RSS

Arhive pe etichete: Charles Dickens

Jane Eyre, de Charlotte Brontë – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Portrait of Charlotte Brontë

Portrait of Charlotte Brontë (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, aşa cum s-a stabilit, povestim despre una din autoarele mele preferate, Charlotte Brontë (n. 21 aprilie 1816- d. 31 martie 1855), şi despre romanul ei cel mai cunoscut – Jane Eyre (publicat în 1847 şi dedicat scriitorului W.M. Thackeray). M-am bucurat când acest roman a câştigat în sondaj pentru că demult vroiam să scriu despre el. Este unul din romanele pe care ori de câte ori l-aş citi, cred aş face-o cu aceiaşi plăcere. Autoarea, cea mai mare dintre surorile Brontë, a scris romanul sub pseudonimul literar Currer Bell (nume cu rezonanţă masculină, pentru că, la vremea respectivă, proza scrisă de femei era desconsiderată). Romanul este o capodoperă a literaturii. Scris extrem de captivant, ne dezvăluie o poveste de neuitat, ce îmbină realitatea unei copilării nefericite cu romantismul unei poveşti de iubire profunde şi adevărate. Misterul învăluie povestea, o face mai interesantă, mai atractivă şi neaşteptată. Pe de altă parte, putem considera romanul şi o frescă a societăţii acelor vremuri, pentru că are la bază viaţa, experienţele personale ale Charlottei Brontë. Citind cartea, după ce-am citit şi studiat viaţa autoarei, mi-am dat seama că şi aceasta a rămas orfană, mama ei murind de cancer, pe când ea avea doar 5 ani. Tatăl lor a fost un om rece şi violent şi de aceea, precum eroina romanului său, atât ea, cât şi fraţii ei (Mary, Elizabeth, Emily, Anne şi Branwell), au fost încredinţaţi spre creştere surorii mamei sale, Elizabeth Branwell. Nu ştiu cât de apropiată a fost de această mătuşă sau de eventualii veri ai săi, dar mă gândesc că asemenea sentimente nu ar fi izvorât doar din imaginaţie. Poveştile din viaţa autoarei se împletesc Institutul Lowoodîn carte. Ea reuşeşte s-o imortalizeze pe sora ei  Mary, cea care a inspirat personajul Helen Burns, prietena lui Jane de la Şcoala Lowood. Mary a trecut în nefiiinţă la vârsta fragedă de doar 11 ani, murind de tuberculoză, o boală ce făcea ravagii în acele timpuri. Recitind romanul, m-am cutremurat şi întristat din cauza faptelor mătuşii Reed şi verilor cei răi, a odiosului domn Brocklehurst, cât şi a condinţiilor improprii din Aşezământul Lowood, care seamănă într-un fel cu Dotheboys Hall, lugrubul loc unde Nicholas Nickleby (din romanul cu acelaşi titlu de Charles Dickens) ajunge profesor sub conducerea mizerabilului Wackford Squeers. Charlotte şi Emily Brontë au învăţat într-o asemenea şcoală, „Şcoala internat pentru fiicele de preoţi de la Cowan Bridge„, unde au suferit de foame, au trăit în condiţii mizere, insalubre şi acest fapt le-a marcat întreaga viaţă.

Romanul se împarte în trei părţi, cu patru locaţii distincte. Descrierea copilăriei lui Jane, chiar dacă începe jane-eyre-copertaalături de verii şi mătuşa Reed (în Gateshead), este axată mai mult pe traiul la Şcoala Lowood. Perioada cea mai frumoasă, misterioasă şi plină de sentimente aprinse şi uneori controversate o trăieşte după ce părăseşte şcoala şi se angajează ca guvernantă a micuţei Adela Varens, la Thornfield, proprietatea domnului Edward Fairfax Rochester. Dezamăgirea ce urmează descoperirii misterului conacului Thornfield o face să fugă şi o duce departe, obosită, bolnavă, în apropiere de Moor Manor (în traducere Casa Mlaştinii), în localitatea jane-eyre-konyvMorton. Acolo o găsesc şi îngrijesc fraţii Rivers (Mary, Diana şi St. John). Ce este interesant e că peste tot, cu toată suferinţa personajului, există o lumină, o speranţă, există mai mulţi „îngeri” care fac ca experienţele teribile să poată fi trecute mai uşor, care o salvează când este nevoie. În casa mătuşii, deşi este dezavantajată, pedepsită şi foarte prost tratată de rudele ei, o are pe Bessie, cea care, seara îi citeşte poveşti. La Lowood, pe lângă Helen Burns, care îi este prietenă bună de la început, există buna domnişoară Temple, care îi devine exemplu. Iar la Thornfield, doamna Fairfax o tratează cu bunătate şi respect, Adela este ataşată de ea, iar Edward o tratează ca pe o egală (noţiune nouă, de-a dreptul revoluţionară pentru acele vremuri – nu doar privind relaţia dintre bărbaţi şi femei, cât, mai ales între aparţinătorii a două clase sociale diferite). La Morton, Mary şi Diana o tratează cu milă, o salvează şi împart cu ea puţinul lor, iar St. John îi oferă o alternativă raţională de viaţă.

Edward Rochester si Jane Eyre (actori Toby Stephens şi Ruth Wilson)Mi-a plăcut mult Jane Eyre, atât romanul cât şi reuşita întrupare a unei femei puternice, care a supravieţuit unor traume deosebite şi care este capabilă de puternică pasiune, de revoltă, de încăpăţânare cu tot exteriorul paşnic, aparent extrem de raţional. Povestea este captivantă, antrenantă, un roman al devenirii, al iubirii, fiind în acelaşi timp o critică adusă societăţii atât pentru condiţiile de viaţă din acele „Aşezăminte”, cât şi pentru situaţia femeii acelei vremi, care, dacă nu avea bani sau nu era căsătorită (subiect asupra căruia stăruie Jane Austen şi în Mândrie şi prejudecată), era limitată la meserii cum ar fi cele foarte prost plătite de profesoară sau cele „invizibile” de guvernantă.

Spuneam că romanul se bazează pe experienţele de viaţă ale autoarei, meseria de guvernantă fiind una pe care a fost nevoită s-o facă între 1839-1841. Gândindu-mă la atitudinea prietenilor nobili ai domnului Rochester faţă de guvernante, discuţiile purtate la conacul Thornfield de mame şi fiicele lor (printre care cele mai acide sunt cele ale lui Blanche şi ale mamei sale) mă gândesc că, la aşa ceva, autoarea a fost martoră, a auzit, şi a suferit de-a lungul carierei sale de guvernantă. Copiii erau şi ei, având exemplul părinţilor lor, de mici neascultători şi desconsiderau bietele femei care încercau să-i înveţe. Un roman realist, ancorat în realitatea vieţii acelor vremuri, dar care în acelaşi timp, oferă şi una din cele mai romantice poveşti de dragoste.

Având toate ingredientele succesului, nu-i de mirare că acest roman a fost de nenumărate ori ecranizat. Am jane eyre. dvdvăzut mai multe ecranizări şi mi-au plăcut toate, deşi nici una dintre acestea nu a reuşit, pentru mine, să egaleze frumuseţea cărţii. Totuşi, fiecare regizor a accentuat una sau alta din părţi, în aşa fel încât dacă le vezi îţi poţi imagina mai bine perioada victoriană din Anglia, situaţia acelor aşezăminte şcolare şi tragismul situaţiei eroinei principale. Povestea de iubire a fost şi ea, diferit tratată. Mulţi actori celebri au ales să interpreteze rolul Domnului Rochester – de la Orson Wells  (1944), Charlton Heston, la Timothy Dalton (1983) sau William Hurt (1996),  fiecare s-a străduit să întruchipeze cât mai reuşit acest personaj. O bună figură face şi Toby Spencer în ecranizarea realizată de BBC în 2006, film pe care biblioteca noatră îl deţine pentru împrumut. Cea mai recentă ecranizare este cea din 2011, unde rolul este interpretat de Michael Fassbender, un actor versatil, care dovedeşte că poate trece cu uşurinţă de la roluri cum a fost cel al nazistului din Inglorious Basterds, la ceva clasic, sensibil şi solicitant, cum este acest personaj. Nu ştiu care actor mi-a plăcut mai mult. Poate, Orson Wells m-a impresionat cel mai tare şi cred că şi fizic este cel mai apropiat faţă de descrierea personajului din carte.

Surorile BronteViaţa n-a fost foarte darnică cu fraţii Brontë, pentru că atât Emily, Anne (despre care lumea a auzit mai degrabă, datorită scrierilor lor) cât şi fratele lor Branwell sau surorile Mary şi Elizabeth (care au murit în copilărie, de tuberculoză) au murit de tineri. Singura care a atins maturitatea şi s-a bucurat de împlinirea unei iubiri şi reuşita unei căsătorii a fost Charlotte. S-a căsătorit cu reverendul Arthur Bell Nicholls, vicarul tatălui ei, în iunie 1854. Totuşi această iubire s-a frânt brusc, după puţin timp, când Charlotte a murit, la naştere. O viaţă stinsă devreme, dar atinsă de geniu. Citind, îi eram recunoscătoare Charlottei Brontë că a reuşit să scrie  acest roman. Îmi plac toate cărţile ei, care sunt reuşite mai ales pentru că fiecare dintre ele are la bază inspiraţia propriei vieţi şi aşa cum toţi ştim, când scrii despre ceva care îţi este familiar, care te afectează, care ţi-a trezit sentimente, nu poţi scrie decât foarte bine, iar un scriitor de talent, aşa cum a fost Charlotte Brontë, a reuşit să facă ca viaţa personală să rămână undeva într-un colţ palidă, dar romanele ei au prins strălucire, viaţă, optimism şi oferă unele din cele mai frumoase poveşti ale literaturii engleze, păstrând-o astfel şi pe ea vie în mintea noastră.

Sunt nerăbdătoare să aud voi ce părere aveţi despre această minunată carte, despre Charlotte Brontë, despre filmele care au ecranizat cartea. Sunt de asemenea curioasă ce alte cărţi ale autoarei engleze aţi citit, v-au plăcut. Vă invit să povestim despre toate acestea. De asemenea, dacă aţi scris şi voi, pe blogurile voastre despre acest roman, sau despre scriitoare, vă rog să vă lasaţi link-urile de trimitere în comentarii, mai jos.

Vă las în compania lui Orson Wells şi a lui Joan Fontaine în trailer-ul de prezentare al filmului Jane Eyre (1944)

Reclame
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

O carte, două, trei … un plus de cultură


Cărţile bune sunt cele care te pot transpune într-o lume nouă, o atfel de lume, sunt cele care te fac să simţi, să gândeşti, să speri, să crezi, să visezi colorat. Pentru fiecare din noi, genul lecturii care ni se potriveşte poate fi diferit. În general, cărţile de cultură generală sunt cele considerate clasice. Autorii acestor cărţi s-au verificat în timp, ei rămânând veşnic „la modă”, iar subiectele atinse în acestea au fost ulterior dezvoltate de alţi autori moderni ori ecranizate şi reecranizate. Am găsit mai multe forumuri în care s-au făcut liste de cărţi preferate. Este un punct de plecare pentru cineva care doreşte să citească şi să-şi facă baza de cultură necesară. Pentru mine, personal, cele mai bune cărţi nu sunt doar una sau două şi nu pot să spun că mi-a plăcut una mai mult decât cealaltă. Eu cred că fiecare carte citită a fost bună pentru vârsta la care am citit-o.

În copilărie basmele şi lumea lor m-au încântat. Mi-am imaginat mereu că sunt una dintre eroinele de poveste, aşa că una din recomandări este colecţia „Poveşti nemuritoare” / Nagyapó mesefája. Basmele scrise de Hans Christian Andersen, poveştile Fraţilor Grimm, Ion Creangă sau cele ale lui  Charles Perrault au locul lor în amintirile mele şi au pus primele cărămizi la fundaţia culturii mele. După ce am început să citesc temeinic mi s-a deschis prima uşă către crearea lumii şi legendele ei, citind „Legendele Olimpului” ale lui Alexandru Mitru. Am râs cu lacrimi citind „Recreatia Mare” de Mircea Sîntimbreanu. Mi-a plăcut povestea şi intriga din „Secretul celor două Lotte” de Erich Kästner, M-a întristat „Micul prinţ” de Saint-Exupery şi am sperat că pe planeta lui va reînvia. Am râs şi am sperat alături de „Micul lord” de Frances Hodgson Burnett şi m-am aventurat în lumea mare cu Huckleberry Finn şi Tom Sawyer de Mark Twain.

În adolescenţă am iubit cărţile de aventuri, de capă şi spadă, cele cu indieni, SF-urile şi prin urmare am citit autori ca Alexandre Dumas, Michel Zévaco, sir Walter Scott,  Karl May, James Fenimore Cooper, Jules Verne. Titlurile sunt multe şi nu pot să mă întind „la poveşti” înşirând doar titluri. Citeam mult şi până târziu, iar părinţii mei se supărau că nu dorm. Îmi amintesc că tata a scos siguranţa de curent ca să mă oblige să mă culc. Dar cum să dorm când poveştile erau acolo şi mă aşteptau, iar lumea lor magică se suprapunea lumii reale, care nu avea acelaşi farmec. Citind, puteam fi oricine, puteam să întruchipez orice personaj şi ajungeam să îl cunosc mai bine ca pe mine. Adolescenţa este vârsta întrebărilor, vârsta indeciziilor, vârsta descoperirii de sine în faţa lumii. De multe ori simţi nevoia să găseşti răspunsuri în poveştile altora. Mulţi se destăinuie prietenilor. Totuşi cel mai bun prieten este o carte. Ea este tăcută, te ascultă, îţi dă poveţe şi este alături de câte ori o deschizi.

În tinereţe am preferat scriitorii care descriau lumi şi societăţi, ale căror cărţi erau nişte fresce ale timpului lor sau investigau amănunţit sufletul omenesc. N-am o listă a scriitorilor, ci pot să-i amintesc pe câţiva care îi simt şi azi aproape de suflet: Balzac, Dickens, Stendhal, Jane Austen, Surorile Bronte, Thomas Hardy, Sienkiewicz, Dostoievski, Cehov, Tolstoi (Lev şi Aleksei), Solohov, Margaret Mitchell şi … parcă nu mă pot opri. Simt că îi trădez pe unii dacă nu-i amintesc aici. Am visat la iubiri ca acelea din romane, m-am temut de finalitatea lor, am simţit durerea acută şi am citit mai departe.

Bineînteles că şi eu, ca toată lumea probabil, am citit şi citesc multe cărţi poliţiste. Cărţile autorilor cum sunt Agatha Christie, Raymond Chandler,  Arthur Conan Doyle, Dashiell Hammett sau Rodica Ojog-Braşoveanu m-au ţinut cu sufletul la gură şi m-au învăţat să citesc repede ca să pot ajung cât mai repede la descoperirea criminalului. Sunt momente în care o carte de dragoste te relaxează, altădată o carte poliţistă îţi ia gândul de la problemele cotidiene. Sunt cărţi pe care ai vrea să le citeşti cât mai repede pentru a le afla deznodământul şi pe care totuşi nu ai vrea să termini niciodată pentru că te-ai ataşat de personaje şi îţi place lumea în care te găseşti. Cred că acest tip de ataşament a fost descoperit de producătorii de seriale. Iubind personajele eşti dispus să vezi ce s-a mai întâmplat cu ele într-o săptămână…

Cărţile mi-au dechis drum spre lume şi de aceea mă întorc acum să le întorc favorul, când pierd atât de mult teren în faţa internetului, a jocurilor pe calculator, a filmelor şi a televiziunii. Aştept comentariile voastre şi, eventualele, liste de lectură sau titluri preferate.

 
28 comentarii

Scris de pe aprilie 28, 2012 în Recomandări de lectură

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Cărţi noi, reeditări ale cărţilor bune


Sunt cărţi bune, sunt cărţi frumoase. Uneori au amândouă calităţile. Uneori sunt doar cărţi care arată bine, extrem de atractive şi care te fac să le iei în mână, doar pentru că îţi place aspectul. Această primă atracţie este munca copertatorului şi a editorului. Munca scriitorului este, însă, cea care ne face să rămânem să citim cartea. O carte nouă cu pagini albe, cu miros de nou nu este suficientă pentru o relaţie apropiată, pentru pierderea timpului alături de ea. De aceea bibliotecile cumpără nu doar titluri noi apărute, ci şi foarte multe reeditări ale unor titluri consacrate, care şi-au verificat valoarea în timp. Ele nu sunt parte a unei mode. În timp, ca unui vin vechi, bun, le-a crescut valoarea. Unele fac parte dintre lucrările studiate în şcoli, acestea pot fi categorisite clasice. Altele sunt doar cerute de public. În acest caz, editurile au siguranţa că vor fi vândute dacă le reeditează. Aceste cărţi sunt o parte din recomandările mele. Sunt foarte mulţi autori reeditaţi. Nu vreau să fac o selecţie ci doar să-i înşir pe câţiva dintre cei ale căror lucrări le puteţi găsi pe rafturile filialei 3: Jane Austen, Charles Dickens, Karinthy Frigyes, Robert Merle, Szabó Magda, Gárdonyi Géza, Jókai Mór, Rudyard Kipling, Fodor Sándor şi mulţi alţii.

Această prezentare necesită JavaScript.

 
2 comentarii

Scris de pe aprilie 12, 2012 în Noi apariţii editoriale

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: