Azi m-am amuzat teribil citind dintr-o carte dedicată mai ales tinerilor, dar la fel de amuzantă pentru copiii de toate vârstele. Nu degeaba Jeff Kinney, autorul celebrei serii Jurnalul unui puşti a scris despre această carte:
Terifiant de amuzantă! Ultimii copii de pe Pământ de Max Brallier transmite mari emoţii, dar şi mai mari hohote de râs.
Este vorba de primul volum al unei serii deja celebre (The Last Kids on Earth, apărută în 2015), a autorului american Max Brallier şi care a fost deja ecranizată de Netflix sub forma unui serial animat. Scrisă într-un ritm alert şi însoţită de ilustraţiile originale ale lui Douglas Holgate care dau un plus de savoare, cartea a fost tradusă în română de Magdalena Costea şi a apărut la Storia Books în 2018.
Prima carte scrisă şi ilustrată în acest gen pe care am citit-o a fost Generala, cei mai naşpa ani din viaţa mea, a lui James Patterson. Despre una similară şi extrem de amuzantă am scris mai demult pe blog (Jake Marcionette şi cartea lui Spune-ţi-mi Jake!). Se pare că indiferent de aspect, contează povestea şi dacă este spusă cum trebuie devine atractivă şi este cu atât mai bine primită, dacă ilustraţia este pe măsura textului.
Dar să revenim la această teribil de captivantă şi foarte amuzantă carte: eroul ei este Jack Sullivan, un puşti de 13 ani, locuia într-un oraş lipsit de evenimente, chiar plictisitor până în urmă cu vreo 40 de zile când o invazie ciudată de monştrii transformă locul într-un câmp de luptă. El are norocul că se poate retrage în căsuţa lui din copac şi are suficiente rezerve de biscuiţi Oreo şi Mountain Dew pe care le-a adunat din magazinele părăsite. Oraşul devine o capcană pentru oricine ar încerca să îl traverseze. Ce se poate întâmpla amuzant într-o lume distopică – poate nimic, dar felul în care povesteşte Jack Sullivan este savuros. Înarmat cu o bâtă de baseball şi cu un walkie talkie Jack vrea să-şi caute unicul prieten, pe Quint Baker şi pe fata visurilor lui, June Del Toro. Ca să reuşească trebuie să înfrunte zombi, Ticăloşi Zburăcioşi, Iedera-Mutantă dar mai ales monstrul îngrozitor cunoscut sub numele de Blarg. Pe cine mai întâlneşte, peste ce hopuri trebuie să treacă şi cât de înfiorători vor fi monştrii pe care trebuie să-i înfrunte în această căutare veţi afla dacă veţi citi cartea.
Pentru ca să vă fac şi mai curioşi vă dau un citat de la începutul cărţii:
În momentul ăsta, întreaga lume a luat-o razna. Doar uitaţi-vă la ferestrele făcute zob. Uitaţi-vă la iedera sălbatică – a invadat o parte a clădirii. Nimic nu este normal. Şi eu? Ei bine, eu nu am fost niciodată normal. Am fost dintotdeauna diferit. Vedeţi voi, sunt orfan. M-am plimbat prin toată ţara, dintr-o casă în alta, de la o familie la alta, până când am aterizat în oraşul ăsta mic, Wakefield, în decembrie. Dar toată alergătura asta te întăreşte: te face şmecher, te face încrezător, de face descurcăreţ cu fetele – te face JACK SULLIVAN. Rahat! Se anunţă un pumn monstruos!!!! (Max Brallier, Ultimii copii de pe Pământ, Storia Books, 2018, p. 8-9)
În curând această serie, Ultimii copii de pe Pământ (această carte, cât şi următoarele patru volume traduse: Ultimii copii de pe Pământ şi Parada Zombi; Ultimii copii de pe Pământ şi Regele Coşmar; Ultimii copii de pe Pământ şi Terorile Cosmice; Ultimi copii de pe Pământ şi Sabia Nopţii) vor fi la dispoziţia voastră laSecţia de împrumut carte pentru copii. Eu am citit primul volum şi sunt curioasă de următoarele. Cred că şi voi veţi fi la fel.
Câteva cuvinte despre autorul acestei serii: Max Brallier este american şi deşi este cunoscut mai ales pentru această serie, el a scris peste 30 de cărţi atât pentru copii cât şi pentru adulţi. Înainte de-a fi scriitor Max a fost designer de jocuri pentru lumea virtuală Poptropica şi a lucrat în marketing la St. Martin’s Press. A scris sub pseudonimul Jack Chabert seria Eerie Elementary pentru Scholastic Books şi este autorul bestsellerului Poptropica: Mystery of the Map.
Azi vreau să povestim despre un autor care mi-a plăcut mereu, chiar şi atunci când nu ştiam nimic despre viaţa sa sau despre impactul pe care l-au avut scrierile sale. Archibald Joseph Cronin a fost un medic şi scriitor scoţian. S-a născut pe 19.07.1896 în Cardcross, Dunbartonshire, Scoţia, Marea Britanie şi a murit la vârsta de 84 de ani, pe 06.01.1981 în Montreux, Elveţia. Anul acesta s-au împlinit 125 de ani de la naşterea şi 40 de ani de la moartea scriitorului.
Am citit multe dintre romanele sale, dar abia recent am aflat mai multe despre viaţa sa. Faptul că a fost medic am ştiut, dar nu ştiam că a plecat voluntar în Primul Război Mondial, fiind chirurg în marina regală britanică. Reîntors din război şi-a continuat studiile medicale efectuându-şi stagiul de practică în Ţara Galilor între 1921 şi 1924. În 1924 a fost numit inspector medical pentru minele din Marea Britanie. În această capacitate a investigat bolile profesionale din această ramură a industriei şi a făcut un studiu privitor la corelaţia dintre praful de cărbune inhalat şi bolile de plămâni, studiu care a fost publicat în anii următori. În 1926 şi-a deschis un cabinet în Londra, dar din pricina problemelor de sănătate a fost nevoit să renunţe şi atunci a început să scrie. Primul său roman a fost Hatter’s Castle (1931) / Castelul pălărierului / A kalapkirály, care a avut un succes rapid şi a fost ecranizat în 1941. M-a impresionat cartea iar personajul principal, James Brodie, este unul dintre acele personaje teribile pe care nu le poţi uita. Obsesia lui privitoare la posibilitatea naşterii sale nobiliare îi terorizează şi distruge familia.
Mi-a rămas în minte şi romanul Sub stele, care urmăreşte viaţa grea a locuitorilor dintr-o localitate minieră. Cred că dintre toate cele pe care le-am citit, acesta este cel mai apăsător, mai întunecat şi uneori fără speranţă. Este firesc ca operele lui să fie uneori apăsătoare pentru că el a fost un reprezentant al curentului realist în literatură. La fel ca alţi scritori realişti (Charles Dickens, Emile Zola, Liviu Rebreanu) a reuşit să creeze fresce ale epocii sale prin romanele sale. Opera lui este puternică prin stilul narativ atractiv şi cursiv, prin atenţia la detalii şi prin îmbinarea reuşită a realităţii dure cu povestea ficţională.
Romanul care m-a făcut să încep să-l citesc pe Cronin este: The Citadel (apărut în 1937) / Citadela / Réztábla a kapu alatt, un roman în care regăsim problemele locuitorilor din oraşele miniere a acelei perioade, a bolilor cu care minierii se confruntau, dar şi despre incapacitatea sistemului medical şi incompetenţa medicilor. Sub formă literară, Cronin a reuşit să transpună într-o formă atractivă şi interesantă pentru marele public problemele întâlnite pe vremea când era inspector medical. Prin publicarea acestui roman şi-a făcut mulţi inamici printre colegii de breaslă. S-a format şi un grup de specialişti (medici) care au depus un efort considerabil în vederea interzicerii cărţii. Totuşi, în ciuda acestor denigratori cartea s-a bucurat de un mare succes de casă, fiind cea mai bine vândută carte a editurii Golancz. Aşa cum Harriet Beecher Stowe cu cartea ei, Uncle Tom’s Cabin / Coliba unchiului Tom / Tamás bátya kunyhója, a schimbat optica privitoare la sclavie, fiind catalizatorul ideilor aboliţioniste din nordul Statelor Unite şi a războiului de secesiune, se poate spune că datorită romanului Citadela a lui Cronin, ce a dezvăluit corupţia din sistemul medical, acest sistem deficitar şi corupt a ajuns să fie reformat. Unii critici spun că popularitatea cărţilor lui Cronin, în special a Citadelei, au influenţat soarta alegerilor din Marea Britanie şi câştigul Partidului Laburist (social-democrat de centru-stânga) în 1945.
În SUA, Citadela a câştigat, în 1937, National Book Award şi, după un sondaj realizat de compania Gallup, a fost votată de cititori (în 1939) ca fiind cea mai interesantă carte pe care aceştia au citit-o vreodată.
Romanul a fost ecranizat pentru prima dată în 1938 şi ulterior, sub formă de serial în 1960 (atât în SUA, cât şi în Marea Britanie) şi în 1983 (ecranizare BBC). A fost adaptată şi ecranizată şi în limba italiană (1964 şi 2003) şi în limbi indiene (1971, 1972, 1982). În 2017 şi 2021 a fost adaptată şi pentru radio de către BBC.
Am început acest articol cu un timp în urmă şi voiam să scriu despre romanul Gran Canaria, unul dintre romanele favorite ale mamei mele căreia îi plăceau romanele şi serialele medicale (Spitalul municipalsau Grey’s Anatomy fiind printre ele). Şi în această carte este vorba de un medic, Harvey Leith, stresat, obosit, marcat de prea multe pierderi din viaţa lui profesională. Pentru a-şi reveni el pleacă, urmând sfatul unui prieten, într-o vacanţă, spre Gran Canaria. De plecat, pleacă mai mult ca să scape de cicăleală şi în speranţa că odată ajuns pe vas va fi liber să facă ceea ce doreşte şi eventual să se afunde în alcool. Pe vasul Aureola, însă, nu are voie să bea şi este nevoit ca timp de patru săptămâni să facă o dezintoxicare involuntară. Tot aici îl cunoaşte pe Jimmy Corchoran, fost campion al Nordului la categoria grea (box), care a făcut de toate la viaţa lui şi care îl citeşte pe Platon „un tip grozav, care ştia ce şi cum…, un tip măreţ”. Ajuns în Gran Canaria el o întâlneşte pe Mary Fielding, care este la rândul ei foarte nefericită şi captivă într-o căsătorie convenţională. Deşi am citit demult cartea, încă văd parcă în faţa ochilor peisajul exotic descris de Cronin şi aşa îmi imaginez şi acum că arată Gran Canaria. O carte de vacanţă, o poveste de viaţă sau de dragoste pe care v-o recomand.
Îmi plac scrierile lui Cronin! Din multele sale romane publicate am citit vreo 11, ceea ce înseamnă că într-adevăr mi-a plăcut stilul şi felul său de-a picta viaţa prin cuvinte. Având mare succes de casă, multe dintre ele au fost ecranizate şi filmele au avut şi ele succes de public. Înainte de a mă documenta nu am ştiut nimic despre performanţa scrierilor sale, despre munca sa de cercetare şi despre viaţa lui personală. Că a avut dorinţa să îmbunătăţească pe cât posibil sistemul sanitar în ciuda neplăcerilor personale, mi s-a părut de asemenea interesant şi de apreciat. Spune multe despre el şi faptul că, în ciuda pericolului, a mers voluntar pe front. Nu mi se pare de mirare că dintr-un om de ştiinţă şi agnostic a devenit o persoană spirituală, fiind influenţat în mare măsură de credinţa pe care o manifestau oamenii din Ţara Galilor, unde şi-a făcut stagiul de practică. El însuşi a spus că a început să se întrebe dacă:
„the compass of existence held more than my text-books had revealed, more than I had ever dreamed of. In short I lost my superiority, and this, though I was not then aware of it, is the first step towards finding God.”(A. J. Cronin, citat din Wikipedia) / „busola existenţei ţinea de mai mult decât dezvăluiseră manualele mele, mai mult decât visasem vreodată. Pe scurt, mi-am pierdut superioritatea şi acesta, deşi atunci nu eram conştient de asta, este primul pas spre găsirea lui Dumnezeu” (traducere aproximativă n.a.).
Despre credinţă a scris într-un roman foarte popular, The Keys of the Kingdom / Cheile împărăţiei, unde personajul principal, Francis Chisholm, este un copil orfan devenit misionar romano-catolic la o biserică în China. Ca şi în multe alte romane este dezbătută nu doar problema credinţei, dar şi calităţile necesare unui preot. Preotul Chisholm este un exemplu de credinţă, un ideal nu doar în comparaţie cu enoriaşii săi, dar chiar şi faţă de superiorii săi. Sistemul creştin în sine este cel criticat aici, la fel cum este sistemul medical în Citadela, iar valorile credinţei autentice sunt purtate de preoţii mărunţi, aflaţi jos pe scara ierarhiei bisericeşti. Ecranizarea romanului (1944) i-a adus lui actorului Gregory Peck, care a interpretat rolul principal, o nominalizare la premiul Oscar pentru „Cel mai bun actor în rol principal”.
A fost un medic bun, un scriitor talentat şi s-a războit cu sistemul medical cum s-a priceput cel mai bine – scriind. Putem spune că activitatea literară l-a ajutat să răzbească acolo unde studiile medicale n-au reuşit, deşi totul a plecat de la aceste studii. În general nu am preconcepţii privitoare la opera unui scriitor dacă a fost sau nu exemplar şi ca om (şi aici mă gândesc la Karl May, a cărui operă mi-a plăcut şi îmi place în ciuda faptului că a fost un mitoman, un hoţ şi care a făcut şi închisoare pentru înşelăciune).
A.J. Cronin cu familia (1938)
Sunt scriitori care au început să scrie datorită partenerilor de viaţă (cum a fost Margaret Mitchell) sau alţii care s-au despovărat de necazuri scriind (cum a fost Kafka). Pentru unii familia a fost un plus şi un sprijin, pentru alţii a fost o povară şi un chin. Pot spune că mi-a plăcut mult să aflu că A. J. Cronin a fost un familist convins, a avut o viaţă împlinită, a crescut trei copii şi a avut o căsnicie frumoasă şi lungă (60 de ani). Pe soţia sa a cunoscut-o când erau amândoi studenţi la medicină. Ea a fost alături de el şi când era medic, asistându-l, dar şi ulterior când îi citea şi îi corecta manuscrisele. S-au despărţit doar pentru puţină vreme, ea urmându-l în eternitate la doar şase luni după trecerea lui în nefiinţă. Aşa că acum pot spune că nu doar opera lui Cronin îmi place, ci şi reuşita de-a fi trăit remarcabil.
Vă recomand cu mare căldură să îl descoperiţi pe Cronin, să îi citiţi romanele. Aştept cu drag comentariile voastre în caz că aţi citit deja aceste cărţi şi părerea voastră despre oricare dintre ele.
Tocmai am terminat astăzi de citit Pescăruşul Jonathan Livingston, povestea scrisă de scriitorul american Richard Bach (n. 23.06.1936), apărută în varianta sa integrală, în 2014 la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ancăi Nemoianu. Am fost marcată profund la terminarea cărţii care, mă grăbesc s-o spun pentru cei grăbiţi şi fără prea mult timp, se poate citi foarte uşor, rapid (mi-a luat cam două ore s-o termin). Pe măsură ce citeam, ideile au dat năvală bulucindu-se, paralelele literare şi sociale transându-se în mintea mea mai întâi timid, aproape involuntar iar apoi extrem de ţintit. Fiecare gând, povaţă, sfat, situaţie pe care le găseam în carte, recunoscute ideatic şi filtrate prin prisma altor cărţi, poveşti, filozofii de viaţă pe care le-am citit, auzit sau trăit, m-au făcut să-mi dau seama că oricât de bine aş reuşi să prezint cartea, nu aş reuşi să transmit ceea ce am gândit, ceea ce am simţit. Mi-am notat, la cald, câteva din gândurile pe care această poveste mi le-a stârnit. Ceea ce m-a mirat nespus este cum de nu am citit această carte până acum, cum de mi-a scăpat având în vedere că a fost scrisă pe vremea adolescenţei mele, apărută în prima sa formă în 1970 (în original: Jonathan Livingston Seagull). Una din paralele literare pe care mintea mea le-a găsit, a fost cartea Micul Prinţ (a scriitorului Antoine de Saint-Exupéry) pentru că şi acolo mesajul, la fel ca şi cel al poveştii lui Jonathan Livingston, poate fi recepţionat diferit în funcţie de nivelul de înţelegere, în funcţie de vârstă, de pregătire, de înclinaţie, fiecare din noi înţelegând mai bine, mai profund, un anume aspect sau altul din întreaga parabolă. Ceea ce vreau să spun este că noi reţinem ca important ceea ce ne marchează, ceea ce recunoaştem în noi, chiar dacă, spre exemplu în Micul Prinţ, mesajul principal (derivat din deviza „Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor“) este importanţa prieteniei. Sunt convinsă că pentru cei care sunt pasionaţi de zbor (aviatori, paraşutişti, planorişti), povestea poate fi mai profund înţeleasă sub aspectul strict al zborului, pentru că la bun început pescăruşul Jonathan Livingston vrea să înveţe să zboare… altfel. Zborul este în fapt esenţa unei păsări, pescăruşii din Stol zburau pentru a-şi procura hrana, negândindu-se de fapt la zborul în sine. Parcugeau un zbor rutinat, ţipând, agitându-se, plojând şi luptându-se pentru resturile aruncate de pescari alături de ceilalţi membri din Stol.
Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează, ci hrana. (citat din Pescăruşul Jonathan Livingston, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014, p. 14)
Jonathan îşi îngrijora părinţii pentru că aproape nu mânca, era slab şi pricăjit, dar zbura zilnic din ce în ce mai sus, executa picaje, se rotea în vrie căutând să descopere mişcări noi care să-i îmbunăţăţească zborul şi asta pentru că el, spre deosebire de ceilalţi, nu se gândea la zbor ca la un mijloc de supravieţuire, ci îl privea ca pe un scop în sine. Dorinţa sa era să atingă viteze din ce în ce mai mari, să plonjeze din înălţimi. Visa, îşi dorea cu ardoare zborul înalt, zborul care îţi oferă libertate, care să te facă din ce în ce mai bun, să te ajute să atingi noi limite, să depăşeşti orice restricţie, să devii desăvârşit. Dar ceea ce făcea el era atât de diferit, de neînţeles pentru ceilalţi pescăruşi din Stol încât nu puteau să-l accepte printre ei, aşa că l-au surghiunit pe Stâncile Îndepărtate… Dar faptul că a ajuns un proscris nu a putut să-l înfrângă ci i-a dat un nou impuls de-a învăţa, de-a cerceta, de-a zbura:
Ceea ce visase cândva pentru Stol câştiga acum doar pentru el: îşi desăvărşea zborul şi nu regreta preţul pe care-l plătise. Pescăruşul Jonathan descoperea că pescăruşii trăiesc atât de puţin din cauza plictiselii, fricii şi mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viaţa lui urma să fie lungă şi frumoasă. (op. cit., p. 36)
O parabolă a lumii noastre, a celor mai profunde credinţe, a eliberării spiritului de trup, de spaţiu sau de timp. Ce faci cu toată învăţătura, cu toată ştiinţa după ce-o obţii? Trebuie să o transmiţi. În câteva pagini Richard Bach reuşeşte să scrie esenţa despre relaţia dintre maestru şi discipol cât şi despre importanţa pe care iubirea aproapelui o are pentru desăvâşirea personală. Dar nu vă povestesc povestea pentru că mi-aş dori o dezbatere pe această temă. Vă recomand lectura cărţii iar pentru aceia dintre voi care aţi citit cartea mai demult, să o recitiţi pentru că în octombrie 2014 s-a adăugat un ultim capitol final, scris în 1970 dar omis de a fi editat odată cu restul manuscrisului în mod voit de autor la vremea aceea. Acest ultim capitol aduce completări, este surprinzător, schimbă şi oferă o cu totul altă perspectivă decât ni se oferea la finalul celui de-al treilea capitol.
Richard Bach pretinde că ar fi un descendent, în linie directă, al familiei compozitorului Johann Sebastian Bach. Pe lângă o asemenea eventuală înrudire, se ştie sigur că a fost unul dintre fanii unui celebru pilot de aviaţie şi de curse pe nume John H. Livingston, aşa că numele personajului putea foarte bine să fie inspirat de aici. Jonathan înseamnă „Dar de la Dumnezeu” ceea ce, ţinând cont de mesajul cărţii, este o atribuire simbolică şi plină de înţeles a prenumelui ales pentru pescăruşul din poveste. Vorbeşte incredibil de pasionat despre zbor pe care l-a îndrăgit încă de când a zburat prima dată, la vârsta de 15 ani. Ulterior a ajuns un aviator experimentat, fiind fost căpitan pe avioane de vânătoare, care, după retragerea din viaţa militară, a zburat pe avioane de acrobaţie la mitinguri aviatice. Tot ceea ce a scris, inclusiv această carte, are şi o componentă autobiografică, pe care o utilizează ca bază pentru a-şi demonstra filosofia de viaţă, ideile. În august 2012 a avut un accident aviatic la aterizare, în urma căruia s-a ales cu un umăr rupt, dar mai gravă a fost o puternică lovitură la cap, care l-a ţinut în comă timp de o săptămână şi apoi timp de patru luni în spital, incapabil mai multă vreme să vorbească şi să-şi indeplinească cele mai de bază activităţi. Atunci, în urma acestei experienţe aproape de moarte, s-a gândit prima dată să revadă şi să finalizeze cel de-al patrulea capitol al cărţii pe care l-a scris în tinereţe şi pe care nu l-a publicat. Finalul cărţii este, precum v-am spus, deschis dezbaterilor şi face conexiuni între zbor, idee, învăţător, credinţă, moarte şi lumea habotnică ce distruge idealul. Pescăruşul Jonathan Livingston a impresionat profund, a avut un succes răsunător, având vânzări (din 1970 până acum) de peste 60 de milioane de exemplare, primul milion în nici 2 ani de la lansare. S-a aflat pe lista de bestselleruri a publicaţiei „New-York Times” timp de 38 de săptămâni şi a fost pe primul loc timp de 2 ani la rând (1972-1973) în topul celor de la „Publishers Weekly”. Poate de aceea în 1973, Paramount Pictures o ecranizează. Filmul a fost premiat Golden Globe şi a primit două nominalizări la Oscar. N-am văzut decât secvenţe din acest film şi ştiu că muzica este compusă de Neil Diamond. Aştept să-mi spuneţi voi, dacă l-aţi văzut, cum v-a plăcut sau dacă impactul pe care l-a avut este comparabil cu cel al cărţii.
Vă las în compania muzicii lui Neil Diamond şi vă dedic vouă, tuturor celor care aţi fost, aţi încercat să fiţi Jonathan Livingston şi vă spun la toţi ceilalţi : BE (Fiţi !)
Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cartea? Aţi văzut filmul? Ce părere aveţi despre oamenii deosebiţi, despre atipicii societăţii? V-aţi găsit vreodată în situaţia lui Jonathan Livingston? Aveţi (sau mai aveţi) idealuri? Cu toate opreliştile se pare că „pescăruşi” asemănători apar din când în când, indiferent de condiţiile vitrege. Aţi întâlnit un asemenea om? Puteţi să-mi recomandaţi alte cărţi asemănătoare?
Mă fascinează lucrările de debut şi multe dintre recomandările mele sunt dintre acestea. Unul dintre romanele pe care le-am citit recent şi de care am fost extrem de captivată este opera de debut a scriitorului englez S.J. Watson, Before I go to sleep / Înainte să adorm, apărută la noi la Editura Trei, în traducerea lui Laurenţiu Dulman. Indiferent de epoca în care au trăit autorii debutanţi, de pregătirea lor sau de tema cărţii, esenţialul pentru reuşită este ca ideea să fie interesantă, povestea credibilă şi bine scrisă în aşa fel încât cititorul să aibă senzaţia că prinde viaţă în faţa lui iar documentarea asupra temei, perioadei (în cazul în care se scriu cărţi plasate în trecut) să fie temeinică. În cazul acestei cărţi, care este un thriller psihologic, este important că autorul a reuşit să-şi dozeze, să-şi structureze ideile şi evoluţia poveştii în aşa fel încât să realizeze un impact cât mai mare asupra cititorului. Se pare că autorul ar fi început 20 de romane (pe care le-a abandonat) până să găsească ideea din acest roman. Probabil a fost o muncă frustrantă dar, până la urmă, reuşita este ceea ce contează. În urma succesului fulminant al cărţii, în 2014 a apărut şi ecranizarea acesteia în regia lui Rowan Joffe şi interpretarea unor actori celebri: Nicole Kidman, Colin Firth, Mark Strong.
Mai multe despre carte şi autor puteţi vede în înregistrarea filmată pentru „O carte pe săptămână”, emisiune ale cărei inregistrări le puteţi vedea în pagina Video Blog.
Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cartea? Aţi văzut ecranizarea acestei cărţi? Vă place genul – thriller psihologic? Ce alte cărţi sau filme de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Dacă ar fi şi la noi o Academie Faber, credeţi că v-aţi înscrie?
Azi vă povestesc despre romanul Sutton, apărut la Editura Pandora M în 2014. Cartea m-a prins încă de la Nota autorului în care scriitorul american John R. Moehringer specifică că romanul este o biografie, imaginată de el însuşi, a gangsterului american Willie Sutton. Ceea ce am aflat despre persoana reală William Francis „Willie” Sutton, Jr. (n.30.07.1901- d.02.11.1980), supranumit şi „Willie Actorul”, este că acesta a fost un celebru spărgător de bănci care, cu toate că a avut o carieră de criminal ce a durat 40 de ani şi deşi a fost mereu înarmat (pentru că după cum spunea el: „Nu poţi jefui o bancă numai cu farmec şi personalitate”/ „You can’t rob a bank on charm and personality”), n-a tras nici un foc de armă. Supranumele Actorul îi vine de la predilecţia pe care o avea de-a se costuma în uniforme de poliţist, poştaş, curier, etc. pe care le închiria (împreună cu mustăţi sau alte elemente utile deghizării) de la un teatru, atunci când dădea spargerile. Pe de altă parte, se spune că nici nu jefuia o bancă dacă o femeie ţipa sau vreun copil plângea. A fost comparat de populaţie cu Robin Hood, cu toate că n-a dat nimic înapoi săracilor deşi a furat de la bogaţi. Poate că această simpatie a oamenilor se datora şi faptului că acesta se limita să fure de la bănci (pentru că „acolo erau banii”) iar acestea erau foarte prost văzute pentru că, în aceea perioadă de profundă criză economică (1929-1933), i-au înşelat şi i-au falimentat pe foarte mulţi dintre ei. Probabil că oamenii se simţeau în sfârşit răzbunaţi, iar Sutton era considerat un adevărat erou în unele părţi ale oraşului (cu precădere în Brooklyn). Un adevărat gentleman în felul său, Sutton ar fi furat peste 2 milioane de dolari şi ar fi stat mai bine de jumătate din viaţa sa în puşcărie. Un alt „record” al acestui gangster este şi faptul că a evadat de 3 ori din trei închisori de maximă siguranţă şi a fost pe lista de cei mai căutaţi 10 infractori a FBI-ului. Cu toate că a fost închis pe viaţă, în 1969 o decizie surprinzătoare a guvernatorului Nelson Aldrich Rockefeller îl pune în libertate. La ieşirea din închisoare, Willie Sutton a acceptat să dea un singur interviu. Articolul rezultat în urma acestui interviu n-a fost foarte reuşit, după cum spune Moehringer, fiind „foarte superficial, cu multe greşeli – sau minciuni – şi puţine dezvăluiri în adevăratul sens al cuvântului” (citat din Nota autorului, Sutton, Editura Pandora M, p. 7).
Plecând de la această realitate, J.R. Moehringer îşi scrie cartea făcând presupuneri despre ceea ce s-a întâmplat în decursul acestui unic interviu şi povestea pe care Sutton ar fi putut-o spune despre întreaga sa viaţă şi carieră. Romanul este curgător, scris alert, captivant, este bine documentat, iar notele de subsol cu extrem de multe trimiteri, fac ca această carte să pară veridică şi ne transpune în pielea personajului readucând la viaţă o întreagă epocă, o lume, istoria ei şi bineînţeles o poveste de dragoste, cea a lui Sutton pentru Bess. Autorul, cunoscut pentru autobiografia Dulcele bar, în care a reuşit să facă ca evenimentele trăite să pară operă de ficţiune, face un drum invers aici în Sutton, construind în aşa fel viaţa unui personaj, a unui Robin Hood modern, încăt de povestea acestuia, de motivele care-l animă sau de exact această existenţă nu te îndoieşti. Personajul acesta, gangster atipic, fermecător şi cult îţi devine cu atât mai simpatic cu cât trăieşti într-o epocă similară, cea a unei crize financiare. Înţeleg fascinaţia pe care au avut-o americanii pentru acest infractor, pentru că mă gândesc că şi la noi haiducii au fost priviţi asemănător, devenind, în baladele folclorice, adevărate figuri romantice. Aflând că William Sutton a fost un înfocat cititor m-am întrebat (deformare profesională de bibliotecar) dacă această pasiune nu l-a influenţat în bine, nu i-a conferit aceea aură de gentleman şi a făcut posibilă viaţa de criminal fără vărsare de sânge sau, dimpotrivă, a devenit un fervent cititor tocmai pentru că a stat prea mult timp la închisoare şi acesta era una din activităţile posibile şi la îndemână acolo? Cert este că, aşa cum menţiona şi Ştefan Agopian, Sutton era:
„… Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta şi toată lumea s-a repezit să cumpere „În căutarea timpului pierdut”. Dacă ar fi avut mai mulţi Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuţie, nişte oameni culţi” (citat Ştefan Agopian, cop. 4, op. cit.)
John R. Moehringer s-a născut în New York, pe 7 decembrie 1964. După ce a absolvit Universitatea Yale, în 1986, şi-a început cariera de jurnalist la New York Times. Ca jurnalist a fost premiat în anul 2000, cu Premiul Pulitzer pentru un articol apărut în Los Angeles Times şi în care era vorba despre problemele unei izolate comunităţi riverane de negri, urmaşi ai sclavilor, ce trăiesc în localitatea Boykin, Alabama, cunoscută şi sub numele de Gee’s Bend (acesta fiind şi titlul articolului). În 2005 J.R. Moehringer şi-a publicat memoriile, The Tender Bar / Dulcele bar, care, pe lângă recunoaşterea despre care am vorbit, i-a adus şi un contract de colaborare din partea tenismenului Andre Agassi, care l-a rugat să-l ajute în redactarea propriilor sale memorii. Cartea a apărut în 2009 sub titlul Open: An autobiography şi a ajuns pe locul 1 în lista bestsellerurilor, câştigând în 2010 premiul dedicat autobiografiilor de British Sports Book Awards. Sutton a apărut în SUA în 2012, fiind din nou pe lista de bestselleruri în America.
Mi-au plăcut foarte mult citatele despre autor şi operă de pe copertele a doua şi a patra a cărţii, de aceea ţin să mai menţionez una dintre ele, pentru că este ceea ce am simţit şi eu lecturând cartea:
„Cine atinge cărţile lui J.R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuşi, ca să se protejeze, ori să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Şi nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mânânci , nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor şi la o scriitură o asemenea forţă a seducţiei şi acaparării” (citat Filip Florian, cop. 4, op, cit.)
Vă recomand, în final, cu mare căldură cartea, dacă aveţi chef de-o poveste cu gangsteri, evadări imposibile sau pur şi simplu de-un roman foarte bine scris şi foarte bine documentat asupra perioadei.
P.S. Sintagma atribuită lui Sutton „Pentru că acolo sunt banii” („because that’s where the money is.”) se pare că stă la bazele legii Sutton, care este menţionată mai ales studenţilor în medicină, pentru că se referă la cel mai evident diagnostic, cele mai evidente analize necesare. Cu toate acestea, Sutton în autobiografia sa Where the Money Was: The Memoirs of a Bank Robber (Viking Press, New York, 1976) neagă că ar fi spus celebrele cuvinte.
Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte sau alta scrisă de J.R. Moehringer? Ce părere aveţi despre subiectul cărţii? Aţi citit alte cărţi în care personajul principal să fi fost un celebru răufăcător? Vă plac poveştile sau filmele poliţiste, cu gangsteri sau cele care prind perioada prohibiţiei din SUA? Puteţi să-mi daţi exemple? Ce alt mare gangster al perioadei puteţi numi? Ce altă biografie sau autobiografie interesantă aţi citit şi puteţi să-mi recomandaţi?
bibliodevafiliala3 