Din nou despre Jocuri! De data asta nu e distopie 😊! Am început ieri o carte captivantă. Mi s-a părut greu de pus jos şi am şi terminat-o rapid. Este vorba de Jocurile moştenirii / The inheritance games, a autoarei Jennifer Lynn Barnes (apărută în 2022 la Storia Books, în traducerea Alinei Marc Ciulacu).
Cred că tuturor le place povestea Cenuşăresei poate şi din cauză că este atrăgătoare ideea de-a reuşi să scapi dintr-o situaţie nefericită, o viaţă plină de greutăţi şi să ajungi nu doar iubită ci şi bogată dintr-o dată. Jennifer Barnes reuşeşte în cartea eisă facă extrem de atractivă povestea lui Avery Grambs, o fată orfană, săracă dar deşteaptă şi harnică, o elevă de nota 10 care munceşte pentru a supravieţui şi care te duce cu gândul la Cenuşăreasa cu atât mai mult cu cât ca prin farmec ea se trezeşte dintr-o dată că … moşteneşte o foarte avere imensă de la un străin.
Soarta i se schimbă radical când Tobias Hawthorne moare şi îi lasă uriaşa avere. Nu sunt spoiler pentru că aceste amănunte le aflăm din primele pagini ale cărţii. Ceea ce este foarte interesant este conflictul pe care îl întrevezi pentru că bătrânul îşi dezmoşteneşte familia şi are grijă ca avocaţii şi servitorii lui să fie bine recompensaţi pentru a avea grijă şi a o proteja pe moştenitoarea venită de nicăieri. Avery nu-l cunoaşte pe binefăcătorul ei şi nici nu ştie motivul pentru care a fost aleasă pentru a-l moşteni. Familia nu crede că este inocentă şi tensiunea dintre ei creşte. Din păcate pentru Avery, ea trebuie să convieţuiască cu familia dezmoştenită, cu cele două fiice şi cei patru nepoţi ale lui Tobias Hawthorne. Nepoţii sunt irezistibili de frumoşi dar şi periculoşi pentru Avery fiindcă au crescut având siguranţa că vor moşteni miliarde şi acum au pierdut totul. Dacă toţi ceilalţi au pierdut doar bani, Grayson Hawthorne, unul dintre nepoţi care era considerat de toţi moştenitorul prezumtiv al bunicului său, a pierdut şi puterea, funcţia de conducător al întregului conglomerat. El este mai mult decât suspicios şi crede cu tărie că fata este o escroacă, drept urmare o şi tratează ca atare. Dar Jameson, cel mai mare dintre nepoţi, o vede ca pe o mare provocare, ultima ghicitoare de rezolvat a bunicului lor. Pe Avery o pândeşte pericolul la tot pasul şi de aceea este nevoită să intre în joc pentru a descoperi care sunt motivele din spatele moştenirii pentru a putea rămâne în viaţă.
Barnes este o maestră a puzzle-urilor şi a răsturnărilor de situaţie. Nimic nu m-a încântat anul acesta atât de tare ca Jocurile moştenirii. (E. Lockhart, autoarea romanului Mincinoşii)
Cartea este scrisă într-un stil alert, fluid, cu rapide schimbări de situaţie care te surprind şi te ţin captivat, făcându-te să dai grăbit pagină după pagină. Este atrăgătoare povestea, dar şi felul în care relaţionează personajele între ele. Iar Avery este amuzantă, spirituală, ironică, replicile ei înţepătoare atingându-i din plin pe nemulţumiţii familiei. Ca în toate romanele bune este şi o poveste de dragoste interzisă… Dar despre asta şi despre alte secrete de familie puteţi afla doar dacă veţi citi cartea. Nu vreau decât atât să vă spun: O să se termine total neaşteptat, o adevărată bombă şi se continuă cu următoarea carte din serie: Moştenirea Hawthorne (apărută în 2022 la Storia Books în aceeaşi traducere).
Abia aştept să citesc următoarea carte! Chiar dacă este scrisă pentru adolescenţi (colecţia Young adult), seria scrisă de Jennifer Lynn Barnes este perfectă pentru orice cititor în căutare de suspans, mister, căutări de comori sau poveşti de dragoste. V-o recomand cu mare căldură!
Jennifer Lynn Barnes este autoarea mai multor romane de succes pentru adolescenţi, devenite bestseller New York Times, printre care Little White Lies, Deadly Little Scandals, The Lovely and the Lost, precum şi a seriei The Naturals. Jen este totodată bursieră Fullbright, deţinând o diplomă de studii aprofundate în psihologie, psihiatrie şi ştiinţe cognitive. Şi-a obţinut doctoratul în 2012, la Universitatea Yale, iar în prezent este profesoară de psihologie şi scriere profesională la Universitatea Oklahoma. O puteţi găsi online la www.jenniferlynnbarnes.com şi pe Twitter: @jenlynnbarnes (prezentarea autoarei realizată de Storia Books pe coperta 2 a cărţii).
Întrebarile de final a bibliotecarului: Ce alte asemenea cărţi aţi citit şi aţi putea să-mi recomandaţi? Care este genul vostru preferat de lectură? Aţi citit vreuna dintre cărţile scrise de Jennifer Barnes? Dacă aţi citit, v-au plăcut?
Azi am citit o carte captivantă şi vreau să v-o recomand şi vouă! Este vorba despre cartea scriitoarei americane Kimberly Brubaker Bradley, Războiul care mi-a salvat viaţa (The War That Saved My Life), apărută în traducerea Iuliei Arsintescu, la Editura Arthur, în 2016. Această carte se continuă cu Războiul care m-a învăţat să trăiesc, (apărută în 2020) ambele fiind disponibile şi la noi în bibliotecă.
Titlul m-a făcut curioasă tocmai pentru că a dat o conotaţie pozitivă războiului care, în general, curmă vieţi, distruge şi schimbă destine într-un mod cât se poate de crud. Aşa că am citit prima pagină, neştiind la ce război se referă sau dacă e vorba într-adevăr de un război. Cartea este scrisă într-un mod curgător, antrenant, care te fură. Din primele pagini am constatat că acţiunea începe în Londra, în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar protagonista cărţii este o copilă pe nume Ada (Smith). Cum se vede lumea prin ochii de copil? Dar dacă eşti un copil suferind de un handicap? Şi cum ar fi dacă mama, acea fiinţă care ar trebui să te apere şi să te protejeze, ţi-ar fi cel mai mare duşman, te-ar abuza şi te-ar umili pentru că eşti „oloagă”? Ce ar face oricine dacă ar trăi în asemenea condiţii? Te întrebi de câtă putere poate da dovadă cineva care, sechestrată fiind de când se ştie (probabil 9-10 ani), într-o cameră mică dintr-un apartament sordid din Londra, nefiind învăţată să meargă, neavând măcar nişte cârje care să-i fie de ajutor, este cu toate astea cea care are grjiă de frăţiorul ei şi care pregăteşte ceaiul şi micul dejun mamei sale. Fratele ei mai mic este singura ei bucurie, deşi el are libertatea care ei îi lipseşte. Pe măsură ce el creşte, gândindu-se la viitor, Ada conştientizează că este imperios necesar să înveţe să meargă, chiar dacă asta înseamnă chin, durere şi iar durere.
Pentru Ada, zvonurile de război nu însemnau nimic, până când fratele său a venit acasă de la şcoală şi a spus că toţi copiii vor fi evacuaţi din Londra, pentru a fi protejaţi în caz de atac aerian. Din istorie ştim că în 1939, după invadarea Poloniei, Regatul Unit declară război Germaniei naziste. Dar nu ştiam că odată cu declaraţia de război, statul s-a preocupat de punerea la adăpost a copiilor, organizând o reţea de ajutor în oraşele şi comunele aflate la distanţă de Londra. Copiii trebuiau să ajungă la şcoală, să plece de acolo cu autobuzele la gară şi de acolo cu trenul, fiind însoţiţi doar de profesorii lor. Aflând asta, fata începe să tragă nădejde că va scăpa de acasă, dar mama ei nu vrea să o lase să plece şi pe ea, ci doar pe Jamie, fratele ei. La gândul că va fi despărţită de fratele ei, singurul ei gând este să plece fără ca mama lor să ştie. De-a dreptul evadează din casă, forţându-se, în ciuda durerii, să se ţină pe picioare. Piciorul ei sucit de la gleznă o face să meargă cu greu şi mai, mai să cadă, când întâlneşte un copil căruia îi făcea cu mâna de sus de la geam. Acesta credea, ca toată lumea, de altfel, că fata este handicapată mintal, aşa cum se plângea de ea mama ei. Odată ce se lămureşte situaţia, el este cel care o ajută să ajungă cu bine la gară. Adăpostită în tren, fiecare nouă informaţie, clădire, copac, animal şi fir de iarbă îi oferă copilei momente de uimire, pentru că orizontul ei se limitase la străduţa înghesuită, caldarâmul pietruit şi cei câţiva oameni ce străbăteau strada. Când, din goana trenului, vede o tânără călărind, îşi doreşte din tot sufletul să poată face şi ea aşa ceva. Se simte liberă, deşi ştie că starea asta nu e permanentă şi se teme încă de furia mamei sale şi că vor ajunge înapoi la ea.
Ajunşi la destinaţie, toţi sunt aduşi grămadă şi de acolo locuitorii îşi aleg după preferinţe copiii pe care să-i cazeze. Ada şi Jamie nu sunt doriţi şi nici aleşi de nimeni. Sunt murdari, nepieptănaţi, ea e handicapată şi par să nu fie în toate minţile pentru că nu înţeleg tot ceea ce aud. De unde să ştii cuvinte dacă n-ai fost învăţat? Dacă nu s-a vorbit cu tine? Ce poţi să faci? Doamna care se ocupă cu repartizarea evacuaţilor nu se lasă şi o forţează pe Susan Smith, una dintre locuitoarele satului, să îi primească la ea. Aceasta e o femeie singură, suferindă de pe urma morţii prietenei sale, ce declară că nu şi-a dorit copii niciodată şi că nu ştie să se îngrijească de ei. Să fie o nouă încercare pentru Ada? Să fie o nouă respingere? Nu îndrăzneşte să se apropie de femeia care încearcă să le ofere tot confortul, chiar dacă nu i-a ales, chiar dacă a fost obligată să-i primească. Războiul le oferă o nouă casă, o nouă lume şi viaţă. Sunt raţionalizări de hrană, dar adevărul e că tot mai bine ajung să mănânce în străini decât vreodată acasă la mama lor. Cartea reuşeşte în cuvinte simple să prezinte nişte probleme grave, să deschidă uşi şi să schimbe lumi, pentru că războiul care se desfăşoară la scară mondială pentru Ada înseamnă şi un război cu mama ei, cu sine, cu problemele pe care le înfruntă curajos şi undeva există speranţa unei victorii, o libertate ce trebuie câştigată. Eu vă recomand această carte dedicată tinerilor de 12-14 ani, dar care poate fi citită cu mare plăcere şi interes la orice vârstă, fiind cu atât mai profund înţeleasă. Eu am citit-o într-o singură zi şi am fost nerăbdătoare să văd finalul, pe care nu vreau să vi-l deconspir. Vă invit să citiţi şi continuarea cărţii, Războiul care m-a învăţat să trăiesc, care este la fel de antrenantă, la fel de uşor de citit şi la fel de interesantă.
Am citit şi am şi scris despre cărţi în care felul inocent al copiilor de-a privi lucrurile şi sentimentele trăite de aceştia ne-au prezentat într-un alt fel o lume sau moment istoric despre care am învăţat sau am privit în documentare şi filme. Am văzut cum era percepută societatea americană şi problemele rasiale prin ochii copilului în Să ucizi o pasăre cântătoare iar despre genocidul din Cambodgia în vremea khmerilor roşii, am citit în Întâi l-au omorât pe tata. Dacă mă gândesc la cărţile a căror acţiune se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt multe cele care m-au întristat, care mi-au rămas la suflet, mi-au plăcut sau m-au antrenat în tot felul de acţiuni. Sunt câteva care ating suflete şi aici pot să dau câteva exemple care îmi vin acum în minte: Jurnalul Annei Frank, Băiatul cu pijamale în dungi, Hoţul de cărţi, toate acestea fiind în marea lor majoritate şi ecranizate. Fiecare dintre ele te face să vezi cu alţi ochi războiul, să înţelegi ce greu e să ai o copilărie în asemenea vremuri. Această carte oferă o altă perspectivă, salvarea unei vieţi chinuite se datorează tocmai războiului.
Scriitoarea americană Kimberly Brubaker Bradley s-a născut în Fort Wayne, Indiana, în 1967. Ea însăşi se declară o mare iubitoare de lectură, din câte spune pe blogul său, ea era genul de copil care prefera să îşi petreacă pauzele povestind cu bibliotecara şcolii (eu întotdeauna am îndrăgit acest gen de copii). Nu s-a gândit niciodată să devină scriitoare, pasiunea ei fiind chimia şi a intrat la facultate la medicină, la care a renunţat la doar 6 saptămâni de la începerea cursurilor. Primul ei roman s-a „născut” în 1998 şi până în prezent a mai scris alte 16, ultimul fiind o continuare a acestui roman The War that I Won (Războiul care m-a învăţat să trăiesc) şi care a devenit imediat un bestseller. Pentru Războiul care mi-a salvat viaţa, autoarea a câştigat în 2016 Newbery Honor Medal şi a fost pe locul 1 pe lista New York Time Bestseller.
Am avut plăcerea să găsesc şi o recenzie pe care Amalia, o tânără din Bacău, a scris-o acestei cărţi, M-a bucurat faptul că am descoperit încă un copil ce citeşte şi scrie frumos despre cărţi, dar şi pentru că în cuvinte simple şi o descriere scurtă a ştiut să surprindă esenţa cărţii şi să-i ofere prospeţimea proprie vârstei. Totodată am descoperit şi site-ul Roata Mare care are o secţiune dedicată special tinerilor cititori şi unde cărţile pentru tineret sunt recenzate chiar de aceştia. Felicitări realizatorilor!
Întrebările de final ale bibliotecarului: Ce părere aveţi? Aţi citit cartea? Deşi este o operă de ficţiune, despre astfel de vieţi chinuite, abuzuri asupra copiilor sau a femeilor auzim mereu la ştiri. Legislaţia are mari lacune din acest punct de vedere. Cum credeţi că ar putea fi prevenite sau remediate astfel de cazuri? Aştept cu nerăbdare părerile voastre!
Azi vreau să povestim despre un autor care mi-a plăcut mereu, chiar şi atunci când nu ştiam nimic despre viaţa sa sau despre impactul pe care l-au avut scrierile sale. Archibald Joseph Cronin a fost un medic şi scriitor scoţian. S-a născut pe 19.07.1896 în Cardcross, Dunbartonshire, Scoţia, Marea Britanie şi a murit la vârsta de 84 de ani, pe 06.01.1981 în Montreux, Elveţia. Anul acesta s-au împlinit 125 de ani de la naşterea şi 40 de ani de la moartea scriitorului.
Am citit multe dintre romanele sale, dar abia recent am aflat mai multe despre viaţa sa. Faptul că a fost medic am ştiut, dar nu ştiam că a plecat voluntar în Primul Război Mondial, fiind chirurg în marina regală britanică. Reîntors din război şi-a continuat studiile medicale efectuându-şi stagiul de practică în Ţara Galilor între 1921 şi 1924. În 1924 a fost numit inspector medical pentru minele din Marea Britanie. În această capacitate a investigat bolile profesionale din această ramură a industriei şi a făcut un studiu privitor la corelaţia dintre praful de cărbune inhalat şi bolile de plămâni, studiu care a fost publicat în anii următori. În 1926 şi-a deschis un cabinet în Londra, dar din pricina problemelor de sănătate a fost nevoit să renunţe şi atunci a început să scrie. Primul său roman a fost Hatter’s Castle (1931) / Castelul pălărierului / A kalapkirály, care a avut un succes rapid şi a fost ecranizat în 1941. M-a impresionat cartea iar personajul principal, James Brodie, este unul dintre acele personaje teribile pe care nu le poţi uita. Obsesia lui privitoare la posibilitatea naşterii sale nobiliare îi terorizează şi distruge familia.
Mi-a rămas în minte şi romanul Sub stele, care urmăreşte viaţa grea a locuitorilor dintr-o localitate minieră. Cred că dintre toate cele pe care le-am citit, acesta este cel mai apăsător, mai întunecat şi uneori fără speranţă. Este firesc ca operele lui să fie uneori apăsătoare pentru că el a fost un reprezentant al curentului realist în literatură. La fel ca alţi scritori realişti (Charles Dickens, Emile Zola, Liviu Rebreanu) a reuşit să creeze fresce ale epocii sale prin romanele sale. Opera lui este puternică prin stilul narativ atractiv şi cursiv, prin atenţia la detalii şi prin îmbinarea reuşită a realităţii dure cu povestea ficţională.
Romanul care m-a făcut să încep să-l citesc pe Cronin este: The Citadel (apărut în 1937) / Citadela / Réztábla a kapu alatt, un roman în care regăsim problemele locuitorilor din oraşele miniere a acelei perioade, a bolilor cu care minierii se confruntau, dar şi despre incapacitatea sistemului medical şi incompetenţa medicilor. Sub formă literară, Cronin a reuşit să transpună într-o formă atractivă şi interesantă pentru marele public problemele întâlnite pe vremea când era inspector medical. Prin publicarea acestui roman şi-a făcut mulţi inamici printre colegii de breaslă. S-a format şi un grup de specialişti (medici) care au depus un efort considerabil în vederea interzicerii cărţii. Totuşi, în ciuda acestor denigratori cartea s-a bucurat de un mare succes de casă, fiind cea mai bine vândută carte a editurii Golancz. Aşa cum Harriet Beecher Stowe cu cartea ei, Uncle Tom’s Cabin / Coliba unchiului Tom / Tamás bátya kunyhója, a schimbat optica privitoare la sclavie, fiind catalizatorul ideilor aboliţioniste din nordul Statelor Unite şi a războiului de secesiune, se poate spune că datorită romanului Citadela a lui Cronin, ce a dezvăluit corupţia din sistemul medical, acest sistem deficitar şi corupt a ajuns să fie reformat. Unii critici spun că popularitatea cărţilor lui Cronin, în special a Citadelei, au influenţat soarta alegerilor din Marea Britanie şi câştigul Partidului Laburist (social-democrat de centru-stânga) în 1945.
În SUA, Citadela a câştigat, în 1937, National Book Award şi, după un sondaj realizat de compania Gallup, a fost votată de cititori (în 1939) ca fiind cea mai interesantă carte pe care aceştia au citit-o vreodată.
Romanul a fost ecranizat pentru prima dată în 1938 şi ulterior, sub formă de serial în 1960 (atât în SUA, cât şi în Marea Britanie) şi în 1983 (ecranizare BBC). A fost adaptată şi ecranizată şi în limba italiană (1964 şi 2003) şi în limbi indiene (1971, 1972, 1982). În 2017 şi 2021 a fost adaptată şi pentru radio de către BBC.
Am început acest articol cu un timp în urmă şi voiam să scriu despre romanul Gran Canaria, unul dintre romanele favorite ale mamei mele căreia îi plăceau romanele şi serialele medicale (Spitalul municipalsau Grey’s Anatomy fiind printre ele). Şi în această carte este vorba de un medic, Harvey Leith, stresat, obosit, marcat de prea multe pierderi din viaţa lui profesională. Pentru a-şi reveni el pleacă, urmând sfatul unui prieten, într-o vacanţă, spre Gran Canaria. De plecat, pleacă mai mult ca să scape de cicăleală şi în speranţa că odată ajuns pe vas va fi liber să facă ceea ce doreşte şi eventual să se afunde în alcool. Pe vasul Aureola, însă, nu are voie să bea şi este nevoit ca timp de patru săptămâni să facă o dezintoxicare involuntară. Tot aici îl cunoaşte pe Jimmy Corchoran, fost campion al Nordului la categoria grea (box), care a făcut de toate la viaţa lui şi care îl citeşte pe Platon „un tip grozav, care ştia ce şi cum…, un tip măreţ”. Ajuns în Gran Canaria el o întâlneşte pe Mary Fielding, care este la rândul ei foarte nefericită şi captivă într-o căsătorie convenţională. Deşi am citit demult cartea, încă văd parcă în faţa ochilor peisajul exotic descris de Cronin şi aşa îmi imaginez şi acum că arată Gran Canaria. O carte de vacanţă, o poveste de viaţă sau de dragoste pe care v-o recomand.
Îmi plac scrierile lui Cronin! Din multele sale romane publicate am citit vreo 11, ceea ce înseamnă că într-adevăr mi-a plăcut stilul şi felul său de-a picta viaţa prin cuvinte. Având mare succes de casă, multe dintre ele au fost ecranizate şi filmele au avut şi ele succes de public. Înainte de a mă documenta nu am ştiut nimic despre performanţa scrierilor sale, despre munca sa de cercetare şi despre viaţa lui personală. Că a avut dorinţa să îmbunătăţească pe cât posibil sistemul sanitar în ciuda neplăcerilor personale, mi s-a părut de asemenea interesant şi de apreciat. Spune multe despre el şi faptul că, în ciuda pericolului, a mers voluntar pe front. Nu mi se pare de mirare că dintr-un om de ştiinţă şi agnostic a devenit o persoană spirituală, fiind influenţat în mare măsură de credinţa pe care o manifestau oamenii din Ţara Galilor, unde şi-a făcut stagiul de practică. El însuşi a spus că a început să se întrebe dacă:
„the compass of existence held more than my text-books had revealed, more than I had ever dreamed of. In short I lost my superiority, and this, though I was not then aware of it, is the first step towards finding God.”(A. J. Cronin, citat din Wikipedia) / „busola existenţei ţinea de mai mult decât dezvăluiseră manualele mele, mai mult decât visasem vreodată. Pe scurt, mi-am pierdut superioritatea şi acesta, deşi atunci nu eram conştient de asta, este primul pas spre găsirea lui Dumnezeu” (traducere aproximativă n.a.).
Despre credinţă a scris într-un roman foarte popular, The Keys of the Kingdom / Cheile împărăţiei, unde personajul principal, Francis Chisholm, este un copil orfan devenit misionar romano-catolic la o biserică în China. Ca şi în multe alte romane este dezbătută nu doar problema credinţei, dar şi calităţile necesare unui preot. Preotul Chisholm este un exemplu de credinţă, un ideal nu doar în comparaţie cu enoriaşii săi, dar chiar şi faţă de superiorii săi. Sistemul creştin în sine este cel criticat aici, la fel cum este sistemul medical în Citadela, iar valorile credinţei autentice sunt purtate de preoţii mărunţi, aflaţi jos pe scara ierarhiei bisericeşti. Ecranizarea romanului (1944) i-a adus lui actorului Gregory Peck, care a interpretat rolul principal, o nominalizare la premiul Oscar pentru „Cel mai bun actor în rol principal”.
A fost un medic bun, un scriitor talentat şi s-a războit cu sistemul medical cum s-a priceput cel mai bine – scriind. Putem spune că activitatea literară l-a ajutat să răzbească acolo unde studiile medicale n-au reuşit, deşi totul a plecat de la aceste studii. În general nu am preconcepţii privitoare la opera unui scriitor dacă a fost sau nu exemplar şi ca om (şi aici mă gândesc la Karl May, a cărui operă mi-a plăcut şi îmi place în ciuda faptului că a fost un mitoman, un hoţ şi care a făcut şi închisoare pentru înşelăciune).
A.J. Cronin cu familia (1938)
Sunt scriitori care au început să scrie datorită partenerilor de viaţă (cum a fost Margaret Mitchell) sau alţii care s-au despovărat de necazuri scriind (cum a fost Kafka). Pentru unii familia a fost un plus şi un sprijin, pentru alţii a fost o povară şi un chin. Pot spune că mi-a plăcut mult să aflu că A. J. Cronin a fost un familist convins, a avut o viaţă împlinită, a crescut trei copii şi a avut o căsnicie frumoasă şi lungă (60 de ani). Pe soţia sa a cunoscut-o când erau amândoi studenţi la medicină. Ea a fost alături de el şi când era medic, asistându-l, dar şi ulterior când îi citea şi îi corecta manuscrisele. S-au despărţit doar pentru puţină vreme, ea urmându-l în eternitate la doar şase luni după trecerea lui în nefiinţă. Aşa că acum pot spune că nu doar opera lui Cronin îmi place, ci şi reuşita de-a fi trăit remarcabil.
Vă recomand cu mare căldură să îl descoperiţi pe Cronin, să îi citiţi romanele. Aştept cu drag comentariile voastre în caz că aţi citit deja aceste cărţi şi părerea voastră despre oricare dintre ele.
În aceste zile, când realitatea este apăsătoare caut evadarea din cotidian. O carte este o lume şi citind-o poţi trăi alte vieţi, în alte lumi. Este de departe cel mai interesant mijloc prin care am putea ajunge la capătul universului, să găsim lumi dispărute, civilizaţii viitoare, iubiri de legendă sau să cunoaştem vieţile unor oameni de seamă ori să facem o incursiune prin istoria lumii. Puteţi face o călătorie cu ajutorul cărţilor despre care am povestit anterior pe blog, dar la fel de bine aţi putea alege şi The invisible library/ Biblioteca invizibilă, a autoarei britanice Genevieve Cogman, apărută în traducerea Iuliei Dromereschi la Editura Nemira, în 2019. Cartea este primul volum al unei serii din care biblioteca noastră a mai achiziţionat alte două titluri (Oraşul mascat şi Cărţi în flăcări).
Povesteam într-un articol anterior că, înainte de a o fi citit, Biblioteca nopţii m-a dus cu gândul la o carte poliţistă (Atac în bibliotecă a scriitorului George Arion). De asta, atunci când am văzut titlul Biblioteca invizibilă, nu m-am mai aruncat în presupuneri şi am deschis nerăbdătoare cartea să văd ce gen de lectură e. Din primele rânduri m-a captivat. Mi-o imaginez pe Irene, personajul principal, care în primul capitol lucrează sub acoperire, ca personal de curăţenie la Academia de băieţi a Prinţului Mordred, pentru a fura o carte. Este vorba despre o carte obscură, puţin cunoscută: Recviemurile de la miezul nopţii, a faimosului necromant Balan Petifer.
Irene este bibliotecară la Biblioteca invizibilă ce adună cărţile din întregul univers şi din toate timpurile, din toate realităţile universurilor multiple. Sediul acestei biblioteci se află între dimensiuni şi există în afara timpului sau spaţiului perceput de noi în mod normal. Misiunea încredinţată a fost dusă la bun sfârşit şi odată reîntoarsă la bibliotecă, primeşte o nouă problemă de rezolvat, o nouă carte de căutat şi un novice bibliotecar pe care să-l antreneze. Ea şi Kai caută o carte specială, o ediţie a basmelor fraţilor Grimm. Misiunea trebuia să fie una uşoară, dar totul se schimbă şi este posibil ca trimiterea ei să fie o greşeală voită sau nevoită a şefilor ei. Din această cauză apar multe complicaţii, se dezvoltă comploturi şi totul vine la pachet cu multă adrenalină şi scene dinamice. Te duce cu gândul la filmele seriei Bibliotecarul / The Librarian. Lumea văzută prin ochii Irenei este plină de culoare, de aventură şi povestea are un ritm alert. Aş fi vrut ca puterea specială a cuvintelor (limbajul accesibil doar bibliotecarilor Bibliotecii Invizibile) pe care o deţine Irene să fie mai mult folosită, mai explicit trasată limitarea acestei puteri. Norocul este cel care pare să o ajute cel mai mult pe eroină. Este o poveste bine dezvoltată, structurată şi interesantă chiar dacă pe unele locuri o simţi previzibilă. Datorită acţiunii alerte, se citeşte uşor şi timpul trece fără să-ţi dai seama. Mie personal mi-a plăcut ideea de eroină bibliotecară, o mare iubitoare de lectură şi protectoarea cărţilor ea însăşi.
Autoarea, Genevieve Cogman, este britanică şi este pasionată atât de scrierile lui Tolkien cât şi povestirile cu Sherlock Holmes ale autorului Arthur Conan Doyle. Aşa că nu este de mirare că în romanul ei de debut (Biblioteca invizibilă) să întâlnim atât fantasy, cât şi mister şi aventură. Înainte să debuteze ca scriitoare ea a obţinut un master în statistica aplicată în medicină şi a lucrat şi ca autoare independentă de jocuri de rol (role-playing game designer) participând la dezvoltarea unor jocuri cum sunt in Nomine sau GURPS, producții White Wolf Publishing ca Orpheus și Exalted și la jocul Evil Hat ProductionsThe Dresden Files.
Cuvântul de final al acestei bibliotecare :
Am ajuns să stăm mai mult pe acasă, ieşim mai rar şi sunt, din păcate, restrânse activităţile în colectivitate. Dar dacă tot suntem acasă, avem timp pentru a face tot ceea ce am amânat pentru o altă dată, pentru un „cândva” care nu apuca să vină. Sunt multe de făcut prin casă dar, chiar şi aşa, mă gândesc că veţi avea timp să vă relaxaţi, să citiţi alături de mine. Virtual putem călători oriunde mintea ne va duce. Cărţile sunt portalul magic prin care putem pleca. Recomand această carte (cât şi volumele următoare) iubitorilor de cărţi fantasy şi celor care iubesc cărţile de mister şi aventură.
Dacă aveţi o altă recomandare pentru mine, o voi accepta cu drag! Putem vorbi despre cărţi şi despre ce gen de lectură vă place. Vă doresc lectură plăcută, numai bine şi multă sănătate!
Scriam mai demult despre poveştile de succes care au fost reinterpretate, ecranizate şi care au primit o altă nouă viaţă. Zilele trecute mi-a trecut prin mână o asemenea carte. Deja de la copertă m-a atras, pentru că eram în căutare de un fantasy bun care să mă relaxeze la sfârşit de săptămână. Una dintre poveştile de succes este Frumoasa şi Bestia care a fost ecranizat sub diverse forme sau reinterpretat. Bestia / Beastly de Alex Flinn era romanul despre scriam anterior. Azi voi vorbi despre Un blestem sumbru şi nimicitor/ A Curse So Dark and Lonely de Brigid Kemmerer, apărută la editura Corint (Teens) în 2021 şi care este primul volum din seria Distrugătorii de blesteme / Cursebreakers
Blestemat de o vrăjitoare foarte puternică să trăiască la nesfârşit cel de-al optsprezecelea an de viaţă, prinţul Rhen, moştenitorul regatului Emberfall, a crezut că se va salva cu uşurinţă dacă o fată se va îndrăgosti de el. Însă asta se întâmpla înainte ca el să se transforme într-un monstru pornit pe distrugere… (Citat de pe coperta 4 a romanului ,,Un blestem sumbru şi nimicitor”, primul volum al seriei Distrugătorii de blesteme, de scriitoarea Brigid Kemmerer; Editura Corint (Teens), 2021).
Romanul începe promiţător: Am sânge pe sub unghii. Mă-ntreb câţi dintre oameni mi-am ucis de data asta (pagina 1 din op. cit.). Scris la persoana întâi şi privit succesiv prin ochii personajelor principale, textul este alert, captivant, plin de suspans, o poveste ce combină sumbrul, magia neagră, romantismul şi actele de curaj.
Prinţul, în această reinterpretare, are chipul său frumos dar este blestemat să ajungă o bestie sângeroasă la fiecare final de sezon şi are la dispoziţie puţin timp să le facă pe frumoasele captive să se îndrăgostească de el. Grey, comandantul străjerilor şi omul lui de încredere, este cel care poate traversa lumile şi poate ajunge în lumea contemporană, în oraşul Washington D.C. El o ia pe Harper, o fată curajoasă care intervine să salveze pe una dintre aceste fete captive. Curajoasă peste măsură, Harper este o fată care se confruntă cu problemele sale şi ea. A învăţat să trăiască şi să compenseze faptul că suferă de paralizie cerebrală. Pentru alţii un impediment major, pe Harper această boală nu o defineşte, face parte din viaţa ei şi cu optimism trece peste încercările zilnice. Puterea şi felul ei de a rezista tuturor obstacolelor o fac să pară mai neînfricată şi deosebită în ochii lui Rhen. În ciuda lui Lilith, vrăjitoarea care l-a blestemat şi care îl chinuieşte în fiecare noapte, el speră să se salveze, să îşi salveze poporul în acest ultim sezon.
Harper priveşte cu neîncredere, apoi cu fascinaţie această lume fermecată în care este adusă. Regatul Emberfall este supus unor forţe malefice care încearcă să pună stăpânire pe el. Castelul este vrăjit şi el, la fel ca în poveste dar nu este la fel de idilic, ci mai degrabă, sumbru, periculos şi enervant. Harper are o viaţă grea în lumea reală. Mama ei este grav bolnavă, tatăl dispărut şi fratele face tot ce poate să supravieţuiască. De asta suferă şi mai tare că nu poate fi lângă ei să îi ajute. Ce poate face în asemenea situaţie, cum să supravieţuiască unei bestii şi cum să o iubească în ciuda transformării şi monstruozităţii sale, vă îndemn să citiţi ca să aflaţi.
Brigid Kemmerer este autoare americană ce scrie cu precădere romane de mister, fantezie, paranormal. Anterior a publicat Letters to the Lost şi MoreThan We Can Tell, dar şi povestiri din seria Elemental şi romanul Ticker Than Water. S-a născut în Omaha, Nebraska şi a călătorit de-a lungul Stalelor Unite împreună cu părinţii ei. S-a stabilit în Annapolis, la 40 de km sud de Baltimore, Maryland împreună cu soţul şi copiii lor. A început să scrie această carte la îndemnul soţului ei care a sfătuit-o să scrie ceva pentru a se amuza, nu pentru un contract, ceva pentru sine. În acest fel şi-a reamintit bucuria de a scrie poveşti, care este cea mai plăcută parte din meseria de scriitor. Ca de obicei când realitatea inspiră povestea este cu atât mai bine realizat textul. Prietena ei, Erin Kanner, şi felul acesteia de a surmonta greutăţile pricinuite de boală este modelul care a inspirat-o în crearea personajului principal feminin. Din ceea ce ea însăşi declară: …. protagonista, Harper, suferă de paralizie cerebrală. […] M-am străduit să creionez o fată puternică, optimistă şi capabilă – nu în ciuda provocărilor fizice pe care le-ar putea înfrunta, ci pe lângă acestea. […]Este posibil ca experienţa lui Harper să nu oglindească situaţia tuturor bolnavilor de paralizie cerebrală, dar sper că toţi se vor regăsi în hotărârea şi tenacitatea ei (Nota autoarei, p. 505, op. cit).(https://www.edituracorint.ro/autori/k/brigid-kemmerer.html).
bibliodevafiliala3 