…Să ucizi o pasăre cântătoare şi Du-te şi pune un străjer, romanele scriitoarei Harper Lee – recomandări de lectură

Pe 14 iulie 2015 a avut loc, în Statele Unite ale Americii, lansarea cărţii Go Set a Watchman (Du-te şi pune un străjer) a scriitoarei americane Harper Lee (n. 28 aprilie 1926 – d. 19 februarie 2016). Această carte, apărută la 55 de ani de la lansarea primului său roman To Kill a Mockingbird / … Să ucizi o pasăre cântătoare, a avut vânzări extraordinare. Vânzările au depăşit încă din prima zi atât recordul înregistrat de The Lost Symbol / Simbolul pierdut, cartea autorului Dan Brown, cât şi pe cel deţinut de trilogia erotică Fifty Shades / Cincizeci de umbre, scrisă de E. L. James (ceea ce nu poate decât să mă bucure). Încă după primele săptămâni de vânzări se aştepta ca această carte să fie bestseller-ul anului 2015. S-a clasat cu mult înaintea altor producţii editoriale, pe locul doi fiind fiind unul dintre volumele seriei The Diary of a Wimpy Kid / Jurnalul unui puşti (a autorului Jeff Kinney) şi pe locul trei romanele lui E.L James. Din ceea ce am citit despre carte, am înţeles că a fost scrisă anterior celei apărute în 1960, dar ca timp prezintă viaţa personajelor la douăzeci de ani după evenimentele din …Să ucizi o pasăre cântătoare. Cum a fost posibil acest lucru? La vremea când tânăra scriitoare a vrut să publice cartea, editorul ei, fascinat de fragmentele de amintiri ale micuţei Scout, i-a recomandat să scrie o carte din prisma copilului. Aşa a apărut noua carte ce ne spune povestea copilăriei lui Scout şi manuscrisul scris anterior a zăcut timp de 55 de ani într-o cutie de carton. Acum a ieşit la lumină apărând şi la noi în traducerea Ariadnei Ponta, la Editura Polirom (Seria Biblioteca Polirom. Actual). Părerile despre carte sunt împărţite. Concluzia generală ar fi că acest roman nu s-ar ridica la nivelul primului publicat. Eu pot spune că şi mie mi-a plăcut mai mult candoarea, inocenţa cu care subiectul greu a fost tratat în To Kill a Mockingbird dar Du-te şi pune un străjer mi s-a părut o lectură interesantă, o completare a primei cărţi, cu o altă atitudine a omului, adult de această dată. Totuşi, aleg să vă povestesc tot despre romanul …Să ucizi o pasăre cântătoare şi în variantă video, după ce am scris anterior mai amănunţit şi am comentat alături de voi AICI.

Vă recomand cartea, dar şi filmul, pe care îl găsiţi spre împrumut în cadrul Secţiei de Artă şi Carte Franceză a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

 

Jane Eyre, de Charlotte Brontë – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Portrait of Charlotte Brontë (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, aşa cum s-a stabilit, povestim despre una din autoarele mele preferate, Charlotte Brontë (n. 21 aprilie 1816- d. 31 martie 1855), şi despre romanul ei cel mai cunoscut – Jane Eyre (publicat în 1847 şi dedicat scriitorului W.M. Thackeray). M-am bucurat când acest roman a câştigat în sondaj pentru că demult vroiam să scriu despre el. Este unul din romanele pe care ori de câte ori l-aş citi, cred aş face-o cu aceiaşi plăcere.

Autoarea, cea mai mare dintre surorile Brontë, a scris romanul sub pseudonimul literar Currer Bell (nume cu rezonanţă masculină, pentru că, la vremea respectivă, proza scrisă de femei era desconsiderată).

Romanul este o capodoperă a literaturii. Scris extrem de captivant, ne dezvăluie o poveste de neuitat, ce îmbină realitatea unei copilării nefericite cu romantismul unei poveşti de iubire profunde şi adevărate. Misterul învăluie povestea, o face mai interesantă, mai atractivă şi neaşteptată. Pe de altă parte, putem considera romanul şi o frescă a societăţii acelor vremuri, pentru că are la bază viaţa, experienţele personale ale Charlottei Brontë. Citind cartea, după ce-am citit şi studiat viaţa autoarei, mi-am dat seama că şi aceasta a rămas orfană, mama ei murind de cancer, pe când ea avea doar 5 ani. Tatăl lor a fost un om rece şi violent şi de aceea, precum eroina romanului său, atât ea, cât şi fraţii ei (Mary, Elizabeth, Emily, Anne şi Branwell), au fost încredinţaţi spre creştere surorii mamei sale, Elizabeth Branwell. Nu ştiu cât de apropiată a fost de această mătuşă sau de eventualii veri ai săi, dar mă gândesc că asemenea sentimente nu ar fi izvorât doar din imaginaţie.

Poveştile din viaţa autoarei se împletesc în carte. Ea reuşeşte s-o imortalizeze pe sora ei  Mary, cea care a inspirat personajul Helen Burns, prietena lui Jane de la Şcoala Lowood. Mary a trecut în nefiiinţă la vârsta fragedă de doar 11 ani, murind de tuberculoză, o boală ce făcea ravagii în acele timpuri. Recitind romanul, m-am cutremurat şi întristat din cauza faptelor mătuşii Reed şi verilor cei răi, a odiosului domn Brocklehurst, cât şi a condinţiilor improprii din Aşezământul Lowood, care seamănă într-un fel cu Dotheboys Hall, lugrubul loc unde Nicholas Nickleby (din romanul cu acelaşi titlu de Charles Dickens) ajunge profesor sub conducerea mizerabilului Wackford Squeers. Charlotte şi Emily Brontë au învăţat într-o asemenea şcoală, „Şcoala internat pentru fiicele de preoţi de la Cowan Bridge„, unde au suferit de foame, au trăit în condiţii mizere, insalubre şi acest fapt le-a marcat întreaga viaţă.

Romanul se împarte în trei părţi, cu patru locaţii distincte. Descrierea copilăriei lui Jane, chiar dacă începe alături de verii şi mătuşa Reed (în Gateshead), este axată mai mult pe traiul la Şcoala Lowood. Perioada cea mai frumoasă, misterioasă şi plină de sentimente aprinse şi uneori controversate o trăieşte după ce părăseşte şcoala şi se angajează ca guvernantă a micuţei Adela Varens, la Thornfield, proprietatea domnului Edward Fairfax Rochester. Dezamăgirea ce urmează descoperirii misterului conacului Thornfield o face să fugă şi o duce departe, obosită, bolnavă, în apropiere de Moor Manor (în traducere Casa Mlaştinii), în localitatea Morton. Acolo o găsesc şi îngrijesc fraţii Rivers (Mary, Diana şi St. John). Ce este interesant e că peste tot, cu toată suferinţa personajului, există o lumină, o speranţă, există mai mulţi „îngeri” care fac ca experienţele teribile să poată fi trecute mai uşor, care o salvează când este nevoie. În casa mătuşii, deşi este dezavantajată, pedepsită şi foarte prost tratată de rudele ei, o are pe Bessie, cea care, seara îi citeşte poveşti. La Lowood, pe lângă Helen Burns, care îi este prietenă bună de la început, există buna domnişoară Temple, care îi devine exemplu. Iar la Thornfield, doamna Fairfax o tratează cu bunătate şi respect, Adela este ataşată de ea, iar Edward o tratează ca pe o egală (noţiune nouă, de-a dreptul revoluţionară pentru acele vremuri – nu doar privind relaţia dintre bărbaţi şi femei, cât, mai ales între aparţinătorii a două clase sociale diferite). La Morton, Mary şi Diana o tratează cu milă, o salvează şi împart cu ea puţinul lor, iar St. John îi oferă o alternativă raţională de viaţă.

Mi-a plăcut mult Jane Eyre, atât romanul cât şi reuşita întrupare a unei femei puternice, care a supravieţuit unor traume deosebite şi care este capabilă de puternică pasiune, de revoltă, de încăpăţânare cu tot exteriorul paşnic, aparent extrem de raţional. Povestea este captivantă, antrenantă, un roman al devenirii, al iubirii, fiind în acelaşi timp o critică adusă societăţii atât pentru condiţiile de viaţă din acele „Aşezăminte”, cât şi pentru situaţia femeii acelei vremi, care, dacă nu avea bani sau nu era căsătorită (subiect asupra căruia stăruie Jane Austen şi în Mândrie şi prejudecată), era limitată la meserii cum ar fi cele foarte prost plătite de profesoară sau cele „invizibile” de guvernantă.

Spuneam că romanul se bazează pe experienţele de viaţă ale autoarei, meseria de guvernantă fiind una pe care a fost nevoită s-o facă între 1839-1841. Gândindu-mă la atitudinea prietenilor nobili ai domnului Rochester faţă de guvernante, discuţiile purtate la conacul Thornfield de mame şi fiicele lor (printre care cele mai acide sunt cele ale lui Blanche şi ale mamei sale) mă gândesc că, la aşa ceva, autoarea a fost martoră, a auzit, şi a suferit de-a lungul carierei sale de guvernantă. Copiii erau şi ei, având exemplul părinţilor lor, de mici neascultători şi desconsiderau bietele femei care încercau să-i înveţe. Un roman realist, ancorat în realitatea vieţii acelor vremuri, dar care în acelaşi timp, oferă şi una din cele mai romantice poveşti de dragoste.

Având toate ingredientele succesului, nu-i de mirare că acest roman a fost de nenumărate ori ecranizat. Am văzut mai multe ecranizări şi mi-au plăcut toate, deşi nici una dintre acestea nu a reuşit, pentru mine, să egaleze frumuseţea cărţii. Totuşi, fiecare regizor a accentuat una sau alta din părţi, în aşa fel încât dacă le vezi îţi poţi imagina mai bine perioada victoriană din Anglia, situaţia acelor aşezăminte şcolare şi tragismul situaţiei eroinei principale. Povestea de iubire a fost şi ea, diferit tratată. Mulţi actori celebri au ales să interpreteze rolul Domnului Rochester – de la Orson Wells  (1944), Charlton Heston, la Timothy Dalton (1983) sau William Hurt (1996),  fiecare s-a străduit să întruchipeze cât mai reuşit acest personaj. O bună figură face şi Toby Spencer în ecranizarea realizată de BBC în 2006, film pe care biblioteca noatră îl deţine pentru împrumut. Cea mai recentă ecranizare este cea din 2011, unde rolul este interpretat de Michael Fassbender, un actor versatil, care dovedeşte că poate trece cu uşurinţă de la roluri cum a fost cel al nazistului din Inglorious Basterds, la ceva clasic, sensibil şi solicitant, cum este acest personaj. Nu ştiu care actor mi-a plăcut mai mult. Poate, Orson Wells m-a impresionat cel mai tare şi cred că şi fizic este cel mai apropiat faţă de descrierea personajului din carte.

Viaţa n-a fost foarte darnică cu fraţii Brontë, pentru că atât Emily, Anne (despre care lumea a auzit mai degrabă, datorită scrierilor lor) cât şi fratele lor Branwell sau surorile Mary şi Elizabeth (care au murit în copilărie, de tuberculoză) au murit de tineri. Singura care a atins maturitatea şi s-a bucurat de împlinirea unei iubiri şi reuşita unei căsătorii a fost Charlotte. S-a căsătorit cu reverendul Arthur Bell Nicholls, vicarul tatălui ei, în iunie 1854. Totuşi această iubire s-a frânt brusc, după puţin timp, când Charlotte a murit, la naştere. O viaţă stinsă devreme, dar atinsă de geniu. Citind, îi eram recunoscătoare Charlottei Brontë că a reuşit să scrie  acest roman. Îmi plac toate cărţile ei, care sunt reuşite mai ales pentru că fiecare dintre ele are la bază inspiraţia propriei vieţi şi aşa cum toţi ştim, când scrii despre ceva care îţi este familiar, care te afectează, care ţi-a trezit sentimente, nu poţi scrie decât foarte bine, iar un scriitor de talent, aşa cum a fost Charlotte Brontë, a reuşit să facă ca viaţa personală să rămână undeva într-un colţ palidă, dar romanele ei au prins strălucire, viaţă, optimism şi oferă unele din cele mai frumoase poveşti ale literaturii engleze, păstrând-o astfel şi pe ea vie în mintea noastră.

Sunt nerăbdătoare să aud voi ce părere aveţi despre această minunată carte, despre Charlotte Brontë, despre filmele care au ecranizat cartea. Sunt de asemenea curioasă ce alte cărţi ale autoarei engleze aţi citit, v-au plăcut. Vă invit să povestim despre toate acestea. De asemenea, dacă aţi scris şi voi, pe blogurile voastre despre acest roman, sau despre scriitoare, vă rog să vă lasaţi link-urile de trimitere în comentarii, mai jos.

 

 

Iubirea şi sacrificiul în „Mizerabilii” de Victor Hugo

Mă gândesc că sunt nenumărate cărţi în care sacrificiul personal şi iubirea părintească sunt tema şi punctul central al cărţii. Unul dintre cele care îmi vin acum în minte este şi „Sorrel şi fiul” al autorului englez Warwick Deeping, o impresionantă poveste a unui tată care trudeşte toată viaţa pentru a-i asigura cele necesare fiului său. Totuşi, dintre toate acele cărţi ce ilustrează aceste sentimente puternice am ales să vă recomand astăzi „Mizerabilii” / „A nyomorultak” de Victor Hugo.

Victor Hugo

Am ales-o şi pentru că eu cred că, de ar fi să citeşti o singură carte, poate că ar fi bine să o citeşti pe aceasta. Romanul este vast, povestea impresionantă, personajele foarte multe şi foarte bine realizate – într-un cuvânt, o capodoperă. Dar nu este doar cea mai bună operă a lui Victor Hugo, este şi una dintre capodoperele umanităţii. Cât despre gen – depinde de gustul fiecăruia pentru că putem spune că este roman-frescă, roman de aventuri, roman de dragoste, roman social. A fost scris de Victor Hugo cu mari întreruperi, început în 1845 şi terminat în 1862, influenţat fiind de toate întâmplările petrecute în decursul atâtor ani.

Pornind de la iubirea pentru aproape, compasiunea pentru om, arătată de episcopul Bienvenu când la uşa lui ajunge evadatul Jean Valjean, în roman iubirea atinge toate aspectele ei. Este amintită iubirea de o vară a lui Fantine, al cărui fruct este o fetiţă – Cosette. Pentru a-şi creşte copilul şi a-i oferi o viaţă mai bună, ea se sacrifică şi îşi înstrăinează copilul pe care îl iubeşte nespus. Pentru a-i trimite bani ajunge pe străzi prostituându-se. Iubirea poate lua forme diferite, iar Jean Valjean, probabil, o iubeşte pe Fantine, chiar dacă autorul nu specifică asta în carte. În schimb, filmul din 1998 ,care ecranizează această carte, sugerează această iubire. Jean Valjean, devenit Domnul Madeleine şi ajuns primar, este singurul care o ajută, deşi ajutorul este venit prea târziu. Tot ceea ce poate face pentru Fantine este să-i găsească fetiţa şi să o crească. O găseşte muncită şi înfrigurată, deşi este un copil mic. Odată ce Cosette este salvată din mâna rapace a familiei Thenardier, Jean Valjean are grijă de ea. Este pe fugă şi urmărit de inspectorul Javert, care îl recunoaşte ca fost ocnaş. Cu toate astea, îşi riscă libertatea pentru a-i oferi Cosettei o viaţă cât mai bună în Paris. Prin tot ceea ce face pentru fată dovedeşte cât de mare este iubirea lui pentru ea şi cât de altruistă. Pentru ca ea să fie fericită îl salvează pe Marius, chiar dacă ştie că astfel o va pierde. Faţa romantică a iubirii o putem vedea prin ochii lui Cosette şi ai lui Marius. Iubirea de patrie, de libertate este aspectată prin lupta studenţilor pe baricade şi sacrificiul lui Gavroche, devenit un simbol al acesteia.

Ce pot spune despre Mizerabilii? Cum să o prezint destul de bine şi interesant precum merită? Mi-am dat seama că deşi vorbim de o carte – în fapt este vorba de o lume. Este lumea creată de Victor Hugo în exilul său autoimpus. Este vorba despre soarta unui om, despre destinul său aparte şi felul în care a ales să-şi trăiască viaţa, onorând memoria unui om bun – episcopul Bienvenu, ajutând un oraş întreg cât timp a fost primar, crescând o fată şi făcând numai bine. În acelaşi timp este însă şi o frescă a societăţii din vremea respectivă. Sunt suprinşi oamenii de rând, unii cumsecade, alţii ticăloşi sau tineri visători şi idealişti. Revoluţia descrisă în carte, a avut loc, cu adevărat în Franţa între 5 iunie şi 6 iunie 1832, şi a fost condusă de către studenţii din Paris, împotriva Regelui Louis-Philip I, într-o încercare de a instaura Republica. Sacrificiul lor n-a fost uitat şi imortalizarea lor în această fenomenală carte îi face pe participanţi nemuritori. Omenirea este animată de sentimente, bani sau idealuri iar Justiţia poate fi oarbă şi fără sentimente, aşa se explică de ce un om doar pentru furtul unei pâini face 19 ani de închisoare grea. Javert este reprezentantul acestei Justiţii şi pune în aplicare legea. În cazul lui Jean Valjean el vede un evadat. Ocnaşul urmărit ajunge să-i salveze viaţa şi atunci, între ceea ce slujeşte şi ceea ce consideră că este drept, apare un conflict. Într-un final acţionează precum crede că este drept, dar în acelaşi timp se condamnă la moarte pentru nerespectarea legii. Este interesantă această unică raţiune de a exista a lui Javert – de a respecta şi aplica legea.

Romanul a avut de-a lungul timpului 16 ecranizări diferite. Nu le-am văzut pe toate. Dar am văzut multe din ele. Actori diferiţi şi-au încercat talentul făurind rolul greu al lui Jean Valjean. L-am văzut pe Jean Gabin în acest rol, în ecranizarea din 1958, unde Bourvil a fost un excelent Thenardier.  Iar în 1982 Lino Ventura a fost Jean Valjean. Ecranizare din 1995 a acestei cărţi a fost transpusă de regizorul Claude Lelouch în timpul celui de-al doilea război mondial. Aici Jean Valjean a fost interpretat de Jean-Paul Belmondo. Ecranizarea din 1998 l-a avut  pe Liam Neeson în rolul lui Jean Valjean şi Uma Thurman a jucat rolul lui Fantine.  Una dintre cele mai bune ecranizări a fost miniseria realizată în 2000, care îl are în rolul principal pe Gérard Depardieu, iar inspectorul Javert este interpretat de John Malkovich. Se pare că o altă eranizare va apărea anul acesta, în decembrie 2012. Ecranizarea aceasta, în regia lui Tom Hooper (Oscar pentru King’s Speach / Discursul regelui) avându-i pe Hugh Jackman, Russell Crowe şi Anne Hathaway în rolurile principale, este un musical şi promite să fie unul din cele mai bune filme ale acestui an.  Sunt multe ecranizări şi n-are rost să le scriu pe toate, au fost unele bune, altele mai bune, dar nici una până acum n-a putut egala cartea. De fapt filmele cu greu pot să se apropie de valoarea unei cărţi când aceasta este foarte bună. Recomandarea mea poate să nu fie atât de bună pe cât merită această carte, totuşi eu vă recomand cu căldură să o citiţi, dacă încă n-aţi făcut-o.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mă aştept să-i citiţi şi pe: LaFeeBlanche, AnzhelaMovies, Laura Meleacă – Cinemateca Trisk, ChGabriela’s Blog, Colţu’ cu muzică, Convieţuire, Cu capul în nori, Cronicile unui psihoterapeut, Luna pătrată, Fructiza – Carte şi film, Iulia Radu, Some Words, Stefania’s Blog, Teo Negură, Almanahe