Zânuţa Dora-Li şi vrăjitoarea Ciumfi, de Anastasia Popa – recomandare de lectură

Astăzi vreau să facem un popas într-o lume a basmelor, a literaturii pentru copii, vorbind despre cartea Zânuţa Dora-Li şi vrăjitoarea Ciumfi, a scriitoarei Anastasia Popa, apărută la Editura Carminis din Piteşti. Cartea a poposit întâmplător sau voit în jurul meu şi m-a atras deja de la titlu. Este o carte frumos ilustrată (ilustrator de carte: Giogian Gînguţ), aşa că mi-a plăcut şi aspectul ei. Am fost pe jumătate câştigată, pe de-a-ntregul m-a prins textul şi am făcut o călătorie, nu doar în lumea fantastică pe care o descrie autoarea în frumoasa carte, ci şi în amintirile copilăriei mele. În primele pagini, zânuţa Dora-Li are o mică altercaţie (cu totul şi cu totul neobişnuită unei zâne) cu un mic pitic pentru o ciupercă. Mintea mi-a zburat fără voie la Csipike, az óriás törpe / Cipi, acest pitic uriaş, de Fodor Sándor, carte pe care am citit-o cu plăcere în copilărie. M-am gândit că şi această carte, precum aceea, este potrivită pentru a descreţi frunţile celor mari şi a trezi curiozitatea celor mici. Îmi şi imaginez cum ar asculta copiii despre păţaniile micuţei zânuţe, rămasă singură şi vrăjită de o vrăjitoare rea…

Dar să încep cu începutul: Vrăjitoarei Ciumfi i s-a acrit  să vadă atâta bunătate, frumuseţe, soare, flori, fericire şi zâne ce sosesc din Tărâmul Fermecat, dis de dimineaţă şi protejează cu magia lor pădurea şi poieniţa peste care ea, Ciumfi, şi suratele ei vrăjitoare domnesc noaptea. Nemulţumirea ei este cu atât mai mare cu cât, această zi era o zi specială pentru zâne, ziua cea mai lungă din an (ceea ce înseamnă bineînţeles că urmează noaptea cea mai scurtă). Vrea să le dezmorţească din resemnare pe prietenele ei Mălu şi Trăguna, dar ţi-ai găsit! Acestea erau impasibile, acceptând „lucrul arhicunoscut” că zilele, cu lumina şi frumuseţea lor sunt ale zânelor iar nopţile misterioase, bălăriile şi mărăcinişurile sunt ale vrăjitoarelor. Aşa că Ciumfi, rămasă singură, s-a hotărât să le arate lor şi tuturor vietăţilor magice sau mai puţin magice, ce poate face ea, singură, pentru a schimba această stare de lucruri. De aici, până la a pune un plan în mişcare este puţin, chiar dacă îi va fi mai greu, când planul ei va reuşi, nu va împărţi meritele cu nimeni!

• 

Primul pas este să găsească o adiere de nemulţumire în sufletul pur al vreunei zâne peste care să arunce vraja pregătită. Spre necazul ei, totul strălucea, totul era bine, natura fiind plină de viaţă, iar micile zâne se bucurau jucându-se, zburând şi dădăcind fiecare plantă aflată în grija lor. Toată bunătatea, hărnicia şi veselia o copleşeau şi-o lipseau de puteri. Doar micuţa zânuţă Dora-Li sta visătoare pe o ciupercă şi se gândea cu nerăbdare la cadoul pe care prietenul ei, elful Miriam i-l promisese, ignorând veselia din jur şi munca pe care trebuia s-o facă, pentru ca minunea de poeniţă să arate atât de frumos. Atât i-a fost de ajuns vrăjitoarei: o pâclă deasă, ţesută din vraja ei se abătu asupra micii zâne şi ca urmare aceasta s-a certat cu piticii, şi-a folosit bagheta magică pentru a le smulge tichiuţele de pe cap (lucru grav de tot în lumea piticilor). Buimăcită de propria faptă, Dora-Li nu ajunge să intre la timp pe poarta ce o duce spre casă şi rămâne singură, la discreţia nopţii şi a vrăjitoarei celei rele. Prietenii ei sunt în Tărâmul magic, piticii sunt supăraţi pe ea. Este o mică zână fără puteri pentru că bagheta magică s-a transformat într-o simplă nuia de alun din cauza faptei sale. Ce se va întâmpla cu micuţa zânuţă? Cine o va ajuta? Cine o va găsi? Ce îi va face vrăjitoarea cea rea? Îi reuşeşte planul malefic? Cine poate s-o înfrunte şi cum se va termina povestea? Iar piticilor le trece supărarea? Doar n-o să vă spun eu toată povestea pe care deja Anastasia Popa a scris-o atât de frumos! Vă recomand să găsiţi cartea şi s-o citiţi copiilor, nepoţilor voştri, lor o să le placă şi cred că va fi un câştig şi pentru voi (pentru mine a fost cu siguranţă unul!).

Ce mi-a plăcut în această carte? Că are o poveste captivantă şi educativă totodată, cu răsturnări de situaţie dar, mai ales, faptul că personajele ce au prins viaţă în această lume fantastică, au fost inspirate din mitologia românească. Îi întâlnim pe Statu-Palmă-Barbă-Cot, Zâna Zânelor, Dafnius (bătrânul duh al pădurii) alături de personajele create de autoare (zânuţa Dora-Li, elful Miriam, simpaticii păianjeni Arahnir şi Arahnia, Şarşir Marele Şarpe Alb, gnomul Gotic sau Sorb Băltăreţul) de pitici şi de toate celelalte vieţuitoare ale pădurii. Am înţeles că autoarea, Anastasia Popa, a început un proiect care se numeşte „Fairyland”, în care îşi doreşte să recreeze lumea fantasy cu personaje mitologice româneşti pe care copiii le-au întâlnit în alte poveşti şi basme. Acestă dorinţă a autoarei poate să vină şi din dragostea pe care ea, ca cititor, dar şi ca dascăl, o simte pentru fabuloasele noastre personaje de basm. Din păcate, acum întâmpină unele greutăţi în a-şi atinge obiectivul, unele de natură financiară. Eu sper ca acest proiect să reuşească pentru că noi toţi avem nevoie de ceva frumos, de un popas pe care să-l facem împreună cu copiii noştri, cu nepoţii. Autoarea simte o atracţie pentru această lume a basmelor şi asta se datorează unor influenţe deosebite pe care le-au avut tatăl ei, dar şi bătrânii satului care i-au insuflat dragostea pentru poveşti şi basme. Ştiu asta, pentru că am povestit puţin cu scriitoarea şi a fost amabilă şi mi-a răspuns în scris la câteva întrebări:

De ce scrieţi carte pentru copii?

Cum am ajuns sa scriu pentru copii? Cu siguranţă o predispozitie nativă alături de care a intervenit „mana destinului” printr-o serie de întâmplări ale vieţii. Literatura pentru copiii este şi un refugiu din faţa realităţilor dure sau chiar crunte ale lumii. Acolo binele învinge mereu, domnesc bunătatea, nevinovăţia, puritatea şi poţi imagina lumi, universuri aşa cum ţi-ai dori să existe sau poate cum au fost odinioară, demuuult, taare demult. Aşa îşi începeau frumoşii bătrâni din copilăria mea povestile, al caror număr era fără sfârşit. Pe atunci bătrânii şi bătrânele din satul meu erau frumoşi, demni, cu minţile clare, plini de înţelepciune şi ştiau aproape totul începând de la „facerea lumii”, şi până la sfârşitul ei. Fiecare obiect sau întâmplare îşi avea sensul ei şi cu toţii aveau darul de a deschide, într-o clipită, ferestre magice prin care te teleporta în cele mai neaşteptate lumi. Erau vremuri grele, începutul anilor ’60, dar ei păcăleau istoria cu poveşti şi cunoşteau taina veşniciei, a timpului etern. Mi-l amintesc pe tata, care, în aceleaşi vremuri ne citea seara, la lumina lămpii, întregii familii aşezate în jur, ba chiar şi vecinilor, poveştile lui Ispirescu. Citea cu pasiune, fiindcă-l interesau şi pe el care nu avusese timp de citit. Muncise de mic, precum aproape toţi copiii de la ţară şi-l luaseră mai apoi, în primire, grijile vieţii.

 A mai fost o întâmplare incredibilă. Eram elevă în clasa I şi străbăteam drumul spre şcoală, alături de un baieţel cu vreo doi ani mai mare decât mine. Tovarăşul şi prietenul meu de drum era un copil mai deosebit. (Fiul unor învăţători cu familia destrămată din motive politice, pasat pe la rude mai mult sau mai putin binevoitoare). Într-o dimineaţă, a venit cu o carte din biblioteca părinţilor şi învăţătorul l-a pus să ne citească din ea (învăţam în clase simultane). In acea poveste se spunea despre doi copii Gretchen şi Karl, vecini şi cei mai buni prieteni din lume. Era povestea Crăiasa Zăpezii, a marelui Andersen dar eu n-am reţinut nici autorul nici titlul ei. Pe atunci cărţile erau rare, un adevărat lux. Lui Karl îi pătrunsese în inimă un ciob din oglinda vrăjitorului cel rău şi apoi a fost răpit de Crăiasa Zăpezii. Sărmana Gretchen a pornit în căutarea lui. Avea să-l găsească? Orele s-au terminat şi urma să aflăm a doua zi când băiatul cel nou urma să ne citească mai departe. Aveam mintea vrăjită de poveste şi abia aşteptasem dimineaţa şi începerea orelor de şcoală. Dar….surpriză! Băiatul nu mai venise în acea zi şi n-a venit nici în zilele următoare. Fiindcă părinţii aveau probleme, fusese dat în grija altor rude, altundeva. În mintea mea, întrebările despre soarta lui Gretchen şi Karl, se întrepătrundeau cu întrebările despre cea a micului meu prieten. Afară era tot iarnă, iar eu tare aş fi pornit să-l caut asemenea eroinei din poveste. Dar nu aveam povestea la îndemână, nu ştiam ce facuse ea mai departe şi dacă îl regăsise în cele din urmă. Cred că a urmat în sufletul meu de copil cea dintâi mare şi neexprimată tristeţe.Căutam cartea, de acolo trebuia să vină leacul şi răspunsurile, gândeam eu. Şi pentru că nimeni nu mă putuse desluşi, am început să citesc toate cărţile pentru copiii pe care le puteam găsi în acele timpuri depărtate. Aşa a început pasiunea mea pentru citit. L-am descoperit şi pe Andersen, iar, mai târziu la începutul adolescenţei s-a reîntors şi acel băiat alături de tatăl său care-şi ispăşise nedreapta osândă politică. Numai că, spre deosebire de Gretchen eu n-am mai putut reînnoda firul fraged al unei prietenii începute în iarna cu zăpezi bogate, în drumul spre şcoală. Căpătasem în schimb, prietenia cărţii.

Cum aţi găsit editura care să vă publice prima carte? Ce alte cărţi aţi publicat de atunci?

În 1999 am publicat şi prima cărticică „Legenda ariciului”. Editorul, un tip priceput în afaceri a făcut invesţii minime. Fără ilustraţii şi hârtie de calitate, cartea s-a vandut bine, pentru conţinutul ei după exprimarea cititorilor. Am descoperit mai târziu, pe un site dedicat copiilor că nişte mămici vroiau să mă cunoască, să ştie mai multe despre mine şi chiar găsiseră cu greu, în Bucureşti, ultimele exemplare. Am lucrat apoi şi cu alte edituri unde au apărut cărţi de povesti, proză rimată: „Poveştile Iernii”, „Poveştile Primăverii”, „Excursie prin dicţionar”, „Iana, vrăjitoarea poznaşă”, „Prinţesa şi melcul Leodor” (Publishing USA postate şi pe Amazon), „Abecedarul vesel”.

Apreciez mult editura Carminis de la Piteşti care lucrează cu profesionalism şi cu multă dragoste de carte fără a pune în prim plan câştigul material. După cum ai văzut, cartea Zânuţa Dora-Li şi … este un adevărat album de artă. Tot acolo am publicat şi „În împărăţia animalelor-alfabetul în jocuri ghiduşe” la fel de frumos realizată.

Ce cărţi preferaţi? Sunteţi fan al cărţilor fantasy şi în special al seriei Harry Potter? Aveţi un personaj, o carte favorită?

Îmi plac cărţile de referinţă, cele care înving barierele timpului rămânând nemuritoare. O carte bună, chiar dacă este scrisă pentru copii se poate adresa tuturor vârstelor. Micul print, Selma Lagerlof bunăoară, sunt cărţi şi autori la care mă întorc de când mă ştiu şi în care descopăr şi redescopăr mereu câte ceva pentru sufletul meu. Îmi place literatura engleză pentru copiii. O consider cea mai bună şi a dat o galerie de personaje celebre. Îl îndrăgesc pe „Cipi, acest pitic uriaş”, de Fodor Sándor, care îmi descreţeşte deseori fruntea (n-a mai fost reeditată, din păcate) şi nesfârşita duioşie din „Dumbrava minunată” a lui Sadoveanu. Îl iubesc pe Guguţă a domnului Spiridon Vanghelie care a cucerit o lume întreagă, şi pe Habarnam al scriitorului rus Nosov.

Încerc să aflu şi să citesc ce se scrie în lume în aceste vremuri. Nu pot ţine pasul cu toate apariţiile dar am citit „Jurnalele puştilor şi puştoaicelor” care arată viaţa copiilor de peste ocean, preocupările lor, modul de a vedea lumea. Despre copiii din partea noastră de planetă nu se stie nimic, nu avem timp şi altele pentru ei de atâta politică şi scandaluri. Reprezintă, pur şi simplu un vid pe harta Copilăriei.

Am descoperit o autoare engleză pe care am îndrăgit-o de asemenea şi care a creat personaje incredibil de simpatice. Este vorba de Kaye Umansky şi personajele sale Pongwiffy cu al său „vamiliar de vrăsitoare”, Hugo. Este un hamster plin de personalitate şi umor evadat dintr-o „gujga” şi revoltat pe condiţia hamsterilor folositi drept animale de companie. Şi să n-o uit pe „Micuţa vrăjitoare” a celebrului autor german Ottfried Preussler.

In ceea ce mă priveşte abordez un stil jucăuş, colorat, pitoresc şi vesel.Cărţile pentru copii trebuie să evite expresiile şi limbajul violent, răul, întunecimile. Chiar dacă în final binele învinge, călătoria în adâncul răului poate lăsa neştiute urme.

Am remarcat (după ce am primit răspunsul pe mail) că pentru amândouă cartea lui Fodor Sándor a rămas favorită şi a fost una dintre cărţile plăcute, citite în copilărie, la care ne-am reîntors în timp. Dacă aţi citit-o şi v-a plăcut sunt convinsă că o să vă placă şi Zânuţa Dora-Li şi Vrăjitoarea Ciumfi. După părerea mea este greu să scrii carte pentru copii. Este cu atât mai frumos să reuşeşti să o faci bine. Din cele câteva întrebări nu ştiu dacă voi aţi reuşit să o cunoaşteţi pe autoare, eu sper că da. Ce pot să vă spun că este o persoană caldă, cu o voce potrivită să spună poveşti, ale cărei cărţi sunt exact cum spune: au un stil jucăuş şi vesel. Ce pot să vă spun în plus? Această carte a fost lansată la Târgul Internaţional Gaudeamus, în 2012 şi a fost nominalizată în 2013 la premiile Uniunii Scriitorilor Români.

Întrebările de final ale bibliotecarului: Care au fost (sau sunt) cărţile pentru copii pe care le-(aţi) preferat(i)? Ce credeţi despre literatura pentru copii şi tineret de astăzi? Aţi fost tentaţi să scrieţi? Aţi publicat cărţi? Vă doriţi să reuşiţi asta? Ce aţi fi întrebat-o voi pe d-na Anastasia Popa?

Puteţi vedea şi prezentarea filmată, realizată şi pentru această carte pe pagina destinată VideoBlog-ului 

 

Logofătul de taină, de Rodica Ojog-Braşoveanu – o caldă recomandare de lectură

Astăzi vreau să povestim despre o carte, prima din Ciclul logofătului Andronic scris de Rodica Ojog-Braşoveanu (28.08.1939-02.09.2002) şi anume Logofătul de taină, roman istoric apărut la Editura Nemira în colecţia destinată autoarei. Autoarea, considerată pe drept cuvânt „marea doamnă a literaturii poliţiste româneşti” a scris pe lângă romanele sale poliţiste şi romane istorice. Cărţile poliţiste cum sunt cele din ciclul Melaniei Lupu, sau colecţia Minerva Tutovan – pot fi mai cunoscute iubitorilor de romane de acest gen. Totuşi, având  în vedere trecerea mare de care se bucură romanele istorice în ultimul timp, m-am gândit să vă deschid apetitul celor care nu aţi citit acest ciclu cu această carte şi să vă conving să o faceţi. Logofătul de taină este o carte care mi-a plăcut de prima dată când am citit-o (prin anii 1980) şi pe care am recitit-o cu o şi mai mare plăcere. Prima dată când am citit cartea am urmărit firul poveştii şi n-am fost atât de atentă la maniera de prezentare, care m-a impresionat la o a doua lectură, peste ani. Autoarea a reuşit ca prin culoarea locală, limbaj, descrieri amănunţite ale străzilor, clădirilor, moravurilor şi obiceiurilor, să reînvie o epocă demult apusă, să o facă să trăiască sub ochii tăi. Este de fapt o poveste în poveste pentru că, începi prin a-l întâlni pe părintele Pahomie, cel care este povestitorul şi prin care ajungi să ţi se deznoade povestea mai veche scrisă de părintele Ilarion. Tot el intervine explicând într-un mod cu totul particular şi arhaic politica vremurilor şi situaţia în care se aflau ţările româneşti faţă de restul lumii. Aceste mici ruperi de ritm sunt necesare înţelegerii mai bune a poveştii, dar pot părea obositoare pentru că, abia aştepţi să te întorci la povestea faptelor de vitejie şi să trăieşti alături de logofătul Radu Andronic şi slujtorul şi prietenul său credincios, Ilie Machidon, aventuri ce te duc din întunecatele străduţele înguste, în fastuoase săli de bal. Într-un ritm alert, plin de mister, presărat cu poveşti de iubire şi spionaj în favoarea domnitorului Ţării Româneşti, principele Constatin Brâncoveanu (zis şi Altîn Bei, principele aurului) cartea reuşeşte să îmbine toate genurile şi să fie pe placul tuturor, atât femei cât şi bărbaţi, tineri sau bătrâni. Roman de capă şi spadă, pe picior de egalitate sau mai bun decât cele scrise de Alexandre Dumas, în care logofătul Radu Andronic este descris cu drag de autoare, un personaj la care femeile pot visa, iar bărbaţii pot să îşi dorească să-i semene:

„Uşa de stejar se dădu în lături ţinându-l în prag pe Andronic cel tânăr, logofătul de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu. Umerii largi, înveşmântaţi în cămaşa albă de borangic, despicată până la brâu lăsând să se vadă urmă de rană veche, atingeau uşorii. Era bărbat înalt, cu chipul smead şi părul tuciuriu ce-i aluneca în lungul obrajilor. Atrăgeau mai cu seamă luarea-aminte ochii lungăreţi, cu căutătură catifelie, sclipinde mereu a râs, şi semnul lăsat la tâmplă de o sabie tătărească. Sub mustăcioara subţire sticleau dinţii albi, toţi deopotrivă, parcă mai mulţi decât între buzele altor făpturi. Nădragii leşeşti, sugrumaţi pe mijlocul subţirel şi pulpe, intrau în botforii scurţi şi moi din piele răsurie.” (Rodica Ojog-Braşoveanu, Logofătul de taină, Nemira, 2010, p. 38).

Cred că şi autoarei i-a plăcut acest personaj şi n-a vrut să-l părăsească ci, şi-a dorit să-i urmărească viaţa şi destinul de-a lungul a cinci romane. Nu vreau să „dau din casă”, să fiu „spoiler” şi de aceea nu vă spun pe cine spionează Radu Andronic şi cu cine trebuie să se confrunte, dar îmi place să cred că veţi citi cartea şi veţi vedea singuri. Îmi place mult Rodica Ojog-Braşoveanu şi aici mă refer la toate cărţile ei, dar parcă ceea ce a realizat în seria istorică este mai bun, a implicat mai multă documentare, mai multă inspiraţie şi personajele sunt chiar mai reuşit create decât cele din romanele poliţiste, având în plus acelaşi umor sănătos care face ca lucrările ei să-mi placă mai mult decât cele ale scriitorilor străini cu care este comparată (Agatha Christie sau Alexandre Dumas). Romanele ei reuşesc să fie adevărate fresce ale societăţii vremurile descrise. De asta nu sunt mulţumită de comparaţiile făcute chiar şi cu scriitori consacraţi ai literaturii universale, pentru că ele nu seamănă, sunt atipice, adica sunt mai mult decât presupune genul literar abordat. Singurul lucru de care îmi pare rău este că n-a putut fi la fel de cunoscută ca cei cu care este comparată. Mă gândesc că foarte greu ar putea fi tradus limbajul arhaic sau argotic pe care îl foloseşte în scrierile ei şi probabil că tradus textul şi-ar pierde savoarea şi umorul. Dar aici depinde de traducători, despre care am povestit cu altă ocazie.

Despre Rodica Ojog-Braşoveanu n-am ştiut foarte multe şi de aceea am rămas surprinsă când am citit ce viaţă tumultoasă şi deosebită a avut. S-a măritat la 17 ani, când a fost exmatriculată de la facultatea de drept (în 1956 când s-au făcut epurările în învăţământ) dar a renunţat la mariaj pentru că vroia să aibă o carieră şi soţul ei n-a înţeles acest lucru. A muncit în fabrică, la Galenica, ca muncitor necalificat timp de un an şi a fost fruntaşă în muncă, pentru că asta era condiţia pentru ca să-şi poată relua studiile universitare. Nu a putut fi reînmatriculată, dar i s-a dat voie să dea admitere la orice facultate şi a ales din nou facultatea de drept, cea de la Iaşi de data asta. Acolo l-a întâlnit pe actorul Cosma Braşoveanu cu care, după terminarea facultăţii s-a măritat şi cu care a avut un mariaj deosebit de fericit, dar pe care l-a piedut devreme (după doar 18 ani). Acesta a fost şi cel care a îndemnat-o să scrie şi i-a recomandat să scrie romane poliţiste pentru că acelea au succes rapid. Cu toate pierderile suferite, romanciera a fost un om fericit şi spunea într-un interviu că:

Sunt un om care stie sa ia bucuria de la viata, sa savureze momentul. Adica, mie nu-mi trebuie sa ninga azi, ca sa-mi dau seama ca ieri a fost frumos. De tanara si pana mai incoace mi se intampla sa ma trezesc dimineata fericita, numai pentru faptul ca exist. Sunt o fire optimista. ( citat din interviul In vizita la marea maestra a romanului politist – Rodica Ojog-Brasoveanu, realizat pentru revista Formula AS de Corina Pavel)

Acest fel de a vedea lucrurile îmi este extrem de familiar. Poate datorită zodiei? Mi-a atras atenţia că este născută în zodia Fecioarei, ca şi Agatha Christie, dar în interviul menţionat spunea:

„Nu am din Fecioara decat spiritul analitic excesiv si, pe undeva, vocatiile nativilor din aceasta zodie: diplomatia, avocatura, scrisul. Si – hai sa ma falesc – sunt nascuta in aceeasi zi cu Goethe si cu Tolstoi.”

Cu toate astea, felul în care descrie epoci pierdute, ne mărturisesc dorul autoarei după lumea distrusă de comunişti şi dorinţa melancolică de-a reînvia, măcar în imaginaţie şi pentru imaginaţia noastră, eleganţa şi romantismul acelor vremuri. Vă recomand toate cărţile acestei extraordinare doamne şi puteţi începe, dacă n-aţi citit nimic, chiar cu acest roman istoric, de capă şi spadă şi spionaj, Logofătul de taină :).

 

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit romanul sau alte romane din ciclul Logofătului Andronic? Cunoaşteţi opera Rodicăi Ojog-Braşoveanu? Ce roman v-a plăcut cel mai mult dintre cele pe care le-aţi citit? Dacă aţi citit şi romanele istorice şi cele poliţiste puteţi să spuneţi care v-au plăcut mai mult?

Despre carte şi autoare am vorbit pentru Click-news.ro, în cadrul emisiunii „O carte pe săptămână”. Înregistrarea o puteţi găsi pe pagina VIDEO BLOG

Vă recomand să vedeţi şi un interviu cu Rodica Ojog Braşoveanu, al cărei sursă este Mariana Badea, profa de română, ea însăşi o mare admiratoare a acestei scriitoare. Mie mi-a plăcut interviul extrem de mult, se vede de unde este atât umor în cărţile ei.

 

Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri – piesă de teatru, film şi o acţiune a bibliotecii

Română: (Photo credit: Wikipedia)

Scriind despre Caragiale mă gândeam că dacă el este cunoscut a fi cel mai important dramaturg român, primul, cel care a pus bazele teatrului românesc şi al literaturii dramatice, a fost Vasile Alecsandri. Cunoscut şi pentru poeziile lui, pentru crearea pastelurilor ca gen de poezie în literatură, Vasile Alecsandri a fost şi un important om politic, fiind, unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848,  exilat după înfrângerea mişcării şi numit ministru odată cu Unirea Principatelor de către Alexandru Ioan Cuza. În 1840, înainte de a fi revoluţionar sau ministru,  Alecsandri a fost director de teatru în Iaşi. Odată cu această funcţie a început să  scrie piese de teatru. Printre cele mai cunoscute sunt dramele Despot Vodă, Fântâna Blanduziei şi comediile din ciclul Chiriţelor.

Chiriţa în provincie

Prin seria de piese de teatru al căror personaj principal este Cucoana Chiriţa, scriitorul caricaturizează şi critică societatea feudală şi moravurile ei. Alături de elevii clasei a XI-a am vizionat filmul Cucoana Chiriţa (1986) care ecranizează piesa de teatru Cucoana Chirița în provinție. Deşi o critică a societăţii feudale, percepţia mea asupra piesei de teatru este una de acută actualitate. Cucoana Chiriţa doreşte ca soţul ei, Conul Bârzoi să se  isprăvnicească. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul, similarul actual ar fi prefect. O funcţie de pe urma căreia să se îmbogăţească. Tot speranţa de înavuţire o animă când hotărăşte că nepoata ei orfană, Luluţa, care are o zestre mare, să se căsătorească cu Guliţă, fiul ei. Acesta este cam lipsit de minte, răutăcios şi fără educaţie. Dar Luluţa este îndrăgostită de Leonaş, un tânăr cinstit şi deştept care, după întoarcerea din străinătate, vine la Bârzoieni s-o ceară pe Luluţa de soţie.

Piesa de teatru este împărţită în două acte şi diferă de filmul văzut. Spre exemplu, în piesă Chiriţa se pregătește să meargă la Paris în al doilea act, pe câtă vreme în film Chiriţa se reîntoarce de la Paris chiar în primele momente. În piesa de teatru Leonaş se deghizează în ofiţer, în birjar și ulterior într-o actriţă. Ca ofițer, vrând să fie mai aproape de Luluța, o face pe Cucoana Chirița să creadă că este încântat de ea, iar această îi dăruiește un portret. Ca birjar vrea să vadă, din punctul de vedere al pricinatului năpăstuit, pe conu Bârzoi cum împarte dreptatea la isprăvnicie. În acest fel descoperă că un curcan bătrân este cumpărat şi răscumpărat pentru a fi dat plocon conului ispravnic. Despre primii paşi ai mitei funcţionarului public 🙂 putem spune că a scris aici, printre primii, Alecsandri. Cucoana Chirița insistă să se facă logodna lui Guliță cu Luluța, chiar dacă Conu Brâzoi e de părere că fata ar fi năbădăioasă și nu-i potrivită pentru scumpul fecior. La petrecerea de logodna apare o trupă de teatru, iar Leonaș este deghizat în actriță. Luluța prefecându-se a avea o criză de nebunie, cere să fie logodită cu madama actriță (Leonaș). I se face pe plac, astfel ea ajunge să fie logodită cu Leonaș. După ce se schimbă inelele, Leonaș își reia înfățișarea. Bârzoi sare, nefiind de acord cu logodna, dar Leonaș îi arată hrisovul prin care prin care era destituit, iar el, Leonaș pus în funcție de ispravnic. Coana Chirița are și ea de comentat, dar o șantajează amintindu-i de potretul pe care i l-a dat, pe vremea când credea că este un simplu ofițer. Toți devin brusc de acord și … petrecerea de logodnă continuă, de data asta cu voia fiecaruia dintre logodnici. Filmul din 1986 este diferit în aceste amănunte de piesa de teatru. Iar finalul ne înfățișează pe tineri scăpând cu fuga alături de trupa de teatru.

Prin caricaturizarea personajelor Chiriţa, Bârzoi, Guliţă se subliniază lipsa trăsăturilor morale, spoiala de educație (prin franțuzismele fără sens furculision, trântision, învârtision amestecate cu cuvinte provenite din neogreacă cum ar fi metahirisim) a unor parveniți. Chiar și cheltuielile fără măsură ale Chiriței pentru mobila nouă, pentru hainele „nemțești” ale soţului ei, preocuparea pentru așa zisa modă – sunt tot trimiteri la superficialitatea personajelor, la lustrul aparent. Moda importată nu are nimic tradițional, nu oferă nimic decât o aparență, care, în viziunea Chiriței, îi poate apropia de nobilime, de lumea bună. Dacă ne gândim însă la ziua de azi, putem spune că preocuparea intensă pentru modă şi pentru lucrurile materiale, care să dovedească o apartenenţă la lumea avută dovedeşte şi acum spoiala de suprafaţă şi lipsa de consistenţă a persoanelor contemporane cu noi. De asta, probabil, operelor clasicilor nu le trece „moda” pentru că sunt actuale şi recunoşti, parţial cel puţin, personajele pe care ai posibilitatea să le vezi în jurul tău.

Eu am recitit piesa, am revăzut filmul şi m-am amuzat teribil de mult. Mi-a plăcut mult cum au jucat actorii. Mi-am amintit că înainte ca Draga Olteanu-Matei (care a interpretat rolul Chiriţei în 1986,1987) sau Tamara Buciuceanu (care a jucat în filmul de televiziune Chiriţa în provincie din 2002) să joace acest cunoscut rol – acesta a fost interpretat de un actor, Mihail Miluţă Gheorghiu. În acest an, pe 9 octombrie s-au împlinit 105 ani de la naşterea celebrului actor (09.10.1897-10.12.1971). A reuşit să-i urmeze cu succes lui Matei Milo, care a fost primul actor ce a întruchipat-o pe Chiriţa. Miluţă Gheorghiu a reuşit să facă un rol excepţional cu acest personaj şi l-a interpretat în 1500 de spectacole. Cred că a fost teribil de greu să urmezi după un asemenea succes, mă refer la interpretarea actoricească a celor două mari actriţe. Draga Olteanu Matei spunea, într-un interviu luat de Dana Păcală şi Vasile Hotea, în 2011, că:

„De fapt, Alecsandri vedea în Chiriţa un bărbat, au jucat-o superb pe Chiriţa Matei Milo sau Miluţă Gheorghiu. Au fost mai reuşiţi în rolul Chiriţei, eu nu am pierdut nicio Chiriţă, indiferent ce teatru o juca. O femeie, indiferent de vârstă, nu trezeşte simpatie în Chiriţa, cel mult râsul, dar un bărbat care se agaţă de gâtul unui bărbat stârneşte un haz nebun. Cineva care îi felicita pe actori i-a sărutat mâna lui Miluţă, crezând că e femeie. Dacă ar fi să reiau Chiriţa, aş pune-o în scenă cu un bărbat care să o joace bine” (Draga Olteanu Matei, interviu pentru Mediafax)

Dar a fost un succes, zic eu şi interpretarea lor. Vă recomand cu căldură să citiţi şi piesa de teatru, dar neapărat să vedeţi filmele sau să audiaţi piesa de teatru radiofonic.

Puteţi să audiaţi piesa de teatru radiofonic în interpretarea lui Miluţă Gheorghiu – o înregistrare din 1953, pe care o puteţi împrumuta la  Secţia de Artă  şi Carte Franceză a bibliotecii noastre. Tot de aici puteţi să împrumutaţi,dacă doriţi să revedeţi filmul Cucoana Chiriţa (din 1986 care ecranizează Chiriţa în provincie)  sau filmul din 1988, Chiriţa în Iaşi. 

Întrebările mele pentru astăzi:

Ce v-a plăcut în mod deosebit în piesele lui Alecsandri? Care este personajul vostru preferat dintre acestea? Vi se par şi vouă actuale piesele lui Alecsandri?

 

Mara de Ioan Slavici – o carte, un film şi o acţiune la bibliotecă

Ioan Slavici

A reînceput şcoala, au reînceput şi activităţile în bibliotecă! De această dată clasa a IX-a a fost cea care a vizionat un film care ecranizează cartea lui Ioan Slavici – Mara. Filmul intitulat Dincolo de pod (1976) a fost regizat de Mircea Veroiu iar actori mari, precum Leopoldina Bălănuţă, Maria Ploae, Florina Cercel, Ovidiu Iuliu Moldovan, Irina Petrescu, Mircea Albulescu, Florin Zamfirescu, Ion Caramitru sau Petre Gheorghiu au dat viaţă personajelor cărţii lui Slavici. Filmul este foarte bun şi nu-mi pot imagina o altă Mară decât aşa cum a interpretat-o Leopoldina Bălănuţă. Copiii au privit cu interes filmul şi au recunoscut momente din carte. În carte, Slavici, ca un adevărat scriitor realist, descrie amănunţit locurile şi parcă văd Lipova, Aradul şi mănăstirea unde învaţă Persida. Parcă o văd Maica Aegidia, aşa severă, dar moale când e vorba de lacrimile unei văduve şi extrem de maleabilă când este vorba de Sida. Sau pe Mara la capăt de pod luând creiţarii şi vânzând cărbunele. În film începuturile averii ei, la capăt de pod, sunt doar o amintire văzută din prisma Marei când se uită la femeia care i-a urmat. Cât despre Mara, ea este o mama mândră, îşi iubeşte copiii şi în gândul ei face totul ca ei să aibă… Îşi doreşte o soartă mai bună pentru copiii ei, ca orice mamă, visează ca aceştia să ajungă departe, pentru că, în definitiv, nimeni nu are copii ca ai ei.

Persida creşte mare, harnică şi frumoasă, bine educată la mănăstirea de maici. Trică creşte înalt şi deşi n-are parte de prea multă şcoală, învaţă meşteşugul cojocăritului de la cojocarul Bocioacă. Destinul lui este şi el trasat de mama lui. Mai firavă descrisă în carte, lupta sa interioară este între ceea ce doreşte şi respectul cuvenit meşterului său. Pleacă în armată doar pentru că se simte cumpărat şi dator unei femei pe care în sinea lui n-o respectă. Nu îi este uşor, dar până la urmă pare că destinul trasat de mama lui se va potrivi.

Cum vi se pare Mara ca mama? Dar ca om? Ştiu că pe mine m-a impresionat adunatul creiţarilor în cei trei ciorapi (unul pentru zile negre, altul pentru Persida şi altul pentru Trică). Punând ban lângă ban, ajunge să economisească, ajunge să AIBĂ, ajunge să dea împrumut cu camătă la alţii.Cât la sută este afacere, cât la sută ar fi spirit întreprinzător şi oare cât la sută ar fi zgârcenie ca să poţi aduna o asemenea avere. Mara este harnică şi îşi iubeşte copiii, lăcrimează când îşi numără banii la fel când îşi priveşte copiii. Se poate spune că plânge de bucurie că-i are, că atâta trudă este răsplătită. „Sărăcuţii mamei”, orfani de tată şi fără avere ajung să fie mari, iar averea adunată pentru ei este din ce în ce mai mare. Totuşi, greu se desparte Mara de bani. Negociază totul la sânge şi mereu iese cumva în câştig, folosindu-se de lacrimi, de situaţia ei precară. Chiar şi după ce are bani aspectul neîngrijit nu şi-l schimbă – să fie oare o tactică de a obţine mai uşor, de a manipula sentimentele oamenilor care o văd săracă? Umblă fără odihnă şi îşi dezvoltă afacerea, are magazin şi vrea ca Sida să facă un mariaj bun, cu un om din acelaşi neam, bine situat. Importanţa etniei este mare şi subliniată în cartea lui Slavici, la fel cum este şi averea sau situaţia socială. Degeaba Mara are avere, câtă vreme Hubăr tot zice despre ea că este un nimeni în oraş. Iubirea Persidei şi a lui Naţl este pusă sub semnul întrebării încă de la început. Să fie împreună „nu se poate”, „nu vă lasă lumea”. Nu sunt la fel, nu au aceleaşi idealuri. Şi totuşi … se iubesc. În întreaga carte este vorba despre depăşirea condiţiei. Mara luptă să aibă şi le facă un viitor copiilor ei. Persida este ruptă de mama sa, de viaţa simplă şi de zbaterea lumii. În mănăstire învaţă să devină o doamnă. Un geam spart şi o privire aruncată asupra lui Naţl îi pecetluieşte, parcă, soarta. Ea luptă pentru dragostea ei chiar dacă, într-un final ajunge să semene mamei sale, la fel de neîndurătoare, luptându-se pentru supravieţuirea iubirii şi căsniciei. Naţl nu se potriveşte vieţii pe care trebuie să o ducă. Este însetat de carte, de cunoaştere şi vrea să schimbe mersul politicii alături de revoluţionari. Nu vrea să continue munca tatălui său, să facă parte din breasla măcelarilor. Toţi visează la o alt fel de viaţă, dar, cumva, visurile lor se năruie. Viaţa şi vrerea par să fie în permanent conflict. Zbuciumul interior este acutizat de conflictul exterior al personajelor cu limitările impuse de societate tradiţii şi obiceiuri. Totuşi, fiecare reuşeşte să-şi găsească matca, să reintre cumva în făgaşul stabilit. Persida luptă pentru căsnicia ei şi câştigă, într-un final, respectul chiar şi a socrului său. Eu aş fi numit romanul Persida, pentru că mi se pare că este personajul cel mai bine conturat din roman. Dar destul cu analiza romanului.  Mie mi-a plăcut mult cartea. A fost printre lecturile obligatorii care m-au acaparat de-a dreptul. Povestea de iubire, aspectul social, realismul care te transpune direct în aceea epocă, problemele omeneşti, obiceiurile şi aspectul psihologic al frământărilor fiecăruia m-au cucerit şi am citit-o foarte rapid. Ulterior am văzut filmul. Acum l-am revăzut alături de elevii clasei a IX-a. Mi-a plăcut foarte mult, deşi unele idei ale cărţii sunt subliniate doar prin câteva imagini sugestive. Vouă v-a plăcut cartea? Aţi văzut filmul? Ce aţi fi schimbat în roman? Dar în film?

Dacă vreţi să vedeţi sau să revedeţi filmul îl puteţi împrumuta de la biblioteca noastră, de la Secţia de artă şi carte franceză

Această prezentare necesită JavaScript.

Mă gândesc să citiţi şi: Emil Călinescu, Almanahe,ChGabriela, LaFeeBlanche, Coltu’ cu muzică,  În grădina mea,  Jurnal de fraieră, Blog cu taxă inversă, Cu capul în nori, Mixy.ro,  Hapi.Riverwoman, Spanac, Vienela, Stefania, Anzhela Movies, Cinemagazin.ro, Cinemateca Trisk, Filme şi cărţi, Marele ecran, Alexandra’s Library, Andreea Toma, Antoaneta Moga, Blog de cărţi, Sayuki’s blog, Simona’s blog, Cristian Lisandru, Denisa Aricescu, San, Fatadefragi, Teo Negură

 ,

 

„Cireşarii” de Constantin Chiriţă – un bestseller, devenit un atribut al unei generaţii

Constantin Chiriţă

Elevii sunt încă în vacanţă, dar pe vremea când elevii claselor a VIII-a dădeau examen pentru liceu, mi-am amintit de un alt roman al adolescenţei mele, Cireşarii. Romanul scris de Constantin Chiriţă are 5 volume şi începe când cele mai multe din personaje sunt în clasa a VIII-a. Este un roman despre tineri, cu tineri şi care ne aduce misterul şi aventura. Era unul din romanele preferate de noi, în adolescenţă. De aceea, poate, pe vremea respectivă, colegii mai mari cu un an decât mine, după ce au citit cartea, au hotărât să meargă într-o excursie cu cortul prin locurile descrise în primul volum, Cavalerii Florii de Cireş. Am suferit de o cruntă invidie şi mi-aş fi dorit să fi putut pleca şi eu. A fost o iniţiativă deosebită a unui profesor şi mi-aş fi dorit ca ea să devină permanentă pentru toţi cei ajunşi în clasa a VIII-a. N-a fost aşa, dar eu tot am iubit cartea, am recitit-o de mai multe ori, în mintea mea ajungând prin toate locurile pe unde au fost şi cavalerii florii de cireş. De unde vine acest nume – Cireşarii? Numele acesta l-a dat Moş Timofte celor şapte colegi şi prieteni, după numele străzii Cireşului pe care locuiau. Cele şapte personaje principale sunt: Ionel, Victor, Ursu, Dan, Maria, Lucia şi Tic. Fiecare, în felul lui, are calităţi deosebite, dar împreună, toţi, pot fi numiţi  adevăraţi eroi ai literaturii de suspans. Ca şi super-eroii moderni ai zilelor de azi, au fiecare o aptitudine care îi face de neînlocuit, iar toţi împreună devin o echipă invincibilă. O serie cu deosebit succes, cărţi care îmbină cu succes misterul romanelor cu detectivi şi a celor de aventură, treptat chiar împletind între aventură şi mister adevărate poveşti de dragoste, odată ce personajele cresc. Cele şapte personaje sunt, poate, cele mai reuşite şi sigur cele mai îndrăgite ale literaturii poliţiste pentru adolescenţi şi tineret scrise de un autor român. Romanele prind între coperţile lor nu doar poveştile pline de suspans, extrem de captivante, ci şi evoluţia fiecăruia dintre personaje, până ce acestea termină liceul şi se maturizează. De altfel scriitorul a reuşit să devină cunoscut mai ales pentru aceste romane, celelalte romane ale sale neatingând aceiaşi valoare. Apărute în 1963, reeditate de mai multe ori, ele au atins rapid 1.000.000 de vânzări până în 1971, devenind al doilea roman bestseller din perioada comunistă, după „Toate pânzele sus” a lui Radu Tudoran.

În primul volum, Cavalerii Florii de Cireş, cei şapte eroi curajoşi pornesc, de la o idee de-a lui Victor, într-o expediţie ştiinţifică la Peştera Neagră. Ideea i-a venit lui Victor la o oră de geografie, unde li s-a vorbit de geologie, de peşteri şi mari lacuri subterane. I-a convins rapid pe prietenii şi colegii săi de clasă, Ionel, Ursu, Dan, Lucia şi Maria. Tic, fratele mai mic al Mariei, află însă de această expediţie secretă şi face tot posibilul să meargă şi el. Pleacă împreună cu câinele lui Ţombi pe urmele lor, pentru că speră, că aşa cum Moş Timofte Păstrăvanu i-a povestit, să găsească o cutie magică ascunsă din vremuri străvechi într-una din peşteri, posibil chiar Peştera Neagră. Ajunşi acolo, ei, ca şi Tom Sawyer, dau peste ceva neaşteptat şi foarte periculos … Ce anume? Asta veţi afla dacă veţi citi cartea.

În cel de-al doilea volum, Castelul fetei în alb, apare nevoia unei salvări. O fată nou venită în scoală, Laura, este răpită şi sechestrată. Cireşarii fac şi de această dată muncă detectivistică, cercetând şi descifrând documente secrete, află şi unde anume o pot găsi. Unde, cum şi dacă reuşesc să o salveaze pe Laura  vă las să citiţi ca să aflaţi.

Al treilea volum al seriei este Roata norocului. Aici Cireşarii se confruntă cu furtul unor statui numite „tanagrale”, obiecte preţionase care au fost furate de la muzeu. Totodată sunt atraşi de bâlciul din oraş, care are o roată a norocului ce pare să fie aranjată de proprietarul ei pentru ca nimeni să nu câştige nimic de valoare … Care mai sunt aventurile de la bâlci, dacă sau cum reuşesc să găsească statuile furate – este ceva despre care aţi vrea să citiţi.

Deja în cel de-al patrulea volum, Aripi de zăpadă, Cireşarii au devenit faimoşi, între elevi, pentru descoperirile lor şi în cabana unde îşi petrec vacanţa de iarnă, mulţi au ales să se deghizeze în Cireşari. Pentru că să scape de fanii nedoriţi, care au devenit chiar primejdioşi, Cireşarii se decid să plece, traversând muntele, în oraşul Mitiş. Drumul spre oraş este extrem de anevoios din cauza unui viscol. Ei se văd nevoiţi să se adăpostească într-o stână părăsită, unde sunt atacaţi de lupi. Ursu se luptă cu lupii, reuşind să-i alunge. Pentru că nu mai reuşesc să ajungă în Mitiş, caută să se adăpostească la o cabană … Ce se întâmplă aici, pe cine întâlnesc şi cum reuşesc să se salveze, vă recomand să citiţi.

Dacă în primele patru volume Cireşarii au străbătut mai ales muntele, în cel de-al cincilea, Drum bun, Cireşari, acţiunea se petrece la malul mării, unde Ionel descoperă ceva ce poate să fie un palat, pe care îl numesc „Palatul de cleştar”. Ulterior însă acesta se dovedeşte a fi cu totul altceva, o adevărată descoperire istorică. În acest ultim volum apare şi Laura. Pe lângă misterul şi aventura obişnuite, sentimentele de dragoste par să înflorească între Cireşari.

Mi-a părut rău când am terminat şi ultimul volum. Cred că în felul ăsta simt toţi cei care citesc o serie care le-a fost dragă. Te obişnuieşti cu personajele, ajungi să le cunoşti şi ai vrea să ştii ce se întâmplă mai departe. În ultimul volum se sugerează un posibil final, dar, în acelaşi timp lasă loc cititorului de a broda singur pe marginea poveştilor destinului fiecăruia dintre Cireşari. A fost o carte pe care nu doar eu am citit-o cu plăcere, ci şi mari scriitori ai vremii, cum a fost şi Nichita Stănescu: 

Eu sunt un cireşar. N-aş fi fost niciodată un cireşar dacă Constantin Chiriţă n-ar fi inventat cireşarii. Vine vremea cireşilor. Voi cei din licee şi voi cei care-l citiţi, voi cei care daţi câte doi lei şi trei „Jules Verne” pe un „Castelul fetei în alb”, voi cireşari, cu aceeaşi patimă cu care schimbaţi cărţile flendurite, cele despre cireşari, cu aceiaşi patimă cu care schimbaţi timbrele, emise din statele întemeiate pe lună, vouă vă spun: se apropie vremea cireşilor, să dăm împăratului cireşilor, ca bir pentru sentimentele noastre, câte un coş cu cireşe. Noi îl iubim pentru că suntem cireşari adevăraţi. (Nichita Stănescu, citat de pe coperta 4 a primul vol. editat la Editura Cartea Românească în 1976)

… Ca şi el şi eu am fost şi sunt cireşar 🙂

Cărţile au fost parţial ecranizate, sub forma unui serial TV, dar filmele au fost mai degrabă politizate şi prezentate ca un documentar pionieresc. Par să fi fost realizate de un amator şi nu mi se pare că reprezintă prin nimic spiritul sau intensitatea scrierii şi de aceea nu le dau trimiterile aici. Mi-ar plăcea dacă, acum, cineva s-ar hotărî să ecranizeze, cu adevărat, aceste romane, la acelaşi nivel de profesionalism cu ecranizarea Toate pânzele sus, spre exemplu, după cartea lui Radu Tudoran. Cireşarii ar merita cu adevărat şansa de a deveni şi personaje celebre de film. Sunt atâtea cărţi bune ce ar putea fi ecranizate astăzi! Oare de ce nimeni nu face nimic pentru asta? Un alt film pe care l-aş vedea cu plăcere ar fi şi ecranizarea romanului La Medeleni de Ionel Teodoreanu. Voi ce părere aveţi? Aţi citit Cireşarii? Care sunt romanele voastre preferate scrise de autori români?

Îi salut şi îi aştept cu eventuale comentarii şi pe: Almanahe, Frutitzta, Luna pătrată, Convieţuire, Mixy.ro, Hapi, Recenzii beletristice,  Emil Călinescu.Eu, Colţu’ cu muzică, Stefania, Blog de cărţi, Addicted, Alex Bodoli, Anzhela Movies, Andreotti, Drugwash, LaFeeBlanche, Personalitate autentică, Schtiel, Sayuki’s blog, Suflet vorbitor, Cinemagazin.ro, Movie Zone – Piratul cinefil, Cinemateca Trisk, Iulia Radu, Filme-Cărţi, B’blogul micului burlac, Aventurile Alexutzei în căutarea fericirii sau Blog cu taxă inversă

O recomandare nouă şi trei noi bloguri de recenzii literare foarte bune pe care le-am descoperit cu ajutorul vostru : Lecturi povestite pe scurt, Cinabru  şi Bibliophile