acrit  să vadă atâta bunătate, frumuseţe, soare, flori, fericire şi zâne ce sosesc din Tărâmul Fermecat, dis de dimineaţă şi protejează cu magia lor pădurea şi poieniţa peste care ea, Ciumfi, şi suratele ei vrăjitoare domnesc noaptea. Nemulţumirea ei este cu atât mai mare cu cât, această zi era o zi specială pentru zâne, ziua cea mai lungă din an (ceea ce înseamnă bineînţeles că urmează noaptea cea mai scurtă). Vrea să le dezmorţească din resemnare pe Piticotprietenele ei Mălu şi Trăguna, dar ţi-ai găsit! Acestea erau impasibile, acceptând „lucrul arhicunoscut” că zilele, cu lumina şi frumuseţea lor sunt ale zânelor iar nopţile misterioase, bălăriile şi mărăcinişurile sunt ale vrăjitoarelor. Aşa că Ciumfi, rămasă singură, s-a hotărât să le arate lor şi tuturor vietăţilor magice sau mai puţin magice, ce poate face ea, singură, pentru a schimba această stare de lucruri. De aici, până la a pune un plan în mişcare este puţin, chiar dacă îi va fi mai greu, când planul ei va reuşi, nu va împărţi meritele cu nimeni! Primul pas este să găsească o adiere de nemulţumire în sufletul pur al vreunei zâne peste care să arunce vraja pregătită. Spre necazul ei, totul strălucea, totul era bine, natura fiind plină de viaţă, iar micile zâne se bucurau jucându-se, zburând şi dădăcind fiecare plantă aflată în grija lor. Toată bunătatea, hărnicia şi veselia o copleşeau şi-o lipseau de puteri. Doar micuţa zânuţă Dora-Li sta visătoare pe o ciupercă şi se gândea cu nerăbdare la cadoul pe care prietenul ei, elful Miriam i-l promisese, ignorând veselia Sorb Baltaretuldin jur şi munca pe care trebuia s-o facă, pentru ca minunea de poeniţă să arate atât de frumos. Atât i-a fost de ajuns vrăjitoarei: o pâclă deasă, ţesută din vraja ei se abătu asupra micii zâne şi ca urmare aceasta s-a certat cu piticii, şi-a folosit bagheta magică pentru a le smulge tichiuţele de pe cap (lucru grav de tot în lumea piticilor). Buimăcită de propria faptă, Dora-Li nu ajunge să intre la timp pe poarta ce o duce spre casă şi rămâne singură, la discreţia nopţii şi a vrăjitoarei celei rele. Prietenii ei sunt în Tărâmul magic, piticii sunt supăraţi pe ea. Este o mică zână fără puteri pentru că bagheta magică s-a transformat într-o simplă nuia de alun din cauza faptei sale. Ce se va întâmpla cu micuţa zânuţă? Cine o va ajuta? Cine o va găsi? Ce îi va face vrăjitoarea cea rea? Îi reuşeşte planul malefic? Cine poate s-o înfrunte şi cum se va termina povestea? Iar piticilor le trece supărarea? Doar n-o să vă spun eu toată povestea pe care deja Anastasia Popa a scris-o atât de frumos! Vă recomand să găsiţi cartea şi s-o citiţi copiilor, nepoţilor voştri, lor o să le placă şi cred că va fi un câştig şi pentru voi (pentru mine a fost cu siguranţă unul!).

Vrajitoarea Ciumfi si Dora-LiCe mi-a plăcut în această carte? Că are o poveste captivantă şi educativă totodată, cu răsturnări de situaţie dar, mai ales, faptul că personajele ce au prins viaţă în această lume fantastică, au fost inspirate din mitologia românească. Îi întâlnim pe Statu-Palmă-Barbă-Cot, Zâna Zânelor, Dafnius (bătrânul duh al pădurii) alături de personajele create de autoare (zânuţa Dora-Li, elful Miriam, simpaticii păianjeni Arahnir şi Arahnia, Şarşir Marele Şarpe Alb, gnomul Gotic sau Sorb Băltăreţul) de pitici şi de toate celelalte vieţuitoare ale pădurii. Am înţeles că autoarea, Anastasia Popa, a început un proiect care se numeşte „Fairyland”, în care îşi doreşte să recreeze lumea fantasy cu personaje mitologice româneşti pe care copiii le-au întâlnit în alte poveşti şi basme. Acestă dorinţă a autoarei poate să vină şi din dragostea pe care ea, ca cititor, dar şi ca dascăl, o simte pentru fabuloasele noastre personaje de basm. Din păcate, acum întâmpină unele greutăţi în a-şi atinge obiectivul, unele de natură financiară. Eu sper ca acest proiect să reuşească pentru că noi toţi avem nevoie de ceva frumos, de un popas pe care să-l facem împreună cu copiii noştri, cu nepoţii. Autoarea simte o atracţie pentru această lume a basmelor şi asta se datorează unor influenţe deosebite pe care le-au avut tatăl ei, dar şi bătrânii satului care i-au insuflat dragostea pentru poveşti şi basme. Ştiu asta, pentru că am povestit puţin cu scriitoarea şi a fost amabilă şi mi-a răspuns în scris la câteva întrebări:Interviu de sufletDe ce scrieţi carte pentru copii?

Cum am ajuns sa scriu pentru copii? Cu siguranţă o predispozitie nativă alături de care a intervenit „mana destinului” printr-o serie de întâmplări ale vieţii. Literatura pentru copiii este şi un refugiu din faţa realităţilor dure sau chiar crunte ale lumii. Acolo binele învinge mereu, domnesc bunătatea, nevinovăţia, puritatea şi poţi imagina lumi, universuri aşa cum ţi-ai dori să existe sau poate cum au fost odinioară, demuuult, taare demult. Aşa îşi începeau frumoşii bătrâni din copilăria mea povestile, al caror număr era fără sfârşit. Pe atunci bătrânii şi bătrânele din satul meu erau frumoşi, demni, cu minţile clare, plini de înţelepciune şi ştiau aproape totul începând de la „facerea lumii”, şi până la sfârşitul ei. Fiecare obiect sau întâmplare îşi avea sensul ei şi cu toţii aveau darul de a deschide, într-o clipită, ferestre magice prin care te teleporta în cele mai neaşteptate lumi. Erau vremuri grele, începutul anilor ’60, dar ei păcăleau istoria cu poveşti şi cunoşteau taina veşniciei, a timpului etern. Mi-l amintesc pe tata, care, în aceleaşi vremuri ne citea seara, la lumina lămpii, întregii familii aşezate în jur, ba chiar şi vecinilor, poveştile lui Ispirescu. Citea cu pasiune, fiindcă-l interesau şi pe el care nu avusese timp de citit. Muncise de mic, precum aproape toţi copiii de la ţară şi-l luaseră mai apoi, în primire, grijile vieţii.

 A mai fost o întâmplare incredibilă. Eram elevă în clasa I şi străbăteam drumul spre şcoală, alături de un baieţel cu vreo doi ani mai mare decât mine. Tovarăşul şi prietenul meu de drum era un copil mai deosebit. (Fiul unor învăţători cu familia destrămată din motive politice, pasat pe la rude mai mult sau mai putin binevoitoare). Într-o dimineaţă, a venit cu o carte din biblioteca părinţilor şi învăţătorul l-a pus să ne citească din ea (învăţam în clase simultane). In acea poveste se spunea despre doi copii Gretchen şi Karl, vecini şi cei mai buni prieteni din lume. Era povestea Crăiasa Zăpezii, a marelui Andersen dar eu n-am reţinut nici autorul nici titlul ei. Pe atunci cărţile erau rare, un adevărat lux. Lui Karl îi pătrunsese în inimă un ciob din oglinda vrăjitorului cel rău şi apoi a fost răpit de Crăiasa Zăpezii. Sărmana Gretchen a pornit în căutarea lui. Avea să-l găsească? Orele s-au terminat şi urma să aflăm a doua zi când băiatul cel nou urma să ne citească mai departe. Aveam mintea vrăjită de poveste şi abia aşteptasem dimineaţa şi începerea orelor de şcoală. Dar….surpriză! Băiatul nu mai venise în acea zi şi n-a venit nici în zilele următoare. Fiindcă părinţii aveau probleme, fusese dat în grija altor rude, altundeva. În mintea mea, întrebările despre soarta lui Gretchen şi Karl, se întrepătrundeau cu întrebările despre cea a micului meu prieten. Afară era tot iarnă, iar eu tare aş fi pornit să-l caut asemenea eroinei din poveste. Dar nu aveam povestea la îndemână, nu ştiam ce facuse ea mai departe şi dacă îl regăsise în cele din urmă. Cred că a urmat în sufletul meu de copil cea dintâi mare şi neexprimată tristeţe.Căutam cartea, de acolo trebuia să vină leacul şi răspunsurile, gândeam eu. Şi pentru că nimeni nu mă putuse desluşi, am început să citesc toate cărţile pentru copiii pe care le puteam găsi în acele timpuri depărtate. Aşa a început pasiunea mea pentru citit. L-am descoperit şi pe Andersen, iar, mai târziu la începutul adolescenţei s-a reîntors şi acel băiat alături de tatăl său care-şi ispăşise nedreapta osândă politică. Numai că, spre deosebire de Gretchen eu n-am mai putut reînnoda firul fraged al unei prietenii începute în iarna cu zăpezi bogate, în drumul spre şcoală. Căpătasem în schimb, prietenia cărţii.

Cum aţi găsit editura care să vă publice prima carte? Ce alte cărţi aţi publicat de atunci?

 În 1999 am publicat şi prima cărticică „Legenda ariciului”. Editorul, un tip priceput în afaceri a făcut invesţii minime. Fără ilustraţii şi hârtie de calitate, cartea s-a vandut bine, pentru conţinutul ei după exprimarea cititorilor. Am descoperit mai târziu, pe un site dedicat copiilor că nişte mămici vroiau să mă cunoască, să ştie mai multe despre mine şi chiar găsiseră cu greu, în Bucureşti, ultimele exemplare. Am lucrat apoi şi cu alte edituri unde au apărut cărţi de povesti, proză rimată: „Poveştile Iernii”, „Poveştile Primăverii”, „Excursie prin dicţionar”, „Iana, vrăjitoarea poznaşă”, „Prinţesa şi melcul Leodor” (Publishing USA postate şi pe Amazon), „Abecedarul vesel”.

Apreciez mult editura Carminis de la Piteşti care lucrează cu profesionalism şi cu multă dragoste de carte fără a pune în prim plan câştigul material. După cum ai văzut, cartea Zânuţa Dora-Li şi … este un adevărat album de artă. Tot acolo am publicat şi „În împărăţia animalelor-alfabetul în jocuri ghiduşe” la fel de frumos realizată.

Ce cărţi preferaţi? Sunteţi fan al cărţilor fantasy şi în special al seriei Harry Potter? Aveţi un personaj, o carte favorită?

 Îmi plac cărţile de referinţă, cele care înving barierele timpului rămânând nemuritoare. O carte bună, chiar dacă este scrisă pentru copii se poate adresa tuturor vârstelor. Micul print, Selma Lagerlof bunăoară, sunt cărţi şi autori la care mă întorc de când mă ştiu şi în care descopăr şi redescopăr mereu câte ceva pentru sufletul meu. Îmi place literatura engleză pentru copiii. O consider cea mai bună şi a dat o galerie de personaje celebre. Îl îndrăgesc pe „Cipi, acest pitic uriaş”, de Fodor Sándor, care îmi descreţeşte deseori fruntea (n-a mai fost reeditată, din păcate) şi nesfârşita duioşie din „Dumbrava minunată” a lui Sadoveanu. Îl iubesc pe Guguţă a domnului Spiridon Vanghelie care a cucerit o lume întreagă, şi pe Habarnam al scriitorului rus Nosov.

Încerc să aflu şi să citesc ce se scrie în lume în aceste vremuri. Nu pot ţine pasul cu toate apariţiile dar am citit „Jurnalele puştilor şi puştoaicelor” care arată viaţa copiilor de peste ocean, preocupările lor, modul de a vedea lumea. Despre copiii din partea noastră de planetă nu se stie nimic, nu avem timp şi altele pentru ei de atâta politică şi scandaluri. Reprezintă, pur şi simplu un vid pe harta Copilăriei.

Am descoperit o autoare engleză pe care am îndrăgit-o de asemenea şi care a creat personaje incredibil de simpatice. Este vorba de Kaye Umansky şi personajele sale Pongwiffy cu al său „vamiliar de vrăsitoare”, Hugo. Este un hamster plin de personalitate şi umor evadat dintr-o „gujga” şi revoltat pe condiţia hamsterilor folositi drept animale de companie. Şi să n-o uit pe „Micuţa vrăjitoare” a celebrului autor german Ottfried Preussler.

In ceea ce mă priveşte abordez un stil jucăuş, colorat, pitoresc şi vesel.Cărţile pentru copii trebuie să evite expresiile şi limbajul violent, răul, întunecimile. Chiar dacă în final binele învinge, călătoria în adâncul răului poate lăsa neştiute urme.

Am remarcat (după ce am primit răspunsul pe mail) că pentru amândouă cartea lui Fodor Sándor a rămas favorită şi a fost una dintre cărţile plăcute, citite în copilărie, la care ne-am reîntors în timp. Dacă aţi citit-o şi v-a plăcut sunt convinsă că o să vă placă şi Zânuţa Dora-Li şi Vrăjitoarea Ciumfi. După părerea mea este greu să scrii carte pentru copii. Este cu atât mai frumos să reuşeşti să o faci bine. Din cele câteva întrebări nu ştiu dacă voi aţi reuşit să o cunoaşteţi pe autoare, eu sper că da. Ce pot să vă spun că este o persoană caldă, cu o voce potrivită să spună poveşti, ale cărei cărţi sunt exact cum spune: au un stil jucăuş şi vesel. Ce pot să vă spun în plus? Această carte a fost lansată la Târgul Internaţional Gaudeamus, în 2012 şi a fost nominalizată în 2013 la premiile Uniunii Scriitorilor Români.

help-books-aj.svg_aj_ash_01Întrebările de final ale bibliotecarului: Care au fost (sau sunt) cărţile pentru copii pe care le-(aţi) preferat(i)? Ce credeţi despre literatura pentru copii şi tineret de astăzi? Aţi fost tentaţi să scrieţi? Aţi publicat cărţi? Vă doriţi să reuşiţi asta? Ce aţi fi întrebat-o voi pe d-na Anastasia Popa?

 

Puteţi vedea şi prezentarea filmată, realizată şi pentru această carte pe pagina destinată VideoBlog-ului 

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: