…Să ucizi o pasăre cântătoare şi Go Set a Watchman, romanele scriitoarei Harper Lee – recomandări de lectură

Pe 14 iulie a avut loc, în Statele Unite ale Americii, lansarea cărţii Go Set a Watchman, a scriitoarei americane Harper Lee. Această carte, apărută la 55 de ani de la lansarea primului său roman, To Kill a Mockingbird / … Să ucizi o pasăre cântătoare a avut vânzări extraordinare. Vânzările au depăşit încă din prima zi atât recordul înregistrat de The Lost Symbol / Simbolul pierdut, cartea autorului Dan Brown, cât şi pe cel deţinut de trilogia erotică Fifty Shades / Cincizeci de umbre, scrisă de E. L. James (ceea ce nu poate decât să mă bucure). Editorii se aşteaptă ca, după primele săptămâni de vânzări, această carte să fie best-seller-ul anului 2015. Din ceea ce am citit despre carte, am înţeles că a fost scrisă anterior celei apărute în 1960, dar ca timp prezintă viaţa personajelor la douăzeci de ani după evenimentele din …Să ucizi o pasăre cântătoare. Cum a fost posibil acest lucru? La vremea când tânăra scriitoare a vrut să publice cartea, editorul ei, fascinat de fragmentele de amintiri ale micuţei Scout, i-a recomandat să scrie o carte din prisma copilului. Aşa a apărut noua carte ce ne spune povestea copilăriei lui Scout şi manuscrisul scris anterior a zăcut timp de 55 de ani într-o cutie de carton. Acum a ieşit la lumină. Aşteptăm cu nerăbdare să fie tradus şi la noi. Până atunci vă povestesc, şi în variantă video, despre romanul cunoscut de noi, studiat, apreciat şi rămas printre capodoperele literaturii, …Să ucizi o pasăre cântătoare, despre care am scris anterior mai amănunţit şi am comentat alături de voi AICI. Vă recomand cartea, dar şi filmul, pe care îl găsiţi spre împrumut în cadrul Secţiei de Artă şi Carte Franceză a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

 

Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare, de Umberto Eco – recomandare de lectură

Cartea despre care vreau să povestim astăzi este splendidă şi aici mă refer atât la prezentarea ei grafică, cât şi la conţinutul interesant, dens, plin de informaţii. Este vorba despre cartea lui Umberto Eco, Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare, apărută la Editura RAO, în 2014, în traducerea Oanei Sălişteanu. O carte într-o ediţie de lux, este una din cărţile pe care te bucuri să le priveşti, să le consulţi, să poţi să le ai în bibliotecă, pentru că este o carte ce alcătuieşte o hartă a acestor tărâmuri, o lucrare fundamentală care adună toate ideile importante, referinţele şi trimiterile făcute în cărţi sau în legende despre locuri mitice, ţinuturi misterioase sau obiecte pline de fascinaţie (cum ar fi Sfântul Graal). Le urmăreşte apariţia în scrieri antice, evoluţia şi reapariţia în cărţile moderne. Umberto Eco (născut pe 5 ianuarie 1932) este scriitor, filosof, semiotician italian, cunoscut mai ales pentru romanul Numele trandafirului. În cartea de faţă, (ca de altfel şi în Pendulul lui Foucault), ne dovedeşte ampla sa erudiţie, citând atât din clasici, cât şi din cercetătorii moderni spre a ne edifica privitor la posibila locaţie geografică a unor locuri legendare cum sunt Atlantida, Lemuria, Insulele Fericite, Ţinutul Hesperidelor, Eldorado, Insulele utopiilor, Tărâmurile reginei din Saba sau locul unde este ţinut Sfântul Graal. Unele din aceste locuri, cum sunt cele unde s-au aflat cele 7 minuni ale lumii antice, şi-au dovedit existenţa, pe altele însă le regăsim doar în imaginaţia fără margini a poeţilor şi scriitorilor. M-am afundat curioasă în această carte. Plecând de la ideea Pământului plat şi a hărţilor vechi desenate, în care lumea arată ca un disc, ca o tobă, ca o sferă sau ca o pară şi ajungând până la călătoria spre centrul pământului din imaginaţia lui Jules Verne, Umberto Eco trezeşte curiozităţi, ne inundă de informaţii, ne demonstrează cu citate din opera marilor clasici cele susţinute în lucrarea sa. În ultimul capitol al cărţii, Locurile ca subiect de roman şi adevărurile lor, afăm cât este adevăr şi cât ficţiune în romanele care ne-au plăcut. Am aflat că în unele locuri devenite faimoase prin romanele scriitorilor, această faimă a fost folosită spre a recrea şi a da viaţă poveştii imaginare. Un exemplu este Castelul D’If,  unde poate fi vizitată temniţa în care timp de 14 ani ar fi fost întemniţat Édmond Dantes (din romanul lui Alexandre Dumas, Contele de Monte Cristo). Aici iubitorii romanului pot să-şi satisfacă curiozitatea şi dorinţa de a atribui o locaţie reală unei poveşti imaginare. Aflăm cum arată în mod real subteranele Parisului pe unde Jean Valjean se presupune că îl salvează pe Marius, în romanul Mizerabilii a lui Victor Hugo. Umberto Eco îl menţionează şi pe Vlad Ţepeş, personajul real, care a prins proporţii fantastice sub numele Dracula în imaginaţia lui Bram Stoker.

Misterele rămân mistere, fascinaţia pentru acestea va dăinui peste vreme. Citind lucrarea alegem să parcurgem o călătorie care să ne poarte prin această lume plină de simboluri, de mistere, de posibilităţi şi să ne documentăm asupra posibilelor locuri geografice unde acestea ar putea exista. Vă recomand să căutaţi cartea lui Umberto Eco, Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare, care va apărea în curând pe rafturile bibliotecii noastre, să citiţi şi să aflaţi mai mult.

Întrebarea bibliotecarului la final: Ce alte cărţi scrise de Umberto Eco aţi citit? Vă interesează subiectul cărţii descrise? V-ar fi fost de folos o asemenea carte pentru o lucrare sau pentru propria curiozitate?

 

Povestea anticarului: Romanul unei obsesii, de Charlie Lovett – recomandare de lectură

Astăzi m-am gândit să vă prezint o noutate ce va ajunge în curând pe rafturile bibliotecii noastre, o carte pe care am îndrăgit-o repede şi care cred. că va place tuturor celor care iubesc cărţile şi literatura, pentru că este o carte ce reuşeşte să te plimbe prin biblioteci şi librării, reuşind să prezinte lumea misterioasă a cărţilor din rafturile acestora şi care îmbină tot acest mister, această lume minunată cu o poveste de dragoste ce pare să vină de peste timpuri. Este vorba despre cartea scriitorului american Charlie Lovett, The Bookman’s Tale / Povestea anticarului: romanul unei obsesii, apărută în româneşte la Editura RAO, în 2014. Cartea, care se bucură de o prezentare grafică extrem de reuşită, are şi o poveste extrem de captivantă încă de la primele pagini. Personajul principal, Peter Byerly, de profesie anticar, se află, la sfatul medicilor săi, în Ţara Galilor, unde, chiar în prima pagină aflăm, se obligă să intre într-o librărie Hay-on Wye (un anticariat). Lucru greu de făcut, cu toate că el fusese un mare iubitor de cărţi, librării şi biblioteci până cu nouă luni în urmă. Greutatea imensă vine de la asocierea pe care o face între aceste frumoase locuri şi iubita sa soţie, pe care o cunoscuse într-o bibliotecă şi de la a cărei moarte trecuseră acele nouă luni. Totuşi, se pare că Amanda, ca un înger sau o fantomă, îl însoţeşte dându-i încredere şi putere să treacă peste anxietate şi durere, apărându-i în faţă şi îndemnându-l să intre. Peter, ignorând fantasma, dar ascultându-i îndemnul – încearcă să se calmeze, să-şi invingă  panica şi intrând, pentru a regăsi pacea şi plăcerea de-odinioară, caută cu privirea un sprijin într-o carte familiară. Uitându-se pe rafturi zăreşte cartea Un studiu privind autenticitatea unor documente de Edmond Malone, pe care o recunoaşte:

Cunoştea această carte. Chiar dacă nu era o prietenă veche, era cu siguranţă o cunoştinţă, iar gândul de a-şi petrece câteva minute între copertele ei îl calmă (Charlie Lovett, Povestea anticarului: romanul unei obsesii, Editura Rao, 2014, p.7)

Cartea e veche de-o sută de ani, dar atunci când o deschide are surpriza ca între paginile ei să găsească o miniatură în acuarelă, la fel de veche ca şi cartea. Era portretul unei femei ce semăna izbitor de mult cu soţia lui, Amanda. La început şocat, apoi intrigat de şocanta asemănare – este hotărât să descopere cine a fost această femeie şi care poate fi legătura dintre vechea acuarelă pictată şi soţia sa născută în 1966. Mergând pe urmele acuarelei din epoca victoriană, descoperă încă un mister şi alte documente ce fac legătura cu William Shakespeare şi referiri la autenticitatea operelor sale. Într-o singură carte avem povestea a două mistere, suspans şi, în plus, o poveste de  dragoste. Pentru cei care iubesc opera lui William Shakespeare şi îşi doresc să vadă cine este adevăratul autor al acestora, sau pentru cei care iubesc o carte bine scrisă despre mistere ascunse în cărţi şi lumi demult apuse – vă recomand această carte. Este în acelaşi timp şi o carte ce aruncă o lumină aparte, deosebită asupra bibliotecilor, a lumii miraculoase a cărţilor, a muncii importante de conservator de carte şi a meseriei de anticar. Aduce şi un tribut celui ce depune o muncă obsesivă de căutare prin arhive şi biblioteci, pe urmele documentelor străvechi pentru descoperirea misterului ce ascunde adevărul de multe ori pierdut asupra operelor, a autorilor acestora şi ne arată cum afectează deţinătorii succesivi şi notele marginale, informaţia despre autorul unei cărţi.

Scriitorul american Charlie Lovett este născut în 1962, în oraşul Winston-Salem, Carolina de Nord (SUA), în familia unui profesor de literatură. Şi-a petrecut verile la ţară învăţând de mic copil să iubească lumea şi viaţa rurală. El însuşi pasionat colecţionar de cărţi rare şi un iubitor al literaturii, devine anticar odată ce o cunoaşte pe prima sa soţie, Stephanie, în 1984. Putem spune că Charlie Lovett se dezvăluie pe sine şi ceea ce-i este drag în acest roman, Povestea anticarului: romanul unei obsesii, cu care  reuşeşte să spargă frontierele şi să devină cunoscut internaţional şi tradus în multe limbi. Unul dintre prietenii săi spunea, referitor la neaşteptatul său succesul, că: „Este cunoscutul caz al omului caruia i-au trebuit doar douăzeci de ani pentru ca să devină un succes peste noapte” (traducere aproximativă a textului original: “It’s the old case of the man who takes twenty years to become an overnight success.”). Eu cred însă că ceea ce i-a adus succesul este – bineînţeles munca, dar şi faptul că a scris (aşa cum am vorbit anterior şi în cazul autoarei romanului Trandafiri, Leila Meacham) bazându-se pe lucruri trăite, subiecte cunoscute bine şi pe care le simte aproape, le are dragi. Autorul lucrează în prezent la două alte proiecte: First Impressions o continuare a primului său roman (în care îşi propune să facă lumină asupra operei lui Jane Austen, aşa cum a făcut pentru William Shakespeare în Povestea unui anticar) şi Lewis Carroll’s religious life (Viaţa religioasă a lui Lewis Carrol) – biografie.

 

Întrebarea bibliotecarului la final: Aţi citit cartea? Aţi auzit de ea? Ce părere aveţi despre succesul în literatura zilelor de azi? Cât contează talentul, cât munca, cât inspiraţia şi cât experienţa personală? Sunt cărţi moderne şi sunt cărţi fără vârstă – pe care le preferaţi?

 

Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetiţe din Cambodgia, de Loung Ung – recomandare de lectură

Cartea despre care vreau să vorbim astăzi este o carte sensibil şi frumos scrisă, o carte de memorii ale unei supravieţuitoare a regimului opresiv din Kampuchea Democrată (Cambodgia) pe nume – Loung Ung. Deja din titlu, Întâi l-au omorât pe tata, scriitoarea ne obişnuieşte cu gândul că vom fi martori la cele mai cutremurătoare momente din viaţa ei. Vorbim des despre literatura ce descrie lumi distopice, ce ecranizează filme după aceste cărţi, dar uităm că acele lumi create de fantezia autorilor, din păcate, se bazează şi pe fapte reale, pe lumi ce au existat sau încă mai există în lumea noastră de azi. Absurdul din Procesul lui Kafka sau lumea distopică din 1984 a lui Orwell păleşte prin comparaţie cu întâmplările adevărate, cu incredibila situaţie a unor oameni, a poveştii lor de viaţă într-un regim totalitarist. Dacă în cartea Jocul lui Ender, de Orson Scott Card, cea despre care am vorbit rândul trecut, autorul face o incursiune psihologică în viaţa unui copil care de la frageda vârstă de 6 ani este chinuit spre a se obţine maximul de performanţă, pentru a-l face cel mai bun soldat, comandant de oşti şi căruia, în final, i se aruncă povara de a fi distrugătorul unei întregi civilizaţii, aici, în cartea Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetiţe din Cambodgia, vorbim tot despre viaţa şi lumea unui copil. Autoarea, Loung Ung, îşi aminteşte cum la vârsta de 5 ani lumea i s-a fărâmiţat, cum părinţii i-au fost ucişi, a fost despărţită de fraţii ei care, la fel ca şi ea, au fost trimişi în taberele de muncă pentru orfani, unde au fost forţaţi să devină copii-soldat. Citind, am simţit durerea fetiţei, confuzia ei de mic copil, neînţelegerea pe care era firesc s-o aibă, resemnarea şi încăpăţânarea de-a supravieţui în orice condiţii. Dar m-am simţit cumva şi vinovată de-a nu fi ştiut, de-a nu fi făcut nimic pentru acele multe victime aşa zis „colaterale”, pentru acei mulţi morţi. Citind, simţeam nevoia de o pauză, dar reveneam din nou asupra cărţii. Ceea ce te face totuşi să citeşti mai departe este faptul că ştii că în urma foametei, în urma tuturor chinurilor suferite au fost şi oameni care au supravieţuit, Loung Ung fiind una dintre acei oameni. Este o carte pe care o recomand, chiar dacă, sau tocmai pentru că este una dintre cele care te marchează, care reuşeşte să te trezească şi să te facă să-ţi dai seama că multe dintre problemele care te apasă sunt relativ mici, prin comparaţie. Nu este o lectură uşoară, de seară, este o lectură care te mişcă până la lacrimi şi este dureros să vezi cât de răi pot fi oamenii, cât de răzbunători şi laşi pot fi ei, ce lipsă de civilizaţie şi omenie ascunde un regim totalitar, opresiv.

Despre regimul comunist din Cambodgia n-am ştiut prea multe. Ştiam că e război civil, că sunt lupte puternice şi că după ce regimul comunist a lui Pol Pot a fost înlăturat, trupele de gherilă au continuat atacurile, până pe la mijlocul anilor 1990. Că acest regim şi conducătorul său, Pol Pot, s-au bucurat de sprijinul regimului opresiv de la Bucureşti şi că Nicolae Ceauşescu a fost singurul lider comunist ce a vizitat Cambodgia, am aflat din prefaţa cărţii scrisă de Marius Oprea. Despre genocidul din Cambodgia am citit acum şi pe net, pentru că am încercat să am o viziune de ansamblu asupra perioadei cu care am rezonat puternic. Este incredibil să îţi omori un sfert din populaţia ţării. Se pare că în acei ani de teroare, oamenii, mai rău decât în romanele kafkiene, mai întunecat decât în lumea lui Orwell, au fost omorâţi din orice motiv: pentru că erau vietnamezi, pentru că erau intelectuali, pentru că erau credincioşi, pentru că purtau ochelari (ceea ce automat însemna că sunt intelectuali, că au bani). Khmerii roşii erau susţinuţi de ţăranii analfabeţi, iar Angkrarul (Organizaţia) susţinea că:

toţi cei care deţin maşini, aparatură electronică, ceasuri, televizoare – sunt cei care au promovat o adâncă inegalitate între clasa celor bogaţi şi a celor sărăci. […]Toate aparatele alea au fost importate din străinătate şi sunt deci contaminate. Tot ce e de import e ticălos pentru că ajută ţările străine să invadeze Cambodgia, nu numai cu lucrurile lor, ci şi cu cultura lor. (Loung Ung, Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetiţe din Cambodgia, Editura Corint, 2014, p. 92).

Cartea în sine este scrisă la persoana întâi şi toate întâmplările prin care trec, petrecute între anii 1975-1980, sunt privite prin ochii unui copil curios şi nedumerit căruia cei mari (părinţii sau fraţii) îi explică pe înţeles ce se schimbă în lume. Aflăm că tatăl, Ung Seng Im, s-a născut în 1931 în Tro Nouon, un sătuc din provincia Kampong Cham (central-orientală din Cambodgia), într-o familie înstărită de ţărani. Totuşi, a fost nevoit, după moartea tatălui său bun, să ia calea mănăstirii şi să se facă călugăr. Acolo fiind, a întâlnit-o pe Ay Choung de care s-a îndrăgostit şi pentru care a schimbat rasa de călugăr pe uniforma de poliţist. Este o poveste de dragoste ce pare desprinsă din romane. Şi dacă ar fi cu adevărat o poveste, s-ar fi încheiat cu „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Au fost fericiţi şi au avut 7 copii, familia autoarei fiind compusă din mama, tata şi şapte fraţi: fraţii Meng (18 ani), Khouy (16 ani), sora cea mai mare Keav (14 ani), fratele Kim (10 ani), sora Chou (8 ani), Loung (autoarea, 5 ani), sora Geak (3 ani). Fratele cel mare este cel mai iubit, al doilea frate este cel mai temut, iar sora cea mare este cea mai frumoasă. Fiecare este descris potrivit amintirii copilei şi toţi formează o familie fericită până în aprilie 1975.

În Cambodgia războiul civil şi-a pus amprenta pe destinele oamenilor. Câmpuri pline de oase, undeva la 20.000 de gropi comune se întind prin întreaga ţară, ceea ce după estimări situează numărul morţilor între 1.3 şi 1.7 milioane sau chiar peste 2 milioane de morţi şi asta, dintr-o populaţie de cca. 8 milioane câte erau în 1975 în Cambodgia. Oamenii au ucis cu ură, iar în inchisoarea S-21 din Phonm Penh, 15.000 de oameni, în special intelectuali, au fost torturaţi şi ucişi, existând doar 7 supravieţuitori care au trăit doar pentru că au fost ultimii şi a căzut regimul. Torţionarii au fost judecaţi, Dutch, comandantul închisorii S-21 primind undeva la 30 de ani de pedeapsă. Iar Pol Pot se pare că ar fi murit în patul lui, fiind condamnat la arest la domiciliu pe viaţă.

Pe undeva, Loung Ung în cartea sa – încearcă să explice comportamentul aberant al oamenilor, cumva scuzându-i pentru că au fost manipulaţi, povestind şi de unde a pornit această ură faţă de cei de la oraşe, a celor care o duceau mai bine – pentru că cei de la ţară, mai ales din regiunea de nord, erau incredibil de săraci şi le-a ajuns şi lor cuţitul la os, aşa că, precum o gloată fără minte, le-a fost uşor să se răzbune pe cei pe care îi considerau vinovaţi, unul dintre aceştia fiind şi Ung Seng Im. Dar la cum au evoluat lucrurile în Cambodgia, putem spune că khmerii roşii au găsit vinovaţi pe toţi cei care n-au fost ţărani (de preferinţă analfabeţi) şi săraci. Ce s-a întâmplat cu fericita familie Ung, cât timp au rezistat ei, câţi au murit, câţi au supravieţuit groaznicelor condiţii şi ce au învăţat copiii în taberele pentru copii-soldaţi, vă las să citiţi şi să aflaţi.

Pe această temă s-a realizat cel puţin un film despre care ştiu – The Killing Fields (Câmpiile morţii) (1984), care a primit 3 premii şi 4 nominalizări la Oscar, un premiu şi 5 nominalizări la Globul de Aur, 7 premii şi 3 nominalizări BAFTA. Filmul este bazat pe fapte reale, în regia lui Roland Joffé şi avându-i printre protagonişti pe Sam Waterston şi pe John Malkovics.

Întrebarea bibliotecarului de final: Ce ştiaţi despre regimul lui Pol Pot, despre războiul civil care s-a dus înainte şi după acea perioadă? Ce alte cărţi asemănătoare aţi citit? Am povestit doar despre literatura beletristică până acum, dar unde se clasează în preferinţele voastre jurnalele, scrierile memorialistice, scrierile non-beletristice? Aţi văzut filmul despre care am pomenit sau alte filme care s-au inspirat din tragicele evenimente ale Cambodgiei?