Ştiţi cărţile acelea, care vi se cuibăresc în suflet şi care, chiar dacă nu vă amintiţi fiecare detaliu, vă rămân vii în amintire? Acelea la care vă gândiţi printre primele, dacă vă întreabă cineva, pentru o recomandare de carte bună? Astăzi vă povestesc despre o asemenea carte care mi-a rămas la inimă şi pe care eu, cu cel mai mare drag o recomand. Este vorba despre „Nad Niemnem” (titlul original în poloneză) / Pe malurile Niemenului a scriitoarei poloneze Eliza Orzeszkowa (n.06.06.1841-d.18.05.1910), apărută la Editura Univers în 1986 şi care, din păcate, nu a fost reeditată. Ea însă poate fi găsită la noi în bibliotecă şi în anticariate. Deşi pentru fiecare dintre noi sensul de „o carte bună” poate fi diferit, sunt acele cărţi care pot acoperi preferinţele mai multora dintre noi pentru că sunt extrem de bine scrise, pentru că te transpun într-o lume ce pare reală, tangibilă, iar personajele prind viaţă rămânând în amintirea ta precum într-un univers paralel, întrebându-te ce s-a întâmplat mai departe, ce-or mai fi făcut după ce s-a terminat povestea scrisă în carte. Pentru aceia dintre voi care doresc să ştie ce gen literar şi cam despre ce este vorba în roman, vă pot spune că este un roman ţărănesc, un roman de epocă, un roman de dragoste, un roman frescă a unei perioade istorice. Puteţi să citiţi dacă v-a plăcut Mândrie şi prejudecată, fiind scris în aproximativ aceeaşi perioadă de timp, putând face o comparaţie între lumea rurală engleză şi cea poloneză din Lituania la finalul anilor 1800. La vremea când am citit prima dată romanul, aşteptam cu nerăbdare să văd cum evoluează povestea de dragoste a eroilor principali, dar după ce am terminat romanul am rămas cu mult mai mult decât o poveste de dragoste pentru că în filele lui cuprinde şi amintirea unor vremuri dureroase care sunt încă vii în conştiinţa eroilor cărţii şi le mai arde încă sufletul celor care au trăit să povestească. Este vorba despre Revoluţia din ianuarie (1863-1864), când polonezii şi lituanienii s-au ridicat împreună împotriva Imperiului Rus. Atunci s-au adunat laolaltă atât nobili, cât şi membri ai comunităţii, cum era şleahta (marea şi mica nobilime) şi aşa zisa clasă de jos, ţăranii. Atunci, pentru o scurtă perioadă de timp, aceştia şi-au uitat graniţele ce-i despărţeau şi au împărţit aceleaşi vise, au luptat pentru aceleaşi idealuri, s-au ridicat la luptă din aceeaşi iubire a pământului strămoşesc. Dar această perioadă este doar în amintirea celor rămaşi, celor care n-au pierit în lupte.
La peste douăzeci de ani de acele momente, graniţele între clase şi normele sociale parcă sunt parcă mai bine trasate şi lumea a redevenit convenţională. Mica nobilime a sărăcit, se vede din descrierea conacelor care ar necesita reparaţii, a mobilelor temeinic lustruite, dar care au văzut vremuri mai bune şi din lipsa unor lucruri de artă ce se văd că au fost vândute pentru a asigura traiul zilnic. Între aceştia şi ţăranii mai avuţi pare să nu fie mare diferenţă, poate doar o iluzie susţinută cu efort. Pe de altă parte, marea nobilime desconsideră mica nobilime, relaţiile de căsătorie între cei cu averi mari şi fetele fără avere, chiar aparţinând micii nobilimi scăpătate, sunt descurajate din start. Ce ar trebui să se întâmple pentru ca aceste graniţe să poată fi încălcate, şterse? Aici începe povestea eroinei Justyna Orzelska. De la bun început ni se arată că ea suferă de pe urma unei dezamăgiri, o dragoste care a crescut din copilărie pentru Zygmunt Korczyński. El făcea parte din marea nobilime, iar pentru familia lui ar fi însemnat o mezalianţă şi nu a fost de acord cu Justyna, tânărul găsindu-şi o nevastă mai „potrivită” cu cerinţele societăţii. Aşa se face că Justyna s-a întors înapoi la Korczyn. Dar nici Korczyn nu este de fapt casa ei, ci doar locul unde vărul mamei ei i-a primit să locuiască pe ea şi tatăl ei, Ignacy Orzelski, după ce acesta şi-a pierdut averea şi a rămas văduv. Pentru o fată îngăduită de milă, ea este mai „originală” şi neconvenţională decât şi-ar dori membrii elevaţi ai clasei din care face parte. Ea este frumoasă şi atrage privirile. D-nul Rózyc fiind unul dintre cei interesaţi de ea:
Ai pus ochii pe ea, nu? Nu-i rea ce-i drept, dar mie nu mi-e simpatică… e rece… aspră… prea originală. […] Are o rentă de cinci mii la domnul Benedict, ce zestre poate fi asta… n-are nici o zestre… dar e mândră ca o prinţesă şi rea ca o viespe. [Op. cit., p. 53].
Cine o înţelege mai bine şi, într-un fel se află în aceeaşi situaţie, este Marta Korczynska, sora lui Benedyct. Ea este cea care are grijă de toate lucrurile şi treaba din casă. Organizează totul şi i-a crescut pe copiii fratelui ei. Ea este cea care îşi aminteşte de relaţia apropiată pe care cei de la Korczyn au avut-o avut cu familia Bohatyrowicz, ţărani pe moşia Korczyn:
A fost o vreme, scurtă, când Bohatyrowiczii făceau vizite la conac şi stăteau cu noi la masă… chiar tata lui Janek ăsta, Jerzy şi unchiul lui, Anzelm Bohatyrowicz, cel despre care se zice c-ar fi suferind acum de melancolie… Şi ce bărbat mândru era odată!… Chipeş, curajos, patriot, …. romanţios… Eram prieteni atât de apropiaţi, încât ţin minte, se întâmpla uneori să mă aşez la pian, luam câteva acorduri, iar Anzelm venea în spatele meu şi începea să cânte. […] Se împlinesc iată, douăzeci şi doi de ani… ba, şi trei… Ce voioşie era în casa noastră, ce viaţă duceam şi eu şi ceilalţi. Acum totul e altfel… altfel… tristeţe fără margini. [Op. cit., p. 29].
Jan Bohatyrowicz, urmaşul lui Jerzy, al cărui părinte a pierit în revoluţie, pare să aibă tot ce ar putea să-şi dorească. E tânăr, frumos, harnic şi avut pentru nivelul lui social. Dacă privirea ar putea vorbi, atunci cea fugară, scânteietoare, pe care i-o aruncă Justynei i-ar da de gol plăcerea de-a o vedea. Ea însă face parte dintr-o altă lume, chiar dacă pare şi ea fericită să-l vadă, aşa că inima lui nu e uşoară. O lume a mezalianţelor imposibile. Alte poveşti de viaţă şi dragoste se întrepătrund, deşi aflate pe un plan secundar, ele dau culoare şi conturează lumea aflată pe malurile largi ale Niemenului. Patriotismul şi durerea împletite cu pozitivismul şi credinţa într-o lume în care patria va renaşte răzbat din întregul roman. Tinerii sunt viitorul. Îl întâlnim pe Wiltold, fiul lui Benedyct, student la agronomie, asupra căruia idealurile strămoşilor au avut un impact major, este cel care crede în renaşterea naţiunii şi vrea să facă schimbări, chiar dacă părintele lui, care a suferit de pe urma Revoluţiei, s-a resemnat să subziste şi să plece capul. El munceşte foarte mult şi speră să evite ruina financiară. Îl înţelegi şi îl compătimeşti sincer pe Benedyct, care a avut parte de o viaţă grea şi a avut alături o soţie ipohondră, prea „delicată” şi care îşi „răsfaţă” nervii, prăbuşită pe o sofa într-o cameră de primire a oaspeţilor. Vecinul moşiei Korczyn, Krilo, este unul dintre admiratorii şi susţinătorii ei, petrecându-şi timpul în aceeaşi cameră sufocantă şi lăsându-şi propria nevastă să se descurce singură cu greutăţile moşiei sale. Teofil Rózyc este dependent de narcotice şi arată şi el suferind, o umbră de om, chiar dacă este tânăr. Prin aceştia scriitoarea îşi varsă năduful privitor la aşa-zisa „societate bună” a cărei reguli au urmărit-o şi pe ea. Eliza Orzeskowa s-a născut şi ea într-o familie bogată, dar ca şi alte femei la acea vreme a fost obligată să se căsătorească împotriva dorinţei sale. Romanul este o oglindă a societăţii pe care o trăieşte, a dorinţelor cu care se confruntă, a patriotismului în care a fost crescută şi a evenimentelor la care ea personal a fost martoră. Fiecare personaj este gândit pentru a simboliza un sentiment, o tipologie umană contribuie la această frescă a societăţii. Privită din afară, lumea pare idilică, ţăranii muncind la câmp sunt frumoşi şi par să facă fără efort tot ce e de făcut într-o gospodărie. Obiceiurile lor, cântecele şi chimiliturile populare fac parte din farmecul cărţii. Căldura toridă se aşterne pe câmpuri şi parcă şi în inimile tinerilor. Pentru Justyna, calmul, fericirea simplă a ţăranului, până şi munca câmpului par să fie, cu toată greutatea fizică, atrăgătoare. Dar viaţa asta nu este bună pentru tatăl său, care încă se consideră parte din nobilime, chiar dacă trăieşte din mila rudelor de a căror ironie şi bătaie de joc nu-şi dă seama. În schimb, pentru Justyna acestea devin de nesuportat. Pe de altă parte,Teo Rózyc se interesează de ea, oferindu-i şansa de a avea o altă viaţă, una ce i-ar oferi şi tatălui ei tot ce îşi doreşte. Ce poate face Justyna în această situaţie?! Sper să vă fi făcut curioşi să aflaţi continuarea citind această carte!
Scriitoarea Eliza Orzeszkowa, pe numele de naştere Eliza Pawłowska, deşi este mai puţin cunoscută la noi, este reprezentantă de seamă a pozitivismului polonez. S-a născut în Milkowszczyzna, în familia nobiliară Pawłowski. La vârsta de 17 ani a fost măritată cu Piotr Orzeszko, un moşier de două ori mai în vârstă decât ea. Căsătoria lor a fost una nereuşită, cauză a ideilor ei privitoare la independenţa feminină şi la emanciparea iobagilor. Soţul ei a fost unul dintre participanţii la Revoluţia din 1863, fiind exilat în Siberia după înăbuşirea revoltei. Soţia sa s-a aflat în centrul evenimentelor şi a fost martoră la desfăşurarea lor, aşa că nu e de mirare că a reuşit să scrie atât de viu în romanul „Pe malurile Niemenului” despre ele. După 11 ani de separaţie s-a despărţit oficial de soţul ei în 1869. Se mută în Grodno (actualmente aflat în Belarusia) unde, în 1879, şi-a deschis o librărie şi o editură. În 1878 publicase Meir Ezofowicz (denumit după numele eroului principal), un roman în care este prezentată viaţa îngrozitoare a unui evreu într-un mic oraş din Belarusia, în care autoarea nu încurajează doar toleranţa, cât mai degrabă asimilarea comunităţii evreieşti. Autorităţile ruseşti i-au închis afacerea în 1882 şi au pus-o sub supraveghere polițienească timp de cinci ani. În 1894 se recăsătoreşte, după o relaţie de peste 30 de ani, cu Stanisław Nahorski, care moare la doar 2 ani după acest eveniment. Romanul Pe malurile Niemenului, considerat capodopera scriitoarei, este singurul tradus în română. A văzut lumina tiparului în 1888, fiind ecranizat prima dată în 1939 şi ulterior în 1987 (Nad Niemnen / tradus în engleză On the Banks of the Niemen), în regia lui Zbigniew Kuzminski. Mi-aş dori foarte mult să pot vedea acest film.
Nume de seamă în literatura poloneză, Orzeszkowa a scris peste 30 de romane şi 120 de schiţe, drame şi nuvele în care se preocupă de condiţiile sociale, de educaţie, independenţa şi căsătoria femeilor în societatea poloneză aflată sub ocupaţie rusească. Problemele sociale cum sunt cele privitoare la munca femeilor, copiii ilegitimi sau prostituţia sunt tratate în operele ei, recunoaşterea lor fiind destul de îndrăzneaţă şi inovatoare pentru romanul polonez al secolului al XIX-lea. Datorită acestor idei şi a modului deosebit în care a reuşit să le transpună literar, scriitoarea a fost nominalizată în 1905, alături de Henryk Sienkiewicz (pentru cartea sa Pan Wolodowski) şi Lev Tolstoi (care a fost propus în fiecare an din 1902 în 1906) la Premiul Nobel pentru Literatură. A câştigat Sienkiewicz, dar pentru acele vremuri în care valoarea operelor feminine era cu reticenţă recunoscută, a fost de o mare importanţă chiar şi această nominalizare alături de doi mari titani ai literaturii universale. Oricum, anul 1905 a fost un an glorios în literatura poloneză, tocmai pentru că a avut doi reprezentanţi ai ţării nominalizaţi la prestigiosul Premiu Nobel. Dacă ne gândim că Sienkiewicz şi Orzeskowa erau contemporani cu Bolesław Prus, considerat a fi cea mai importantă figură a literaturii poloneze, putem aprecia cu atât mai mult aceste nominalizări.
Mi-aş dori foarte mult ca vreuna dintre editurile din România să fie inspirate şi să caute, să traducă şi să editeze operele acestei autoare, sau măcar ca Editura Univers să reediteze cartea. Până atunci, mă bucur că măcar ediţia din 1986 este la raft, aşa că cei interesaţi vor fi aşteptaţi cu drag la noi la bibliotecă!
P.S. Întrebările de final ale bibliotecarei: Aţi auzit de autoarea Eliza Orzeszkowa? Aţi citit Pe malurile Niemenului? Vă plac scriitorii polonezi? Puteţi să-mi daţi exemple de cărţi pe care le-aţi citit din literatura poloneză? Aţi citit sau aţi văzut filmele care ecranizau romanele lui Henryk Sienkiewicz (Prin foc şi sabie; Potopul;Pan Wołodyjowski) ?
Pe 14 iulie 2015 a avut loc, în Statele Unite ale Americii, lansarea cărţii Go Set a Watchman (Du-te şi pune un străjer) a scriitoarei americane Harper Lee (n. 28 aprilie 1926 – d. 19 februarie 2016). Această carte, apărută la 55 de ani de la lansarea primului său roman To Kill a Mockingbird / … Să ucizi o pasăre cântătoare, a avut vânzări extraordinare. Vânzările au depăşit încă din prima zi atât recordul înregistrat de The Lost Symbol / Simbolul pierdut, cartea autorului Dan Brown, cât şi pe cel deţinut de trilogia erotică Fifty Shades / Cincizeci de umbre, scrisă de E. L. James (ceea ce nu poate decât să mă bucure). Încă după primele săptămâni de vânzări se aştepta ca această carte să fie bestseller-ul anului 2015. S-a clasat cu mult înaintea altor producţii editoriale, pe locul doi fiind fiind unul dintre volumele seriei The Diary of a Wimpy Kid /Jurnalul unui puşti(a autorului Jeff Kinney) şi pe locul trei romanele lui E.L James. Din ceea ce am citit despre carte, am înţeles că a fost scrisă anterior celei apărute în 1960, dar ca timp prezintă viaţa personajelor la douăzeci de ani după evenimentele din …Să ucizi o pasăre cântătoare. Cum a fost posibil acest lucru? La vremea când tânăra scriitoare a vrut să publice cartea, editorul ei, fascinat de fragmentele de amintiri ale micuţei Scout, i-a recomandat să scrie o carte din prisma copilului. Aşa a apărut noua carte ce ne spune povestea copilăriei lui Scout şi manuscrisul scris anterior a zăcut timp de 55 de ani într-o cutie de carton. Acum a ieşit la lumină apărând şi la noi în traducerea Ariadnei Ponta, la Editura Polirom (Seria Biblioteca Polirom. Actual). Părerile despre carte sunt împărţite. Concluzia generală ar fi că acest roman nu s-ar ridica la nivelul primului publicat. Eu pot spune că şi mie mi-a plăcut mai mult candoarea, inocenţa cu care subiectul greu a fost tratat în To Kill a Mockingbird dar Du-te şi pune un străjer mi s-a părut o lectură interesantă, o completare a primei cărţi, cu o altă atitudine a omului, adult de această dată. Totuşi, aleg să vă povestesc tot despre romanul …Să ucizi o pasăre cântătoare şi în variantă video, după ce am scris anterior mai amănunţit şi am comentat alături de voiAICI.
Vă recomand cartea, dar şifilmul, pe care îl găsiţi spre împrumut în cadrul Secţiei de Artă şi Carte Franceză a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.
Câţi dintre noi ştiu pe cineva genial, pe cineva extrem de talentat, pe cineva care a reuşit? Cred că toţi ne mândrim că am cunoscut, întâlnit sau ştiut măcar odată o asemenea persoană. Dar câţi dintre noi au avut determinarea să găsească în ei puterea de-a încerca, să rostogolească zarurile, să bată pe la uşi, să îşi prezinte creaţia, să convingă pe cineva să creadă suficient în ei pentru a-i ajuta? Ne uităm la unii dintre cei care au reuşit şi putem spune că acelora le-a fost mai uşor decât ne-ar fi nouă. Eu nu contest că poate mulţi dintre aceia au avut şi şansă, dar cred că în afară de asta este nevoie de multă muncă, de talent şi de mult curaj. Un exemplu de reuşită, pe plan literar, este şi tânărul scriitor american Jake Marcionette, despre care am vorbit anterior AICI. Despre cartea lui Jake vă povestesc şi în filmarea de mai jos, realizată pentru emisiunea O carte pe săptămână. Cu voi aş vrea să povestim despre reuşite, despre nereuşite, despre încercări sau despre care credeţi că este calitatea cea mai importantă pe care trebuie s-o aibă cineva ca să poate ajunge să-şi împlinească visele. Eu una mă declar fan al celor care încearcă, chiar dacă nu reuşesc. Voi?
Tocmai am terminat astăzi de citit Pescăruşul Jonathan Livingston, povestea scrisă de scriitorul american Richard Bach (n. 23.06.1936), apărută în varianta sa integrală, în 2014 la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ancăi Nemoianu. Am fost marcată profund la terminarea cărţii care, mă grăbesc s-o spun pentru cei grăbiţi şi fără prea mult timp, se poate citi foarte uşor, rapid (mi-a luat cam două ore s-o termin). Pe măsură ce citeam, ideile au dat năvală bulucindu-se, paralelele literare şi sociale transându-se în mintea mea mai întâi timid, aproape involuntar iar apoi extrem de ţintit. Fiecare gând, povaţă, sfat, situaţie pe care le găseam în carte, recunoscute ideatic şi filtrate prin prisma altor cărţi, poveşti, filozofii de viaţă pe care le-am citit, auzit sau trăit, m-au făcut să-mi dau seama că oricât de bine aş reuşi să prezint cartea, nu aş reuşi să transmit ceea ce am gândit, ceea ce am simţit. Mi-am notat, la cald, câteva din gândurile pe care această poveste mi le-a stârnit. Ceea ce m-a mirat nespus este cum de nu am citit această carte până acum, cum de mi-a scăpat având în vedere că a fost scrisă pe vremea adolescenţei mele, apărută în prima sa formă în 1970 (în original: Jonathan Livingston Seagull). Una din paralele literare pe care mintea mea le-a găsit, a fost cartea Micul Prinţ (a scriitorului Antoine de Saint-Exupéry) pentru că şi acolo mesajul, la fel ca şi cel al poveştii lui Jonathan Livingston, poate fi recepţionat diferit în funcţie de nivelul de înţelegere, în funcţie de vârstă, de pregătire, de înclinaţie, fiecare din noi înţelegând mai bine, mai profund, un anume aspect sau altul din întreaga parabolă. Ceea ce vreau să spun este că noi reţinem ca important ceea ce ne marchează, ceea ce recunoaştem în noi, chiar dacă, spre exemplu în Micul Prinţ, mesajul principal (derivat din deviza „Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor“) este importanţa prieteniei. Sunt convinsă că pentru cei care sunt pasionaţi de zbor (aviatori, paraşutişti, planorişti), povestea poate fi mai profund înţeleasă sub aspectul strict al zborului, pentru că la bun început pescăruşul Jonathan Livingston vrea să înveţe să zboare… altfel. Zborul este în fapt esenţa unei păsări, pescăruşii din Stol zburau pentru a-şi procura hrana, negândindu-se de fapt la zborul în sine. Parcugeau un zbor rutinat, ţipând, agitându-se, plojând şi luptându-se pentru resturile aruncate de pescari alături de ceilalţi membri din Stol.
Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează, ci hrana. (citat din Pescăruşul Jonathan Livingston, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014, p. 14)
Jonathan îşi îngrijora părinţii pentru că aproape nu mânca, era slab şi pricăjit, dar zbura zilnic din ce în ce mai sus, executa picaje, se rotea în vrie căutând să descopere mişcări noi care să-i îmbunăţăţească zborul şi asta pentru că el, spre deosebire de ceilalţi, nu se gândea la zbor ca la un mijloc de supravieţuire, ci îl privea ca pe un scop în sine. Dorinţa sa era să atingă viteze din ce în ce mai mari, să plonjeze din înălţimi. Visa, îşi dorea cu ardoare zborul înalt, zborul care îţi oferă libertate, care să te facă din ce în ce mai bun, să te ajute să atingi noi limite, să depăşeşti orice restricţie, să devii desăvârşit. Dar ceea ce făcea el era atât de diferit, de neînţeles pentru ceilalţi pescăruşi din Stol încât nu puteau să-l accepte printre ei, aşa că l-au surghiunit pe Stâncile Îndepărtate… Dar faptul că a ajuns un proscris nu a putut să-l înfrângă ci i-a dat un nou impuls de-a învăţa, de-a cerceta, de-a zbura:
Ceea ce visase cândva pentru Stol câştiga acum doar pentru el: îşi desăvărşea zborul şi nu regreta preţul pe care-l plătise. Pescăruşul Jonathan descoperea că pescăruşii trăiesc atât de puţin din cauza plictiselii, fricii şi mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viaţa lui urma să fie lungă şi frumoasă. (op. cit., p. 36)
O parabolă a lumii noastre, a celor mai profunde credinţe, a eliberării spiritului de trup, de spaţiu sau de timp. Ce faci cu toată învăţătura, cu toată ştiinţa după ce-o obţii? Trebuie să o transmiţi. În câteva pagini Richard Bach reuşeşte să scrie esenţa despre relaţia dintre maestru şi discipol cât şi despre importanţa pe care iubirea aproapelui o are pentru desăvâşirea personală. Dar nu vă povestesc povestea pentru că mi-aş dori o dezbatere pe această temă. Vă recomand lectura cărţii iar pentru aceia dintre voi care aţi citit cartea mai demult, să o recitiţi pentru că în octombrie 2014 s-a adăugat un ultim capitol final, scris în 1970 dar omis de a fi editat odată cu restul manuscrisului în mod voit de autor la vremea aceea. Acest ultim capitol aduce completări, este surprinzător, schimbă şi oferă o cu totul altă perspectivă decât ni se oferea la finalul celui de-al treilea capitol.
Richard Bach pretinde că ar fi un descendent, în linie directă, al familiei compozitorului Johann Sebastian Bach. Pe lângă o asemenea eventuală înrudire, se ştie sigur că a fost unul dintre fanii unui celebru pilot de aviaţie şi de curse pe nume John H. Livingston, aşa că numele personajului putea foarte bine să fie inspirat de aici. Jonathan înseamnă „Dar de la Dumnezeu” ceea ce, ţinând cont de mesajul cărţii, este o atribuire simbolică şi plină de înţeles a prenumelui ales pentru pescăruşul din poveste. Vorbeşte incredibil de pasionat despre zbor pe care l-a îndrăgit încă de când a zburat prima dată, la vârsta de 15 ani. Ulterior a ajuns un aviator experimentat, fiind fost căpitan pe avioane de vânătoare, care, după retragerea din viaţa militară, a zburat pe avioane de acrobaţie la mitinguri aviatice. Tot ceea ce a scris, inclusiv această carte, are şi o componentă autobiografică, pe care o utilizează ca bază pentru a-şi demonstra filosofia de viaţă, ideile. În august 2012 a avut un accident aviatic la aterizare, în urma căruia s-a ales cu un umăr rupt, dar mai gravă a fost o puternică lovitură la cap, care l-a ţinut în comă timp de o săptămână şi apoi timp de patru luni în spital, incapabil mai multă vreme să vorbească şi să-şi indeplinească cele mai de bază activităţi. Atunci, în urma acestei experienţe aproape de moarte, s-a gândit prima dată să revadă şi să finalizeze cel de-al patrulea capitol al cărţii pe care l-a scris în tinereţe şi pe care nu l-a publicat. Finalul cărţii este, precum v-am spus, deschis dezbaterilor şi face conexiuni între zbor, idee, învăţător, credinţă, moarte şi lumea habotnică ce distruge idealul. Pescăruşul Jonathan Livingston a impresionat profund, a avut un succes răsunător, având vânzări (din 1970 până acum) de peste 60 de milioane de exemplare, primul milion în nici 2 ani de la lansare. S-a aflat pe lista de bestselleruri a publicaţiei „New-York Times” timp de 38 de săptămâni şi a fost pe primul loc timp de 2 ani la rând (1972-1973) în topul celor de la „Publishers Weekly”. Poate de aceea în 1973, Paramount Pictures o ecranizează. Filmul a fost premiat Golden Globe şi a primit două nominalizări la Oscar. N-am văzut decât secvenţe din acest film şi ştiu că muzica este compusă de Neil Diamond. Aştept să-mi spuneţi voi, dacă l-aţi văzut, cum v-a plăcut sau dacă impactul pe care l-a avut este comparabil cu cel al cărţii.
Vă las în compania muzicii lui Neil Diamond şi vă dedic vouă, tuturor celor care aţi fost, aţi încercat să fiţi Jonathan Livingston şi vă spun la toţi ceilalţi : BE (Fiţi !)
Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cartea? Aţi văzut filmul? Ce părere aveţi despre oamenii deosebiţi, despre atipicii societăţii? V-aţi găsit vreodată în situaţia lui Jonathan Livingston? Aveţi (sau mai aveţi) idealuri? Cu toate opreliştile se pare că „pescăruşi” asemănători apar din când în când, indiferent de condiţiile vitrege. Aţi întâlnit un asemenea om? Puteţi să-mi recomandaţi alte cărţi asemănătoare?
Nu ştiu dacă ştiaţi, eu am aflat destul de târziu, că primul roman al lumii a fost scris de o femeie în urmă cu aproape o mie de ani. Este vorba despre cartea Povestea lui Genji (Genji monogatari) al scriitoarei japoneze Shikibu Murasaki (n. 978 — d. 1016). Dar oricât de interesant ar fi acest prim roman al lumii (care a apărut la noi într-o variantă prescurtată şi fragmentată a originalului, în 1969, în traducerea din limba franceză a Henriettei Yvonne Stahl) nu despre el vreau să vorbesc, ci despre romanul de debut al autoarei Liza Dalby, The Tale of Murasaki / Povestea domnei Murasaki, apărut la Humanitas Fiction în 2014 şi care este o nouă achiziţie a bibliotecii noastre. În această carte autoarea americană reuşeşte să recreeze, asemeni unui arheolog, din fragmentele istorice rămase, perioada, atmosfera şi profilul acestei misterioase prime romanciere a lumii. Având la bază o documentaţie solidă asupra perioadei şi vieţii culturale ale acelei vremi în Japonia, romanul m-a dus cu gândul la un alt scriitor (J.R. Moehringer) şi o altă biografie imaginată despre care am vorbit recent (Sutton). Liza Dalby este o povestitoare înnăscută. Romanul ei de debut este impresionant, o frescă a societăţii acelor vremuri, plăcut şi interesant de citit. Citindu-l, afli nu doar despre viaţa autoarei Shikibu Murasaki, ci şi despre obiceiurile şi modul de viaţă japonez sau despre eticheta şi restricţiile impuse la curtea imperială a anilor 1000. Povestea vieţii reale a scriitoarei japoneze se întrepătrunde cu cea a Prinţului Genji, eroul romanului acesteia, Liza Dalby oferindu-ne şi povestea creaţiei acestui prim roman al lumii. Imaginat sub forma unor memorii pe care fiica lui Shikibu Murasaki le-ar fi găsit după moartea acesteia, romanul este scris remarcabil, poetic, fascinant. Faptul că este scris din perspectiva personală a scriitoarei japoneze, că vezi viaţa povestită prin ochii acesteia, o simţi reală, o simţi vorbindu-ţi cu adevărat. Mi-a plăcut foarte mult şi faptul că romanul conţine şi poemele scrise de scriitoarea japoneză sau a celor cu care a întreţinut dialoguri versificate (care s-au păstrat ca documente). Versurile sunt scrise sub o forma waka, precursoare a poeziei haiku. Cu toate că epoca descrisă este atât de îndepărtată, citind cartea reuşeşti să te transpui în acele vremi pe care romanul le readuce la viaţă. Este o carte interesantă, captivantă, care prezintă personaje istorice reale, intrigi politice, ritualuri, etichetă şi o frumoasă poveste despre cum a reuşit o femeie neconvenţională să-şi depăşească condiţia impusă de canoanele societăţii, datorită minţii sale curioase şi talentului nativ de povestitoare, celebritatea aducând-o la curtea imperială.
Liza Dalby (n. 1950, SUA) a vizitat prima dată Japonia în perioada liceului, ca parte a unui schimb cultural. La început i-a fost foarte greu, fiind prima şi singura elevă străină a univesitaţii Saga (1960). Cu toată bariera lingvistică, sau poate tocmai datorită efortului depus pentru eliminarea acesteia, Liza a început să aprecieze cultura, să asimileze mai bine limba şi comportamentul social. Probabil atunci a fost momentul în care a început pasiunea ei pentru cultura japoneză. A învăţat să cânte la shamisen (instrument cu coarde, asemănător chitarei) lucru care ulterior i-a devenit folositor pentru a putea intra in lumea gheişelor. Acest lucru s-a întâmplat când a revenit în Japonia pentru a-şi da teza de doctorat în antropologie. Numele japonez pe care Liza l-a primit când a devenit membră a comunităţii gheişelor a fost Ichijiku, ea fiind de altfel şi singura străină devenită gheişă din Japonia. Cărţile ei non-beletristice Gheisa şi Kimono i-au adus recunoaşterea ca expertă în cultura japoneză. Precum J.R. Moehringer (care după apariţia cărţii sale Dulcele bar a fost angajat consultant pentru autobiografia lui Andre Agassi), Liza Dalby a fost atât consultanta lui Arthur Golden pentru romanul său Memoriile unei gheişe, cât şi a lui Steven Spielberg la ecranizarea acestei cărţi. Am simţit nevoia să subliniez aceste fapte biografice ale autoarei tocmai pentru a demonstra că, pe lângă talentul incontestabil de povestitoare, fina şi aprofundata cunoaştere asupra lumii nipone fac ca romanul Povestea doamnei Murasaki să fie atât de credibil, de real.
P. S. Câteva informaţii despre perioadă care mi-au stârnit interesul: În secolul al XI-lea, când a trăit Shikibu Murasaki, cunoştiinţele literare, artistice, erau apanajul bărbaţilor, femeilor nefiindu-le îngăduită scrierea cu caractere chinezeşti (preluată de japonezi prin Coreea), folosită de bărbaţi şi în scrierile oficiale. Femeile foloseau scrierea cu caractere japoneze, Hiragana. Această scriere care la început era folosită doar de femei sau în scrisori, a început să fie utilizată în literatură şi de bărbaţi. Cert este că, potrivit informaţiilor pe care le-am găsit, Povestea Prinţului Genji (Povestea lui Genji) a fost scrisă cu acest tip de scriere.
Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi auzit de acest prim roman al lumii? Aţi citit cartea sau aţi văzut filmul Memoriile unei gheişe? Sunteţi atraşi de cultura japoneză? Aţi citit cartea Lizei Dalby? Ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce ştiţi despre gheişe?
bună? Astăzi vă povestesc despre o asemenea carte care mi-a rămas la inimă şi pe care eu, cu cel mai mare drag o recomand. Este vorba despre „Nad Niemnem” (titlul original în poloneză) / Pe malurile Niemenului a scriitoarei poloneze Eliza Orzeszkowa (n.06.06.1841-d.18.05.1910), apărută la Editura Univers în 1986 şi care, din păcate, nu a fost reeditată. Ea însă poate fi găsită la noi în bibliotecă şi în anticariate. Deşi pentru fiecare dintre noi sensul de „o carte bună” poate fi diferit, sunt acele cărţi care pot acoperi preferinţele mai multora dintre noi pentru că sunt extrem de bine scrise, pentru că te transpun într-o lume ce pare reală, tangibilă, iar personajele prind viaţă rămânând în amintirea ta precum într-un univers paralel, întrebându-te ce s-a întâmplat mai departe, ce-or mai fi făcut după ce s-a terminat povestea scrisă în carte. Pentru aceia dintre voi care doresc să ştie ce gen literar şi cam despre ce este vorba în roman, vă pot spune că este un roman ţărănesc, un roman de epocă, un roman de dragoste, un roman frescă a unei perioade istorice. Puteţi să citiţi dacă v-a plăcut Mândrie şi prejudecată, fiind scris în aproximativ aceeaşi perioadă de timp, putând face o comparaţie între lumea rurală engleză şi cea poloneză din Lituania la finalul anilor 1800. La vremea când am citit prima dată romanul, aşteptam cu nerăbdare să văd cum evoluează povestea de dragoste a eroilor principali, dar după ce am terminat romanul am rămas cu mult mai mult decât o poveste de dragoste pentru că în filele lui cuprinde şi amintirea unor vremuri dureroase care sunt încă vii în conştiinţa eroilor cărţii şi le mai arde încă sufletul celor care au trăit să povestească. Este vorba despre Revoluţia din ianuarie (1863-1864), când polonezii şi lituanienii s-au ridicat împreună împotriva Imperiului Rus. Atunci s-au adunat laolaltă atât nobili, cât şi membri ai comunităţii, cum era şleahta (marea şi mica nobilime) şi aşa zisa clasă de jos, ţăranii. Atunci, pentru o scurtă perioadă de timp, aceştia şi-au uitat graniţele ce-i despărţeau şi au împărţit aceleaşi vise, au luptat pentru aceleaşi idealuri, s-au ridicat la luptă din aceeaşi iubire a pământului strămoşesc. Dar această perioadă este doar în amintirea celor rămaşi, celor care n-au pierit în lupte.
Jan Bohatyrowicz, urmaşul lui Jerzy, al cărui părinte a pierit în revoluţie, pare să aibă tot ce ar putea să-şi dorească. E tânăr, frumos, harnic şi avut pentru nivelul lui social. Dacă privirea ar putea vorbi, atunci cea fugară, scânteietoare, pe care i-o aruncă Justynei i-ar da de gol plăcerea de-a o vedea. Ea însă face parte dintr-o altă lume, chiar dacă pare şi ea fericită să-l vadă, aşa că inima lui nu e uşoară. O lume a mezalianţelor imposibile. Alte poveşti de viaţă şi dragoste se întrepătrund, deşi aflate pe un plan secundar, ele dau culoare şi conturează lumea aflată pe malurile largi ale Niemenului. Patriotismul şi durerea împletite cu pozitivismul şi credinţa într-o lume în care patria va renaşte răzbat din întregul roman. Tinerii sunt viitorul. Îl întâlnim pe Wiltold, fiul lui Benedyct, student la agronomie, asupra căruia idealurile strămoşilor au avut un impact major, este cel care crede în renaşterea naţiunii şi vrea să facă schimbări, chiar dacă părintele lui, care a suferit de pe urma Revoluţiei, s-a resemnat să subziste şi să plece capul. El munceşte foarte mult şi speră să evite ruina financiară. Îl înţelegi şi îl compătimeşti sincer pe Benedyct, care a avut parte de o viaţă grea şi a avut alături o soţie ipohondră, prea „delicată” şi care îşi „răsfaţă” nervii, prăbuşită pe o sofa într-o cameră de primire a oaspeţilor. Vecinul moşiei Korczyn, Krilo, este unul dintre admiratorii şi susţinătorii ei, petrecându-şi timpul în aceeaşi cameră sufocantă şi lăsându-şi propria nevastă să se descurce singură cu greutăţile moşiei sale. Teofil Rózyc este dependent de narcotice şi arată şi el suferind, o umbră de om, chiar dacă este tânăr. Prin aceştia scriitoarea îşi varsă năduful privitor la aşa-zisa „societate bună” a cărei reguli au urmărit-o şi pe ea. Eliza Orzeskowa s-a născut şi ea într-o familie bogată, dar ca şi alte femei la acea vreme a fost obligată să se căsătorească împotriva dorinţei sale. Romanul este o oglindă a societăţii pe care o trăieşte, a dorinţelor cu care se confruntă, a patriotismului în care a fost crescută şi a evenimentelor la care ea personal a fost martoră. Fiecare personaj este gândit pentru a simboliza un sentiment, o tipologie umană contribuie la această frescă a societăţii. Privită din afară, lumea pare idilică, ţăranii muncind la câmp sunt frumoşi şi par să facă fără efort tot ce e de făcut într-o gospodărie. Obiceiurile lor, cântecele şi chimiliturile populare fac parte din farmecul cărţii. Căldura toridă se aşterne pe câmpuri şi parcă şi în inimile tinerilor. Pentru Justyna, calmul, fericirea simplă a ţăranului, până şi munca câmpului par să fie, cu toată greutatea fizică, atrăgătoare. Dar viaţa asta nu este bună pentru tatăl său, care încă se consideră parte din nobilime, chiar dacă trăieşte din mila rudelor de a căror ironie şi bătaie de joc nu-şi dă seama. În schimb, pentru Justyna acestea devin de nesuportat. Pe de altă parte,Teo Rózyc se interesează de ea, oferindu-i şansa de a avea o altă viaţă, una ce i-ar oferi şi tatălui ei tot ce îşi doreşte. Ce poate face Justyna în această situaţie?! Sper să vă fi făcut curioşi să aflaţi continuarea citind această carte!
Scriitoarea Eliza Orzeszkowa, pe numele de naştere Eliza Pawłowska, deşi este mai puţin cunoscută la noi, este reprezentantă de seamă a pozitivismului polonez. S-a născut în Milkowszczyzna, în familia nobiliară Pawłowski. La vârsta de 17 ani a fost măritată cu Piotr Orzeszko, un moşier de două ori mai în vârstă decât ea. Căsătoria lor a fost una nereuşită, cauză a ideilor ei privitoare la independenţa feminină şi la emanciparea iobagilor. Soţul ei a fost unul dintre participanţii la Revoluţia din 1863, fiind exilat în Siberia după înăbuşirea revoltei. Soţia sa s-a aflat în centrul evenimentelor şi a fost martoră la desfăşurarea lor, aşa că nu e de mirare că a reuşit să scrie atât de viu în romanul „Pe malurile Niemenului” despre ele. După 11 ani de separaţie s-a despărţit oficial de soţul ei în 1869. Se mută în Grodno (actualmente aflat în Belarusia) unde, în 1879, şi-a deschis o librărie şi o editură. În 1878 publicase Meir Ezofowicz (denumit după numele eroului principal), un roman în care este prezentată viaţa îngrozitoare a unui evreu într-un mic oraş din Belarusia, în care autoarea nu încurajează doar toleranţa, cât mai degrabă asimilarea comunităţii evreieşti. Autorităţile ruseşti i-au închis afacerea în 1882 şi au pus-o sub supraveghere polițienească timp de cinci ani. În 1894 se recăsătoreşte, după o relaţie de peste 30 de ani, cu Stanisław Nahorski, care moare la doar 2 ani după acest eveniment. Romanul Pe malurile Niemenului, considerat capodopera scriitoarei, este singurul tradus în română. A văzut lumina tiparului în 1888, fiind ecranizat prima dată în 1939 şi ulterior în 1987 (Nad Niemnen / tradus în engleză On the Banks of the Niemen), în regia lui Zbigniew Kuzminski. Mi-aş dori foarte mult să pot vedea acest film.
Nume de seamă în literatura poloneză, Orzeszkowa a scris peste 30 de romane şi 120 de schiţe, drame şi nuvele în care se preocupă de condiţiile sociale, de educaţie, independenţa şi căsătoria femeilor în societatea poloneză aflată sub ocupaţie rusească. Problemele sociale cum sunt cele privitoare la munca femeilor, copiii ilegitimi sau prostituţia sunt tratate în operele ei, recunoaşterea lor fiind destul de îndrăzneaţă şi inovatoare pentru romanul polonez al secolului al XIX-lea. Datorită acestor idei şi a modului deosebit în care a reuşit să le transpună literar, scriitoarea a fost nominalizată în 1905, alături de Henryk Sienkiewicz (pentru cartea sa Pan Wolodowski) şi Lev Tolstoi (care a fost propus în fiecare an din 1902 în 1906) la Premiul Nobel pentru Literatură. A câştigat Sienkiewicz, dar pentru acele vremuri în care valoarea operelor feminine era cu reticenţă recunoscută, a fost de o mare importanţă chiar şi această nominalizare alături de doi mari titani ai literaturii universale. Oricum, anul 1905 a fost un an glorios în literatura poloneză, tocmai pentru că a avut doi reprezentanţi ai ţării nominalizaţi la prestigiosul Premiu Nobel. Dacă ne gândim că Sienkiewicz şi Orzeskowa erau contemporani cu Bolesław Prus, considerat a fi cea mai importantă figură a literaturii poloneze, putem aprecia cu atât mai mult aceste nominalizări. 
P.S. Întrebările de final ale bibliotecarei: Aţi auzit de autoarea Eliza Orzeszkowa? Aţi citit Pe malurile Niemenului? Vă plac scriitorii polonezi? Puteţi să-mi daţi exemple de cărţi pe care le-aţi citit din literatura poloneză? Aţi citit sau aţi văzut filmele care ecranizau romanele lui Henryk Sienkiewicz (Prin foc şi sabie; Potopul; Pan Wołodyjowski) ?
bibliodevafiliala3 