RSS

Arhive pe categorii: Clubul de lectură

Pescăruşul Jonathan Livingston, de Richard Bach – recomandare de lectură


pescarusul-jonathan-livingston-editie-noua-completa-cu-un-capitol-final-inedit_1_fullsizeTocmai am terminat astăzi de citit Pescăruşul Jonathan Livingston, povestea scrisă de scriitorul american Richard Bach (n. 23.06.1936), apărută în varianta sa integrală, în 2014 la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ancăi Nemoianu. Am fost marcată profund la terminarea cărţii care, mă grăbesc s-o spun pentru cei grăbiţi şi fără prea mult timp, se poate citi foarte uşor, rapid (mi-a luat cam două ore s-o termin). Pe măsură ce citeam, ideile au dat năvală bulucindu-se, paralelele literare şi sociale transându-se în mintea mea mai întâi timid, aproape involuntar iar apoi extrem de ţintit. Fiecare gând, povaţă, sfat, situaţie pe care le găseam în carte, recunoscute ideatic şi filtrate prin prisma altor cărţi, poveşti, filozofii de viaţă pe care le-am citit, auzit sau trăit, m-au făcut să-mi dau seama că oricât de bine aş reuşi să prezint cartea, nu aş reuşi să transmit ceea ce am gândit, ceea ce am simţit. Mi-am notat, la cald, câteva din gândurile pe care această poveste mi le-a stârnit. Ceea ce m-a mirat nespus este cum de nu am citit această carte până acum, cum de mi-a scăpat având în vedere că a fost scrisă pe vremea adolescenţei mele, apărută în prima sa formă în 1970 (în original: Jonathan Livingston Seagull). Una din paralele literare pe care mintea mea le-a găsit, a fost cartea Micul Prinţ (a scriitorului Antoine de Saint-Exupéry) pentru că şi acolo mesajul, la fel ca şi cel al poveştii lui Jonathan Livingston, poate fi recepţionat diferit în funcţie de nivelul de înţelegere, în funcţie de vârstă, de pregătire, de înclinaţie, fiecare din noi înţelegând mai bine, mai profund, un anume aspect sau altul din întreaga parabolă. Ceea ce vreau să spun este că noi reţinem ca important ceea ce ne marchează, ceea ce recunoaştem în noi, chiar dacă, spre exemplu în Micul Prinţ, mesajul principal (derivat din deviza „Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor“) este importanţa prieteniei. Sunt convinsă că pentru cei care sunt pasionaţi de zbor (aviatori, paraşutişti, planorişti), povestea poate fi mai profund înţeleasă sub aspectul strict al zborului, pentru că la bun început pescăruşul Jonathan Livingston vrea să înveţe să zboare… altfel. Zborul este în fapt esenţa unei păsări, pescăruşii din Stol zburau pentru a-şi procura hrana, negândindu-se de fapt la zborul în sine. Parcugeau un zbor rutinat, ţipând, agitându-se, plojând şi luptându-se pentru resturile aruncate de pescari alături de ceilalţi membri din Stol.

Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează, ci hrana. (citat din Pescăruşul Jonathan Livingston, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014, p. 14)

seagull-in-the-sun2Jonathan îşi îngrijora părinţii pentru că aproape nu mânca, era slab şi pricăjit, dar zbura zilnic din ce în ce mai sus, executa picaje, se rotea în vrie căutând să descopere mişcări noi care să-i îmbunăţăţească zborul şi asta pentru că el, spre deosebire de ceilalţi, nu se gândea la zbor ca la un mijloc de supravieţuire, ci îl privea ca pe un scop în sine. Dorinţa sa era să atingă viteze din ce în ce mai mari, să plonjeze din înălţimi. Visa, îşi dorea cu ardoare zborul înalt, zborul care îţi oferă libertate, care să te facă din ce în ce mai bun, să te ajute să atingi noi limite, să depăşeşti orice restricţie, să devii desăvârşit. Dar ceea ce făcea el era atât de diferit, de neînţeles pentru ceilalţi pescăruşi din Stol încât nu puteau să-l accepte printre ei, aşa că l-au surghiunit pe Stâncile Îndepărtate… Dar faptul că a ajuns un proscris nu a putut să-l înfrângă ci i-a dat un nou impuls de-a învăţa, de-a cerceta, de-a zbura:

Ceea ce visase cândva pentru Stol câştiga acum doar pentru el: îşi desăvărşea zborul şi nu regreta preţul pe care-l plătise. Pescăruşul Jonathan descoperea că pescăruşii trăiesc atât de puţin din cauza plictiselii, fricii şi mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viaţa lui urma să fie lungă şi frumoasă. (op. cit., p. 36)

O parabolă a lumii noastre, a celor mai profunde credinţe, a eliberării spiritului de trup, de spaţiu sau de timp. Ce faci cu toată învăţătura, cu toată ştiinţa după ce-o obţii? Trebuie să o transmiţi. În câteva pagini Richard Bach reuşeşte să scrie esenţa despre relaţia dintre maestru şi discipol cât şi despre importanţa pe care iubirea aproapelui o are pentru desăvâşirea personală. Dar nu vă povestesc povestea pentru că mi-aş dori o dezbatere pe această temă. Vă recomand lectura cărţii iar pentru aceia dintre voi care aţi citit cartea mai demult, să o recitiţi pentru că în octombrie 2014 s-a adăugat un ultim capitol final, scris în 1970 dar omis de a fi editat odată cu restul manuscrisului în mod voit de autor la vremea aceea. Acest ultim capitol aduce completări, este surprinzător, schimbă şi oferă o cu totul altă perspectivă decât ni se oferea la finalul celui de-al treilea capitol.

Richard BachRichard Bach pretinde că ar fi un descendent, în linie directă, al familiei compozitorului Johann Sebastian Bach. Pe lângă o asemenea eventuală înrudire, se ştie sigur că a fost unul dintre fanii unui celebru pilot de aviaţie şi de curse pe nume John H. Livingston, aşa că numele personajului putea foarte bine să fie inspirat de aici. Jonathan înseamnă „Dar de la Dumnezeu” ceea ce, ţinând cont de mesajul cărţii, este o atribuire simbolică şi plină de înţeles a prenumelui ales pentru pescăruşul din poveste. Vorbeşte incredibil de pasionat despre zbor pe care l-a îndrăgit încă de când a zburat prima dată, la vârsta de 15 ani. Ulterior a ajuns un aviator experimentat, fiind fost căpitan pe avioane de vânătoare, care, după retragerea din viaţa militară, a zburat pe avioane de acrobaţie la mitinguri aviatice. Tot ceea ce a scris, inclusiv această carte, are şi o componentă autobiografică, pe care o utilizează ca bază pentru a-şi demonstra filosofia de viaţă, ideile. În august 2012 a avut un accident aviatic la aterizare, în urma căruia s-a ales cu un umăr rupt, dar mai gravă a fost o puternică lovitură la cap, care l-a ţinut în comă timp de o săptămână şi apoi timp de patru luni în spital, incapabil mai multă vreme să vorbească şi să-şi indeplinească cele mai de bază activităţi.  Atunci, în urma acestei experienţe aproape de moarte, s-a gândit prima dată să revadă şi să finalizeze cel de-al patrulea capitol al cărţii pe care l-a scris în tinereţe şi pe care nu l-a publicat. Finalul cărţii este, precum v-am spus, deschis dezbaterilor şi face conexiuni între zbor, idee, învăţător, credinţă, moarte şi lumea habotnică ce distruge idealul. Pescăruşul Jonathan Livingston a impresionat profund, a avut un succes răsunător, având vânzări (din 1970 până acum) de peste 60 de milioane de exemplare, primul milion în nici 2 ani de la lansare. S-a aflat pe lista de bestselleruri a publicaţiei „New-York Times” timp de 38 de săptămâni şi a fost pe primul loc timp de 2 ani la rând (1972-1973) în topul celor de la „Publishers Weekly”. Poate de aceea în 1973, Paramount Pictures o ecranizează. Filmul a fost premiat Golden Globe şi a primit două nominalizări la Oscar. N-am văzut decât secvenţe din acest film şi ştiu că muzica este compusă de Neil Diamond. Aştept să-mi spuneţi voi, dacă l-aţi văzut, cum v-a plăcut sau dacă impactul pe care l-a avut este comparabil cu cel al cărţii.

Vă las în compania muzicii lui Neil Diamond şi vă dedic vouă, tuturor celor care aţi fost, aţi încercat să fiţi Jonathan Livingston şi vă spun la toţi ceilalţi : BE (Fiţi !)

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cartea? Aţi văzut filmul? Ce părere aveţi despre oamenii deosebiţi, despre atipicii societăţii? V-aţi găsit vreodată în situaţia lui Jonathan Livingston? Aveţi (sau mai aveţi) idealuri? Cu toate opreliştile se pare că „pescăruşi” asemănători apar din când în când, indiferent de condiţiile vitrege. Aţi întâlnit un asemenea om? Puteţi să-mi recomandaţi alte cărţi asemănătoare?

 

Bibliografie: https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Bach ; http://www.literatureproject.com/ebooks-authors/Richard-Bach.htm ; http://pescarusullivingstone.blogspot.ro/ ; http://www.seattletimes.com/seattle-news/author-richard-bach-recovering-from-plane-crash-returns-to-inspirational-tale/ http://www.cinemarx.ro/filme/Jonathan-Livingston-Seagull-Jonathan-Livingston-Seagull-27239.htmlhttps://en.wikipedia.org/wiki/Jonathan_Livingston_Seagull_%28album%29

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Povestea doamnei Murasaki, de Liza Dalby – recomandare de lectură


povestea-doamnei-murasaki-produs_galerie_mareNu ştiu dacă ştiaţi, eu am aflat destul de târziu, că primul roman al lumii a fost scris de o femeie în urmă cu aproape o mie de ani. Este vorba despre cartea Povestea lui Genji (Genji monogatari) al scriitoarei japoneze Shikibu Murasaki (n. 978 — d. 1016). Dar oricât de interesant ar fi acest prim roman al lumii (care a apărut la noi într-o variantă prescurtată şi fragmentată a originalului, în 1969, în traducerea din limba franceză a Henriettei Yvonne Stahl) nu despre el vreau să vorbesc, ci despre romanul de debut al autoarei Liza Dalby, The Tale of Murasaki / Povestea domnei Murasaki, apărut la Humanitas Fiction în 2014 şi care este o nouă achiziţie a bibliotecii noastre. În această carte autoarea americană reuşeşte să recreeze, asemeni unui arheolog, din fragmentele istorice rămase, perioada, atmosfera şi profilul acestei misterioase prime romanciere a lumii. Având la bază o documentaţie solidă asupra perioadei şi  vieţii culturale ale acelei vremi în Japonia, romanul m-a dus cu gândul la un alt scriitor (J.R. Moehringer) şi o altă biografie imaginată despre care am vorbit recent (Sutton). Liza Dalby este o povestitoare înnăscută. Romanul ei de debut este impresionant, o frescă a societăţii acelor vremuri, plăcut şi interesant de citit. Citindu-l, afli nu doar despre viaţa autoarei Shikibu Murasaki, ci şi despre obiceiurile şi modul de viaţă japonez sau despre eticheta şi restricţiile impuse la curtea imperială a anilor 1000. Povestea vieţii reale a scriitoarei japoneze se întrepătrunde cu cea a Prinţului Genji, eroul romanului acesteia, Liza Dalby oferindu-ne şi povestea creaţiei acestui prim roman al lumii. Imaginat sub forma unor memorii pe care fiica lui Shikibu Murasaki le-ar fi găsit după moartea acesteia,  romanul este scris remarcabil, poetic, fascinant. Faptul că este scris din perspectiva personală a scriitoarei japoneze, că vezi viaţa povestită prin ochii acesteia, o simţi reală, o simţi vorbindu-ţi cu adevărat. Mi-a plăcut foarte mult şi faptul că romanul conţine şi poemele scrise de scriitoarea japoneză sau a celor cu care a întreţinut dialoguri versificate (care s-au păstrat ca documente). Versurile sunt scrise sub o forma waka, precursoare a poeziei haiku. Cu toate că epoca descrisă este atât de îndepărtată, citind cartea reuşeşti să te transpui în acele vremi pe care romanul le readuce la viaţă. Este o carte interesantă, captivantă, care prezintă personaje istorice reale, intrigi politice, ritualuri, etichetă şi o frumoasă poveste despre cum a reuşit o femeie neconvenţională să-şi depăşească condiţia impusă de canoanele societăţii, datorită minţii sale curioase şi talentului nativ de povestitoare, celebritatea aducând-o la curtea imperială.

Liza DalbyLiza Dalby (n. 1950, SUA) a vizitat prima dată Japonia în perioada liceului, ca parte a unui schimb cultural. La început i-a fost foarte greu, fiind prima şi singura elevă străină a univesitaţii Saga (1960). Cu toată bariera lingvistică, sau poate tocmai datorită efortului depus pentru eliminarea acesteia, Liza a început să aprecieze cultura, să asimileze mai bine limba şi comportamentul social.  Probabil atunci a fost momentul în care a început pasiunea ei pentru cultura japoneză. A învăţat să cânte la shamisen (instrument cu coarde, asemănător chitarei) lucru care ulterior i-a devenit folositor pentru a putea intra in lumea gheişelor. Acest lucru s-a întâmplat când a revenit în Japonia pentru a-şi da teza de doctorat în antropologie. Numele japonez pe care Liza l-a primit când a devenit membră a comunităţii gheişelor a fost Ichijiku, ea fiind de altfel şi singura străină devenită gheişă din Japonia. Cărţile ei ichigiku2non-beletristice Gheisa şi Kimono i-au adus recunoaşterea ca expertă în cultura japoneză. Precum J.R. Moehringer (care după apariţia cărţii sale Dulcele bar a fost angajat consultant pentru autobiografia lui Andre Agassi), Liza Dalby a fost atât consultanta lui Arthur Golden pentru romanul său Memoriile unei gheişe, cât şi a lui Steven Spielberg la ecranizarea acestei cărţi. Am simţit nevoia să subliniez aceste fapte biografice ale autoarei tocmai pentru a demonstra că, pe lângă talentul incontestabil de povestitoare, fina şi aprofundata cunoaştere asupra lumii nipone fac ca romanul Povestea doamnei Murasaki să fie atât de credibil, de real.

P. S. Câteva informaţii despre perioadă care mi-au stârnit interesul: În secolul al XI-lea, când a trăit Shikibu Murasaki, cunoştiinţele literare, artistice, erau apanajul bărbaţilor, femeilor nefiindu-le îngăduită scrierea cu caractere chinezeşti (preluată de japonezi prin Coreea), folosită de bărbaţi şi în scrierile oficiale. Femeile foloseau scrierea cu caractere japoneze, Hiragana. Această scriere care la început era folosită doar de femei sau în scrisori, a început să fie utilizată în literatură şi de bărbaţi. Cert este că, potrivit informaţiilor pe care le-am găsit, Povestea Prinţului Genji  (Povestea lui Genji) a fost scrisă cu acest tip de scriere.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi auzit de acest prim roman al lumii? Aţi citit cartea sau aţi văzut filmul Memoriile unei gheişe? Sunteţi atraşi de cultura japoneză? Aţi citit cartea Lizei Dalby? Ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce ştiţi despre gheişe?

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Sutton, de J.R. Moehringer – recomandare de lectură


SuttonAzi vă povestesc despre romanul Sutton, apărut la Editura Pandora M în 2014. Cartea m-a prins încă de la Nota autorului  în care scriitorul american John R. Moehringer specifică că romanul este o  biografie, imaginată de el însuşi, a gangsterului american Willie Sutton. Ceea ce am aflat despre persoana Willie_Suttonreală William Francis „Willie” Sutton, Jr. (n.30.07.1901- d.02.11.1980), supranumit şi „Willie Actorul”, este că acesta a fost un celebru spărgător de bănci care, cu toate că a avut o carieră de criminal ce a durat 40 de ani şi deşi a fost mereu înarmat (pentru că după cum spunea el:  „Nu poţi jefui o bancă numai cu farmec şi personalitate”/ „You can’t rob a bank on charm and personality”), n-a tras nici un foc de armă. Supranumele Actorul îi vine de la predilecţia pe care o avea de-a se costuma în uniforme de poliţist, poştaş, curier, etc. pe care le închiria (împreună cu mustăţi sau alte elemente utile deghizării) de la un teatru, atunci când dădea spargerile. Pe de altă parte, se spune că nici nu jefuia o bancă dacă o femeie ţipa sau vreun copil plângea. A fost comparat de populaţie cu Robin Hood, cu toate că n-a dat nimic înapoi săracilor deşi a furat de la bogaţi. Poate că această simpatie a oamenilor se datora şi faptului că acesta se limita să fure de la bănci (pentru că „acolo erau banii”) iar acestea erau foarte prost văzute pentru că, în aceea perioadă de profundă criză economică (1929-1933), i-au înşelat şi i-au falimentat pe foarte mulţi dintre ei. Probabil că oamenii se simţeau în sfârşit răzbunaţi, iar Sutton era considerat un adevărat erou în unele părţi ale oraşului (cu precădere în Brooklyn). Un adevărat gentleman în felul său, Sutton ar fi furat peste 2 milioane de dolari şi ar fi stat mai bine de jumătate din viaţa sa în puşcărie. Un alt „record” al acestui gangster este şi faptul că a evadat de 3 ori din trei închisori de maximă siguranţă şi a fost pe lista de cei mai căutaţi 10 infractori a FBI-ului. Cu toate că a fost închis pe viaţă, în 1969 o decizie surprinzătoare a guvernatorului Nelson Aldrich Rockefeller îl pune în libertate. La ieşirea din închisoare, Willie Sutton a acceptat să dea un singur interviu. Articolul rezultat în urma acestui interviu n-a fost foarte reuşit, după cum spune Moehringer, fiind „foarte superficial, cu multe greşeli – sau minciuni – şi puţine dezvăluiri în adevăratul sens al cuvântului” (citat din Nota autorului, Sutton, Editura Pandora M, p. 7).

Sutton wanted by the FBIPlecând de la această realitate, J.R. Moehringer îşi scrie cartea făcând presupuneri  despre ceea ce s-a întâmplat în decursul acestui unic interviu şi povestea pe care Sutton ar fi putut-o spune despre întreaga sa viaţă şi carieră. Romanul este curgător, scris alert, captivant, este bine documentat, iar notele de subsol cu extrem de multe trimiteri, fac ca această carte să pară veridică şi ne transpune în pielea personajului readucând la viaţă o întreagă epocă, o lume, istoria ei şi bineînţeles o poveste de dragoste, cea a lui Sutton pentru Bess. Autorul, cunoscut pentru autobiografia Dulcele bar, în care a reuşit să facă ca evenimentele trăite să pară operă de ficţiune, face un drum invers aici în Sutton, construind în aşa fel viaţa unui personaj, a unui Robin Hood modern, încăt de povestea acestuia, de motivele care-l animă sau de exact această existenţă nu te îndoieşti. Personajul acesta, gangster atipic, fermecător şi cult îţi devine cu atât mai simpatic cu cât trăieşti într-o epocă similară, cea a unei crize financiare. Înţeleg fascinaţia pe care au avut-o americanii pentru acest infractor, pentru că mă gândesc că şi la noi haiducii au fost priviţi asemănător, devenind, în baladele folclorice, adevărate figuri romantice. Aflând că William Sutton a fost un înfocat cititor m-am întrebat (deformare profesională de bibliotecar) dacă această pasiune nu l-a influenţat în bine, nu i-a conferit aceea aură de gentleman şi a făcut posibilă viaţa de criminal fără vărsare de sânge sau, dimpotrivă, a devenit un fervent cititor tocmai pentru că a stat prea mult timp la închisoare şi acesta era una din activităţile posibile şi la îndemână acolo? Cert este că, aşa cum menţiona şi Ştefan Agopian, Sutton era:

„… Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta şi toată lumea s-a repezit să cumpere „În căutarea timpului pierdut”. Dacă ar fi avut mai mulţi Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuţie, nişte oameni culţi” (citat Ştefan Agopian, cop. 4, op. cit.)

J.R.Moehringer-54.s_400x400John R. Moehringer s-a născut în New York, pe 7 decembrie 1964. După ce a absolvit Universitatea Yale, în 1986, şi-a început cariera de jurnalist la New York Times. Ca jurnalist a fost premiat în anul 2000, cu Premiul Pulitzer pentru un articol apărut în Los Angeles Times şi în care era vorba despre problemele unei izolate comunităţi riverane de negri, urmaşi ai sclavilor, ce trăiesc în localitatea Boykin, Alabama, cunoscută şi sub numele de Gee’s Bend (acesta fiind şi titlul articolului). În 2005 J.R. Moehringer şi-a publicat memoriile, The Tender Bar / Dulcele bar, care, pe lângă recunoaşterea despre care am vorbit, i-a adus şi un contract de colaborare din partea tenismenului Andre Agassi, care l-a rugat să-l ajute în redactarea propriilor sale memorii. Cartea a apărut în 2009 sub titlul Open: An autobiography şi a ajuns pe locul 1 în lista bestsellerurilor, câştigând în 2010 premiul dedicat autobiografiilor de British Sports Book Awards. Sutton a apărut în SUA în 2012, fiind din nou pe lista de bestselleruri în America.

Mi-au plăcut foarte mult citatele despre autor şi operă de pe copertele a doua şi a patra a cărţii, de aceea ţin să mai menţionez una dintre ele, pentru că este ceea ce am simţit şi eu lecturând cartea:

„Cine atinge cărţile lui J.R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuşi, ca să se protejeze, ori să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Şi nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mânânci , nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor şi la o scriitură o asemenea forţă a seducţiei şi acaparării” (citat Filip Florian, cop. 4, op, cit.)

Vă recomand, în final, cu mare căldură cartea, dacă aveţi chef de-o poveste cu gangsteri, evadări imposibile sau pur şi simplu de-un roman foarte bine scris şi foarte bine documentat asupra perioadei.

P.S. Sintagma atribuită lui Sutton „Pentru că acolo sunt banii” („because that’s where the money is.”) se pare că stă la bazele legii Sutton, care este menţionată mai ales studenţilor în medicină, pentru că se referă la cel mai evident diagnostic, cele mai evidente analize necesare. Cu toate acestea, Sutton în autobiografia sa Where the Money Was: The Memoirs of a Bank Robber (Viking Press, New York, 1976) neagă că ar fi spus celebrele cuvinte.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte sau alta scrisă de J.R. Moehringer? Ce părere aveţi despre subiectul cărţii? Aţi citit alte cărţi în care personajul principal să fi fost un celebru răufăcător? Vă plac poveştile sau filmele poliţiste, cu gangsteri sau cele care prind perioada prohibiţiei din SUA? Puteţi să-mi daţi exemple? Ce alt mare gangster al perioadei puteţi numi? Ce altă biografie sau autobiografie interesantă aţi citit şi puteţi să-mi recomandaţi?

 

Etichete: , , , , , , ,

Bibliodevafiliala3 în Topul Blogurilor de Cărţi – Votează şi tu!


goodread.ro-logo-wide2-374x80 Goodread.ro a organizat o campanie prin care doreşte să promoveze blogurile de cărţi, să le adune la un loc, să ofere cititorilor, în acest fel, posibilitatea de-a avea acces la recenzii de calitate. Această campanie se intitulează Topul Blogurilor de Cărţi din România. Am înscris şi eu blogul în acest top şi aştept votul vostru, AICI (sau dacă vi se pare mai interesant, apăsând pe bufniţa studioasă de mai jos). Pentru aceia dintre voi care aţi încercat anterior şi n-aţi reuşit să votaţi (scria că aţi votat deja acest blog), puteţi acum s-o faceţi pentru că s-au remediat toate problemele.

Bufniţa studioasă

Logo Bibliodevafiliala3

P.S. Câte ceva despre mine, bibliotecă și blogging puteți citi în interviul pe care Diana Elena Neață mi l-a luat pentru cei de la Goodread.ro

http://goodread.ro/cum-se-impaca-meseria-de-bibliotecar-cu-blogging-ul/

 

Etichete: , , , , , ,

Trilogia Divergent, de Veronica Roth – recomandare de lectură


Motto: „O singură alegere te poate transforma radical. O singură alegere te poate distruge. O singură alegere te va defini” (citat cop. 4 a volumului Experiment, de Veronica Roth, Editura Leda)

Divergent-2014Una dintre cele mai citite, mai comentate şi mai „la modă” lecturi care s-au votat şi pe care le-am citit în cadrul clubului de lectură „Să povestim despre-o carte” a fost trilogia Jocurile Foamei, a scriitoarei americane Suzanne Collins. Azi aş vrea să povestim despre tot o trilogie prezentând o lume distopică, scrisă tot de o scriitoare americană, Veronica Roth şi anume: Divergent (cu volumele Divergent, Insurgent, Experiment în limba română apărute la Editura Leda, Grupul Editorial Corint / A beavatott  în limba maghiară la Editura Cicero).Veronica Roth, Photo credit Wikipedia Am vorbit anterior despre autori care au debutat foarte devreme, despre autori care au debutat la o vârstă înaintată, iar acum trebuie să vă spun că deşi autoarea, Veronica Roth, nu se încadrează în lista celor mai tineri autori, este şi ea foarte tânără (născută pe 19 august 1988) iar Divergent a fost scris în vacanţa de iarnă a ultimului an de facultate iar drepturile de difuzare le-a vândut extrem de rapid, încă înainte de-a termina studiile (2010).  Sunt incredibili autorii care reuşesc chiar de la prima lor încercare. Bazându-se tocmai pe combinaţia care a avut succes anterior, aceea dintre lumea distopică, povestea de dragoste şi science fiction, Divergent, primul volum al trilogiei este şi cel care a avut un foarte mare succes, a fost premiat în 2011 pentru cel mai bun roman pentru adolescenţi şi tineri adulţi (Goodreads Readers Choice Awards, Young Reader’s Choice Award), a fost pe locul întâi într-un top 10, în alegerea tinerilor cititori (Teens’ Top Ten Vote) şi a atras foarte rapid atenţia producătorilor în vederea realizării unei ecranizări. Filmul, realizat în 2014, a fost o ecranizare reuşită, fiind premiat cu 7 premii. Voi mai povesti despre film, dar să revenim la cărţi: să vă spun ce mi-a plăcut foarte mult, ceea ce cred că a contat nu atât în lumea criticii, cât a cititorilor, faptul că este o lectură captivantă, că are o poveste interesantă, cu multe răsturnări de situaţie, că, în toată aceea lume post-apocaliptică şi-a făcut loc şi povestea de dragoste, că a avut un concept interesant iar finalul este atipic romanelor moderne americane.

divergentÎn primul volum, chiar de la primele pagini, facem cunoştiinţă cu Beatrice Prior şi fratele ei Caleb, care se află pe punctul de-a fi testaţi pentru a li se stabili apartenenţa la o facţiune. Lumea lor este un oraş, fostul oraş Chicago, aflat la 100 de ani de la un război apocaliptic. Puterea acestei lumi este cumva împărţită în cele 5 facţiuni (Abnegaţie, Candoare, Prietenie, Neînfricare şi Erudiţie), fiecare având rolul ei bine determinat în societate. Oamenii aparţinând facţiunilor se deosebesc prin calităţi, fel de a fi, înclinaţie şi culoarea hainelor. Abnegaţia poartă doar gri iar membri ei sunt altruişti; Neînfricarea poartă negru şi membri sunt curajoşi; Candoarea (care spune mereu adevărul şi nu lucrează cu jumătăţi de măsură) poartă alb-negru iar rmembri ei sunt extrem de sinceri; Prietenia poartă culori vii (roşu, galben) iar felul apartenenţilor acestei facţiuni este paşnic şi împăciuitor; Erudiţii poartă albastru şi sunt foarte inteligenţi. Cei din Abnegaţie, pentru că sunt altruişti şi dedicaţi societăţii, se află la conducerea acestui oraş-stat. Ei au în grija lor şi mulţimea care se află în afara facţiunilor, cei care n-au făcut faţă cerinţelor facţiunilor alese, sau care din motive diverse şi-au părăsit facţiunea. Cei din Candoare sunt avocaţi, judecători. Membri din facţiunea Prieteniei se ocupă cu agricultura. Erudiţii sunt cei care inventează, care cercetează şi sunt dornici de putere, desconsiderând celelalte facţiuni, cu precădere Abnegaţia. Neînfricaţii asigură apărarea oraşului, sunt curajoşi şi fără milă. Foarte puţini oameni bătrâni pot fi văzuţi în această facţiune, ei murind repede sau refugiindu-se în afara facţiunilor când nu mai pot să facă faţă cerinţelor facţiunii. Oamenii care sunt Fără Facţiune execută diverse munci ca personal de curăţenie sau muncitori ce servesc celelalte facţiuni şi trăind de azi pe mâine în locuri extrem de insalubre.

Factiunile DivergentLa vârsta de 16 ani tinerii supuşi obligatoriu testării ar trebui să fie ajutaţi să aleagă singurul drum potrivit lor. Dar indiferent de facţiunea de provenienţă şi de testare, aceştia pot să aleagă orice facţiune şi-ar dori. Au libertatea de a alege dar dacă nu fac faţă  cerinţelor specifice facţiunii alese, ei nu se pot întoarce nici la părinţi şi nici nu-şi pot alege o altă facţiune. O lume dură cu reguli extrem de stricte. Lozinca „facţiunea înaintea sângelui” este cea care ne arată cel mai bine că odată ce alegi un drum, eşti obligat să mergi pe el, uitând vechea viaţă. Ce te faci însă când testarea nu te lămureşte, nu îţi arată drumul pe care trebuie să mergi mai departe? Testarea Beatricei Prior este neconcludentă, aceasta putând alege între trei dintre facţiunile existente: Abnegaţie, Neînfricare şi Erudiţie. Primeşte o denumire de care nu auzise până atunci – Divergentă – şi este sfătuită să nu spună niciodată nimănui despre acest lucru, pentru că se află în mare pericol. În ziua alegerii ea decide să-şi părăsească părinţii şi Abnegaţia unde a fost crescută şi alege Neînfricarea. Dacă părinţii ei (mai ales mama ei) n-au fost uimiţi de alegerea ei, cu totul altfel au stat lucrurile când l-au văzut pe Caleb, fiul lor, alegând Erudiţia deşi până atunci părea să fie modelul de om perfect pentru Abnegaţie. Lucrurile stau cu atât mai prost cu cât Erudiţia şi Abnegaţia se află într-un conflict puternic. Erudiţii contestă felul de-a guverna al Abnegaţiei, acuzându-i de proastă gestionare a fondurilor obşteşti, dorindu-şi de fapt să conducă chiar ei. Pe acest fond de conflict, Beatrice îşi începe antrenamentele foarte dure ale Neînfricării. Primul pas este să ia un tren din mers, să coboare sărind tot din mers pe o clădire şi să se arunce în gol fără să ştie ce o aşteaptă la aterizare. divergent four trisPovestea de iubire poate că începe chiar de la acestă aterizare, când Tris îl întâlneşte pe Four (Tobias), viitorul ei instructor. Povestea de iubire se contruieşte cu paşi mărunţi, dar siguri. Totuşi nu este lipsită de dramatism. De altfel relaţiile par să fie conflictuale între facţiuni şi implicit între oameni. Tobias are o relaţie tensionată cu părinţii lui, Tris este în conflict direct cu fratele ei, iar acesta pare să facă parte cu adevărat din Erudiţie şi să aplice sloganul „facţiunea înainte de sânge”.

Cum poţi  scăpa de manipularea strategică a celor mai inteligenţi oameni? Cum pot aceştia să înfrângă celelalte grupări fără să piardă oameni din propria lor facţiune? Ce poate să iasă dintr-un conflict deschis, cât de periculoasă este inteligenţa când nu este dublată de căldura iubirii, înţelegerii şi care poate fi singurul aliat pe care Neînfricaţii îl pot avea într-un război în care pare că nimeni nu este aşa cum se presupune a fi? Cât rezistă iubirea când este supusă unor teste pe viaţă şi moarte? Dar prietenia?  Asta deja este volumul doi 🙂 Pe de altă parte curiozitatea te roade de la începutul romanului să ştii ce s-a întâmplat cu restul lumii, cu celelalte oraşe şi state ale Americii şi de cine se apără conducătorii acestui oraş de parcă ar fi sub atac, avându-i pe Neînfricaţi drept apărători?! Afli acest lucru abia în cel de-al treilea volum. Dacă din primul volum v-am spus unele amănunte tocmai pentru că a fost deja ecranizat, a rulat şi la televizor nu demult şi probabil v-aţi familiarizat cu lumea distopică şi protagoniştii ei, nu vreau să insist asupra poveştii care continuă tocmai pentru că eu, citind am fost extrem de surprinsă de felul în care autoarea a ştiut să „învârtă” acţiunea, mi-a plăcut cum a dezvoltat romanul şi de aceea aş vrea să păstrez această surpriză intactă pentru voi. Pot să vă spun că am comparat des în minte această carte cu Jocurile Foamei. Dacă acea carte a fost prima distopie modernă pe care am citit-o (comparând-o cu lumile distopice clasice ale lui Orwell, Kafka) şi mi-a plăcut prin noutatea subiectului, a tinerilor aflaţi într-o încercare mortală care reuşesc să răstoarne o lume întreagă, aici noutatea nu mai este tema – lumea este distopică, personajele sunt tot tineri aflaţi parcă într-o cursă permanentă, ameninţarea morţii planând mereu deasupra lor – ci realizarea ei, cursivitatea, conexiunea de date care se realizează până la sfârşitul celui de-al treilea volum şi finalul total neaşteptat. Ca cititor eşti în „primul rând”, trăieşti povestea şi afli totul odată cu eroii cărţii.

experimentÎn primele două volume ale trilogiei Divergent povestea se spune văzută prin ochii lui Tris (Beatrice) Prior. Analizând romanele trilogiei Jocurile foamei ziceam că mi s-au părut cumva inegale ca valoare, pe cel de-al treilea simţindu-l mai puţin lucrat, oferind puţină lumină asupra acţiunilor tocmai cauză că era povestit doar de Katniss, care nu participa la toate discuţiile ce ţineau de politică şi nu era la curent cu toate deciziile care se luau. În volumul Experiment, cel de-al treilea volum al trilogiei Divergent, autoarea a decis să explice mai bine şi mai atent fiecare decizie, împărţind capitolele între cele două personaje principale, Tris şi Tobias (Four). Astfel vedem ceea ce gândesc şi simt acestea iar povestea capătă o cu totul altă perspectivă. Povestea de dragoste este şi ea prezentă, are savoare şi oferă sprijin personajelor în momente grele, dar este şi motivul pentru care uneori deciziile luate par să lovească mai adânc în sufletul celuilalt. Acţiunea este alertă, iar întorsăturile de situaţie precum şi lumina pe care o face cel de-al treilea volum asupra societăţii distopice din Chicago, a lumii din afară sau a guvernelor manipulatoare care conduc experimente sunt neaşteptate. Am citit cu mare plăcere, extrem de rapid şi cu mare nerăbdare să văd finalul… Nu vă spun nimic mai mult, dar vă recomand cărţile cu mare căldură.

Tris-and-Four-image-tris-and-four-36169912-587-587Revenind la filmul care ecranizează primul volum al cărţii, în regia lui Neil Burger şi avându-i ca protagonişti pe Shailene Woodley, Theo James, pot să vă spun că mi-a plăcut, că a urmat foarte aproape cartea, că cele 7 premii despre care vorbeam au fost câştigate datorită unui bun casting, a unei bune interpretări, a unei excelente chimii între protagonişti, a unor foarte bune şi reuşite efecte speciale. Aştept cu nerăbdare să văd ecranizarea şi pentru următoarele volume. Dar… indiferent cât de reuşit este filmul, cât de captivantă realizarea, parcă mie tot cartea mi-a plăcut mai mult. Dar trebuie să recunosc că faţă de ecranizarea primului volum al Jocurilor Foamei (care m-a dezamăgit cumplit) acest film a reuşit să ofere cititorilor o variantă credibilă, reuşită, atât pentru personajele cât şi pentru lumea distopică descrisă în carte.

Puteţi găsi cărţile în limba engleză în bibliotecă (Divergent, Insurgent, Allegiant) iar în română, cel de-al treilea volum (Experiment) este în prelucrare, fiind în curând pe rafturi pentru împrumut. Dacă volumele sunt împrumutate, puteţi face rezervare pentru fiecare titlu. De asemenea cărţile se găsesc şi în limba maghiară la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Question mark of booksÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cărţile? Aţi văzut filmul care ecranizează primul volum? Vă plac romanele de acest gen? Dacă aţi citit – ce anume v-a plăcut? Ce anume credeţi că aţi fi schimbat, aţi fi scris altfel dacă aţi fi fost în locul autoarei?

 

 

 

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Care e lectura, genul vostru preferat?


booksCum ne alegem lecturile? Ce primează atunci când facem această alegere? Vorbeam într-un articol despre gustul pe care, fiecare din noi l-am dezvoltat de-a lungul timpului şi importanţa acestuia. Militam atunci pentru lectura diversificată, deşi majoritatea avem un gen preferat. Având în vedere afluenţa editorială, multitudinea titlurilor apărute, ce alegem – nume cunoscute, scriitori verificaţi de timp (cum s-ar zice, clasici), urmărim o anumită temă, un trend (vampiri, îngeri, vârcolaci) sau ne place, cu precădere, un anumit gen (science-fiction, horror, thriller, romane de dragoste, poliţiste, biografii, lumi distopice … )? Suntem influenţaţi de prieteni? De ceea ce citim pe blogurile de profil? De ecranizările care se fac (ne place filmul şi atunci citim şi cartea)?

Eu una tind să prefer cărţile care au o componentă de dragoste, indiferent de genul sauoameni ingragostiti tema acestora. Dar am găsit cărţi deosebite şi interesante şi printre cele non-beletristice, mi-au plăcut biografii şi autobiografii ale unor personalităţi, scriitori, actori, oameni politici, etc. A trebuit să citesc şi cărţi care mi-au rămas întipărite în minte, m-au îngrozit şi nu mi-au plăcut. Vorbesc aici despre Kafka (Metamorfoză, Colonia penitenciară). Tot de Kafka, în schimb, mi-a plăcut Procesul. Nu ştiu dacă se poate spune despre o carte cum e Procesul, că îţi place. Poate fi interesant scrisă, poate avea similitudini cu unele situaţii prin care ajungem să trecem prin viaţă, poate fi derutantă şi poate să o înţelegi mai bine la o a doua lectură. Nu poţi judeca, „premia” în sinea ta, în mod egal toate cărţile. Unele sunt romantice, altele triste, altele pline de fantezie, altele te binedispun fiind comice şi nu toate îţi plac în aceeaşi măsură. Poate nu spui că îţi „place” o carte densă, în care te pierzi şi al cărui fir îl regăseşti cu greu, cum a fost Pendulul lui Foucault, poţi să spui că este un unicat în literatură, că oferă informaţii enciclopedice şi că te trimite neapărat la multe alte cărţi, devenind un pilon pe care poţi ulterior să-ţi dezvolţi cultura.

uplateCe părere aveţi despre obligativitatea lecturii? Mie una mi-a displăcut teribil să fiu nevoită să citesc chiar şi atunci când eram elevă, de asta citeam, înainte de-a fi obligată, fiecare carte despre care ştiam că va intra, la un moment dat, în lista de lecturi obligatorii. Aşa că, fără să fiu influenţată de ceea ce aş fi învăţat la şcoală, rămâneam cu o părere (onestă) personală privitor la carte. Indiferent ce citeam ulterior din critici nu mă influenţa atât de mult, cum o făcea prima lectură. În definitiv scriitorul nu scrie pentru critici. Scrie pentru sine şi în speranţa că va fi citit. Nu ştiu ce părere ar avea Eminescu despre faptul că s-au scris tomuri de cărţi despre opera lui, dar mai ales faptul că pentru unii profesori pare să fie mai important să ştii ce au avut de spus criticii despre aceasta, decât să-ţi spui opinia personală. Suntem în general reticenţi la nou, la un alt fel de a privi lucrurile decât suntem obişnuiţi. Dar nu este revigorant să vezi că există multe opinii, că părerea ta poate fi confirmată sau infirmată de alţii? Eu mă bucur când există comentarii la articolele mele. Dacă îmi susţin părerea sunt mulţumită că am scris oarecum în asentimentul celor care au citit cartea, dar sunt multe cazuri în care o opinie contrară mi s-a părut interesantă, un alt fel de vedea opera mi se părea întregitor şi oferă o altă perspectivă acesteia. Este diferenţa dintre a te privi în oglindă sau a privi pe geam. Dacă eşti Narcis, vei alege întotdeauna oglinda sau unda lacului, dar dacă vrei să vezi mai mult trebuie să priveşti în jur, să vezi peisajul.

Dar despre cărţile pe care „este obligatoriu” (mi s-a spus odată că, este un „must”) să le citeşti dacă vrei să dovedeşti că ai cultură, iar exemplul oferit a fost romanul Ulise, a scriitorului James Joyce? Ce ziceţi de „obligativitatea” de „bon-ton”? Dacă lecturile obligatorii în şcoală au rolul lor pentru a uniformiza învăţământul la nivel naţional, în aşa fel încât elevii să poată susţine un examen, nu cred că înţeleg snobismul literar. Ai reuşit să citeşti Ulise şi vrei ca toată lumea să ştie? Oricum, eu prefer cu mult mai mult povestirile lui Joyce, Oamenii din Dublin. Dar asta este doar părerea mea 🙂 Sfatul meu ar fi să citiţi fără preconcepţii şi pe cât posibil, fără să fiţi obligaţi să o faceţi. Veţi simţi cu totul altfel plăcerea oferită de lectură. La urma urmelor, cărţile, pornind de la poveşti, la romane şi poezii, au fost create pentru a oferi distracţie, nu pentru a fi o corvoadă. Este minunat să faci o incursiune în lumea creată de cineva, să simţi cum prind viaţă în faţă ochilor tăi eroii unei poveşti.

help-books-aj.svg_aj_ash_01Întrebări multe şi multe posibile răspunsuri! Sunt curioasă voi ce spuneţi!? Ce credeţi şi care ar fi genul vostru preferat, cărţile care v-au plăcut cel mai mult? Ce credeţi că ar fi benefic de schimbat, modificat, îmbunătăţit în ceea ce priveşte lectura elevilor? Cum aţi perceput voi sau copiii voştri, obligativitatea de-a privi într-un anume fel opera scriitorilor? Cât credeţi că ar conta originalitatea, în cazul unui examen naţional?

Photos credit https://openclipart.org/ ; http://creativecommons.org/ (public domain)

 

 

Etichete: , , , , , , , ,

Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness – recomandare de lectură


cartea-pierduta-a-vrajitoarelor-vol-1_1_fullsizePovesteam că în perioada cât am lipsit de pe blog, am citit mult şi printre alte cărţi am citit unele pe care mi le-a recomandat o tânără prietenă. A Discovery of Witches / Cartea pierdută a vrăjitoarelor, a scriitoarei americane Deborah Harkness, apărută la Editura Litera în traducerea Oanei Cristea, este una dintre acestea, fiind în acelaşi timp, şi o carte pe care vroiam să o citesc de când a apărut pe rafturile librăriilor. Îmi suna interesant titlul, mi-a plăcut mult coperta şi prezentarea – chiar înainte de a deschide şi a citi primele rânduri. Această carte este primul volum al unei trilogii. În original trilogia se numeşte All Souls (Toate Sufletele). Bănuiam că este o carte pentru adolescenţi, dar îndată ce am citit din ea mi-am dat seama că autoarea probabil s-a gândit să o scrie şi pentru cei care au îndrăgit ciclul Harry Potter pe vremea adolescenţei lor şi sunt  acum  la vârsta personajului principal feminin, Diana Bishop. Spre deosebire de multele romane apărute în care eroina este o tânără de liceu, aici aceasta este adultă, profesor universitar şi studiază despre alchimişti în Biblioteca Bodleiană din Oxford.

1024px-The_Bodleian_Library_from_the_south_entranceCercetănd manuscrise diferite, dă peste unul ascuns, aflat sub o vrajă. Inconștientă de puterea pe care o are și refuzând să creadă prea mult în vrăjitorie, deşi face parte dintr-o puternică familie de vrăjitori, Diana este totuși singura pentru care manuscrisul apare, reacționează și pare să-i trăiască sub atingere. Odată ce acest lucru se întâmplă, Diana  devine de-a dreptul urmărită și înconjurată de diferite fiinţe care doresc să pună mâna pe această carte. Unul dintre cei mai curioşi de-a vedea acest manuscris, ce pare foarte ameninţător dar şi foarte atrăgător este şi Mathew Clairmont, un vampir în vârstă de 1500 de ani. Acesta este genetician şi studiază evoluţia speciilor, fiind preocupat să stabilească care sunt diferenţele genetice dintre oameni, vampiri, vrăjitoare și demoni. Vampirii au fost potretizaţi diferit, după imaginaţia fiecărui scriitor în parte. Ce au toţi în comun este atracţia pe care o exercită asupra fiinţelor cu sânge cald, frumuseţea (de la Anne Rice încoace) şi viaţa eternă. Este dreptul autoarei deci să îşi imagineze vampiri fără colţi şi fiind doar o anomalie genetică, aflaţi pe un prag superior al evoluţiei aşa cum, descrişi de ea, demonii pot fi fiinţe extrem de talentate, pot fi sensibili sau plini de furie şi care sunt mari artişti pe care lumea i-a cunoscut de-a lungul timpului. Teoria lui Matthew privind ADN-ul, de fapt al 00001425modificărilor care ar apărea în cazul fiecărei specie non-umane sunt interesante şi sunt atât de convingător scrise încât par posibile. Cartea vrăjitoarelor, cunoscută sub numele de Ashmole 782, pe care toţi o caută de sute de ani, ar putea fi răspunsul în cazul cercetărilor lui. Matthew o supraveghează pe Diana spre a avea acces la acea carte, dar în acelaşi timp, dându-şi seama că se află într-un pericol de care nu este conştientă, îşi doreşte s-o protejeze. Fiecare din aceste specii vor să pună mâna pe carte, fiecare crede că datorită acesteia ar putea să învingă celelalte făpturi. Pentru ca lumea lor să poată coexista cu lumea umană, pentru ca să nu se mai repete vânătoarea de vrăjitoare sau de vampiri care i-a decimat într-o perioadă, „Congregația”, un consiliu cu nouă membri, câte trei din fiecare ordin non-uman (vrăjitoare, vampiri şi demoni) a stabilit reguli prin care nici una dintre aceste specii să nu poată obţine nici un avantaj în faţa celorlalte şi de aceea a interzis orice fel de legătură, cu atât mai mult una de dragoste, în afara propriei specii. Povestea de dragoste care se înfiripă între cei doi protagonişti ai cărţii este exact aşa cum trebuie pentru a avea ingredientele succesului – el şi ea se confruntă întâi cu sine, cu sentimentul copleşitor al iubirii, apoi cu lumea care le pune oprelişti şi interzic iubirea lor. Cum se termină primul volum, ce se întâmplă de fapt în carte, cum evoluează povestea, vă invit să citiţi şi să aflaţi.

853301cartea pierduta a vrajitoarelorAm citit cartea pe nerăsuflate. Stilul alert al scrierii, documentaţia serioasă şi multiplele note de subsol cu referiri la lucruri şi perioade istorice exacte, te fac să o percepi într-un mod foarte apropiat de realitate. Trebuie să fac menţiunea că Elias Ashmole (1617 – 1692) a fost un colecţionar, erudit şi pasionat de alchimie a cărui colecţie este deţinută într-adevăr de Biblioteca Bodleiană, iar Ashmole 782 a existat, fiind chiar un studiu de antropologie, dar care este de negăsit exact ca în romanul d-nei Harkness. Mister, realitatea împletită cu povestea imaginată este ceea ce face atât de savuroasă această carte. Simţi că povestea este adevărată, credibilă, chiar dacă este doar un fantasy foarte bun. Crezi că pot exista printre noi, suferind de mutaţii genetice, cei care ar putea trăi veşnic, care ar putea fermeca sau vrăji pe oricine. Explicaţia dată de autoare atât de detaliată şi foarte tehnică ar atrage şi pe cei care sunt mai sceptici 🙂 Recomand această carte celor care îndrăgesc poveştile de dragoste, celor care caută un fantasy bun, celor care sunt fani ai cărţilor cu vampiri sau vrăjitoare şi nu în ultimul rând celor cărora le-ar place o evadare din cotidian printr-o carte alertă, bine scrisă, cu personaje puternice şi inteligente, a căror conversaţie, poveste şi acţiune trece peste şabloanele obişnuite.

deborah-harkness-smallAutoarea, Deborah Harkness, deşi născută în Philadelphia, SUA a locuit în multe state din SUA (cu fus orar diferit una de alta – zonele au fost Chicago, California de Sud şi de Nord, New-York) dar şi în Oxford şi Londra, ceea ce face de înţeles descrierile atât de precise şi cu atât de multă culoare locală pe care le regăsim în carte. Este licenţiată a mai multor universităţi de prestigiu din SUA şi s-a documentat, asemeni personajului cărţii, atât la Biblioteca Bodleiană cât şi la multe biblioteci universitare, despre istoria magiei şi a ştiinţelor în Europa, în special perioada de la 1500-1700 – în vederea scrierii cărţilor sale – atât a celor beletristice, cât şi a altor două lucrării non-beletristice (John Dee’s Conversations with Angels: Cabala, Alchemy, and the End of Nature (Cambridge University Press, 1999) and The Jewel House: Elizabethan London and the Scientific Revolution (Yale University Press, 2007). pentru care a primit recunoaşterea specialiştilor şi a fost premiată. Autoarea spune că a petrecut atât de multă vreme în biblioteci, că a ajuns să se descurce atât cu cataloagele tradiţionale, cât şi cu variantele lor computerizate şi acestor experienţe le poate mulţumi că a ajuns să iubească cu pasiune bibliotecile şi să aibă un profund respect pentru bibliotecar:

„I know my way around a card catalogue or the computerized equivalent. These experiences have given me a deep and abiding love of libraries and a deep respect for librarians”  (citat din pagina biografică a site-ul său  de unde am preluat si fotografia).

Deborah Harkness este acum profesoară universitară la Universitatea Californiei de Sud, în Los Angeles (University of Southern California), unde predă Istorie europeană şi istoria ştiinţelor. Pentru faptul că este o cercetătoare, că este foarte bine documentată, pentru că scrie extraordinar de interesant, atractiv dar şi pentru faptul că este pasionată de biblioteci şi de munca noastră, a bibliotecarilor, eu mă consider fanul ei şi vă recomand cu căldură lucrările ei.

Al doilea volum al trilogiei All Souls este Şcoala Nopţii. Voi reveni cu o recenzie asupra acestei cărţi de îndată ce o vom primi în bibliotecă.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte? Vă place literatura fantasy? Dacă da, ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce părere aveţi de ecranizările realizate după romanele fantasy care v-au plăcut? Dacă n-aţi citit cartea, v-aţi dori s-o faceţi?

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: