RSS

Arhive pe autori: bibliodevafiliala3

Despre bibliodevafiliala3

Localizata în Deva, la etajul al 2-lea al Grupului Scolar Teglas Gabor, Filiala nr. 3 este una dintre filialele Bibliotecii Judetene Ovid Densusianu Hunedoara-Deva. Fondul de carte constituit in aceasta locatie este in limba maghiara. Pe langa imprumutul de carte sau consultarea documentelor la sala de lectura, aici avem şi un centru biblionet, cu 10 calculatoare ce ofera accesul la internet gratuit pentru utilizatorii bibliotecii judetene. Programul pentru public este: Luni, Miercuri 8.30-16.00 Marti, Joi 10.30-19.00 Vineri 8.30-13.30 Va asteptam cu drag!

Biblioteca invizibilă, de Genevieve Cogman – Recomandare de lectură


În aceste zile, când realitatea este apăsătoare caut evadarea din cotidian. O carte este o lume şi citind-o poţi trăi alte vieţi, în alte lumi. Este de departe cel mai interesant mijloc prin care am putea ajunge la capătul universului, să găsim lumi dispărute, civilizaţii viitoare, iubiri de legendă sau să cunoaştem vieţile unor oameni de seamă ori să facem o incursiune prin istoria lumii. Puteţi face o călătorie cu ajutorul cărţilor despre care am povestit anterior pe blog, dar la fel de bine aţi putea alege şi The invisible library/ Biblioteca invizibilă, a autoarei britanice Genevieve Cogman, apărută în traducerea Iuliei Dromereschi la Editura Nemira, în 2019. Cartea este primul volum al unei serii din care biblioteca noastră a mai achiziţionat alte două titluri (Oraşul mascat şi Cărţi în flăcări).

Povesteam într-un articol anterior că, înainte de a o fi citit, Biblioteca nopţii m-a dus cu gândul la o carte poliţistă (Atac în bibliotecă a scriitorului George Arion). De asta, atunci când am văzut titlul Biblioteca invizibilă, nu m-am mai aruncat în presupuneri şi am deschis nerăbdătoare cartea să văd ce gen de lectură e. Din primele rânduri m-a captivat. Mi-o imaginez pe Irene, personajul principal, care în primul capitol lucrează sub acoperire, ca personal de curăţenie la Academia de băieţi a Prinţului Mordred, pentru a fura o carte. Este vorba despre o carte obscură, puţin cunoscută: Recviemurile de la miezul nopţii, a faimosului necromant Balan Petifer.

Irene este bibliotecară la Biblioteca invizibilă ce adună cărţile din întregul univers şi din toate timpurile, din toate realităţile universurilor multiple. Sediul acestei biblioteci se află între dimensiuni şi există în afara timpului sau spaţiului perceput de noi în mod normal. Misiunea încredinţată a fost dusă la bun sfârşit şi odată reîntoarsă la bibliotecă, primeşte o nouă problemă de rezolvat, o nouă carte de căutat şi un novice bibliotecar pe care să-l antreneze. Ea şi Kai caută o carte specială, o ediţie a basmelor fraţilor Grimm. Misiunea trebuia să fie una uşoară, dar totul se schimbă şi este posibil ca trimiterea ei să fie o greşeală voită sau nevoită a şefilor ei. Din această cauză apar multe complicaţii, se dezvoltă comploturi şi totul vine la pachet cu multă adrenalină şi scene dinamice. Te duce cu gândul la filmele seriei Bibliotecarul / The Librarian. Lumea văzută prin ochii Irenei este plină de culoare, de aventură şi  povestea are un ritm alert.  Aş fi vrut ca puterea specială a cuvintelor (limbajul accesibil doar bibliotecarilor Bibliotecii Invizibile) pe care o deţine Irene să fie mai mult folosită, mai explicit trasată limitarea acestei puteri. Norocul este cel care pare să o ajute cel mai mult pe eroină. Este o poveste bine dezvoltată, structurată şi interesantă chiar dacă pe unele locuri o simţi previzibilă. Datorită acţiunii alerte, se citeşte uşor şi timpul trece fără să-ţi dai seama. Mie personal mi-a plăcut ideea de eroină bibliotecară, o mare iubitoare de lectură şi protectoarea cărţilor ea însăşi.

index

Autoarea, Genevieve Cogman, este britanică şi este pasionată atât de scrierile lui Tolkien cât şi povestirile cu Sherlock Holmes  ale autorului Arthur Conan Doyle. Aşa că nu este de mirare că în romanul ei de debut (Biblioteca invizibilă) să întâlnim atât fantasy, cât şi mister şi aventură. Înainte să debuteze ca scriitoare ea a obţinut un master în statistica aplicată în medicină şi a lucrat şi ca autoare independentă de jocuri de rol (role-playing game designer) participând la dezvoltarea unor jocuri cum sunt in Nomine sau GURPS, producții White Wolf Publishingca Orpheus și Exalted și la jocul Evil Hat Productions The Dresden Files.

Cuvântul de final al acestei bibliotecare :

Am ajuns să stăm mai mult pe acasă, ieşim mai rar şi sunt, din păcate, restrânse activităţile în colectivitate. Dar dacă tot suntem acasă, avem timp pentru a face tot ceea ce am amânat pentru o altă dată, pentru un „cândva” care nu apuca să vină. Sunt multe de făcut prin casă dar, chiar şi aşa, mă gândesc că veţi avea timp să vă relaxaţi, să citiţi alături de mine. Virtual putem călători oriunde mintea ne va duce. Cărţile sunt portalul magic prin care putem pleca. Recomand această carte (cât şi volumele următoare) iubitorilor de cărţi fantasy şi celor care iubesc cărţile de mister şi aventură.

Dacă aveţi o altă recomandare pentru mine, o voi accepta cu drag! Putem vorbi despre cărţi şi despre ce gen de lectură vă place. Vă doresc lectură plăcută, numai bine şi multă sănătate!

 

Etichete: , , , , , ,

Frumoasa şi bestia – într-o nouă reinterpretare


Scriam mai demult despre poveştile de succes care au fost reinterpretate, ecranizate şi care au primit o altă nouă viaţă. Zilele trecute mi-a trecut prin mână o asemenea carte. Deja de la copertă m-a atras, pentru că eram în căutare de un fantasy bun care să mă relaxeze la sfârşit de săptămână. Una dintre poveştile de succes este Frumoasa şi Bestia care a fost ecranizat sub diverse forme sau reinterpretat. Bestia / Beastly de Alex Flinn era romanul despre scriam anterior. Azi voi vorbi despre Un blestem sumbru şi nimicitor/ A Curse So Dark and Lonely de Brigid Kemmerer, apărută la editura Corint (Teens) în 2021 şi care este primul volum din seria Distrugătorii de blesteme / Cursebreakers

Blestemat de o vrăjitoare foarte puternică să trăiască la nesfârşit cel de-al optsprezecelea an de viaţă, prinţul Rhen, moştenitorul regatului Emberfall, a crezut că se va salva cu uşurinţă dacă o fată se va îndrăgosti de el. Însă asta se întâmpla înainte ca el să se transforme într-un monstru pornit pe distrugere…
(Citat de pe coperta 4 a romanului ,,Un blestem sumbru şi nimicitor”, primul volum al seriei Distrugătorii de blesteme, de scriitoarea Brigid Kemmerer; Editura Corint (Teens), 2021).

Romanul începe promiţător: Am sânge pe sub unghii. Mă-ntreb câţi dintre oameni mi-am ucis de data asta (pagina 1 din op. cit.). Scris la persoana întâi şi privit succesiv prin ochii personajelor principale, textul este alert, captivant, plin de suspans, o poveste ce combină sumbrul, magia neagră, romantismul şi actele de curaj.

Prinţul, în această reinterpretare, are chipul său frumos dar este blestemat să ajungă o bestie sângeroasă la fiecare final de sezon şi are la dispoziţie puţin timp să le facă pe frumoasele captive să se îndrăgostească de el. Grey, comandantul străjerilor şi omul lui de încredere, este cel care poate traversa lumile şi poate ajunge în lumea contemporană, în oraşul Washington D.C. El o ia pe Harper, o fată curajoasă care intervine să salveze pe una dintre aceste fete captive. Curajoasă peste măsură, Harper este o fată care se confruntă cu problemele sale şi ea. A învăţat să trăiască şi să compenseze faptul că suferă de paralizie cerebrală. Pentru alţii un impediment major, pe Harper această boală nu o defineşte, face parte din viaţa ei şi cu optimism trece peste încercările zilnice. Puterea şi felul ei de a rezista tuturor obstacolelor o fac să pară mai neînfricată şi deosebită în ochii lui Rhen. În ciuda lui Lilith, vrăjitoarea care l-a blestemat şi care îl chinuieşte în fiecare noapte, el speră să se salveze, să îşi salveze poporul în acest ultim sezon.

Harper priveşte cu neîncredere, apoi cu fascinaţie această lume fermecată în care este adusă. Regatul Emberfall este supus unor forţe malefice care încearcă să pună stăpânire pe el. Castelul este vrăjit şi el, la fel ca în poveste dar nu este la fel de idilic, ci mai degrabă, sumbru, periculos şi enervant. Harper are o viaţă grea în lumea reală. Mama ei este grav bolnavă, tatăl dispărut şi fratele face tot ce poate să supravieţuiască. De asta suferă şi mai tare că nu poate fi lângă ei să îi ajute. Ce poate face în asemenea situaţie, cum să supravieţuiască unei bestii şi cum să o iubească în ciuda transformării şi monstruozităţii sale, vă îndemn să citiţi ca să aflaţi.

Brigid Kemmerer este autoare americană ce scrie cu precădere romane de mister, fantezie, paranormal. Anterior a publicat Letters to the Lost şi More Than We Can Tell, dar şi povestiri din seria Elemental şi romanul Ticker Than Water. S-a născut în Omaha, Nebraska şi a călătorit de-a lungul Stalelor Unite împreună cu părinţii ei. S-a stabilit în Annapolis, la 40 de km sud de Baltimore, Maryland împreună cu soţul şi copiii lor. A început să scrie această carte la îndemnul soţului ei care a sfătuit-o să scrie ceva pentru a se amuza, nu pentru un contract, ceva pentru sine. În acest fel şi-a reamintit bucuria de a scrie poveşti, care este cea mai plăcută parte din meseria de scriitor. Ca de obicei când realitatea inspiră povestea este cu atât mai bine realizat textul. Prietena ei, Erin Kanner, şi felul acesteia de a surmonta greutăţile pricinuite de boală este modelul care a inspirat-o în crearea personajului principal feminin. Din ceea ce ea însăşi declară: …. protagonista, Harper, suferă de paralizie cerebrală. […] M-am străduit să creionez o fată puternică, optimistă şi capabilă – nu în ciuda provocărilor fizice pe care le-ar putea înfrunta, ci pe lângă acestea. […]Este posibil ca experienţa lui Harper să nu oglindească situaţia tuturor bolnavilor de paralizie cerebrală, dar sper că toţi se vor regăsi în hotărârea şi tenacitatea ei (Nota autoarei, p. 505, op. cit).(https://www.edituracorint.ro/autori/k/brigid-kemmerer.html).

 

Etichete: , , , , , ,

Pe malurile Niemenului, de Eliza Orzeszkowa


Ştiţi cărţile acelea, care vi se cuibăresc în suflet şi care, chiar dacă nu vă amintiţi fiecare detaliu, vă rămân vii în amintire? Acelea la care vă gândiţi printre primele, dacă vă întreabă cineva, pentru o recomandare de carte bună? Astăzi vă povestesc despre o asemenea carte care mi-a rămas la inimă şi pe care eu, cu cel mai mare drag o recomand. Este vorba despre „Nad Niemnem” (titlul original în poloneză) / Pe malurile Niemenului a scriitoarei poloneze Eliza Orzeszkowa (n.06.06.1841-d.18.05.1910), apărută la Editura Univers în 1986 şi care, din păcate, nu a fost reeditată. Ea însă poate fi găsită la noi în bibliotecă şi în anticariate. Deşi pentru fiecare dintre noi sensul de „o carte bună” poate fi diferit, sunt acele cărţi care pot acoperi preferinţele mai multora dintre noi pentru că sunt extrem de bine scrise, pentru că te transpun într-o lume ce pare reală, tangibilă, iar personajele prind viaţă rămânând în amintirea ta precum într-un univers paralel, întrebându-te ce s-a întâmplat mai departe, ce-or mai fi făcut după ce s-a terminat povestea scrisă în carte. Pentru aceia dintre voi care doresc să ştie ce gen literar şi cam despre ce este vorba în roman, vă pot spune că este un roman ţărănesc, un roman de epocă, un roman de dragoste, un roman frescă a unei perioade istorice. Puteţi să citiţi dacă v-a plăcut Mândrie şi prejudecată, fiind scris în aproximativ aceeaşi perioadă de timp, putând face o comparaţie între lumea rurală engleză şi cea poloneză din Lituania la finalul anilor 1800. La vremea când am citit prima dată romanul, aşteptam cu nerăbdare să văd cum evoluează povestea de dragoste a eroilor principali, dar după ce am terminat romanul am rămas cu mult mai mult decât o poveste de dragoste pentru că în filele lui cuprinde şi amintirea unor vremuri dureroase care sunt încă vii în conştiinţa eroilor cărţii şi le mai arde încă sufletul celor care au trăit să povestească. Este vorba despre Revoluţia  din ianuarie (1863-1864), când polonezii şi lituanienii s-au ridicat împreună împotriva Imperiului Rus. Atunci s-au adunat laolaltă atât nobili, cât şi membri ai comunităţii, cum era şleahta (marea şi mica nobilime) şi aşa zisa clasă de jos, ţăranii. Atunci, pentru o scurtă perioadă de timp, aceştia şi-au uitat graniţele ce-i despărţeau şi au împărţit aceleaşi vise, au luptat pentru aceleaşi idealuri, s-au ridicat la luptă din aceeaşi iubire a pământului strămoşesc. Dar această perioadă este doar în amintirea celor rămaşi, celor care n-au pierit în lupte.

La peste douăzeci de ani de acele momente, graniţele între clase şi normele sociale parcă sunt parcă mai bine trasate şi lumea a redevenit convenţională. Mica nobilime a sărăcit, se vede din descrierea conacelor care ar necesita reparaţii, a mobilelor temeinic lustruite, dar care au văzut vremuri mai bune şi din lipsa unor lucruri de artă ce se văd că au fost vândute pentru a asigura traiul zilnic. Între aceştia şi ţăranii mai avuţi pare să nu fie mare diferenţă, poate doar o iluzie susţinută cu efort. Pe de altă parte, marea nobilime desconsideră mica nobilime, relaţiile de căsătorie între cei cu averi mari şi fetele fără avere, chiar aparţinând micii nobilimi scăpătate, sunt descurajate din start. Ce ar trebui să se întâmple pentru ca aceste graniţe să poată fi încălcate, şterse? Aici începe povestea eroinei Justyna Orzelska. De la bun început ni se arată că ea suferă de pe urma unei dezamăgiri, o dragoste care a crescut din copilărie pentru Zygmunt Korczyński. El făcea parte din marea nobilime, iar pentru familia lui ar fi însemnat o mezalianţă şi nu a fost de acord cu Justyna, tânărul găsindu-şi o nevastă mai „potrivită” cu cerinţele societăţii. Aşa se face că Justyna s-a întors înapoi la Korczyn. Dar nici Korczyn nu este de fapt casa ei, ci doar locul unde vărul mamei ei i-a primit să locuiască pe ea şi tatăl ei, Ignacy Orzelski, după ce acesta şi-a pierdut averea şi a rămas văduv. Pentru o fată îngăduită de milă, ea este mai „originală” şi neconvenţională decât şi-ar dori membrii elevaţi ai clasei din care face parte. Ea este frumoasă şi atrage privirile. D-nul Rózyc fiind unul dintre cei interesaţi de ea:

Ai pus ochii pe ea, nu? Nu-i rea ce-i drept, dar mie nu mi-e simpatică… e rece… aspră… prea originală. […] Are o rentă de cinci mii la domnul Benedict, ce zestre poate fi asta… n-are nici o zestre… dar e mândră ca o prinţesă şi rea ca o viespe. [Op. cit., p. 53].

Cine o înţelege mai bine şi, într-un fel se află în aceeaşi situaţie, este Marta Korczynska, sora lui Benedyct. Ea este cea care are grijă de toate lucrurile şi treaba din casă. Organizează totul şi i-a crescut pe copiii fratelui ei. Ea este cea care îşi aminteşte de relaţia apropiată pe care cei de la Korczyn au avut-o avut cu familia Bohatyrowicz, ţărani pe moşia Korczyn:

A fost o vreme, scurtă, când Bohatyrowiczii făceau vizite la conac şi stăteau cu noi la masă… chiar tata lui Janek ăsta, Jerzy şi unchiul lui, Anzelm Bohatyrowicz, cel despre care se zice c-ar fi suferind acum de melancolie… Şi ce bărbat mândru era odată!… Chipeş, curajos, patriot, …. romanţios… Eram prieteni atât de apropiaţi, încât ţin minte, se întâmpla uneori să mă aşez la pian, luam câteva acorduri, iar Anzelm venea în spatele meu şi începea să cânte. […] Se împlinesc iată, douăzeci şi doi de ani… ba, şi trei… Ce voioşie era în casa noastră, ce viaţă duceam şi eu şi ceilalţi. Acum totul e altfel… altfel… tristeţe fără margini. [Op. cit., p. 29].

Jan Bohatyrowicz, urmaşul lui Jerzy, al cărui părinte a pierit în revoluţie, pare să aibă tot ce ar putea să-şi dorească. E tânăr, frumos, harnic şi avut pentru nivelul lui social. Dacă privirea ar putea vorbi, atunci cea fugară, scânteietoare, pe care i-o aruncă Justynei i-ar da de gol plăcerea de-a o vedea. Ea însă face parte dintr-o altă lume, chiar dacă pare şi ea fericită să-l vadă, aşa că inima lui nu e uşoară. O lume a mezalianţelor imposibile.  Alte  poveşti de viaţă şi dragoste se întrepătrund, deşi aflate pe un plan secundar, ele dau culoare şi conturează lumea aflată pe malurile largi ale Niemenului. Patriotismul şi durerea împletite cu pozitivismul şi credinţa într-o lume în care patria va renaşte răzbat din întregul roman. Tinerii sunt viitorul. Îl întâlnim pe Wiltold, fiul lui Benedyct, student la agronomie, asupra căruia idealurile strămoşilor au avut un impact major, este cel care crede în renaşterea naţiunii şi vrea să facă schimbări, chiar dacă părintele lui, care a suferit de pe urma Revoluţiei, s-a resemnat să subziste şi să plece capul. El munceşte foarte mult şi speră să evite ruina financiară. Îl înţelegi şi îl compătimeşti sincer pe Benedyct, care a avut parte de o viaţă  grea şi a avut alături o soţie ipohondră, prea „delicată”  şi care îşi „răsfaţă” nervii, prăbuşită pe o sofa într-o cameră de primire a oaspeţilor. Vecinul moşiei Korczyn, Krilo, este unul dintre admiratorii şi susţinătorii ei, petrecându-şi timpul în aceeaşi cameră sufocantă şi lăsându-şi propria nevastă să se descurce singură cu greutăţile moşiei sale. Teofil Rózyc este dependent de narcotice şi arată şi el suferind, o umbră de om, chiar dacă este tânăr. Prin aceştia scriitoarea îşi varsă năduful privitor la aşa-zisa „societate bună” a cărei reguli au urmărit-o şi pe ea. Eliza Orzeskowa s-a născut şi ea într-o familie bogată, dar ca şi alte femei la acea vreme a fost obligată să se căsătorească împotriva dorinţei sale. Romanul este o oglindă a societăţii pe care o trăieşte, a dorinţelor cu care se confruntă, a patriotismului în care a fost crescută şi a evenimentelor la care ea personal a fost martoră. Fiecare personaj este gândit pentru a simboliza un sentiment, o tipologie umană contribuie la această frescă a societăţii. Privită din afară, lumea pare idilică, ţăranii muncind la câmp sunt frumoşi şi par să facă fără efort tot ce e de făcut într-o gospodărie. Obiceiurile lor, cântecele şi chimiliturile populare fac parte din farmecul cărţii. Căldura toridă se aşterne pe câmpuri şi parcă şi în inimile tinerilor. Pentru Justyna, calmul, fericirea simplă a ţăranului, până şi munca câmpului par să fie, cu toată greutatea fizică, atrăgătoare. Dar viaţa asta nu este bună pentru tatăl său, care încă se consideră parte din nobilime, chiar dacă trăieşte din mila rudelor de a căror ironie şi bătaie de joc nu-şi dă seama. În schimb, pentru Justyna acestea devin de nesuportat. Pe de altă parte,Teo Rózyc se interesează de ea, oferindu-i şansa de a avea o altă viaţă, una ce i-ar oferi şi tatălui ei tot ce îşi doreşte. Ce poate face Justyna în această situaţie?!  Sper să vă fi făcut curioşi să aflaţi continuarea citind această carte!

Scriitoarea Eliza Orzeszkowa, pe numele de naştere Eliza Pawłowska, deşi este mai puţin cunoscută la noi, este reprezentantă de seamă a pozitivismului polonez. S-a născut în Milkowszczyzna, în familia nobiliară Pawłowski. La vârsta de 17 ani a fost măritată cu Piotr Orzeszko, un moşier de două ori mai în vârstă decât ea. Căsătoria lor a fost una nereuşită, cauză a ideilor ei privitoare la independenţa feminină şi la emanciparea iobagilor. Soţul ei a fost unul dintre participanţii la Revoluţia din 1863, fiind exilat în Siberia după înăbuşirea revoltei. Soţia sa s-a aflat în centrul evenimentelor şi a fost martoră la desfăşurarea lor, aşa că nu e de mirare că a reuşit să scrie atât de viu în romanul „Pe malurile Niemenului” despre ele. După 11 ani de separaţie s-a despărţit oficial de soţul ei în 1869. Se mută în Grodno (actualmente aflat în Belarusia) unde, în 1879, şi-a deschis o librărie şi o editură. În 1878 publicase Meir Ezofowicz (denumit după numele eroului principal), un roman în care este prezentată viaţa îngrozitoare a unui evreu într-un mic oraş din Belarusia, în care autoarea nu încurajează doar toleranţa, cât mai degrabă asimilarea comunităţii evreieşti. Autorităţile ruseşti i-au închis afacerea în 1882 şi au pus-o sub supraveghere polițienească timp de cinci ani. În 1894 se recăsătoreşte, după o relaţie de peste 30 de ani, cu Stanisław Nahorski, care moare la doar 2 ani după acest eveniment. Romanul Pe malurile Niemenului, considerat capodopera scriitoarei, este singurul tradus în română. A văzut lumina tiparului în 1888, fiind ecranizat  prima dată în 1939 şi ulterior în 1987 (Nad Niemnen / tradus în engleză On the Banks of the Niemen), în regia lui Zbigniew Kuzminski. Mi-aş dori foarte mult să pot vedea acest film.

Nume de seamă în literatura poloneză, Orzeszkowa a scris peste 30 de romane şi 120 de schiţe, drame şi nuvele în care se preocupă de condiţiile sociale, de educaţie, independenţa şi căsătoria femeilor în societatea poloneză aflată sub ocupaţie rusească. Problemele sociale cum sunt cele privitoare la munca femeilor, copiii ilegitimi sau prostituţia sunt tratate în operele ei, recunoaşterea lor fiind destul de îndrăzneaţă şi inovatoare pentru romanul polonez al secolului al XIX-lea. Datorită acestor idei şi a modului deosebit în care a reuşit să le transpună literar, scriitoarea a fost nominalizată în 1905, alături de Henryk Sienkiewicz (pentru cartea sa Pan Wolodowski) şi Lev Tolstoi (care a fost propus în fiecare an din 1902 în 1906) la Premiul Nobel pentru Literatură. A câştigat Sienkiewicz, dar pentru acele vremuri în care valoarea operelor feminine era cu reticenţă recunoscută, a fost de o mare importanţă chiar şi această nominalizare alături de doi mari titani ai literaturii universale. Oricum, anul 1905 a fost un an glorios în literatura poloneză, tocmai pentru că a avut doi reprezentanţi ai ţării nominalizaţi la prestigiosul Premiu Nobel. Dacă ne gândim că Sienkiewicz şi Orzeskowa erau contemporani cu  Bolesław Prus, considerat a fi cea mai importantă figură a literaturii poloneze, putem aprecia cu atât mai mult aceste nominalizări.

Mi-aş dori foarte mult ca vreuna dintre editurile din România să fie inspirate şi să caute, să traducă şi să editeze operele acestei autoare, sau măcar ca Editura Univers să reediteze cartea. Până atunci, mă bucur că măcar ediţia din 1986 este la raft, aşa că cei interesaţi vor fi aşteptaţi cu drag la noi la bibliotecă!

P.S. Întrebările de final ale bibliotecarei: Aţi auzit de autoarea Eliza Orzeszkowa? Aţi citit Pe malurile Niemenului? Vă plac scriitorii polonezi? Puteţi să-mi daţi exemple de cărţi pe care le-aţi citit din literatura poloneză? Aţi citit sau aţi văzut filmele care ecranizau romanele lui Henryk Sienkiewicz (Prin foc şi sabie; Potopul; Pan Wołodyjowski) ?

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Rămas bun, 2019! La mulţi ani, 2020!


Vă doresc un an plin de bucurii, de împliniri, un an mai bun decât cel care aproape că a trecut! Să fiţi înconjuraţi de oameni dragi, să aveţi sufletul împăcat, să reuşiti să faceţi ca orice obstacol să devină o oportunitate şi orice pas înapoi să poată fi un pas într-o direcţie mai bună, un drum pe care să-l urmaţi bucuroşi! Vă doresc fericire, sănătate şi mult noroc! Şi pentru că suntem pe un blog de recenzii literare, să nu uitaţi de ele, cele mai fidele  şi mai răbdătoare dintre prietene – cărţile! Să aveţi parte de timpul pe care să-l puteţi petrece alături de cărţile bune, de ecranizările lor sau pur şi simplu de filme excelente! Să ne citim cu bine! Vă aşteptăm cu drag la bibliotecă şi în 2020!106353_1

 
6 comentarii

Scris de pe 31 decembrie 2019 în Ştiri

 

Etichete: , ,

Biblioteca nopții, de Alberto Manguel, o caldă recomandare de lectură


 

Azi vă povestesc despre Biblioteca Nopţii (titlul original The Library at Night), una dintre cărţile autorului Alberto Manguel, apărută în traducerea Ancăi Stoiculescu la Editura Nemira. O carte scrisă frumos, cu emoţie şi căldură, având la bază pasiunea nestinsă a autorului şi multă documentare pentru subiectul ales. Drumul cărţii spre mine este o poveste în sine deşi, odată aplecată spre ea, lectura a fost rapidă. Am primit această carte cu mult timp în urmă, fiindu-mi încredinţată de o prietenă, tocmai pentru că s-a gândit că aş putea găsi cuvintele potrivite prin care să v-o aduc şi vouă, recenzând-o. Nu ştiu dacă voi reuşi să-i fac dreptate cărţii cu recenzia mea, pot spune cu siguranţă că este una dintre acele cărţi pe care orice iubitor de carte ar trebui să o citească şi mi se pare o lectură necesară unui bibliotecar. Frumoasa carte a stat tăcută şi plină de speranţă să pun mâna şi s-o deschid, multă vreme. După un timp, mă privea cu reproş şi părea doar să-şi întindă timid coperţile înspre mine de pe marginea noptierei, de pe colţul biroului. Am purtat-o după mine la servici, am dus-o în concedii, am „aprofundat” doar coperta şi cele două cuvinte scrise cu auriu, mare pe un fond întunecat, întrebându-mă (anterior lecturii ei) despre ce ar putea fi vorba în ea. Privind-o, parcă mă pedepseam să nu o deschid, ceea ce nici eu, nici un alt bibliotecar nu ar face în mod normal. Aşa că, neştiind despre ce e vorba, necitind nimic despre autor, „biblioteca nopţii” mă trimitea cu gândul la orice, de la invitaţie la lectură, până la un thriller sau roman poliţist. Prima conexiune involuntară m-a dus cu gândul la una dintre cărţile poliţiste româneşti pe care le-am citit în tinereţe: Atac în bibliotecă, a scriitorului George Arion. Greutatea de-a deschide cartea, îmi dau seama acum, după mult timp, nu era decât un mod inconştient de a refuza ceva ce-mi făcea plăcere. Viaţa vine cu tăvălugul ei peste noi toţi şi era rândul meu să fiu încercată atunci. A fost prima dată când nu am lăsat cărțile să mă aline. Departe de-a fi orice mi-aş fi imaginat, cartea m-a surprins şi m-a captivat imediat ce am început-o. Deşi este o carte non-beletristică, trebuie să fiu de acord cu cei de la Washington Post Book (al căror citat se află pe coperta a patra a cărţii) când scriu că este o carte absolut fermecătoare, captivantă pentru orice pasionat de lectură. Da, Alberto Manguel a reuşit să scrie într-un mod vizual, cald, fascinant, interesant şi deosebit … despre biblioteci, despre cărţi, despre universul creat de ele, despre istoria alcătuirii unor biblioteci şi a organizării lor. Am mai scris despre cărţi unde cartea şi locurile destinate ei sunt magice (exemple ce îmi vin rapid în minte sunt Povestea anticarului, de Charlie Lovett; sau Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness) dar această carte este mai aproape de genul acela impresionant de frumos şi dens de informaţii pe care Umberto Eco l-a avut în Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare. Totuşi, deşi Eco este unul dintre preferaţii mei, cred că în cartea de faţă Manguel a reuşit performanţa de a scrie într-un mod aproape poetic şi foarte apropiat despre un subiect demn de orice tratat de biblioteconomie. O asemenea carte poate scrie cineva doar când este un adevărat cunoscător, un iubitor de lectură, un om cu o cultură impresionantă şi o poveste de viaţă la fel de plină. Cred că noi toţi cei care avem o bibliotecă sau şi mai mult, cei ce avem norocul să lucrăm într-una, ne regăsim în textul cărţii, care mi se pare un continuu şir de citate demne de a fi reţinute:

Iubirea faţă de biblioteci, ca mai toate iubirile, trebuie învăţată. Niciun om, păşind pentru întâia oară într-o încăpere confecţionată din cărţi, nu va şti, instinctiv cum să se poarte, ce anume trebuie să facă, ce i se făgăduieşte, ce i se permite. […] În tinereţea-mi nesăbuită, pe vremea când prietenii mei visau la fapte de vitejie în domeniile ingineriei, dreptului, finanţelor sau politicii naţionale, eu visam să devin bibliotecar. (citat din Alberto Manguel, cuvânt înainte la Biblioteca Nopţii, Bucureşti, Nemira, 2011).

Descrierea spaţiului bibliotecii, aranjarea şi ordonarea rafturilor, istoricul sistemelor de ordonare, modul prin care se face trierea şi achiziţionarea cărţilor nu te-ar duce cu gândul la o poveste. Şi totuşi fiecare rând mi s-a părut încărcat de semnificaţiile personale pe care autorul, în imensa lui preţuire pe care o are pentru fiecare dintre cărţile pe care le-a citit, reuşeşte să ni le transmită, să ne facă să retrăim momente similare. Citind prefaţa şi primul capitol în care autorul descrie modul în care a fost absorbit de biblioteca proprie, de reuşita de a-şi organiza şi muta cărţile pe rafturi, mi-am amintit în mod viu şi cald fiecare încercare de-a mea (pe vremea când nu eram bibliotecar) de a-mi organiza şi eu cărţile din bibliotecă. Îmi creasem şi eu diferite sisteme de notare pe cotor şi opisuri în care să regăsesc mai uşor cărţile. Căldura amintirii o leg nu doar de cărţi ci mai ales de faptul că îi aveam alături pe cei dragi mie, era un efort colectiv (al întregii familii) şi o satisfacţie împărtăşită atunci când terminam. Obișnuiam, obișnuiesc de fapt, pentru că încă o fac, să mă uit cu mare plăcere la cărţile cuminţi din rafturi, la modul în care par să comunice între ele şi cu mine, prin minte trecându-mi instant poveştile citite doar privindu-le coperţile. Le poți regândi, le poți atribui noi valori adăugând fiecare emoție pe care conținutul lor ți le provoacă, fiecare trăire adevărată pe care o ai citindu-le. Un cuvânt, o frază, un nume comun, pot să lege povești, pot să îți deschidă noi orizonturi și o altă înțelegere a lecturii.

…pe timpul nopţii, când lămpile din bibliotecă sunt aprinse, lumea de afară dispare şi nu mai există decât acest spaţiu al cărţilor. (op.cit, p.18) … atmosfera se schimbă. Sunetele se estompează, vocea gândurilor prinde puteri. (op.cit. p. 19).

Alberto Manguel vorbește nu doar de biblioteci, nu doar de cărți, ci de ideea lor de continuitate, de permanență. Biblioteca din Alexandria a dispărut fizic, dar mitul ei în timp a crescut și i-am atribuit valori imense fără a ști ce comori ascundea de fapt. Despre achiziția de carte și importanța acesteia am reținut că în spatele unei biblioteci realizate, este una refuzată, una ale cărei posibilități nu s-au concretizat: din lipsă de spațiu, de bani, dintr-o subiectivitate a celui care achiziționa cărțile, din motive politice sau istorice concrete. În Biblioteca nopții se parcurge, într-un fel, istoria lumii, evoluția sau involuția umană, prin felul în care au fost concepute, dezvoltate, tratate, aranjate sau distruse bibliotecile. Dacă ești un om al cărții, dacă îți place istoria, dacă vrei să afli mai multe despre cultura și civilizația lumii, cât și despre istoria și dezvoltarea bibliotecilor, este o carte pentru tine! Este o carte deosebită, caldă, minunată, plină de informații utile, de povești de care nu am auzit până acum, așa că v-o recomand cu mare căldură.

Autorul, Alberto Manguel, este cetățean argentinian, canadian și francez, fiind un om care a trăit în multe alte locuri, a citit mult și a fost familiarizat cu diferite culturi. Deși s-a născut în Argentina, la Buenos Aires (în 1948), a crescut în Tel-Aviv, Israel, pentru că tatăl său a fost ambasador argentinian acolo. Așa se face că a vorbit în engleză și germană înainte de a vorbi spaniola, pe care a început s-o învețe abia la 7 ani, când s-au reîntors în Argentina. Una dintre cele mai importante amintiri ale sale este de pe vremea când avea 16 ani și, lucrând într-o librărie după ore, l-a cunoscut pe scriitorul Jorge Luis Borges. Acesta, aproape orb, avea nevoie de cineva care să-i citească. Manguel a făcut această plăcută și instructivă muncă, citindu-i lui Borges de câteva ori pe săptămână, timp de aproape patru ani (din 1964 în 1968). A fost un lucru benefic pentru amândoi, dar mai important pentru Manguel, căruia conversațiile avute cu scriitorul i-au influențat în mare măsură destinul. În 1967 a făcut un an de facultate, la care a renunțat pentru a lucra la o editură, care îi va deveni agent literar peste 20 de ani. Între anii 1970 și 1982 a fost jurnalist și editor, în aceste calități străbătând lumea, trăind în locuri și țări cum ar fi: Italia, Anglia, Franța, Tahiti. A scris, a fost recompensat cu numeroase premii pentru lucrările sale, a cunoscut oameni care l-au influențat sau împreună cu care a scris unele dintre operele sale (mă gândesc la Gianni Guadalupi la sugestia căruia și împreună cu care a scris The Dictionary of Imaginary Places). În 1982 s-a mutat în Canada, la Toronto, unde a locuit până în 2000. Din 2000 s-a mutat în Franța, în Poitou-Charentes, unde el și partenerul său au cumpărat și restaurat o biserică medievală în care a găsit locul potrivit pentru  impresionanta sale bibliotecă, de aproape 40000 de volume, despre a cărei aranjare și locație specială, scrie în Biblioteca Nopții.  Alberto Manguel este un scriitor remarcabil, de o vastă cultură și cu un bagaj de viață la fel de interesant. Este un om al cărților, un adevărat bibliotecar, sau ceea ce presupune acest termen. A scris numeroase alte cărți, din care biblioteca noastră deține pentru împrumut: Biblioteca nopții (2011), Istoria lecturii (2011), Jurnal de lectură : Un Don Juan al cărților (2012), Un cititor în pădurea din oglindă (2016), apărute toate la Editura Nemira.

P.S. Am fost curiasă cum arată biblioteca autorului și am găsit online poze, dar care sunt protejate de drepturile de autor. Tot ce pot să fac, este să vă îndrum să le vedeți, mai ales dacă citiți cartea, sau cărțile lui, ca să vă faceți o idee despre cum arată locul despre care scrie cu atâta drag. Și puteți să-l ascultați vorbind la o emisiune radio, despre cărțile lui preferate și despre autorii victorieni pe care îi apreciază.

Întrebarea bibliotecarului, la final: Ați citit vreuna dintre cărțile autorului? V-au plăcut? Cum v-ar fi lumea fără cărţi, fără biblioteci?

 
4 comentarii

Scris de pe 7 octombrie 2019 în Recomandări de lectură

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat: