RSS

Arhive pe categorii: Clubul de lectură

Pe malurile Niemenului, de Eliza Orzeszkowa


Ştiţi cărţile acelea, care vi se cuibăresc în suflet şi care, chiar dacă nu vă amintiţi fiecare detaliu, vă rămân vii în amintire? Acelea la care vă gândiţi printre primele, dacă vă întreabă cineva, pentru o recomandare de carte bună? Astăzi vă povestesc despre o asemenea carte care mi-a rămas la inimă şi pe care eu, cu cel mai mare drag o recomand. Este vorba despre „Nad Niemnem” (titlul original în poloneză) / Pe malurile Niemenului a scriitoarei poloneze Eliza Orzeszkowa (n.06.06.1841-d.18.05.1910), apărută la Editura Univers în 1986 şi care, din păcate, nu a fost reeditată. Ea însă poate fi găsită la noi în bibliotecă şi în anticariate. Deşi pentru fiecare dintre noi sensul de „o carte bună” poate fi diferit, sunt acele cărţi care pot acoperi preferinţele mai multora dintre noi pentru că sunt extrem de bine scrise, pentru că te transpun într-o lume ce pare reală, tangibilă, iar personajele prind viaţă rămânând în amintirea ta precum într-un univers paralel, întrebându-te ce s-a întâmplat mai departe, ce-or mai fi făcut după ce s-a terminat povestea scrisă în carte. Pentru aceia dintre voi care doresc să ştie ce gen literar şi cam despre ce este vorba în roman, vă pot spune că este un roman ţărănesc, un roman de epocă, un roman de dragoste, un roman frescă a unei perioade istorice. Puteţi să citiţi dacă v-a plăcut Mândrie şi prejudecată, fiind scris în aproximativ aceeaşi perioadă de timp, putând face o comparaţie între lumea rurală engleză şi cea poloneză din Lituania la finalul anilor 1800. La vremea când am citit prima dată romanul, aşteptam cu nerăbdare să văd cum evoluează povestea de dragoste a eroilor principali, dar după ce am terminat romanul am rămas cu mult mai mult decât o poveste de dragoste pentru că în filele lui cuprinde şi amintirea unor vremuri dureroase care sunt încă vii în conştiinţa eroilor cărţii şi le mai arde încă sufletul celor care au trăit să povestească. Este vorba despre Revoluţia  din ianuarie (1863-1864), când polonezii şi lituanienii s-au ridicat împreună împotriva Imperiului Rus. Atunci s-au adunat laolaltă atât nobili, cât şi membri ai comunităţii, cum era şleahta (marea şi mica nobilime) şi aşa zisa clasă de jos, ţăranii. Atunci, pentru o scurtă perioadă de timp, aceştia şi-au uitat graniţele ce-i despărţeau şi au împărţit aceleaşi vise, au luptat pentru aceleaşi idealuri, s-au ridicat la luptă din aceeaşi iubire a pământului strămoşesc. Dar această perioadă este doar în amintirea celor rămaşi, celor care n-au pierit în lupte.

La peste douăzeci de ani de acele momente, graniţele între clase şi normele sociale parcă sunt parcă mai bine trasate şi lumea a redevenit convenţională. Mica nobilime a sărăcit, se vede din descrierea conacelor care ar necesita reparaţii, a mobilelor temeinic lustruite, dar care au văzut vremuri mai bune şi din lipsa unor lucruri de artă ce se văd că au fost vândute pentru a asigura traiul zilnic. Între aceştia şi ţăranii mai avuţi pare să nu fie mare diferenţă, poate doar o iluzie susţinută cu efort. Pe de altă parte, marea nobilime desconsideră mica nobilime, relaţiile de căsătorie între cei cu averi mari şi fetele fără avere, chiar aparţinând micii nobilimi scăpătate, sunt descurajate din start. Ce ar trebui să se întâmple pentru ca aceste graniţe să poată fi încălcate, şterse? Aici începe povestea eroinei Justyna Orzelska. De la bun început ni se arată că ea suferă de pe urma unei dezamăgiri, o dragoste care a crescut din copilărie pentru Zygmunt Korczyński. El făcea parte din marea nobilime, iar pentru familia lui ar fi însemnat o mezalianţă şi nu a fost de acord cu Justyna, tânărul găsindu-şi o nevastă mai „potrivită” cu cerinţele societăţii. Aşa se face că Justyna s-a întors înapoi la Korczyn. Dar nici Korczyn nu este de fapt casa ei, ci doar locul unde vărul mamei ei i-a primit să locuiască pe ea şi tatăl ei, Ignacy Orzelski, după ce acesta şi-a pierdut averea şi a rămas văduv. Pentru o fată îngăduită de milă, ea este mai „originală” şi neconvenţională decât şi-ar dori membrii elevaţi ai clasei din care face parte. Ea este frumoasă şi atrage privirile. D-nul Rózyc fiind unul dintre cei interesaţi de ea:

Ai pus ochii pe ea, nu? Nu-i rea ce-i drept, dar mie nu mi-e simpatică… e rece… aspră… prea originală. […] Are o rentă de cinci mii la domnul Benedict, ce zestre poate fi asta… n-are nici o zestre… dar e mândră ca o prinţesă şi rea ca o viespe. [Op. cit., p. 53].

Cine o înţelege mai bine şi, într-un fel se află în aceeaşi situaţie, este Marta Korczynska, sora lui Benedyct. Ea este cea care are grijă de toate lucrurile şi treaba din casă. Organizează totul şi i-a crescut pe copiii fratelui ei. Ea este cea care îşi aminteşte de relaţia apropiată pe care cei de la Korczyn au avut-o avut cu familia Bohatyrowicz, ţărani pe moşia Korczyn:

A fost o vreme, scurtă, când Bohatyrowiczii făceau vizite la conac şi stăteau cu noi la masă… chiar tata lui Janek ăsta, Jerzy şi unchiul lui, Anzelm Bohatyrowicz, cel despre care se zice c-ar fi suferind acum de melancolie… Şi ce bărbat mândru era odată!… Chipeş, curajos, patriot, …. romanţios… Eram prieteni atât de apropiaţi, încât ţin minte, se întâmpla uneori să mă aşez la pian, luam câteva acorduri, iar Anzelm venea în spatele meu şi începea să cânte. […] Se împlinesc iată, douăzeci şi doi de ani… ba, şi trei… Ce voioşie era în casa noastră, ce viaţă duceam şi eu şi ceilalţi. Acum totul e altfel… altfel… tristeţe fără margini. [Op. cit., p. 29].

Jan Bohatyrowicz, urmaşul lui Jerzy, al cărui părinte a pierit în revoluţie, pare să aibă tot ce ar putea să-şi dorească. E tânăr, frumos, harnic şi avut pentru nivelul lui social. Dacă privirea ar putea vorbi, atunci cea fugară, scânteietoare, pe care i-o aruncă Justynei i-ar da de gol plăcerea de-a o vedea. Ea însă face parte dintr-o altă lume, chiar dacă pare şi ea fericită să-l vadă, aşa că inima lui nu e uşoară. O lume a mezalianţelor imposibile.  Alte  poveşti de viaţă şi dragoste se întrepătrund, deşi aflate pe un plan secundar, ele dau culoare şi conturează lumea aflată pe malurile largi ale Niemenului. Patriotismul şi durerea împletite cu pozitivismul şi credinţa într-o lume în care patria va renaşte răzbat din întregul roman. Tinerii sunt viitorul. Îl întâlnim pe Wiltold, fiul lui Benedyct, student la agronomie, asupra căruia idealurile strămoşilor au avut un impact major, este cel care crede în renaşterea naţiunii şi vrea să facă schimbări, chiar dacă părintele lui, care a suferit de pe urma Revoluţiei, s-a resemnat să subziste şi să plece capul. El munceşte foarte mult şi speră să evite ruina financiară. Îl înţelegi şi îl compătimeşti sincer pe Benedyct, care a avut parte de o viaţă  grea şi a avut alături o soţie ipohondră, prea „delicată”  şi care îşi „răsfaţă” nervii, prăbuşită pe o sofa într-o cameră de primire a oaspeţilor. Vecinul moşiei Korczyn, Krilo, este unul dintre admiratorii şi susţinătorii ei, petrecându-şi timpul în aceeaşi cameră sufocantă şi lăsându-şi propria nevastă să se descurce singură cu greutăţile moşiei sale. Teofil Rózyc este dependent de narcotice şi arată şi el suferind, o umbră de om, chiar dacă este tânăr. Prin aceştia scriitoarea îşi varsă năduful privitor la aşa-zisa „societate bună” a cărei reguli au urmărit-o şi pe ea. Eliza Orzeskowa s-a născut şi ea într-o familie bogată, dar ca şi alte femei la acea vreme a fost obligată să se căsătorească împotriva dorinţei sale. Romanul este o oglindă a societăţii pe care o trăieşte, a dorinţelor cu care se confruntă, a patriotismului în care a fost crescută şi a evenimentelor la care ea personal a fost martoră. Fiecare personaj este gândit pentru a simboliza un sentiment, o tipologie umană contribuie la această frescă a societăţii. Privită din afară, lumea pare idilică, ţăranii muncind la câmp sunt frumoşi şi par să facă fără efort tot ce e de făcut într-o gospodărie. Obiceiurile lor, cântecele şi chimiliturile populare fac parte din farmecul cărţii. Căldura toridă se aşterne pe câmpuri şi parcă şi în inimile tinerilor. Pentru Justyna, calmul, fericirea simplă a ţăranului, până şi munca câmpului par să fie, cu toată greutatea fizică, atrăgătoare. Dar viaţa asta nu este bună pentru tatăl său, care încă se consideră parte din nobilime, chiar dacă trăieşte din mila rudelor de a căror ironie şi bătaie de joc nu-şi dă seama. În schimb, pentru Justyna acestea devin de nesuportat. Pe de altă parte,Teo Rózyc se interesează de ea, oferindu-i şansa de a avea o altă viaţă, una ce i-ar oferi şi tatălui ei tot ce îşi doreşte. Ce poate face Justyna în această situaţie?!  Sper să vă fi făcut curioşi să aflaţi continuarea citind această carte!

Scriitoarea Eliza Orzeszkowa, pe numele de naştere Eliza Pawłowska, deşi este mai puţin cunoscută la noi, este reprezentantă de seamă a pozitivismului polonez. S-a născut în Milkowszczyzna, în familia nobiliară Pawłowski. La vârsta de 17 ani a fost măritată cu Piotr Orzeszko, un moşier de două ori mai în vârstă decât ea. Căsătoria lor a fost una nereuşită, cauză a ideilor ei privitoare la independenţa feminină şi la emanciparea iobagilor. Soţul ei a fost unul dintre participanţii la Revoluţia din 1863, fiind exilat în Siberia după înăbuşirea revoltei. Soţia sa s-a aflat în centrul evenimentelor şi a fost martoră la desfăşurarea lor, aşa că nu e de mirare că a reuşit să scrie atât de viu în romanul „Pe malurile Niemenului” despre ele. După 11 ani de separaţie s-a despărţit oficial de soţul ei în 1869. Se mută în Grodno (actualmente aflat în Belarusia) unde, în 1879, şi-a deschis o librărie şi o editură. În 1878 publicase Meir Ezofowicz (denumit după numele eroului principal), un roman în care este prezentată viaţa îngrozitoare a unui evreu într-un mic oraş din Belarusia, în care autoarea nu încurajează doar toleranţa, cât mai degrabă asimilarea comunităţii evreieşti. Autorităţile ruseşti i-au închis afacerea în 1882 şi au pus-o sub supraveghere polițienească timp de cinci ani. În 1894 se recăsătoreşte, după o relaţie de peste 30 de ani, cu Stanisław Nahorski, care moare la doar 2 ani după acest eveniment. Romanul Pe malurile Niemenului, considerat capodopera scriitoarei, este singurul tradus în română. A văzut lumina tiparului în 1888, fiind ecranizat  prima dată în 1939 şi ulterior în 1987 (Nad Niemnen / tradus în engleză On the Banks of the Niemen), în regia lui Zbigniew Kuzminski. Mi-aş dori foarte mult să pot vedea acest film.

Nume de seamă în literatura poloneză, Orzeszkowa a scris peste 30 de romane şi 120 de schiţe, drame şi nuvele în care se preocupă de condiţiile sociale, de educaţie, independenţa şi căsătoria femeilor în societatea poloneză aflată sub ocupaţie rusească. Problemele sociale cum sunt cele privitoare la munca femeilor, copiii ilegitimi sau prostituţia sunt tratate în operele ei, recunoaşterea lor fiind destul de îndrăzneaţă şi inovatoare pentru romanul polonez al secolului al XIX-lea. Datorită acestor idei şi a modului deosebit în care a reuşit să le transpună literar, scriitoarea a fost nominalizată în 1905, alături de Henryk Sienkiewicz (pentru cartea sa Pan Wolodowski) şi Lev Tolstoi (care a fost propus în fiecare an din 1902 în 1906) la Premiul Nobel pentru Literatură. A câştigat Sienkiewicz, dar pentru acele vremuri în care valoarea operelor feminine era cu reticenţă recunoscută, a fost de o mare importanţă chiar şi această nominalizare alături de doi mari titani ai literaturii universale. Oricum, anul 1905 a fost un an glorios în literatura poloneză, tocmai pentru că a avut doi reprezentanţi ai ţării nominalizaţi la prestigiosul Premiu Nobel. Dacă ne gândim că Sienkiewicz şi Orzeskowa erau contemporani cu  Bolesław Prus, considerat a fi cea mai importantă figură a literaturii poloneze, putem aprecia cu atât mai mult aceste nominalizări.

Mi-aş dori foarte mult ca vreuna dintre editurile din România să fie inspirate şi să caute, să traducă şi să editeze operele acestei autoare, sau măcar ca Editura Univers să reediteze cartea. Până atunci, mă bucur că măcar ediţia din 1986 este la raft, aşa că cei interesaţi vor fi aşteptaţi cu drag la noi la bibliotecă!

P.S. Întrebările de final ale bibliotecarei: Aţi auzit de autoarea Eliza Orzeszkowa? Aţi citit Pe malurile Niemenului? Vă plac scriitorii polonezi? Puteţi să-mi daţi exemple de cărţi pe care le-aţi citit din literatura poloneză? Aţi citit sau aţi văzut filmele care ecranizau romanele lui Henryk Sienkiewicz (Prin foc şi sabie; Potopul; Pan Wołodyjowski) ?

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

„Războiul care mi-a salvat viaţa”, de Kimberly Brubaker Bradley


Azi am citit o carte captivantă şi vreau să v-o recomand şi vouă!  Este vorba despre cartea scriitoarei americane Kimberly Brubaker Bradley, „Războiul care mi-a salvat viaţa” (The War That Saved My Life), apărută în traducerea Iuliei Arsintescu, la Editura Arthur, în 2016.

Titlul m-a făcut curioasă tocmai pentru că a dat o conotaţie pozitivă războiului care, în general, curmă vieţi, distruge şi schimbă destine într-un mod cât se poate de crud. Aşa că am citit prima pagină, neştiind la ce război se referă sau dacă e vorba într-adevăr de un război. Cartea este scrisă într-un mod curgător, antrenant, care te fură. Din primele pagini am constatat că acţiunea începe în Londra, în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar protagonista cărţii este o copilă pe nume Ada (Smith). Cum se vede lumea prin ochii de copil? Dar dacă eşti un copil suferind de un handicap? Şi cum ar fi dacă mama, acea fiinţă care ar trebui să te apere şi să te protejeze, ţi-ar fi cel mai mare duşman, te-ar abuza şi te-ar umili pentru că eşti „oloagă”? Ce ar face oricine dacă ar trăi în asemenea condiţii? Te întrebi de câtă putere poate da dovadă cineva care, sechestrată fiind de când se ştie (probabil 9-10 ani), într-o cameră mică dintr-un apartament sordid din Londra, nefiind învăţată să meargă, neavând măcar nişte cârje care să-i fie de ajutor, este cu toate astea cea care are grjiă de frăţiorul ei şi care pregăteşte ceaiul şi micul dejun mamei sale. Fratele ei mai mic este singura ei bucurie, deşi el are libertatea care ei îi lipseşte. Pe măsură ce el creşte, gândindu-se la viitor, Ada conştientizează că este imperios necesar să înveţe să meargă, chiar dacă asta înseamnă chin, durere şi iar durere.

Pentru Ada, zvonurile de război nu însemnau nimic, până când fratele său a venit acasă de la şcoală şi a spus că toţi copiii vor fi evacuaţi din Londra, pentru a fi protejaţi în caz de atac aerian.  Din istorie ştim că în 1939, după invadarea Poloniei, Regatul Unit declară război Germaniei naziste. Dar nu ştiam că odată cu declaraţia de război, statul s-a preocupat de punerea la adăpost a copiilor, organizând o reţea de ajutor în oraşele şi comunele aflate la distanţă de Londra. Copiii trebuiau să ajungă la şcoală, să plece de acolo cu autobuzele la gară şi de acolo cu trenul, fiind însoţiţi doar de profesorii lor. Aflând asta, fata începe să tragă nădejde că va scăpa de acasă, dar mama ei nu vrea să o lase să plece şi pe ea, ci doar pe Jamie, fratele ei. La gândul că va fi despărţită de fratele ei, singurul ei gând este să plece fără ca mama lor să ştie. De-a dreptul evadează din casă, forţându-se, în ciuda durerii, să se ţină pe picioare. Piciorul ei sucit de la gleznă o face să meargă cu greu şi mai, mai să cadă, când întâlneşte un copil căruia îi făcea cu mâna de sus de la geam. Acesta credea, ca toată lumea, de altfel, că fata este handicapată mintal, aşa cum se plângea de ea mama ei. Odată ce se lămureşte situaţia, el este cel care o ajută să ajungă cu bine la gară. Adăpostită în tren, fiecare nouă informaţie, clădire, copac, animal şi fir de iarbă îi oferă copilei momente de uimire, pentru că orizontul ei se limitase la străduţa înghesuită, caldarâmul pietruit şi cei câţiva oameni ce străbăteau strada. Când, din goana trenului, vede o tânără călărind, îşi doreşte din tot sufletul să poată face şi ea aşa ceva. Se simte liberă, deşi ştie că starea asta nu e permanentă şi se teme încă de furia mamei sale şi că vor ajunge înapoi la ea.

Ajunşi la destinaţie, toţi sunt aduşi grămadă şi de acolo locuitorii îşi aleg după preferinţe copiii pe care să-i cazeze. Ada şi Jamie nu sunt doriţi şi nici aleşi de nimeni. Sunt murdari, nepieptănaţi, ea e handicapată şi par să nu fie în toate minţile pentru că nu înţeleg tot ceea ce aud. De unde să ştii cuvinte dacă n-ai fost învăţat? Dacă nu s-a vorbit cu tine? Ce poţi să faci? Doamna care se ocupă cu repartizarea evacuaţilor nu se lasă şi o forţează pe Susan Smith, una dintre locuitoarele satului, să îi primească la ea. Aceasta e o femeie singură, suferindă de pe urma morţii prietenei sale, ce declară că nu şi-a dorit copii niciodată şi că nu ştie să se îngrijească de ei. Să fie o nouă încercare pentru Ada? Să fie o nouă respingere? Nu îndrăzneşte să se apropie de femeia care încearcă să le ofere tot confortul, chiar dacă nu i-a ales, chiar dacă a fost obligată să-i primească. Războiul le oferă o nouă casă, o nouă lume şi viaţă. Sunt raţionalizări de hrană, dar adevărul e că tot mai bine ajung să mănânce în străini decât vreodată acasă la mama lor. Cartea reuşeşte în cuvinte simple să prezinte nişte probleme grave, să deschidă uşi şi să schimbe lumi, pentru că războiul care se desfăşoară la scară mondială pentru Ada înseamnă şi un război cu mama ei, cu sine, cu problemele pe care le înfruntă curajos şi undeva există speranţa unei victorii, o libertate ce trebuie câştigată. Eu vă recomand această carte dedicată tinerilor de 12-14 ani, dar care poate fi citită cu mare plăcere şi interes la orice vârstă, fiind cu atât mai profund înţeleasă. Eu am citit-o într-o singură zi şi am fost nerăbdătoare să văd finalul, pe care nu vreau să vi-l deconspir.

Am citit şi am şi scris despre cărţi  în care felul inocent al copiilor de-a privi lucrurile şi sentimentele trăite de aceştia ne-au prezentat într-un alt fel o lume sau moment istoric despre care am învăţat sau am privit în documentare şi filme. Am văzut cum era percepută societatea americană şi problemele rasiale prin ochii copilului în Să ucizi o pasăre cântătoare  iar despre genocidul din Cambodgia în vremea khmerilor roşii, am citit în Întâi l-au omorât pe tata. Dacă mă gândesc la cărţile a căror acţiune se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt multe cele care m-au întristat, care mi-au rămas la suflet, mi-au plăcut sau m-au antrenat în tot felul de acţiuni. Sunt câteva care ating suflete şi aici pot să dau câteva exemple care îmi vin acum în minte: „Jurnalul Annei Frank”, „Băiatul cu pijamale în dungi”, „Hoţul de cărţi”, toate acestea fiind în marea lor majoritate şi ecranizate. Fiecare dintre ele te face să vezi cu alţi ochi războiul, să înţelegi ce greu e să ai o copilărie în asemenea vremuri. Această carte oferă o altă perspectivă, salvarea unei vieţi chinuite se datorează tocmai războiului. 

Foto credit Publishers Weekly

Kimberly Brubaker Bradley

Scriitoarea americană Kimberly Brubaker Bradley s-a născut în Fort Wayne, Indiana, în 1967. Ea însăşi se declară o mare iubitoare de lectură, din câte spune pe blogul său, ea era genul de copil care prefera să îşi petreacă pauzele povestind cu bibliotecara şcolii (eu întotdeauna am îndrăgit acest gen de copii). Nu s-a gândit niciodată să devină scriitoare, pasiunea ei fiind chimia şi a intrat la facultate la medicină, la care a renunţat la doar 6 saptămâni de la începerea cursurilor. Primul ei roman s-a „născut” în 1998 şi până în prezent a mai scris alte 16, ultimul fiind o continuare a acestui roman The War that I Won (care încă nu a fost tradus) şi care a devenit imediat un bestseller. Pentru Războiul care mi-a salvat viaţa, autoarea a câştigat în 2016  Newbery Honor Medal  şi a fost pe locul 1 pe lista New York Time Bestseller.

Am avut plăcerea să găsesc şi o recenzie pe care Amalia, o tânără din Bacău, a scris-o acestei cărţi, M-a bucurat faptul că am descoperit încă un copil ce citeşte şi scrie frumos despre cărţi, dar şi pentru că în cuvinte simple şi o descriere scurtă a ştiut să surprindă esenţa cărţii şi să-i ofere prospeţimea proprie vârstei. Totodată am descoperit şi site-ul Roata Mare care are o secţiune dedicată special tinerilor cititori şi unde  cărţile pentru tineret sunt recenzate chiar de aceştia. Felicitări realizatorilor!

Întrebările de final ale bibliotecarului: Ce părere aveţi? Aţi citit cartea? Deşi este o operă de ficţiune, despre astfel de vieţi chinuite, abuzuri asupra copiilor sau a femeilor auzim mereu la ştiri. Legislaţia are mari lacune din acest punct de vedere. Cum credeţi că ar putea fi prevenite sau remediate astfel de cazuri? Aştept cu nerăbdare părerile voastre!

 

 

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Pescăruşul Jonathan Livingston, de Richard Bach – recomandare de lectură


pescarusul-jonathan-livingston-editie-noua-completa-cu-un-capitol-final-inedit_1_fullsizeTocmai am terminat astăzi de citit Pescăruşul Jonathan Livingston, povestea scrisă de scriitorul american Richard Bach (n. 23.06.1936), apărută în varianta sa integrală, în 2014 la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ancăi Nemoianu. Am fost marcată profund la terminarea cărţii care, mă grăbesc s-o spun pentru cei grăbiţi şi fără prea mult timp, se poate citi foarte uşor, rapid (mi-a luat cam două ore s-o termin). Pe măsură ce citeam, ideile au dat năvală bulucindu-se, paralelele literare şi sociale transându-se în mintea mea mai întâi timid, aproape involuntar iar apoi extrem de ţintit. Fiecare gând, povaţă, sfat, situaţie pe care le găseam în carte, recunoscute ideatic şi filtrate prin prisma altor cărţi, poveşti, filozofii de viaţă pe care le-am citit, auzit sau trăit, m-au făcut să-mi dau seama că oricât de bine aş reuşi să prezint cartea, nu aş reuşi să transmit ceea ce am gândit, ceea ce am simţit. Mi-am notat, la cald, câteva din gândurile pe care această poveste mi le-a stârnit. Ceea ce m-a mirat nespus este cum de nu am citit această carte până acum, cum de mi-a scăpat având în vedere că a fost scrisă pe vremea adolescenţei mele, apărută în prima sa formă în 1970 (în original: Jonathan Livingston Seagull). Una din paralele literare pe care mintea mea le-a găsit, a fost cartea Micul Prinţ (a scriitorului Antoine de Saint-Exupéry) pentru că şi acolo mesajul, la fel ca şi cel al poveştii lui Jonathan Livingston, poate fi recepţionat diferit în funcţie de nivelul de înţelegere, în funcţie de vârstă, de pregătire, de înclinaţie, fiecare din noi înţelegând mai bine, mai profund, un anume aspect sau altul din întreaga parabolă. Ceea ce vreau să spun este că noi reţinem ca important ceea ce ne marchează, ceea ce recunoaştem în noi, chiar dacă, spre exemplu în Micul Prinţ, mesajul principal (derivat din deviza „Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor“) este importanţa prieteniei. Sunt convinsă că pentru cei care sunt pasionaţi de zbor (aviatori, paraşutişti, planorişti), povestea poate fi mai profund înţeleasă sub aspectul strict al zborului, pentru că la bun început pescăruşul Jonathan Livingston vrea să înveţe să zboare… altfel. Zborul este în fapt esenţa unei păsări, pescăruşii din Stol zburau pentru a-şi procura hrana, negândindu-se de fapt la zborul în sine. Parcugeau un zbor rutinat, ţipând, agitându-se, plojând şi luptându-se pentru resturile aruncate de pescari alături de ceilalţi membri din Stol.

Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează, ci hrana. (citat din Pescăruşul Jonathan Livingston, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014, p. 14)

seagull-in-the-sun2Jonathan îşi îngrijora părinţii pentru că aproape nu mânca, era slab şi pricăjit, dar zbura zilnic din ce în ce mai sus, executa picaje, se rotea în vrie căutând să descopere mişcări noi care să-i îmbunăţăţească zborul şi asta pentru că el, spre deosebire de ceilalţi, nu se gândea la zbor ca la un mijloc de supravieţuire, ci îl privea ca pe un scop în sine. Dorinţa sa era să atingă viteze din ce în ce mai mari, să plonjeze din înălţimi. Visa, îşi dorea cu ardoare zborul înalt, zborul care îţi oferă libertate, care să te facă din ce în ce mai bun, să te ajute să atingi noi limite, să depăşeşti orice restricţie, să devii desăvârşit. Dar ceea ce făcea el era atât de diferit, de neînţeles pentru ceilalţi pescăruşi din Stol încât nu puteau să-l accepte printre ei, aşa că l-au surghiunit pe Stâncile Îndepărtate… Dar faptul că a ajuns un proscris nu a putut să-l înfrângă ci i-a dat un nou impuls de-a învăţa, de-a cerceta, de-a zbura:

Ceea ce visase cândva pentru Stol câştiga acum doar pentru el: îşi desăvărşea zborul şi nu regreta preţul pe care-l plătise. Pescăruşul Jonathan descoperea că pescăruşii trăiesc atât de puţin din cauza plictiselii, fricii şi mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viaţa lui urma să fie lungă şi frumoasă. (op. cit., p. 36)

O parabolă a lumii noastre, a celor mai profunde credinţe, a eliberării spiritului de trup, de spaţiu sau de timp. Ce faci cu toată învăţătura, cu toată ştiinţa după ce-o obţii? Trebuie să o transmiţi. În câteva pagini Richard Bach reuşeşte să scrie esenţa despre relaţia dintre maestru şi discipol cât şi despre importanţa pe care iubirea aproapelui o are pentru desăvâşirea personală. Dar nu vă povestesc povestea pentru că mi-aş dori o dezbatere pe această temă. Vă recomand lectura cărţii iar pentru aceia dintre voi care aţi citit cartea mai demult, să o recitiţi pentru că în octombrie 2014 s-a adăugat un ultim capitol final, scris în 1970 dar omis de a fi editat odată cu restul manuscrisului în mod voit de autor la vremea aceea. Acest ultim capitol aduce completări, este surprinzător, schimbă şi oferă o cu totul altă perspectivă decât ni se oferea la finalul celui de-al treilea capitol.

Richard BachRichard Bach pretinde că ar fi un descendent, în linie directă, al familiei compozitorului Johann Sebastian Bach. Pe lângă o asemenea eventuală înrudire, se ştie sigur că a fost unul dintre fanii unui celebru pilot de aviaţie şi de curse pe nume John H. Livingston, aşa că numele personajului putea foarte bine să fie inspirat de aici. Jonathan înseamnă „Dar de la Dumnezeu” ceea ce, ţinând cont de mesajul cărţii, este o atribuire simbolică şi plină de înţeles a prenumelui ales pentru pescăruşul din poveste. Vorbeşte incredibil de pasionat despre zbor pe care l-a îndrăgit încă de când a zburat prima dată, la vârsta de 15 ani. Ulterior a ajuns un aviator experimentat, fiind fost căpitan pe avioane de vânătoare, care, după retragerea din viaţa militară, a zburat pe avioane de acrobaţie la mitinguri aviatice. Tot ceea ce a scris, inclusiv această carte, are şi o componentă autobiografică, pe care o utilizează ca bază pentru a-şi demonstra filosofia de viaţă, ideile. În august 2012 a avut un accident aviatic la aterizare, în urma căruia s-a ales cu un umăr rupt, dar mai gravă a fost o puternică lovitură la cap, care l-a ţinut în comă timp de o săptămână şi apoi timp de patru luni în spital, incapabil mai multă vreme să vorbească şi să-şi indeplinească cele mai de bază activităţi.  Atunci, în urma acestei experienţe aproape de moarte, s-a gândit prima dată să revadă şi să finalizeze cel de-al patrulea capitol al cărţii pe care l-a scris în tinereţe şi pe care nu l-a publicat. Finalul cărţii este, precum v-am spus, deschis dezbaterilor şi face conexiuni între zbor, idee, învăţător, credinţă, moarte şi lumea habotnică ce distruge idealul. Pescăruşul Jonathan Livingston a impresionat profund, a avut un succes răsunător, având vânzări (din 1970 până acum) de peste 60 de milioane de exemplare, primul milion în nici 2 ani de la lansare. S-a aflat pe lista de bestselleruri a publicaţiei „New-York Times” timp de 38 de săptămâni şi a fost pe primul loc timp de 2 ani la rând (1972-1973) în topul celor de la „Publishers Weekly”. Poate de aceea în 1973, Paramount Pictures o ecranizează. Filmul a fost premiat Golden Globe şi a primit două nominalizări la Oscar. N-am văzut decât secvenţe din acest film şi ştiu că muzica este compusă de Neil Diamond. Aştept să-mi spuneţi voi, dacă l-aţi văzut, cum v-a plăcut sau dacă impactul pe care l-a avut este comparabil cu cel al cărţii.

Vă las în compania muzicii lui Neil Diamond şi vă dedic vouă, tuturor celor care aţi fost, aţi încercat să fiţi Jonathan Livingston şi vă spun la toţi ceilalţi : BE (Fiţi !)

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cartea? Aţi văzut filmul? Ce părere aveţi despre oamenii deosebiţi, despre atipicii societăţii? V-aţi găsit vreodată în situaţia lui Jonathan Livingston? Aveţi (sau mai aveţi) idealuri? Cu toate opreliştile se pare că „pescăruşi” asemănători apar din când în când, indiferent de condiţiile vitrege. Aţi întâlnit un asemenea om? Puteţi să-mi recomandaţi alte cărţi asemănătoare?

 

Bibliografie: https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Bach ; http://www.literatureproject.com/ebooks-authors/Richard-Bach.htm ; http://pescarusullivingstone.blogspot.ro/ ; http://www.seattletimes.com/seattle-news/author-richard-bach-recovering-from-plane-crash-returns-to-inspirational-tale/ http://www.cinemarx.ro/filme/Jonathan-Livingston-Seagull-Jonathan-Livingston-Seagull-27239.htmlhttps://en.wikipedia.org/wiki/Jonathan_Livingston_Seagull_%28album%29

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Povestea doamnei Murasaki, de Liza Dalby – recomandare de lectură


povestea-doamnei-murasaki-produs_galerie_mareNu ştiu dacă ştiaţi, eu am aflat destul de târziu, că primul roman al lumii a fost scris de o femeie în urmă cu aproape o mie de ani. Este vorba despre cartea Povestea lui Genji (Genji monogatari) al scriitoarei japoneze Shikibu Murasaki (n. 978 — d. 1016). Dar oricât de interesant ar fi acest prim roman al lumii (care a apărut la noi într-o variantă prescurtată şi fragmentată a originalului, în 1969, în traducerea din limba franceză a Henriettei Yvonne Stahl) nu despre el vreau să vorbesc, ci despre romanul de debut al autoarei Liza Dalby, The Tale of Murasaki / Povestea domnei Murasaki, apărut la Humanitas Fiction în 2014 şi care este o nouă achiziţie a bibliotecii noastre. În această carte autoarea americană reuşeşte să recreeze, asemeni unui arheolog, din fragmentele istorice rămase, perioada, atmosfera şi profilul acestei misterioase prime romanciere a lumii. Având la bază o documentaţie solidă asupra perioadei şi  vieţii culturale ale acelei vremi în Japonia, romanul m-a dus cu gândul la un alt scriitor (J.R. Moehringer) şi o altă biografie imaginată despre care am vorbit recent (Sutton). Liza Dalby este o povestitoare înnăscută. Romanul ei de debut este impresionant, o frescă a societăţii acelor vremuri, plăcut şi interesant de citit. Citindu-l, afli nu doar despre viaţa autoarei Shikibu Murasaki, ci şi despre obiceiurile şi modul de viaţă japonez sau despre eticheta şi restricţiile impuse la curtea imperială a anilor 1000. Povestea vieţii reale a scriitoarei japoneze se întrepătrunde cu cea a Prinţului Genji, eroul romanului acesteia, Liza Dalby oferindu-ne şi povestea creaţiei acestui prim roman al lumii. Imaginat sub forma unor memorii pe care fiica lui Shikibu Murasaki le-ar fi găsit după moartea acesteia,  romanul este scris remarcabil, poetic, fascinant. Faptul că este scris din perspectiva personală a scriitoarei japoneze, că vezi viaţa povestită prin ochii acesteia, o simţi reală, o simţi vorbindu-ţi cu adevărat. Mi-a plăcut foarte mult şi faptul că romanul conţine şi poemele scrise de scriitoarea japoneză sau a celor cu care a întreţinut dialoguri versificate (care s-au păstrat ca documente). Versurile sunt scrise sub o forma waka, precursoare a poeziei haiku. Cu toate că epoca descrisă este atât de îndepărtată, citind cartea reuşeşti să te transpui în acele vremi pe care romanul le readuce la viaţă. Este o carte interesantă, captivantă, care prezintă personaje istorice reale, intrigi politice, ritualuri, etichetă şi o frumoasă poveste despre cum a reuşit o femeie neconvenţională să-şi depăşească condiţia impusă de canoanele societăţii, datorită minţii sale curioase şi talentului nativ de povestitoare, celebritatea aducând-o la curtea imperială.

Liza DalbyLiza Dalby (n. 1950, SUA) a vizitat prima dată Japonia în perioada liceului, ca parte a unui schimb cultural. La început i-a fost foarte greu, fiind prima şi singura elevă străină a univesitaţii Saga (1960). Cu toată bariera lingvistică, sau poate tocmai datorită efortului depus pentru eliminarea acesteia, Liza a început să aprecieze cultura, să asimileze mai bine limba şi comportamentul social.  Probabil atunci a fost momentul în care a început pasiunea ei pentru cultura japoneză. A învăţat să cânte la shamisen (instrument cu coarde, asemănător chitarei) lucru care ulterior i-a devenit folositor pentru a putea intra in lumea gheişelor. Acest lucru s-a întâmplat când a revenit în Japonia pentru a-şi da teza de doctorat în antropologie. Numele japonez pe care Liza l-a primit când a devenit membră a comunităţii gheişelor a fost Ichijiku, ea fiind de altfel şi singura străină devenită gheişă din Japonia. Cărţile ei ichigiku2non-beletristice Gheisa şi Kimono i-au adus recunoaşterea ca expertă în cultura japoneză. Precum J.R. Moehringer (care după apariţia cărţii sale Dulcele bar a fost angajat consultant pentru autobiografia lui Andre Agassi), Liza Dalby a fost atât consultanta lui Arthur Golden pentru romanul său Memoriile unei gheişe, cât şi a lui Steven Spielberg la ecranizarea acestei cărţi. Am simţit nevoia să subliniez aceste fapte biografice ale autoarei tocmai pentru a demonstra că, pe lângă talentul incontestabil de povestitoare, fina şi aprofundata cunoaştere asupra lumii nipone fac ca romanul Povestea doamnei Murasaki să fie atât de credibil, de real.

P. S. Câteva informaţii despre perioadă care mi-au stârnit interesul: În secolul al XI-lea, când a trăit Shikibu Murasaki, cunoştiinţele literare, artistice, erau apanajul bărbaţilor, femeilor nefiindu-le îngăduită scrierea cu caractere chinezeşti (preluată de japonezi prin Coreea), folosită de bărbaţi şi în scrierile oficiale. Femeile foloseau scrierea cu caractere japoneze, Hiragana. Această scriere care la început era folosită doar de femei sau în scrisori, a început să fie utilizată în literatură şi de bărbaţi. Cert este că, potrivit informaţiilor pe care le-am găsit, Povestea Prinţului Genji  (Povestea lui Genji) a fost scrisă cu acest tip de scriere.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi auzit de acest prim roman al lumii? Aţi citit cartea sau aţi văzut filmul Memoriile unei gheişe? Sunteţi atraşi de cultura japoneză? Aţi citit cartea Lizei Dalby? Ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce ştiţi despre gheişe?

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Sutton, de J.R. Moehringer – recomandare de lectură


SuttonAzi vă povestesc despre romanul Sutton, apărut la Editura Pandora M în 2014. Cartea m-a prins încă de la Nota autorului  în care scriitorul american John R. Moehringer specifică că romanul este o  biografie, imaginată de el însuşi, a gangsterului american Willie Sutton. Ceea ce am aflat despre persoana Willie_Suttonreală William Francis „Willie” Sutton, Jr. (n.30.07.1901- d.02.11.1980), supranumit şi „Willie Actorul”, este că acesta a fost un celebru spărgător de bănci care, cu toate că a avut o carieră de criminal ce a durat 40 de ani şi deşi a fost mereu înarmat (pentru că după cum spunea el:  „Nu poţi jefui o bancă numai cu farmec şi personalitate”/ „You can’t rob a bank on charm and personality”), n-a tras nici un foc de armă. Supranumele Actorul îi vine de la predilecţia pe care o avea de-a se costuma în uniforme de poliţist, poştaş, curier, etc. pe care le închiria (împreună cu mustăţi sau alte elemente utile deghizării) de la un teatru, atunci când dădea spargerile. Pe de altă parte, se spune că nici nu jefuia o bancă dacă o femeie ţipa sau vreun copil plângea. A fost comparat de populaţie cu Robin Hood, cu toate că n-a dat nimic înapoi săracilor deşi a furat de la bogaţi. Poate că această simpatie a oamenilor se datora şi faptului că acesta se limita să fure de la bănci (pentru că „acolo erau banii”) iar acestea erau foarte prost văzute pentru că, în aceea perioadă de profundă criză economică (1929-1933), i-au înşelat şi i-au falimentat pe foarte mulţi dintre ei. Probabil că oamenii se simţeau în sfârşit răzbunaţi, iar Sutton era considerat un adevărat erou în unele părţi ale oraşului (cu precădere în Brooklyn). Un adevărat gentleman în felul său, Sutton ar fi furat peste 2 milioane de dolari şi ar fi stat mai bine de jumătate din viaţa sa în puşcărie. Un alt „record” al acestui gangster este şi faptul că a evadat de 3 ori din trei închisori de maximă siguranţă şi a fost pe lista de cei mai căutaţi 10 infractori a FBI-ului. Cu toate că a fost închis pe viaţă, în 1969 o decizie surprinzătoare a guvernatorului Nelson Aldrich Rockefeller îl pune în libertate. La ieşirea din închisoare, Willie Sutton a acceptat să dea un singur interviu. Articolul rezultat în urma acestui interviu n-a fost foarte reuşit, după cum spune Moehringer, fiind „foarte superficial, cu multe greşeli – sau minciuni – şi puţine dezvăluiri în adevăratul sens al cuvântului” (citat din Nota autorului, Sutton, Editura Pandora M, p. 7).

Sutton wanted by the FBIPlecând de la această realitate, J.R. Moehringer îşi scrie cartea făcând presupuneri  despre ceea ce s-a întâmplat în decursul acestui unic interviu şi povestea pe care Sutton ar fi putut-o spune despre întreaga sa viaţă şi carieră. Romanul este curgător, scris alert, captivant, este bine documentat, iar notele de subsol cu extrem de multe trimiteri, fac ca această carte să pară veridică şi ne transpune în pielea personajului readucând la viaţă o întreagă epocă, o lume, istoria ei şi bineînţeles o poveste de dragoste, cea a lui Sutton pentru Bess. Autorul, cunoscut pentru autobiografia Dulcele bar, în care a reuşit să facă ca evenimentele trăite să pară operă de ficţiune, face un drum invers aici în Sutton, construind în aşa fel viaţa unui personaj, a unui Robin Hood modern, încăt de povestea acestuia, de motivele care-l animă sau de exact această existenţă nu te îndoieşti. Personajul acesta, gangster atipic, fermecător şi cult îţi devine cu atât mai simpatic cu cât trăieşti într-o epocă similară, cea a unei crize financiare. Înţeleg fascinaţia pe care au avut-o americanii pentru acest infractor, pentru că mă gândesc că şi la noi haiducii au fost priviţi asemănător, devenind, în baladele folclorice, adevărate figuri romantice. Aflând că William Sutton a fost un înfocat cititor m-am întrebat (deformare profesională de bibliotecar) dacă această pasiune nu l-a influenţat în bine, nu i-a conferit aceea aură de gentleman şi a făcut posibilă viaţa de criminal fără vărsare de sânge sau, dimpotrivă, a devenit un fervent cititor tocmai pentru că a stat prea mult timp la închisoare şi acesta era una din activităţile posibile şi la îndemână acolo? Cert este că, aşa cum menţiona şi Ştefan Agopian, Sutton era:

„… Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta şi toată lumea s-a repezit să cumpere „În căutarea timpului pierdut”. Dacă ar fi avut mai mulţi Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuţie, nişte oameni culţi” (citat Ştefan Agopian, cop. 4, op. cit.)

J.R.Moehringer-54.s_400x400John R. Moehringer s-a născut în New York, pe 7 decembrie 1964. După ce a absolvit Universitatea Yale, în 1986, şi-a început cariera de jurnalist la New York Times. Ca jurnalist a fost premiat în anul 2000, cu Premiul Pulitzer pentru un articol apărut în Los Angeles Times şi în care era vorba despre problemele unei izolate comunităţi riverane de negri, urmaşi ai sclavilor, ce trăiesc în localitatea Boykin, Alabama, cunoscută şi sub numele de Gee’s Bend (acesta fiind şi titlul articolului). În 2005 J.R. Moehringer şi-a publicat memoriile, The Tender Bar / Dulcele bar, care, pe lângă recunoaşterea despre care am vorbit, i-a adus şi un contract de colaborare din partea tenismenului Andre Agassi, care l-a rugat să-l ajute în redactarea propriilor sale memorii. Cartea a apărut în 2009 sub titlul Open: An autobiography şi a ajuns pe locul 1 în lista bestsellerurilor, câştigând în 2010 premiul dedicat autobiografiilor de British Sports Book Awards. Sutton a apărut în SUA în 2012, fiind din nou pe lista de bestselleruri în America.

Mi-au plăcut foarte mult citatele despre autor şi operă de pe copertele a doua şi a patra a cărţii, de aceea ţin să mai menţionez una dintre ele, pentru că este ceea ce am simţit şi eu lecturând cartea:

„Cine atinge cărţile lui J.R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuşi, ca să se protejeze, ori să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Şi nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mânânci , nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor şi la o scriitură o asemenea forţă a seducţiei şi acaparării” (citat Filip Florian, cop. 4, op, cit.)

Vă recomand, în final, cu mare căldură cartea, dacă aveţi chef de-o poveste cu gangsteri, evadări imposibile sau pur şi simplu de-un roman foarte bine scris şi foarte bine documentat asupra perioadei.

P.S. Sintagma atribuită lui Sutton „Pentru că acolo sunt banii” („because that’s where the money is.”) se pare că stă la bazele legii Sutton, care este menţionată mai ales studenţilor în medicină, pentru că se referă la cel mai evident diagnostic, cele mai evidente analize necesare. Cu toate acestea, Sutton în autobiografia sa Where the Money Was: The Memoirs of a Bank Robber (Viking Press, New York, 1976) neagă că ar fi spus celebrele cuvinte.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte sau alta scrisă de J.R. Moehringer? Ce părere aveţi despre subiectul cărţii? Aţi citit alte cărţi în care personajul principal să fi fost un celebru răufăcător? Vă plac poveştile sau filmele poliţiste, cu gangsteri sau cele care prind perioada prohibiţiei din SUA? Puteţi să-mi daţi exemple? Ce alt mare gangster al perioadei puteţi numi? Ce altă biografie sau autobiografie interesantă aţi citit şi puteţi să-mi recomandaţi?

 

Etichete: , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat: