RSS

Arhive pe categorii: Cărţi ecranizate

Pescăruşul Jonathan Livingston, de Richard Bach – recomandare de lectură


pescarusul-jonathan-livingston-editie-noua-completa-cu-un-capitol-final-inedit_1_fullsizeTocmai am terminat astăzi de citit Pescăruşul Jonathan Livingston, povestea scrisă de scriitorul american Richard Bach (n. 23.06.1936), apărută în varianta sa integrală, în 2014 la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ancăi Nemoianu. Am fost marcată profund la terminarea cărţii care, mă grăbesc s-o spun pentru cei grăbiţi şi fără prea mult timp, se poate citi foarte uşor, rapid (mi-a luat cam două ore s-o termin). Pe măsură ce citeam, ideile au dat năvală bulucindu-se, paralelele literare şi sociale transându-se în mintea mea mai întâi timid, aproape involuntar iar apoi extrem de ţintit. Fiecare gând, povaţă, sfat, situaţie pe care le găseam în carte, recunoscute ideatic şi filtrate prin prisma altor cărţi, poveşti, filozofii de viaţă pe care le-am citit, auzit sau trăit, m-au făcut să-mi dau seama că oricât de bine aş reuşi să prezint cartea, nu aş reuşi să transmit ceea ce am gândit, ceea ce am simţit. Mi-am notat, la cald, câteva din gândurile pe care această poveste mi le-a stârnit. Ceea ce m-a mirat nespus este cum de nu am citit această carte până acum, cum de mi-a scăpat având în vedere că a fost scrisă pe vremea adolescenţei mele, apărută în prima sa formă în 1970 (în original: Jonathan Livingston Seagull). Una din paralele literare pe care mintea mea le-a găsit, a fost cartea Micul Prinţ (a scriitorului Antoine de Saint-Exupéry) pentru că şi acolo mesajul, la fel ca şi cel al poveştii lui Jonathan Livingston, poate fi recepţionat diferit în funcţie de nivelul de înţelegere, în funcţie de vârstă, de pregătire, de înclinaţie, fiecare din noi înţelegând mai bine, mai profund, un anume aspect sau altul din întreaga parabolă. Ceea ce vreau să spun este că noi reţinem ca important ceea ce ne marchează, ceea ce recunoaştem în noi, chiar dacă, spre exemplu în Micul Prinţ, mesajul principal (derivat din deviza „Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor“) este importanţa prieteniei. Sunt convinsă că pentru cei care sunt pasionaţi de zbor (aviatori, paraşutişti, planorişti), povestea poate fi mai profund înţeleasă sub aspectul strict al zborului, pentru că la bun început pescăruşul Jonathan Livingston vrea să înveţe să zboare… altfel. Zborul este în fapt esenţa unei păsări, pescăruşii din Stol zburau pentru a-şi procura hrana, negândindu-se de fapt la zborul în sine. Parcugeau un zbor rutinat, ţipând, agitându-se, plojând şi luptându-se pentru resturile aruncate de pescari alături de ceilalţi membri din Stol.

Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează, ci hrana. (citat din Pescăruşul Jonathan Livingston, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014, p. 14)

seagull-in-the-sun2Jonathan îşi îngrijora părinţii pentru că aproape nu mânca, era slab şi pricăjit, dar zbura zilnic din ce în ce mai sus, executa picaje, se rotea în vrie căutând să descopere mişcări noi care să-i îmbunăţăţească zborul şi asta pentru că el, spre deosebire de ceilalţi, nu se gândea la zbor ca la un mijloc de supravieţuire, ci îl privea ca pe un scop în sine. Dorinţa sa era să atingă viteze din ce în ce mai mari, să plonjeze din înălţimi. Visa, îşi dorea cu ardoare zborul înalt, zborul care îţi oferă libertate, care să te facă din ce în ce mai bun, să te ajute să atingi noi limite, să depăşeşti orice restricţie, să devii desăvârşit. Dar ceea ce făcea el era atât de diferit, de neînţeles pentru ceilalţi pescăruşi din Stol încât nu puteau să-l accepte printre ei, aşa că l-au surghiunit pe Stâncile Îndepărtate… Dar faptul că a ajuns un proscris nu a putut să-l înfrângă ci i-a dat un nou impuls de-a învăţa, de-a cerceta, de-a zbura:

Ceea ce visase cândva pentru Stol câştiga acum doar pentru el: îşi desăvărşea zborul şi nu regreta preţul pe care-l plătise. Pescăruşul Jonathan descoperea că pescăruşii trăiesc atât de puţin din cauza plictiselii, fricii şi mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viaţa lui urma să fie lungă şi frumoasă. (op. cit., p. 36)

O parabolă a lumii noastre, a celor mai profunde credinţe, a eliberării spiritului de trup, de spaţiu sau de timp. Ce faci cu toată învăţătura, cu toată ştiinţa după ce-o obţii? Trebuie să o transmiţi. În câteva pagini Richard Bach reuşeşte să scrie esenţa despre relaţia dintre maestru şi discipol cât şi despre importanţa pe care iubirea aproapelui o are pentru desăvâşirea personală. Dar nu vă povestesc povestea pentru că mi-aş dori o dezbatere pe această temă. Vă recomand lectura cărţii iar pentru aceia dintre voi care aţi citit cartea mai demult, să o recitiţi pentru că în octombrie 2014 s-a adăugat un ultim capitol final, scris în 1970 dar omis de a fi editat odată cu restul manuscrisului în mod voit de autor la vremea aceea. Acest ultim capitol aduce completări, este surprinzător, schimbă şi oferă o cu totul altă perspectivă decât ni se oferea la finalul celui de-al treilea capitol.

Richard BachRichard Bach pretinde că ar fi un descendent, în linie directă, al familiei compozitorului Johann Sebastian Bach. Pe lângă o asemenea eventuală înrudire, se ştie sigur că a fost unul dintre fanii unui celebru pilot de aviaţie şi de curse pe nume John H. Livingston, aşa că numele personajului putea foarte bine să fie inspirat de aici. Jonathan înseamnă „Dar de la Dumnezeu” ceea ce, ţinând cont de mesajul cărţii, este o atribuire simbolică şi plină de înţeles a prenumelui ales pentru pescăruşul din poveste. Vorbeşte incredibil de pasionat despre zbor pe care l-a îndrăgit încă de când a zburat prima dată, la vârsta de 15 ani. Ulterior a ajuns un aviator experimentat, fiind fost căpitan pe avioane de vânătoare, care, după retragerea din viaţa militară, a zburat pe avioane de acrobaţie la mitinguri aviatice. Tot ceea ce a scris, inclusiv această carte, are şi o componentă autobiografică, pe care o utilizează ca bază pentru a-şi demonstra filosofia de viaţă, ideile. În august 2012 a avut un accident aviatic la aterizare, în urma căruia s-a ales cu un umăr rupt, dar mai gravă a fost o puternică lovitură la cap, care l-a ţinut în comă timp de o săptămână şi apoi timp de patru luni în spital, incapabil mai multă vreme să vorbească şi să-şi indeplinească cele mai de bază activităţi.  Atunci, în urma acestei experienţe aproape de moarte, s-a gândit prima dată să revadă şi să finalizeze cel de-al patrulea capitol al cărţii pe care l-a scris în tinereţe şi pe care nu l-a publicat. Finalul cărţii este, precum v-am spus, deschis dezbaterilor şi face conexiuni între zbor, idee, învăţător, credinţă, moarte şi lumea habotnică ce distruge idealul. Pescăruşul Jonathan Livingston a impresionat profund, a avut un succes răsunător, având vânzări (din 1970 până acum) de peste 60 de milioane de exemplare, primul milion în nici 2 ani de la lansare. S-a aflat pe lista de bestselleruri a publicaţiei „New-York Times” timp de 38 de săptămâni şi a fost pe primul loc timp de 2 ani la rând (1972-1973) în topul celor de la „Publishers Weekly”. Poate de aceea în 1973, Paramount Pictures o ecranizează. Filmul a fost premiat Golden Globe şi a primit două nominalizări la Oscar. N-am văzut decât secvenţe din acest film şi ştiu că muzica este compusă de Neil Diamond. Aştept să-mi spuneţi voi, dacă l-aţi văzut, cum v-a plăcut sau dacă impactul pe care l-a avut este comparabil cu cel al cărţii.

Vă las în compania muzicii lui Neil Diamond şi vă dedic vouă, tuturor celor care aţi fost, aţi încercat să fiţi Jonathan Livingston şi vă spun la toţi ceilalţi : BE (Fiţi !)

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cartea? Aţi văzut filmul? Ce părere aveţi despre oamenii deosebiţi, despre atipicii societăţii? V-aţi găsit vreodată în situaţia lui Jonathan Livingston? Aveţi (sau mai aveţi) idealuri? Cu toate opreliştile se pare că „pescăruşi” asemănători apar din când în când, indiferent de condiţiile vitrege. Aţi întâlnit un asemenea om? Puteţi să-mi recomandaţi alte cărţi asemănătoare?

 

Bibliografie: https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Bach ; http://www.literatureproject.com/ebooks-authors/Richard-Bach.htm ; http://pescarusullivingstone.blogspot.ro/ ; http://www.seattletimes.com/seattle-news/author-richard-bach-recovering-from-plane-crash-returns-to-inspirational-tale/ http://www.cinemarx.ro/filme/Jonathan-Livingston-Seagull-Jonathan-Livingston-Seagull-27239.htmlhttps://en.wikipedia.org/wiki/Jonathan_Livingston_Seagull_%28album%29

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Înainte să adorm, un thriller psihologic al autorului S.J. Watson – recomandare de lectură


Mă fascinează lucrările de debut şi multe dintre recomandările mele sunt dintre acestea. Unul dintre romanele pe care le-am cititsj-watson recent şi de care am fost extrem de captivată este opera de debut a scriitorului englez S.J. Watson, Before I go to sleep / Înainte să adorm, apărută la noi la Editura Trei, în traducerea lui Laurenţiu Dulman. Indiferent de epoca în care au trăit autorii debutanţi, de pregătirea lor sau de tema cărţii, esenţialul pentru reuşită este ca ideea să fie interesantă, povestea credibilă şi bine scrisă în aşa fel încât cititorul să aibă senzaţia că prinde viaţă în faţa lui iar documentarea asupra temei, perioadei (în inainte sa adormcazul în care se scriu cărţi plasate în trecut) să fie temeinică. În cazul acestei cărţi, care este un thriller psihologic, este important că autorul a reuşit să-şi dozeze, să-şi structureze ideile şi evoluţia poveştii în aşa fel încât să realizeze un impact cât mai mare asupra cititorului. Se pare că autorul ar fi început 20 de romane (pe care le-a abandonat) până să găsească ideea din acest roman. Probabil a fost o muncă frustrantă dar, până la urmă, reuşita este ceea ce contează. În urma succesului fulminant al cărţii, în  2014 a apărut şi ecranizarea acesteia în regia lui Rowan Joffe şi interpretarea unor actori celebri: Nicole Kidman, Colin Firth, Mark Strong.

Mai multe despre carte şi autor puteţi vede în înregistrarea filmată pentru „O carte pe săptămână”, emisiune ale cărei inregistrări le puteţi vedea în pagina Video Blog.

 

 

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cartea? Aţi văzut ecranizarea acestei cărţi? Vă place genul – thriller psihologic? Ce alte cărţi sau filme de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Dacă ar fi şi la noi o Academie Faber, credeţi că v-aţi înscrie?

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Sutton, de J.R. Moehringer – recomandare de lectură


SuttonAzi vă povestesc despre romanul Sutton, apărut la Editura Pandora M în 2014. Cartea m-a prins încă de la Nota autorului  în care scriitorul american John R. Moehringer specifică că romanul este o  biografie, imaginată de el însuşi, a gangsterului american Willie Sutton. Ceea ce am aflat despre persoana Willie_Suttonreală William Francis „Willie” Sutton, Jr. (n.30.07.1901- d.02.11.1980), supranumit şi „Willie Actorul”, este că acesta a fost un celebru spărgător de bănci care, cu toate că a avut o carieră de criminal ce a durat 40 de ani şi deşi a fost mereu înarmat (pentru că după cum spunea el:  „Nu poţi jefui o bancă numai cu farmec şi personalitate”/ „You can’t rob a bank on charm and personality”), n-a tras nici un foc de armă. Supranumele Actorul îi vine de la predilecţia pe care o avea de-a se costuma în uniforme de poliţist, poştaş, curier, etc. pe care le închiria (împreună cu mustăţi sau alte elemente utile deghizării) de la un teatru, atunci când dădea spargerile. Pe de altă parte, se spune că nici nu jefuia o bancă dacă o femeie ţipa sau vreun copil plângea. A fost comparat de populaţie cu Robin Hood, cu toate că n-a dat nimic înapoi săracilor deşi a furat de la bogaţi. Poate că această simpatie a oamenilor se datora şi faptului că acesta se limita să fure de la bănci (pentru că „acolo erau banii”) iar acestea erau foarte prost văzute pentru că, în aceea perioadă de profundă criză economică (1929-1933), i-au înşelat şi i-au falimentat pe foarte mulţi dintre ei. Probabil că oamenii se simţeau în sfârşit răzbunaţi, iar Sutton era considerat un adevărat erou în unele părţi ale oraşului (cu precădere în Brooklyn). Un adevărat gentleman în felul său, Sutton ar fi furat peste 2 milioane de dolari şi ar fi stat mai bine de jumătate din viaţa sa în puşcărie. Un alt „record” al acestui gangster este şi faptul că a evadat de 3 ori din trei închisori de maximă siguranţă şi a fost pe lista de cei mai căutaţi 10 infractori a FBI-ului. Cu toate că a fost închis pe viaţă, în 1969 o decizie surprinzătoare a guvernatorului Nelson Aldrich Rockefeller îl pune în libertate. La ieşirea din închisoare, Willie Sutton a acceptat să dea un singur interviu. Articolul rezultat în urma acestui interviu n-a fost foarte reuşit, după cum spune Moehringer, fiind „foarte superficial, cu multe greşeli – sau minciuni – şi puţine dezvăluiri în adevăratul sens al cuvântului” (citat din Nota autorului, Sutton, Editura Pandora M, p. 7).

Sutton wanted by the FBIPlecând de la această realitate, J.R. Moehringer îşi scrie cartea făcând presupuneri  despre ceea ce s-a întâmplat în decursul acestui unic interviu şi povestea pe care Sutton ar fi putut-o spune despre întreaga sa viaţă şi carieră. Romanul este curgător, scris alert, captivant, este bine documentat, iar notele de subsol cu extrem de multe trimiteri, fac ca această carte să pară veridică şi ne transpune în pielea personajului readucând la viaţă o întreagă epocă, o lume, istoria ei şi bineînţeles o poveste de dragoste, cea a lui Sutton pentru Bess. Autorul, cunoscut pentru autobiografia Dulcele bar, în care a reuşit să facă ca evenimentele trăite să pară operă de ficţiune, face un drum invers aici în Sutton, construind în aşa fel viaţa unui personaj, a unui Robin Hood modern, încăt de povestea acestuia, de motivele care-l animă sau de exact această existenţă nu te îndoieşti. Personajul acesta, gangster atipic, fermecător şi cult îţi devine cu atât mai simpatic cu cât trăieşti într-o epocă similară, cea a unei crize financiare. Înţeleg fascinaţia pe care au avut-o americanii pentru acest infractor, pentru că mă gândesc că şi la noi haiducii au fost priviţi asemănător, devenind, în baladele folclorice, adevărate figuri romantice. Aflând că William Sutton a fost un înfocat cititor m-am întrebat (deformare profesională de bibliotecar) dacă această pasiune nu l-a influenţat în bine, nu i-a conferit aceea aură de gentleman şi a făcut posibilă viaţa de criminal fără vărsare de sânge sau, dimpotrivă, a devenit un fervent cititor tocmai pentru că a stat prea mult timp la închisoare şi acesta era una din activităţile posibile şi la îndemână acolo? Cert este că, aşa cum menţiona şi Ştefan Agopian, Sutton era:

„… Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta şi toată lumea s-a repezit să cumpere „În căutarea timpului pierdut”. Dacă ar fi avut mai mulţi Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuţie, nişte oameni culţi” (citat Ştefan Agopian, cop. 4, op. cit.)

J.R.Moehringer-54.s_400x400John R. Moehringer s-a născut în New York, pe 7 decembrie 1964. După ce a absolvit Universitatea Yale, în 1986, şi-a început cariera de jurnalist la New York Times. Ca jurnalist a fost premiat în anul 2000, cu Premiul Pulitzer pentru un articol apărut în Los Angeles Times şi în care era vorba despre problemele unei izolate comunităţi riverane de negri, urmaşi ai sclavilor, ce trăiesc în localitatea Boykin, Alabama, cunoscută şi sub numele de Gee’s Bend (acesta fiind şi titlul articolului). În 2005 J.R. Moehringer şi-a publicat memoriile, The Tender Bar / Dulcele bar, care, pe lângă recunoaşterea despre care am vorbit, i-a adus şi un contract de colaborare din partea tenismenului Andre Agassi, care l-a rugat să-l ajute în redactarea propriilor sale memorii. Cartea a apărut în 2009 sub titlul Open: An autobiography şi a ajuns pe locul 1 în lista bestsellerurilor, câştigând în 2010 premiul dedicat autobiografiilor de British Sports Book Awards. Sutton a apărut în SUA în 2012, fiind din nou pe lista de bestselleruri în America.

Mi-au plăcut foarte mult citatele despre autor şi operă de pe copertele a doua şi a patra a cărţii, de aceea ţin să mai menţionez una dintre ele, pentru că este ceea ce am simţit şi eu lecturând cartea:

„Cine atinge cărţile lui J.R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuşi, ca să se protejeze, ori să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Şi nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mânânci , nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor şi la o scriitură o asemenea forţă a seducţiei şi acaparării” (citat Filip Florian, cop. 4, op, cit.)

Vă recomand, în final, cu mare căldură cartea, dacă aveţi chef de-o poveste cu gangsteri, evadări imposibile sau pur şi simplu de-un roman foarte bine scris şi foarte bine documentat asupra perioadei.

P.S. Sintagma atribuită lui Sutton „Pentru că acolo sunt banii” („because that’s where the money is.”) se pare că stă la bazele legii Sutton, care este menţionată mai ales studenţilor în medicină, pentru că se referă la cel mai evident diagnostic, cele mai evidente analize necesare. Cu toate acestea, Sutton în autobiografia sa Where the Money Was: The Memoirs of a Bank Robber (Viking Press, New York, 1976) neagă că ar fi spus celebrele cuvinte.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte sau alta scrisă de J.R. Moehringer? Ce părere aveţi despre subiectul cărţii? Aţi citit alte cărţi în care personajul principal să fi fost un celebru răufăcător? Vă plac poveştile sau filmele poliţiste, cu gangsteri sau cele care prind perioada prohibiţiei din SUA? Puteţi să-mi daţi exemple? Ce alt mare gangster al perioadei puteţi numi? Ce altă biografie sau autobiografie interesantă aţi citit şi puteţi să-mi recomandaţi?

 

Etichete: , , , , , , ,

Trilogia Divergent, de Veronica Roth – recomandare de lectură


Motto: „O singură alegere te poate transforma radical. O singură alegere te poate distruge. O singură alegere te va defini” (citat cop. 4 a volumului Experiment, de Veronica Roth, Editura Leda)

Divergent-2014Una dintre cele mai citite, mai comentate şi mai „la modă” lecturi care s-au votat şi pe care le-am citit în cadrul clubului de lectură „Să povestim despre-o carte” a fost trilogia Jocurile Foamei, a scriitoarei americane Suzanne Collins. Azi aş vrea să povestim despre tot o trilogie prezentând o lume distopică, scrisă tot de o scriitoare americană, Veronica Roth şi anume: Divergent (cu volumele Divergent, Insurgent, Experiment în limba română apărute la Editura Leda, Grupul Editorial Corint / A beavatott  în limba maghiară la Editura Cicero).Veronica Roth, Photo credit Wikipedia Am vorbit anterior despre autori care au debutat foarte devreme, despre autori care au debutat la o vârstă înaintată, iar acum trebuie să vă spun că deşi autoarea, Veronica Roth, nu se încadrează în lista celor mai tineri autori, este şi ea foarte tânără (născută pe 19 august 1988) iar Divergent a fost scris în vacanţa de iarnă a ultimului an de facultate iar drepturile de difuzare le-a vândut extrem de rapid, încă înainte de-a termina studiile (2010).  Sunt incredibili autorii care reuşesc chiar de la prima lor încercare. Bazându-se tocmai pe combinaţia care a avut succes anterior, aceea dintre lumea distopică, povestea de dragoste şi science fiction, Divergent, primul volum al trilogiei este şi cel care a avut un foarte mare succes, a fost premiat în 2011 pentru cel mai bun roman pentru adolescenţi şi tineri adulţi (Goodreads Readers Choice Awards, Young Reader’s Choice Award), a fost pe locul întâi într-un top 10, în alegerea tinerilor cititori (Teens’ Top Ten Vote) şi a atras foarte rapid atenţia producătorilor în vederea realizării unei ecranizări. Filmul, realizat în 2014, a fost o ecranizare reuşită, fiind premiat cu 7 premii. Voi mai povesti despre film, dar să revenim la cărţi: să vă spun ce mi-a plăcut foarte mult, ceea ce cred că a contat nu atât în lumea criticii, cât a cititorilor, faptul că este o lectură captivantă, că are o poveste interesantă, cu multe răsturnări de situaţie, că, în toată aceea lume post-apocaliptică şi-a făcut loc şi povestea de dragoste, că a avut un concept interesant iar finalul este atipic romanelor moderne americane.

divergentÎn primul volum, chiar de la primele pagini, facem cunoştiinţă cu Beatrice Prior şi fratele ei Caleb, care se află pe punctul de-a fi testaţi pentru a li se stabili apartenenţa la o facţiune. Lumea lor este un oraş, fostul oraş Chicago, aflat la 100 de ani de la un război apocaliptic. Puterea acestei lumi este cumva împărţită în cele 5 facţiuni (Abnegaţie, Candoare, Prietenie, Neînfricare şi Erudiţie), fiecare având rolul ei bine determinat în societate. Oamenii aparţinând facţiunilor se deosebesc prin calităţi, fel de a fi, înclinaţie şi culoarea hainelor. Abnegaţia poartă doar gri iar membri ei sunt altruişti; Neînfricarea poartă negru şi membri sunt curajoşi; Candoarea (care spune mereu adevărul şi nu lucrează cu jumătăţi de măsură) poartă alb-negru iar rmembri ei sunt extrem de sinceri; Prietenia poartă culori vii (roşu, galben) iar felul apartenenţilor acestei facţiuni este paşnic şi împăciuitor; Erudiţii poartă albastru şi sunt foarte inteligenţi. Cei din Abnegaţie, pentru că sunt altruişti şi dedicaţi societăţii, se află la conducerea acestui oraş-stat. Ei au în grija lor şi mulţimea care se află în afara facţiunilor, cei care n-au făcut faţă cerinţelor facţiunilor alese, sau care din motive diverse şi-au părăsit facţiunea. Cei din Candoare sunt avocaţi, judecători. Membri din facţiunea Prieteniei se ocupă cu agricultura. Erudiţii sunt cei care inventează, care cercetează şi sunt dornici de putere, desconsiderând celelalte facţiuni, cu precădere Abnegaţia. Neînfricaţii asigură apărarea oraşului, sunt curajoşi şi fără milă. Foarte puţini oameni bătrâni pot fi văzuţi în această facţiune, ei murind repede sau refugiindu-se în afara facţiunilor când nu mai pot să facă faţă cerinţelor facţiunii. Oamenii care sunt Fără Facţiune execută diverse munci ca personal de curăţenie sau muncitori ce servesc celelalte facţiuni şi trăind de azi pe mâine în locuri extrem de insalubre.

Factiunile DivergentLa vârsta de 16 ani tinerii supuşi obligatoriu testării ar trebui să fie ajutaţi să aleagă singurul drum potrivit lor. Dar indiferent de facţiunea de provenienţă şi de testare, aceştia pot să aleagă orice facţiune şi-ar dori. Au libertatea de a alege dar dacă nu fac faţă  cerinţelor specifice facţiunii alese, ei nu se pot întoarce nici la părinţi şi nici nu-şi pot alege o altă facţiune. O lume dură cu reguli extrem de stricte. Lozinca „facţiunea înaintea sângelui” este cea care ne arată cel mai bine că odată ce alegi un drum, eşti obligat să mergi pe el, uitând vechea viaţă. Ce te faci însă când testarea nu te lămureşte, nu îţi arată drumul pe care trebuie să mergi mai departe? Testarea Beatricei Prior este neconcludentă, aceasta putând alege între trei dintre facţiunile existente: Abnegaţie, Neînfricare şi Erudiţie. Primeşte o denumire de care nu auzise până atunci – Divergentă – şi este sfătuită să nu spună niciodată nimănui despre acest lucru, pentru că se află în mare pericol. În ziua alegerii ea decide să-şi părăsească părinţii şi Abnegaţia unde a fost crescută şi alege Neînfricarea. Dacă părinţii ei (mai ales mama ei) n-au fost uimiţi de alegerea ei, cu totul altfel au stat lucrurile când l-au văzut pe Caleb, fiul lor, alegând Erudiţia deşi până atunci părea să fie modelul de om perfect pentru Abnegaţie. Lucrurile stau cu atât mai prost cu cât Erudiţia şi Abnegaţia se află într-un conflict puternic. Erudiţii contestă felul de-a guverna al Abnegaţiei, acuzându-i de proastă gestionare a fondurilor obşteşti, dorindu-şi de fapt să conducă chiar ei. Pe acest fond de conflict, Beatrice îşi începe antrenamentele foarte dure ale Neînfricării. Primul pas este să ia un tren din mers, să coboare sărind tot din mers pe o clădire şi să se arunce în gol fără să ştie ce o aşteaptă la aterizare. divergent four trisPovestea de iubire poate că începe chiar de la acestă aterizare, când Tris îl întâlneşte pe Four (Tobias), viitorul ei instructor. Povestea de iubire se contruieşte cu paşi mărunţi, dar siguri. Totuşi nu este lipsită de dramatism. De altfel relaţiile par să fie conflictuale între facţiuni şi implicit între oameni. Tobias are o relaţie tensionată cu părinţii lui, Tris este în conflict direct cu fratele ei, iar acesta pare să facă parte cu adevărat din Erudiţie şi să aplice sloganul „facţiunea înainte de sânge”.

Cum poţi  scăpa de manipularea strategică a celor mai inteligenţi oameni? Cum pot aceştia să înfrângă celelalte grupări fără să piardă oameni din propria lor facţiune? Ce poate să iasă dintr-un conflict deschis, cât de periculoasă este inteligenţa când nu este dublată de căldura iubirii, înţelegerii şi care poate fi singurul aliat pe care Neînfricaţii îl pot avea într-un război în care pare că nimeni nu este aşa cum se presupune a fi? Cât rezistă iubirea când este supusă unor teste pe viaţă şi moarte? Dar prietenia?  Asta deja este volumul doi 🙂 Pe de altă parte curiozitatea te roade de la începutul romanului să ştii ce s-a întâmplat cu restul lumii, cu celelalte oraşe şi state ale Americii şi de cine se apără conducătorii acestui oraş de parcă ar fi sub atac, avându-i pe Neînfricaţi drept apărători?! Afli acest lucru abia în cel de-al treilea volum. Dacă din primul volum v-am spus unele amănunte tocmai pentru că a fost deja ecranizat, a rulat şi la televizor nu demult şi probabil v-aţi familiarizat cu lumea distopică şi protagoniştii ei, nu vreau să insist asupra poveştii care continuă tocmai pentru că eu, citind am fost extrem de surprinsă de felul în care autoarea a ştiut să „învârtă” acţiunea, mi-a plăcut cum a dezvoltat romanul şi de aceea aş vrea să păstrez această surpriză intactă pentru voi. Pot să vă spun că am comparat des în minte această carte cu Jocurile Foamei. Dacă acea carte a fost prima distopie modernă pe care am citit-o (comparând-o cu lumile distopice clasice ale lui Orwell, Kafka) şi mi-a plăcut prin noutatea subiectului, a tinerilor aflaţi într-o încercare mortală care reuşesc să răstoarne o lume întreagă, aici noutatea nu mai este tema – lumea este distopică, personajele sunt tot tineri aflaţi parcă într-o cursă permanentă, ameninţarea morţii planând mereu deasupra lor – ci realizarea ei, cursivitatea, conexiunea de date care se realizează până la sfârşitul celui de-al treilea volum şi finalul total neaşteptat. Ca cititor eşti în „primul rând”, trăieşti povestea şi afli totul odată cu eroii cărţii.

experimentÎn primele două volume ale trilogiei Divergent povestea se spune văzută prin ochii lui Tris (Beatrice) Prior. Analizând romanele trilogiei Jocurile foamei ziceam că mi s-au părut cumva inegale ca valoare, pe cel de-al treilea simţindu-l mai puţin lucrat, oferind puţină lumină asupra acţiunilor tocmai cauză că era povestit doar de Katniss, care nu participa la toate discuţiile ce ţineau de politică şi nu era la curent cu toate deciziile care se luau. În volumul Experiment, cel de-al treilea volum al trilogiei Divergent, autoarea a decis să explice mai bine şi mai atent fiecare decizie, împărţind capitolele între cele două personaje principale, Tris şi Tobias (Four). Astfel vedem ceea ce gândesc şi simt acestea iar povestea capătă o cu totul altă perspectivă. Povestea de dragoste este şi ea prezentă, are savoare şi oferă sprijin personajelor în momente grele, dar este şi motivul pentru care uneori deciziile luate par să lovească mai adânc în sufletul celuilalt. Acţiunea este alertă, iar întorsăturile de situaţie precum şi lumina pe care o face cel de-al treilea volum asupra societăţii distopice din Chicago, a lumii din afară sau a guvernelor manipulatoare care conduc experimente sunt neaşteptate. Am citit cu mare plăcere, extrem de rapid şi cu mare nerăbdare să văd finalul… Nu vă spun nimic mai mult, dar vă recomand cărţile cu mare căldură.

Tris-and-Four-image-tris-and-four-36169912-587-587Revenind la filmul care ecranizează primul volum al cărţii, în regia lui Neil Burger şi avându-i ca protagonişti pe Shailene Woodley, Theo James, pot să vă spun că mi-a plăcut, că a urmat foarte aproape cartea, că cele 7 premii despre care vorbeam au fost câştigate datorită unui bun casting, a unei bune interpretări, a unei excelente chimii între protagonişti, a unor foarte bune şi reuşite efecte speciale. Aştept cu nerăbdare să văd ecranizarea şi pentru următoarele volume. Dar… indiferent cât de reuşit este filmul, cât de captivantă realizarea, parcă mie tot cartea mi-a plăcut mai mult. Dar trebuie să recunosc că faţă de ecranizarea primului volum al Jocurilor Foamei (care m-a dezamăgit cumplit) acest film a reuşit să ofere cititorilor o variantă credibilă, reuşită, atât pentru personajele cât şi pentru lumea distopică descrisă în carte.

Puteţi găsi cărţile în limba engleză în bibliotecă (Divergent, Insurgent, Allegiant) iar în română, cel de-al treilea volum (Experiment) este în prelucrare, fiind în curând pe rafturi pentru împrumut. Dacă volumele sunt împrumutate, puteţi face rezervare pentru fiecare titlu. De asemenea cărţile se găsesc şi în limba maghiară la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Question mark of booksÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cărţile? Aţi văzut filmul care ecranizează primul volum? Vă plac romanele de acest gen? Dacă aţi citit – ce anume v-a plăcut? Ce anume credeţi că aţi fi schimbat, aţi fi scris altfel dacă aţi fi fost în locul autoarei?

 

 

 

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Cel mai mic sărut pomenit vreodată, de Mathias Malzieu – recomandare de lectură


Mathias-Malzieu__Cel-mai-mic-sarut-pomenit-vreodata-130Vreau să vă povestesc astăzi despre un roman încântător, un roman-poetic, un roman de dragoste, un roman fantasy, pe care veţi reuşi să-l terminaţi într-o după amiază şi din cauză că este uşor de citit, dar şi pentru că are doar 115 pagini 🙂 şi subliniez asta pentru cei care n-au timp suficient pentru lectură, pentru cei care reuşesc să facă doar un mic popas pe tărâmul imaginaţiei. Este vorba despre romanul Cel mai mic sărut pomenit vreodată, al scriitorului francez Mathias Malzieu. Autorul a cunoscut un succes  remarcabil cu romanul său apărut anterior, Mecanica inimii, pe baza căruia s-au realizat atât o adaptare pentru teatru (pusă în scenă şi la Bucureşti), cât şi o ecranizare, sub forma unui film de animaţie, cu titlul Jack et la mecanica-inimii_1_produsMécanique du coeur. Cartea de faţă, apărută recent la editura Nemira, este un fel de continuare metaforică a romanului Mecanica inimii, în care personajul masculin, la fel ca şi în romanul precedent, se află în căutarea iubirii, a idealului feminin. Putem spune că este şi un paradox, o poveste de iubire spusă pe un ton sprinţar, glumeţ şi melancolic totodată. Am remarcat cartea încă de la Salonul Hunedorean al Cărţii şi m-a atras titlul, iar după ce am deschis prima pagină am fost captivată, curioasă, amuzată şi mă întrebam: cât de mic poate fi cel mai mic sărut şi oare ce efect are el? Aproape la ambele întrebări am primit răspunsul deschizând prima pagină:

„Cel mai mic sărut pomenit vreodată. O miime de secundă, cu tot cu pulpă şi puf. O atingere uşoară, un origami. Un scurtcircuit abia înaripat. Un procent de umiditate incredibil de apropiat de zero, ceva de ordinul pulberii unei umbre. Cel mai mic sărut pomenit vreodată.” […] „Cataclism deghizat într-un sărut miniatură. Mai puternic decât o armată de iubiri la prima vedere. Cel mai mic sărut care s-a pomenit vreodată. Ciocnire luminoasă şi apoi, mai nimic. Dispărută. Trecând dintr-o clipă în alta de la apariţie la dispariţie. Ca şi cum gura ei era un întrerupător magic care o putea face să se volatilizeze.”[…] „I-am ascultat apoi paşii îndepărtându-se până când nu s-au mai auzit. Aşadar nu dispăruse, devenise invizibilă! Schimbaserăm cel mai mic sărut pomenit vreodată şi ea se făcuse nevăzută pe dată, categorică precum o pană de curent.” (citate din Mathias Malzieu, Cel mai mic sărut pomenit vreodată,  Bucureşti, Editura Nemira, p. 9-10)

Ce poate face un bărbat în atare situaţie? Trebuie să găsească miraculoasa fiinţă invizibilă, al cărui extraordinar de mic sărut l-a mişcat profund. Pentru asta există ajutoare: un detectiv particular, un papagal cu „o putere de atracţie irezistibilă” şi o memorie excepţională şi Louisa Omăt, o timidă farmacistă, care-i ascultă zilnic confesiunile şi speranţele privind progresele făcute în găsirea fiinţei invizibile. Pentru a reuşi asta, rememorând fiecare sunet, aromă, imagine, idee şi senzaţie produsă de cel mai mic sărut, bărbatul devine creativ, printre cele mai reuşite creaţii fiind ciocolata cu aromă de sărut. Aceasta având acelaşi efect ca şi sărutul însuşi… Dar totuşi cine e femeia misterioasă? Care sunt şansele ei de a fi găsită şi de-a fi iubită? Cu atât mai mult cu cât apare la orizont o altă provocare, o iubire mai veche? Eu zic să citiţi şi să aflaţi!

Mathias_Malzieu_20080718_Auxerre_1Cel-mai-mic-sarut-pomenit-vreodata-Mathias-Malzieu-prezentarea-in-FrantaAutorul, Mathias Malzieu, este născut pe 16 aprilie 1974, în Montpellier, Franţa. Ce mi s-a părut deosebit este faptul că a devenit scriitor mai târziu, (debutând cu o antologie de povestiri abia în 2003) el fiind liderul, compozitorul şi interpretul vocal al formaţiei de rock, Dionysos, alcătuită în 1993. Alături de membrii formaţiei a scos 6 albume, iar ultimul  a apărut în 2007 alături de romanul Mecanica inimii şi conţine muzica destinată acestui roman. Mi s-a părut extraordinar de interesant acest lucru. Aşa cum mi s-a părut o idee genială din partea editorilor, ca la lansarea cărţii sale Le plus petit baiser jamais recensé / Cel mai mic sărut pomenit vreodată, aceasta să fie însoţită de o cutie de bomboane de ciocolată, create special pentru această carte, de celebri ciocolatieri francezi, Hugo & Victor.  Mai mult decât atât, Mathias Malzieu a scris scenariul şi a interpretat personajul Jack, pentru filmul animat produs de Luc Beson.

 

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cărţile? Aţi văzut filmul animat? Aţi văzut piesa de teatru în interpretarea Maia Morgenstern şi a lui Marius Manole? Dacă răspunsul la aceste întrebări este nu, sunteţi curioşi să le vedeţi, să le citiţi? Ce alte exemple de cântăreţi sau compozitori care au devenit scriitori de succes cunoaşteţi?

 

Despre carte am vorbit şi în cadrul emisiunii „O carte pe săptămână”, înregistrări pe care le găsiţi pe pagina VIDEO BLOG

 

Etichete: , , , , , , , ,

„Şirul de platani”, de John Grisham – continuarea romanului „…Şi vreme e ca să ucizi” – recomandare de lectură


sirul-de-plataniJohn GrishamCartea pe v-o recomand acum, Sicamore Row / Şirul de platani a scriitorului american John Grisham, este un bestseller care a ocupat primul loc a celor mai bine vândute cărţi, în clasamentul efectuat de Publisher’s Weekly,  pe o perioadă de 10 săptămâni anul trecut. Apărută la Editura RAO, în traducerea lui Bogdan Olteanu, a fost şi cel mai căutat volum al editurii în cadrul Bookfest 2014. Alte trei motive pentru care am ales această carte: pentru că pe 8 februarie am sărbătorit aniversarea a 60 de ani de la naşterea scriitorului; pentru că această carte face parte dintre noile achiziţii editoriale ale bibliotecii pe care le veţi găsi în curând pe rafturi; al treilea, dar nu în ultimul rând, pentru că este o continuare a primului său roman, … Şi vreme e ca să ucizi.

Despre John Grisham (n. 08.02.1955) şi despre alte lucrări ale sale,  am mai povestit pe blog. Este unul dintre cei mai bine vânduţi scriitori americani, un maestru al thrillerului juridic. Multe dintre romanele sale au fost ecranizate, dar cel cu care a debutat, pentru care a devenit cunoscut şi care mie personal mi-a plăcut cel mai mult – atât ca roman cât şi realizare si vreme e ca sa ucizicinematografică, este A time to kill / … Şi vreme e ca să ucizi / Ha ölni kell În aceea carte ne familiarizăm cu localitatea Clanton, o localitate micuţă din statul Mississippi, Sudul Statelor Unite şi cu Jake Brigance, avocatul care îşi înfruntă temerile şi luptă de partea binelui, în ciuda oricăror ameninţări. Problemele rasiale ale sudului, în America, sunt aceleaşi pe care le-am găsit tratate şi în cartea lui Harper Lee, Să ucizi o pasăre cântătoare. John Grisham le aduce doar la zi, pentru final de ani ’80. Şirul de platani, scris la aproape 25 de ani de la prima sa carte, ne poartă din nou în aceleaşi locuri, regăsind aceea lume şi personaje, ne luptăm cu aproape aceleaşi mentalităţi, în 1988, la trei ani de la procesul prin care Carl Lee Hailey a fost achitat pentru uciderea celor care i-au violat şi aproape omorât fiica (în romanul …Şi vreme e ca să ucizi). După ce casa le-a fost incendiată de Ku-Klux-Klan, după ce au fost ameninţaţi cu moartea, membrii familiei Brigance stau cu chirie într-un apartament modest şi duc un trai mai degrabă rutinant. Pentru munca sa, pentru devoţiunea cu care a luptat fără să ţină cont de ceea ce s-ar fi întâmplat cu el şi familia lui, Jake a rămas cunoscut celor din Clanton. Acest lucru îi va aduce şi următorul caz, la fel de încurcat, plin de lăcomie, prejudecăţi rasiale şi dramatic.

O sinucidere a unui om pe care nimeni nu-l cunoştea prea bine, pune din nou roţile justiţiei în mişcare. Un nou proces, o nouă luptă pentru Jake, de data asta pentru a susţine validitatea unui testament olograf pe care semnatarul, Seth Hubbard, bolnav de cancer la plămâni în fază finală, l-a scris cu puţin înainte de-a se sinucide. Prin acesta, care anulează un alt testament făcut anterior în faţa avocaţilor, el lasă marea parte a averii sale, menajerei de culoare, Lettie Lang,  dezmoştenindu-i pe copiii şi nepoţii săi. Singura rudă care este amintită în testamentul olograf este fratele său, Ancil Hubbard, despre a cărui existenţă semnatarul nu mai ştie mare lucru.

Vreau ca acest testament să fie apărat cu orice preţ şi ştiu că dumneavoastră puteţi face asta. I-am exclus în mod intenţionat pe cei doi copii ai mei, acum la casele lor, pe copiii lor şi pe cele două foste soţii. […] Luptaţi-vă cu ei, domnule Brigance, luptaţi-vă până la capăt. Trebuie să triumfăm. (citat din John Grisham, Şirul de platani, p. 32, Editura RAO, 2014)

Ce urmează să se întâmple când este vorba de contestarea unui testament, ce tip de luptă duc avocaţii fiecărei părţi şi cum, în goana lor pentru un câştig fabulos, se calcă pe degete în sălile de judecată, Grisham descrie, foarte bine documentat şi cu mare acurateţe. De ce Seth Hubbard şi-a ales ca loc al sinuciderii un teren cu platani (de unde vine şi titlul lucrării Sicamore Row) de care par să fie legate atât averea, o suferinţă a fratelui său Ancil, cât şi hotărârea sa ca menajera să-l moştenească? Pentru a rezolva cazul Jake Brigance şi asistenta lui caută prin arhive, dosare prăfuite să descopere adevărul. Cine a fost Seth Hubbard, dar mai ales cine este Lettie Lang şi care este misterioasa poveste a Şirului de platani – vă invit să citiţi şi să aflaţi. 

looking-up-into-the-silhouetted-branches-and-gree-foliage-of-sycamore-tree-platanus-occidentalis_w725_h482

Photo Credit

Photo is Public Domain from Public Domain Images

Ce se spune despre această carte:

„Şirul de platani este poate cea mai bună carte a lui Grisham şi unul dintre cele mai emoţionante romane din ultimii ani” (The Washington Post)

„Unul dintre cele mai bune romane ale lui Grisham… Un adevărat eveniment literar“ (The New York Times Book Review)

Autorul ei spune că a vrut să scrie această carte, dar că nici soţia sa nu credea că poate să reuşească să fie atât de autentic, să aducă la viaţă la fel de vii personajele. John Grisham recunoaşte că A Time to Kill este un roman inspirat din realitatea vieţii sale, că a scris-o când era avocat într-un oraş mic din sudul SUA, unde s-a confruntat personal cu acele mentalităţi (referitor la problemele rasiale), probabil că de asta primul său roman a fost şi cel mai bun, până acum. După ce a scris câteva capitole s-a simţit foarte inspirat, iar soţia sa a recunoscut valoarea scrierii, încurajându-l să scrie. Spune într-un interviu pe care l-a dat pentru CBS, că deşi altă dată îl obosea să scrie şi era sătul de personaje şi abia aştepta să termine cartea, acum, în Şirul de platani, avea impresia că poate scrie şi 1000 de pagini fără să obosească.

Question mark of booksÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit romanul „… Şi vreme e ca să ucizi”, a scriitorului american? Aţi văzut ecranizarea din 1996, în regia lui Joel Schumacher şi avându-i ca protagonişti pe Matthew McConaughey, Sandra Bullok şi Samuel L. Jackson? Aţi citit alte romane ale lui John Grisham? V-au plăcut? Aţi vrea să citiţi acest roman recent apărut?

 

 

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Jocul lui Ender, de Orson Scott Card


Am revenit după o îndelungată absenţă. Între timp am citit mult. Am citit cărţi recomandate de alţii, dar am citit şi multe cărţi destinate înjocul-lui-ender principal adolescenţilor. Am făcut asta pentru că am primit o provocare din partea unei tinere prietene căreia îi recomandam cărţi bune. Ea a acceptat sugestiile mele de lectură, dar mi-a recomandat şi ea la rându-i câteva cărţi care i-au plăcut. M-am decis să fac pasul şi să-i ofer, aşa cum spera, perspectiva mea de adult cu inima tânără. De citit le-am citit, de povestit cu ea am povestit, dar de scris n-am mai apucat să scriu. Promit să scriu despre ele, chiar dacă nu în această postare. Nu ştiu cum zboară vremea, cum se adună o mulţime de treburi, dar eu din iunie nu ştiu cum a trecut timpul. Să încep cu începutul!

Prima carte pe care am citit-o a fost una recomandată de o prietenă, una dintre membrele enders-game-poster-2clubului nostru, Shiki Shiki. A fost de vreo două ori propusă în sondajele pentru cartea lunii sau ulterior pentru cărţile pe trimestru, pentru că este primul volum al unei serii. Este vorba despre cartea lui Orson Scott Card, Jocul lui Ender. Văzusem filmul care, apărut în 2013, a ecranizat cartea. Mie mi-a plăcut filmul şi chiar îl apreciasem favorabil şi abia ulterior am citit cartea. După ce citeşti, realizezi că filmul este o umbră palidă a cărţii şi că probabil se putea face un film mai reuşit. Pe de altă parte te întrebi cum ar fi fost posibil, dat fiind faptul că principala acţiune, felul de-a gândi ce explică reacţiile copilului la diverşi stimuli externi, este închisă în mintea sa, lucru despre care poţi citi în carte, dar pe care nu prea ai cum să-l prezinţi într-un film. Acesta a fost motivul pentru care, spre exemplu, The Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară) n-a fost ecranizat. Acţiunea poate fi însă apreciată, ideea este nouă (cel puţin la vremea scrierii romanului). Oricum, cartea este deosebită. Am citit despre lumea văzută prin ochii unui copil în romanul Să ucizi o pasăre cântătoare, am citit cu plăcere şi interes despre lumea distopică prezentată de Suzanne Collins în trilogia Jocurile foamei. În Jocul lui Ender, care este un science fiction, se întrunesc aceste două perspective – este o lume distopică văzută prin ochii unui copil. Ender este „terţul”, cel de-al treilea copil al unei familii (lucru neîntâlnit din cauză că dacă ai mai mult de doi copii era ilegal). Din prima pagină ne dăm seama că acest copil, pe numele lui adevărat Andrew, este important. Nu se spune de ce, adulţii, cei care discută şi îi apreciază aptitudinile, vor, pentru a obţine maximum de performanţă, să facă orice este necesar pentru a-l pregăti pentru o misiune importantă:

– Am privit în ochii lui. Am ascultat cu urechile lui şi-ţi spun: el este! Oricum, unul mai bun nu vom obţine.

– La fel ai spus şi de fratele său.

– A fost considerat incompatibil. Din alte motive. Fără nici o legătură cu aptitudinile lui.

jocul lui ender1– Şi cu soră-sa, la fel. Există îndoieli şi-n legătură cu el. E prea maleabil. Gata oricând să se lase dominat de voinţa altuia.

– Nu şi dacă respectivul îi este duşman.

-Şi-atunci, ce-o să facem? Îl înconjurăm tot timpul cu duşmani?

– Dacă va fi nevoie…

– Parcă spuneai că-ţi place puştiul.

-Dacă gândacii pun mâna pe el eu rămân prietenul lui cel mai bun.

-Bine. La urma urmei, salvăm lumea. Ia-l!  (Orson Scott Card, Jocul lui Ender, p. 5)

De la aceste prime cuvinte am fost prinsă. Am fost curioasă să văd de cine trebuie să salveze lumea, cine sunt gândacii şi bineînţeles m-am cutremurat gândindu-mă cât de greu poate să-i fie unui copil să trăiască într-o lume duşmănoasă, dar în acelaşi timp vroiam să văd cum reuşeşte să o facă. Nu era vina lui că era Terţ, ideea era a guvernului, era un experiment numit Andrew Wiggin, care a fost autorizat de foruri înalte, prin decrete speciale. Şi totuşi este prost văzut din această cauză atât de colegi cât şi de fratele său. Treptat afli că în urmă cu 100 de ani, Terra a fost invadată de nişte gândaci inteligenţi, o rasă superioară nouă şi mai bine dezvoltată tehnologic decât oamenii. Pământenii erau să fie dovediţi, dar a fost Mazer Rickham cel care a ştiut să îi înfrângă pe moment. Acum însă, comandanţii militari se aşteptau la o nouă invazie. Nu poţi fi sigur de aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu putea comunica cu gândacii, totuşi armata, capii ei, se pregăteau intens şi făceau orice pentru a putea salva omenirea de la pieirea, aşa zis, iminentă.  Povestea despre înfrângerea iniţială a gândacilor o aflăm lent, pe măsură ce Ender ajunge la şcoala specială unde va fi antrenat. Cum va fi acolo, ce va avea de înfruntat şi dacă va putea să facă faţă cerinţelor extrem de grele – vă las pe voi să citiţi şi să vedeţi. Este o carte antrenantă, un SF foarte bun, o lume distopică care, așa cum am putut citi şi în alte cărţi sau filme sf, apare ca urmare a unui război îngrozitor, a unor condiţii de trai extrem de precare, a unor stricteţi impuse lumii ce supravieţuieşte. Această carte se continuă cu Vorbitor în numele morţilor (care are loc în timp la distanţă de 3000 de ani faţă de evenimentele din această carte). Totuși Jocul lui Ender poate fi citit independent, deşi vrei să afli ce se întâmplă cu copilul, ce adult devine el, ce repercursiuni au felul în care a fost crescut şi educat asupra vieţii lui. Orson Scott Card a scris o carte bună, o serie bună. Până acum am citit doar primele două cărți din serie, dar dacă e să aleg, parcă mie mi-a plăcut mult mai mult acest prim volum. Poate din cauză că este vorba de un copil, de felul în care reuşeşte să se impună, de mintea sclipitoare şi înţelegerea deosebită a modului de luptă în spaţiu pe care doar o minte tânără o poate percepe atât de rapid, iar el, fiind special este şi mai rapid decât alţi copii foarte talentaţi. Saga lui Ender are 10 romane, dar primele două sunt cele care au fost premiate, în ani consecutivi: 1985/1986/1987; Ambele au primit atât Premiul Nebula, cât şi Premiul Hugo (celebre în lumea science fiction -1985, 1986), dar şi alte premii prestigioase cum sunt Premiul Hamilton-Brackett (Jocul lui Ender, 1986), cât şi Premiul Locus (Vorbitor în numele morţilor, 1987).

orson scott cardOrson Scott Card, autorul acestei saga, este un scriitor, romancier, profesor, critic, jurnalist și eseist american născut pe 24.08.1951 în Richland, Washington, SUA. Deși a debutat cu scrieri poetice și a scris sub cel puțin 7 pseudonime cunoscute (Frederick Bliss, P.Q. Gump, Byron Walley, Brian Green, Dinah Kirkham, Noam D. Pellume și Scott Richards ) a rămas cunoscut pentru literatura science-fiction, în special pentru cartea Jocul lui Ender, primul volum din Saga lui Ender. În viaţa personală este mândrul tată a cinci copii. Poate asta, (aşa cum s-a întâmplat şi cu scriitorul român, Constantin Chiriţă, în romanul Cireşarii), să fie secretul prin care a reuşit să cunoască atât de bine copiii, să descrie lumea din perspectiva unui copil sau să fie credibil scriind despre relaţiile pe care copiii le au între ei, despre felul de-a fi al fraţilor şi complicata relaţie dintr-o familie. Scriitorul se declară, din punct de vedere politic, un liberal cu vederi conservatoare şi este membru al partidului conservator (SUA) din 1976. Este un practicant religios (membru al bisericii mormone) iar acest lucru se reflectă în opera lui, cu precădere în Vorbitor în numele morţilor, unde biserica este parte importantă a vieţii comunităţii, deşi dogma şi practica ei par să fie rupte din istoria secolelor anterioare lumii noastre, fiind la fel de restrictive. Poate tot datorită credinţei şi a felului în care biserica priveşte homosexualitatea, provine şi părerea lui referitoare la această problemă, declarându-se împotriva homosexualităţii şi a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Cu toate că este mormon este, probabil, mai monogam decât alţii, având o singură soţie, pe Kristine Allen Card. Acestea sunt amănunte care mi s-au părut interesante referitor la autor – unele au relevanţă, altele pot influenţa mai mult, sau mai puţin scrierile sale. Poate ar fi trebuit să menţionez mai degrabă că este profesor de engleză la un colegiu, dar cred că am fost mai atrasă de faptul că este fan al serialului Firefly, care îmi place şi mie. Mi-a atras atenţia şi faptul că prenumele celor cinci copii ai scriitorului sunt date cu gândul la scriitorii favoriţi ai cuplului (Michael Geoffrey (Geoffrey Chaucer), Emily Janice (Emily Brontë şi Emily Dickinson), Charles Benjamin (Charles Dickens), Zina Margaret (Margaret Mitchell) and Erin Louisa (Louisa May Alcott), cu atât mai mult cu cât unii dintre aceştia sunt şi pe lista mea de preferinţe :).

question-markÎntrebările bibliotecarului la final – aţi citit acest roman? V-a plăcut? Dacă nu aţi făcut-o, sunteţi atraşi de ideea de a-l citi? Ce părere aveţi despre literatura ce prezintă lumi distopice, aflată acum la mare modă? Ce alţi autori sau scrieri asemănătoare recomandaţi?

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: