Jocul lui Ender, de Orson Scott Card

Am revenit după o îndelungată absenţă. Între timp am citit mult. Am citit cărţi recomandate de alţii, dar am citit şi multe cărţi destinate în principal adolescenţilor. Am făcut asta pentru că am primit o provocare din partea unei tinere prietene căreia îi recomandam cărţi bune. Ea a acceptat sugestiile mele de lectură, dar mi-a recomandat şi ea la rându-i câteva cărţi care i-au plăcut. M-am decis să fac pasul şi să-i ofer, aşa cum spera, perspectiva mea de adult cu inima tânără. De citit le-am citit, de povestit cu ea am povestit, dar de scris n-am mai apucat să scriu. Promit să scriu despre ele, chiar dacă nu în această postare. Nu ştiu cum zboară vremea, cum se adună o mulţime de treburi, dar eu din iunie nu ştiu cum a trecut timpul. Să încep cu începutul!

Prima carte pe care am citit-o a fost una recomandată de o prietenă, una dintre membrele clubului nostru, Shiki Shiki. A fost de vreo două ori propusă în sondajele pentru cartea lunii sau ulterior pentru cărţile pe trimestru, pentru că este primul volum al unei serii. Este vorba despre cartea lui Orson Scott Card, Jocul lui Ender. Văzusem filmul care, apărut în 2013, a ecranizat cartea. Mie mi-a plăcut filmul şi chiar îl apreciasem favorabil şi abia ulterior am citit cartea. După ce citeşti, realizezi că filmul este o umbră palidă a cărţii şi că probabil se putea face un film mai reuşit. Pe de altă parte te întrebi cum ar fi fost posibil, dat fiind faptul că principala acţiune, felul de-a gândi ce explică reacţiile copilului la diverşi stimuli externi, este închisă în mintea sa, lucru despre care poţi citi în carte, dar pe care nu prea ai cum să-l prezinţi într-un film. Acesta a fost motivul pentru care, spre exemplu, The Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară) n-a fost ecranizat. Acţiunea poate fi însă apreciată, ideea este nouă (cel puţin la vremea scrierii romanului). Oricum, cartea este deosebită. Am citit despre lumea văzută prin ochii unui copil în romanul Să ucizi o pasăre cântătoare, am citit cu plăcere şi interes despre lumea distopică prezentată de Suzanne Collins în trilogia Jocurile foamei. În Jocul lui Ender, care este un science fiction, se întrunesc aceste două perspective – este o lume distopică văzută prin ochii unui copil. Ender este „terţul”, cel de-al treilea copil al unei familii (lucru neîntâlnit din cauză că dacă ai mai mult de doi copii era ilegal). Din prima pagină ne dăm seama că acest copil, pe numele lui adevărat Andrew, este important. Nu se spune de ce, adulţii, cei care discută şi îi apreciază aptitudinile, vor, pentru a obţine maximum de performanţă, să facă orice este necesar pentru a-l pregăti pentru o misiune importantă:

– Am privit în ochii lui. Am ascultat cu urechile lui şi-ţi spun: el este! Oricum, unul mai bun nu vom obţine.

– La fel ai spus şi de fratele său.

– A fost considerat incompatibil. Din alte motive. Fără nici o legătură cu aptitudinile lui.

– Şi cu soră-sa, la fel. Există îndoieli şi-n legătură cu el. E prea maleabil. Gata oricând să se lase dominat de voinţa altuia.

– Nu şi dacă respectivul îi este duşman.

-Şi-atunci, ce-o să facem? Îl înconjurăm tot timpul cu duşmani?

– Dacă va fi nevoie…

– Parcă spuneai că-ţi place puştiul.

-Dacă gândacii pun mâna pe el eu rămân prietenul lui cel mai bun.

-Bine. La urma urmei, salvăm lumea. Ia-l!  (Orson Scott Card, Jocul lui Ender, p. 5)

De la aceste prime cuvinte am fost prinsă. Am fost curioasă să văd de cine trebuie să salveze lumea, cine sunt gândacii şi bineînţeles m-am cutremurat gândindu-mă cât de greu poate să-i fie unui copil să trăiască într-o lume duşmănoasă, dar în acelaşi timp vroiam să văd cum reuşeşte să o facă. Nu era vina lui că era Terţ, ideea era a guvernului, era un experiment numit Andrew Wiggin, care a fost autorizat de foruri înalte, prin decrete speciale. Şi totuşi este prost văzut din această cauză atât de colegi cât şi de fratele său. Treptat afli că în urmă cu 100 de ani, Terra a fost invadată de nişte gândaci inteligenţi, o rasă superioară nouă şi mai bine dezvoltată tehnologic decât oamenii. Pământenii erau să fie dovediţi, dar a fost Mazer Rickham cel care a ştiut să îi înfrângă pe moment. Acum însă, comandanţii militari se aşteptau la o nouă invazie. Nu poţi fi sigur de aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu putea comunica cu gândacii, totuşi armata, capii ei, se pregăteau intens şi făceau orice pentru a putea salva omenirea de la pieirea, aşa zis, iminentă.  Povestea despre înfrângerea iniţială a gândacilor o aflăm lent, pe măsură ce Ender ajunge la şcoala specială unde va fi antrenat. Cum va fi acolo, ce va avea de înfruntat şi dacă va putea să facă faţă cerinţelor extrem de grele – vă las pe voi să citiţi şi să vedeţi. Este o carte antrenantă, un SF foarte bun, o lume distopică care, așa cum am putut citi şi în alte cărţi sau filme sf, apare ca urmare a unui război îngrozitor, a unor condiţii de trai extrem de precare, a unor stricteţi impuse lumii ce supravieţuieşte. Această carte se continuă cu Vorbitor în numele morţilor (care are loc în timp la distanţă de 3000 de ani faţă de evenimentele din această carte). Totuși Jocul lui Ender poate fi citit independent, deşi vrei să afli ce se întâmplă cu copilul, ce adult devine el, ce repercursiuni au felul în care a fost crescut şi educat asupra vieţii lui. Orson Scott Card a scris o carte bună, o serie bună. Până acum am citit doar primele două cărți din serie, dar dacă e să aleg, parcă mie mi-a plăcut mult mai mult acest prim volum. Poate din cauză că este vorba de un copil, de felul în care reuşeşte să se impună, de mintea sclipitoare şi înţelegerea deosebită a modului de luptă în spaţiu pe care doar o minte tânără o poate percepe atât de rapid, iar el, fiind special este şi mai rapid decât alţi copii foarte talentaţi. Saga lui Ender are 10 romane, dar primele două sunt cele care au fost premiate, în ani consecutivi: 1985/1986/1987; Ambele au primit atât Premiul Nebula, cât şi Premiul Hugo (celebre în lumea science fiction -1985, 1986), dar şi alte premii prestigioase cum sunt Premiul Hamilton-Brackett (Jocul lui Ender, 1986), cât şi Premiul Locus (Vorbitor în numele morţilor, 1987).

Orson Scott Card, autorul acestei saga, este un scriitor, romancier, profesor, critic, jurnalist și eseist american născut pe 24.08.1951 în Richland, Washington, SUA. Deși a debutat cu scrieri poetice și a scris sub cel puțin 7 pseudonime cunoscute (Frederick Bliss, P.Q. Gump, Byron Walley, Brian Green, Dinah Kirkham, Noam D. Pellume și Scott Richards ) a rămas cunoscut pentru literatura science-fiction, în special pentru cartea Jocul lui Ender, primul volum din Saga lui Ender. În viaţa personală este mândrul tată a cinci copii. Poate asta, (aşa cum s-a întâmplat şi cu scriitorul român, Constantin Chiriţă, în romanul Cireşarii), să fie secretul prin care a reuşit să cunoască atât de bine copiii, să descrie lumea din perspectiva unui copil sau să fie credibil scriind despre relaţiile pe care copiii le au între ei, despre felul de-a fi al fraţilor şi complicata relaţie dintr-o familie. Scriitorul se declară, din punct de vedere politic, un liberal cu vederi conservatoare şi este membru al partidului conservator (SUA) din 1976. Este un practicant religios (membru al bisericii mormone) iar acest lucru se reflectă în opera lui, cu precădere în Vorbitor în numele morţilor, unde biserica este parte importantă a vieţii comunităţii, deşi dogma şi practica ei par să fie rupte din istoria secolelor anterioare lumii noastre, fiind la fel de restrictive. Poate tot datorită credinţei şi a felului în care biserica priveşte homosexualitatea, provine şi părerea lui referitoare la această problemă, declarându-se împotriva homosexualităţii şi a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Cu toate că este mormon este, probabil, mai monogam decât alţii, având o singură soţie, pe Kristine Allen Card. Acestea sunt amănunte care mi s-au părut interesante referitor la autor – unele au relevanţă, altele pot influenţa mai mult, sau mai puţin scrierile sale. Poate ar fi trebuit să menţionez mai degrabă că este profesor de engleză la un colegiu, dar cred că am fost mai atrasă de faptul că este fan al serialului Firefly, care îmi place şi mie. Mi-a atras atenţia şi faptul că prenumele celor cinci copii ai scriitorului sunt date cu gândul la scriitorii favoriţi ai cuplului (Michael Geoffrey (Geoffrey Chaucer), Emily Janice (Emily Brontë şi Emily Dickinson), Charles Benjamin (Charles Dickens), Zina Margaret (Margaret Mitchell) and Erin Louisa (Louisa May Alcott), cu atât mai mult cu cât unii dintre aceştia sunt şi pe lista mea de preferinţe :).

Întrebările bibliotecarului la final – aţi citit acest roman? V-a plăcut? Dacă nu aţi făcut-o, sunteţi atraşi de ideea de a-l citi? Ce părere aveţi despre literatura ce prezintă lumi distopice, aflată acum la mare modă? Ce alţi autori sau scrieri asemănătoare recomandaţi?

 

Anna Karenina, de Lev Tolstoi – un nou subiect la Clubul „Să povestim despre-o carte”

Lev Tolstoi, foto credit http://vicuslusorum.wordpress.com/2012/02/03/tolstoi-si-iubirea/

Am ajuns să povestim azi, aşa cum am convenit anterior, despre Anna Karenina. Un roman amplu, cu foarte multe personaje, alert scris şi care este totodată o critică adusă societăţii corupte, bolnave, frivole, ce-şi trăieşte poveştile de dragoste şi viaţă într-un cadru fastuos, dar plin de minciună şi deznăgejde. Romanul pleacă de la o dramă reală, din vremea lui Tolstoi, ce a avut loc la o moșie învecinată, unde amanta respinsă a unui nobil s-a sinucis aruncându-se în fața unui tren. Plecând de la această dramă scriitorul, Lev Tolstoi, conturează într-un mod excepţional o lume întreagă, un univers viu, în care simţim că participăm, privind la modul de viaţă dus de moşierii şi mujicii (ţăranii) ruşi.  Deşi romanul este axat pe viaţa nobilimii, surprinde relaţia dintre aceasta şi cei care muncesc pentru a o susţine, ţăranii. Obiceiurile ţărăneşti sunt cele pe care Tolstoi le descrie apreciativ, în carte. De asemenea viaţa la ţară este de departe preferata lui. Nu-i de mirare că un cuplu care reuşeşte, a cărui iubire se supune canoanelor vremii, este cel al lui Konstantin Levin şi Katia Alexandrova (Kitty). Levin este moralistul, cel care priveşte şi judecă conduita celor deopotrivă cu el. Am simţit că Tolstoi a profitat să creeze un personaj care să-l reprezinte, prin gura căruia să-şi facă cunoscute opiniile personale. Nu-i place moda „lumii bune”  de-a vorbi cu copiii franţuzeşte. Aflat într-o vizită la Daria Alexandrova, ai cărei copii sunt obligaţi să vorbească franţuzeşte, găseşte că este superficial şi fals să vorbeşti aşa:

„Eu vorbesc cu tine franţuzeşte, aşa vorbeşte-mi şi tu”. Feţiţa voi să spună, dar uitase cum se spune „lopăţică” în franceză, maică-sa îi şopti şi după aceea, tot în franceză, îi explică unde-şi poate găsi lopăţica. Toate acestea i se părură penibile lui Levin. Acum toate, în casa Dariei Alexandrova şi la copiii ei, nu i se părură atât de simpatice ca mai înainte. „De ce-o fi vorbind franţuzeşte cu copiii? se întrebă. E ceva atât de nefiresc şi de fals! Şi copiii simt asta. Să-i înveţi franţuzeşte şi să-i dezveţi de sinceritate”, se gândi el …  (Citat din Anna Karenina, de Lev Tolstoi, Ed. Polirom, 2007, p. 295).

Dar să revenim la Anna Karenina – ca personaj. Deşi un personaj puternic, cu multe calităţi, este unul dintre personajele pe care nu am reuşit să-l înţeleg pe deplin niciodată. Iubirea poate fi extrem de motivantă. Mulţi au luat decizii pripite şi eronate datorită ei. Totuşi iubirea de mamă, pentru mine, trece peste orice alt fel de iubire şi cred că o mamă bună, aşa cum este prezentată Anna în carte, cu foarte mare greutate ar putea lua decizia de-aş părăsi copilul. Să fie dorinţa de-a fi iubită, de-a trăi această iubire pătimaşă alături de contele Vronski, ceva mai presus de dragostea de mamă? Şi după primele săptămâni, luni de miere rămâne nesiguranţa, singurătatea, obsesia şi gelozia? Prima dată când am citit această carte am urmărit firul poveştii cu mare atenţie, sperând cumva într-un happy end. Eram foarte tânără când am citit prima dată romanul şi era firesc să-mi doresc aşa ceva. Acum, după ce-am trăit ceva timp, mi-am dat seama că în viaţă de foarte puţine ori este posibil un sfârşit fericit când faci alegeri greşite. Tolstoi este un moralist şi ne-a dat ca învăţătură acest roman, unde dragostea ar trebui să fie curată, pură şi într-un cadru legal (vezi iubirea lui Levin). Romanul pare dedicat nefericirii dacă ne luăm după prima lui frază:

Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei” (citat din Anna Karenina, op. cit., p. 5).

Nefericirea famililor începe cu un scandal, cel din casa familiei Oblonski, unde aflăm că Stepan Arkadici Oblonski i-a fost infidel soţiei sale, Daria Alexandrova (Dolly), pe care o înşelase cu guvernanta. Ce aflăm este că, în fapt, Stepan Arkadici şi-a înşelat frecvent soţia şi este într-un fel contrariat de reacţia ei, pentru că i s-a părut că ea ştia de mult de aceste „indiscreţii” ale sale. Reacţia celor care ştiau sau au aflat de infidelităţile sale este surprinzătoare:

Cu toate că Stepan Arkadici era vinovat cu vârf şi îndesat faţă de soţie, cu toate că şi el simţea asta, aproape toţi ai casei, până şi dădaca cea mai bună prietenă a Dariei Aleksandrovna, erau de partea lui.” (citat din Anna Karenina, de Lev Tolstoi, Ed. Polirom, 2007, p. 10.)

Reacţia faţă de bărbatul care înşeală este însoţită de multă înţelegere, considerată a fi un fapt firesc şi care n-ar trebui să mire sau să declanşeze un scandal de proporţii, că doar e ştiut că aşa sunt bărbaţii. Lor li se asigură un alt cod al moralităţii decât femeilor. Acest scandal o aduce pe Anna la Moscova, pentru a-i putea fi alături fratelui său, infidelul. Implicit, este motivul pentru care ajunge să-l cunoască pe contele Vronski. Vronski este curtezanul prinţesei Kitty Şcerbaţkaia, tânăra soră a Dariei Alexandrova, care tocmai îşi făcuse debutul în societate. Aceasta, tocmai din cauza acestui flirt, refuză cererea în căsătorie a lui Konstantin Levin, un tânăr ce o iubeşte sincer. Autorul ni-l prezintă pe Vronski:

Vronski este unul dintre fiii contelui Kirill Ivanovici Vronski şi unul dintre cele mai reuşite exemplare din rândurile tineretului de aur al Petersburgului.” … ” E putred de bogat, frumos, are relaţii sus-puse, e aghiotant la palatul imperial şi, peste toate acestea, băiat foarte bun şi de ispravă. Dar e mai mult decât un băiat de ispravă pur şi simplu. După cum l-am cunoscut aici, e şi instruit şi foarte inteligent: e un om care va ajunge departe. (Caracterizare făcută de personajul Stepan Arkadici, în Anna Karenina, op. cit., p.46-47)

Vronski satisfăcea toate exigenţele mamei (prinţesei Kitty n.a.). Era foarte bogat, inteligent, nobil, îl aştepta o carieră strălucită în armată şi la curte; în fine, era un om fermecător. Nu-şi putea dori nimic mai bun. (citat din Anna Karenina, op. cit., p. 51)

Este oare de mirare atunci, că Anna Karenina, ca toată populaţia feminină a înaltei societăţi, se trezeşte întorcând capul după el, când se întâlnesc prima dată, în trenul care-o aducea la Moscova, în sprijinul fratelui său. Dar nu este singura a cărei atenţie a fost atrasă şi lui Vronski îi place de la prima vedere.

… simţi nevoia s-o mai privească o dată – nu pentru că era foarte frumoasă, nu datorită eleganţei şi graţiei modeste, care se citeau pe tot chipul ei, ci pentru că, atunci când trecuse pe lângă el, în expresia feţei ei drăgălaşe observase ceva mângâietor şi gingaş.

Este impresionant felul în care Tolstoi reuşeşte să sondeze psihicul uman. Sunt luptele interioare mai interesante decât acţiunea, decât povestea. Ne arată lupta continuă ce se dă în Anna, întâi pentru a-şi înnăbuşi iubirea pentru Vronski, apoi cea prin care se confruntă cu spaimele şi gelozia ce-o macină. Totuşi, în ciuda tuturor, în ciuda faptului că ştie că va ajunge o paria în societate, sfârşeşte prin a-şi părăsi copilul, familia, alegând iubirea şi pe Vronski. Finalul cărţii – faptul că trenul, din loc al întâlnirii, devine armă a sinuciderii este probabil ideea autorului de-a sublinia atât nechibzuinţa deciziei luate de Anna, dar şi maleficul trenului, ca noutate a civilizaţiei, a ştiinţei acelor vremuri. Pentru un psiholog fin al omului, cum s-a dovedit Tolstoi, nu ştiu cum s-a gândit că o persoană puternică, care răzbeşte prin toate, care are puterea de-a da foc tuturor punţilor, trăieşte atât de nesigură, devenind atât de slabă în final. Cel puţin mie aşa mi s-a părut. Pentru că renunţarea la viaţă este calea unui om slab, nu a unuia puternic, cum este descrisă a fi fiind Anna. Este adevărat că atunci când simţi că ai pierdut totul, când lumea pare să ţi se năruie, nu poţi ştii cum ai reacţiona, ce decizii ai lua.

Anna Karenina este unul dintre cele mai ecranizate romane ale lui Tolstoi. Dintre foarte multele ecranizări realizate pe baza acestui roman, am văzut doar trei dintre ele: cea din 1935, în regia lui Clarence Brown şi având-o în rolul principal pe Greta Garbo ; cea din 1997, în regia lui Bernard Rose şi care-o are în rolul Annei pe Sophie Marceau  şi pe cea din 2012, în regia Joe Wright, cu Keira Knightley în rol principal. Mi-ar fi plăcut să văd ecranizarea din 1948, în regia lui Julien Duvivier, cu Vivien Leigh în rolul Annei. Ce pot spune despre ecranizările pe care le-am văzut – că mi-a plăcut cel mai mult cea cu Greta Garbo, mi-a plăcut cum a jucat, m-a impresionat diferit, poate şi din cauză că a fost prima, poate şi din cauză că eram mult mai tânără şi a avut un alt fel de impact asupra mea. Ceea ce pot spune în privinţa realizării din 2012 – este că a fost, pentru mine cel puţin, un fiasco total. Felul în care regizorul a ales să prezinte societatea, ca un carusel teatral, a fost cumva prea forţat, prea departe de-a prinde povestea, poveştile de iubire sau de viaţă, indiferent cât s-au chinuit actorii. Keira Knightley nu mi s-a părut potrivită acestui rol, dar poate asta … e doar părerea mea.

Voi ce părere aveţi? Cum aţi văzut voi acest roman? V-a plăcut? Aţi fost ca şi mine cutremuraţi de decizia pe care Anna a luat-o la final? Ce părere aveţi despre ecranizările acestui roman? Care v-a plăcut cel mai mult? Hai „Să povestim despre-o carte”!

Dacă aţi scris despre acest subiect, pe blogurile voastre, postaţi un link, ca să-l includ în articol.

Vă las în compania a două mari vedete care au interpretat rolul Annei – Vivien Leigh, Greta Garbo, într-un videoclop realizat pe baza filmelor de Irene Xandra, pe youtube.

 

Mara de Ioan Slavici – o carte, un film şi o acţiune la bibliotecă

Ioan Slavici

A reînceput şcoala, au reînceput şi activităţile în bibliotecă! De această dată clasa a IX-a a fost cea care a vizionat un film care ecranizează cartea lui Ioan Slavici – Mara. Filmul intitulat Dincolo de pod (1976) a fost regizat de Mircea Veroiu iar actori mari, precum Leopoldina Bălănuţă, Maria Ploae, Florina Cercel, Ovidiu Iuliu Moldovan, Irina Petrescu, Mircea Albulescu, Florin Zamfirescu, Ion Caramitru sau Petre Gheorghiu au dat viaţă personajelor cărţii lui Slavici. Filmul este foarte bun şi nu-mi pot imagina o altă Mară decât aşa cum a interpretat-o Leopoldina Bălănuţă. Copiii au privit cu interes filmul şi au recunoscut momente din carte. În carte, Slavici, ca un adevărat scriitor realist, descrie amănunţit locurile şi parcă văd Lipova, Aradul şi mănăstirea unde învaţă Persida. Parcă o văd Maica Aegidia, aşa severă, dar moale când e vorba de lacrimile unei văduve şi extrem de maleabilă când este vorba de Sida. Sau pe Mara la capăt de pod luând creiţarii şi vânzând cărbunele. În film începuturile averii ei, la capăt de pod, sunt doar o amintire văzută din prisma Marei când se uită la femeia care i-a urmat. Cât despre Mara, ea este o mama mândră, îşi iubeşte copiii şi în gândul ei face totul ca ei să aibă… Îşi doreşte o soartă mai bună pentru copiii ei, ca orice mamă, visează ca aceştia să ajungă departe, pentru că, în definitiv, nimeni nu are copii ca ai ei.

Persida creşte mare, harnică şi frumoasă, bine educată la mănăstirea de maici. Trică creşte înalt şi deşi n-are parte de prea multă şcoală, învaţă meşteşugul cojocăritului de la cojocarul Bocioacă. Destinul lui este şi el trasat de mama lui. Mai firavă descrisă în carte, lupta sa interioară este între ceea ce doreşte şi respectul cuvenit meşterului său. Pleacă în armată doar pentru că se simte cumpărat şi dator unei femei pe care în sinea lui n-o respectă. Nu îi este uşor, dar până la urmă pare că destinul trasat de mama lui se va potrivi.

Cum vi se pare Mara ca mama? Dar ca om? Ştiu că pe mine m-a impresionat adunatul creiţarilor în cei trei ciorapi (unul pentru zile negre, altul pentru Persida şi altul pentru Trică). Punând ban lângă ban, ajunge să economisească, ajunge să AIBĂ, ajunge să dea împrumut cu camătă la alţii.Cât la sută este afacere, cât la sută ar fi spirit întreprinzător şi oare cât la sută ar fi zgârcenie ca să poţi aduna o asemenea avere. Mara este harnică şi îşi iubeşte copiii, lăcrimează când îşi numără banii la fel când îşi priveşte copiii. Se poate spune că plânge de bucurie că-i are, că atâta trudă este răsplătită. „Sărăcuţii mamei”, orfani de tată şi fără avere ajung să fie mari, iar averea adunată pentru ei este din ce în ce mai mare. Totuşi, greu se desparte Mara de bani. Negociază totul la sânge şi mereu iese cumva în câştig, folosindu-se de lacrimi, de situaţia ei precară. Chiar şi după ce are bani aspectul neîngrijit nu şi-l schimbă – să fie oare o tactică de a obţine mai uşor, de a manipula sentimentele oamenilor care o văd săracă? Umblă fără odihnă şi îşi dezvoltă afacerea, are magazin şi vrea ca Sida să facă un mariaj bun, cu un om din acelaşi neam, bine situat. Importanţa etniei este mare şi subliniată în cartea lui Slavici, la fel cum este şi averea sau situaţia socială. Degeaba Mara are avere, câtă vreme Hubăr tot zice despre ea că este un nimeni în oraş. Iubirea Persidei şi a lui Naţl este pusă sub semnul întrebării încă de la început. Să fie împreună „nu se poate”, „nu vă lasă lumea”. Nu sunt la fel, nu au aceleaşi idealuri. Şi totuşi … se iubesc. În întreaga carte este vorba despre depăşirea condiţiei. Mara luptă să aibă şi le facă un viitor copiilor ei. Persida este ruptă de mama sa, de viaţa simplă şi de zbaterea lumii. În mănăstire învaţă să devină o doamnă. Un geam spart şi o privire aruncată asupra lui Naţl îi pecetluieşte, parcă, soarta. Ea luptă pentru dragostea ei chiar dacă, într-un final ajunge să semene mamei sale, la fel de neîndurătoare, luptându-se pentru supravieţuirea iubirii şi căsniciei. Naţl nu se potriveşte vieţii pe care trebuie să o ducă. Este însetat de carte, de cunoaştere şi vrea să schimbe mersul politicii alături de revoluţionari. Nu vrea să continue munca tatălui său, să facă parte din breasla măcelarilor. Toţi visează la o alt fel de viaţă, dar, cumva, visurile lor se năruie. Viaţa şi vrerea par să fie în permanent conflict. Zbuciumul interior este acutizat de conflictul exterior al personajelor cu limitările impuse de societate tradiţii şi obiceiuri. Totuşi, fiecare reuşeşte să-şi găsească matca, să reintre cumva în făgaşul stabilit. Persida luptă pentru căsnicia ei şi câştigă, într-un final, respectul chiar şi a socrului său. Eu aş fi numit romanul Persida, pentru că mi se pare că este personajul cel mai bine conturat din roman. Dar destul cu analiza romanului.  Mie mi-a plăcut mult cartea. A fost printre lecturile obligatorii care m-au acaparat de-a dreptul. Povestea de iubire, aspectul social, realismul care te transpune direct în aceea epocă, problemele omeneşti, obiceiurile şi aspectul psihologic al frământărilor fiecăruia m-au cucerit şi am citit-o foarte rapid. Ulterior am văzut filmul. Acum l-am revăzut alături de elevii clasei a IX-a. Mi-a plăcut foarte mult, deşi unele idei ale cărţii sunt subliniate doar prin câteva imagini sugestive. Vouă v-a plăcut cartea? Aţi văzut filmul? Ce aţi fi schimbat în roman? Dar în film?

Dacă vreţi să vedeţi sau să revedeţi filmul îl puteţi împrumuta de la biblioteca noastră, de la Secţia de artă şi carte franceză

Această prezentare necesită JavaScript.

Mă gândesc să citiţi şi: Emil Călinescu, Almanahe,ChGabriela, LaFeeBlanche, Coltu’ cu muzică,  În grădina mea,  Jurnal de fraieră, Blog cu taxă inversă, Cu capul în nori, Mixy.ro,  Hapi.Riverwoman, Spanac, Vienela, Stefania, Anzhela Movies, Cinemagazin.ro, Cinemateca Trisk, Filme şi cărţi, Marele ecran, Alexandra’s Library, Andreea Toma, Antoaneta Moga, Blog de cărţi, Sayuki’s blog, Simona’s blog, Cristian Lisandru, Denisa Aricescu, San, Fatadefragi, Teo Negură

 ,

 

„A fost odată ca niciodată” povestea din spatele succesului

„A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost” povestea „nici nu s-ar fi pomenit” multe din filmele de azi ori unele cărţi de succes nu s-ar fi născut. Unele poveşti au avut o atât de mare popularitate, încât de-a lungul timpului, pe baza lor, s-au scris cărţi, care s-au ecranizat, iar filmele acestea au avut la rândul lor numeroase remake-uri. Tuturor, probabil, ne-a plăcut Cenuşăreasa, spre exemplu. Se pare că tema Cenuşăresei a fost cunoscută încă î.e.n., fiind răspândită în toată lumea sub diverse nume şi forme. Totuşi una dintre cele mai populare variante ale poveştii este cea a lui Charles Perrault scrisă în 1697.Pe baza acestei poveşti, Disney a realizat primul film de animaţie, „Cinderella„, în 1950. Ulterior compania Disney a continuat povestea realizând încă două filme de animaţie („Cinderella II: Dreams Come True„, 2002 şi „Cinderella III: A Twist in Time„, 2007). Pe această populară temă s-au scris multe cărţi, constituindu-se uneori adevărate colecţii. S-a compus şi un spectacol de operă. Mai toate cărţile romantice unde El e puternic şi bogat şi Ea este săracă şi muncitoare, frumoasă şi bună, dar cu probleme în familie, pleacă pornind de la această poveste. Cât despre ecranizările sau remake-urile apărute – ele sunt extrem de multe. Sunt unele pe care nu le-am văzut, dar de care ştiu, cum ar fi: „A Kiss for Cinderella” (film mut din 1925) sau „Cinderella” (musical din 1957). Ecranizările au variat între a urma povestea cu totul, sau a transpune în perioada modernă firul poveştii. Cenuşăreasa a fost pe rând blondă, şatenă, brunetă, roşcată sau negresă. Filmele au fost dramatice, romance sau musicaluri. Cronologic, referitor la filmele pe care le-am văzut, după data apariţiei ar fi: „Three wishes for Cinderella” (film ceh, din 1973, titlul în original fiind „Tri orsky pro Popelku”), „If the shoe fits” (1990), „Ever After – A Cinderella Story” (1998), „A Cinderella Story” (2004), „Another Cinderella Story” (musical, 2008), „Elle – A Modern Cinderella Tale” (musical, 2010), „Cinderella pact: Lying to be perfect” (2010), „A Cinderella Story: Once upon a song” (musical, 2011).

Alt film de animaţie de mare succes a lui Disney a fost şi „Frumoasa şi bestia„/”Beauty and the Beast”. Totuşi nu această este prima încercare de ecranizare a basmului francez. Ca şi în cazul Cenuşăresei, primele filme au apărut la începutul anilor 1910-1920 şi erau filme alb-negru, scurte şi mute. Ulterior s-a ecranizat povestea de foarte multe ori. Recent pe baza poveştii „Frumoasa şi Bestia” scriitoarea americană Alex Flinn a scris cartea „Beastly”/ „Bestia„/ „Beastly – A szörnyszivü„. Cartea prezintă povestea din punctul de vedere al bestiei. Un roman de mare succes, care a fost foarte repede ecranizat. Filmul, cu acelaşi titlu, a apărut în 2011. Povestea este romantică. Respectă în mare măsură povestea franceză, originală. Cartea lui Alex Finn insistă însă pe povestea Bestiei înainte de a fi blestemat. Adusă în contemporaneitate, povestea accentuează problema aparenţelor şi importanţa frumuseţii fizice pentru oamenii superficiali ai zilelor noastre. Totuşi iubirea, se pare, nu vede urâtul, grotescul şi nu cunoaşte graniţe. Ea este singura capabilă să salveze Bestia de blestem. Recomand această carte tuturor celor cu inima tânăra, iubitorilor de lectură romantică, cât şi celor care îndrăgesc poveştile. Să nu uităm, însă, că succesul acestor cărţi şi filme stă în povestea nemuritoare din spatele lor.

Această prezentare necesită JavaScript.