Citadela, Gran Canaria sau pur şi simplu A. J. Cronin

A.J. Cronin

Azi vreau să povestim despre un autor care mi-a plăcut mereu, chiar şi atunci când nu ştiam nimic despre viaţa sa sau despre impactul pe care l-au avut scrierile sale. Archibald Joseph Cronin a fost un medic şi scriitor scoţian. S-a născut pe 19.07.1896 în Cardcross, Dunbartonshire, Scoţia, Marea Britanie şi a murit la vârsta de 84 de ani, pe 06.01.1981 în Montreux, Elveţia. Anul acesta s-au împlinit 125 de ani de la naşterea şi 40 de ani de la moartea scriitorului.

Am citit multe dintre romanele sale, dar abia recent am aflat mai multe despre viaţa sa. Faptul că a fost medic am ştiut, dar nu ştiam că a plecat voluntar în Primul Război Mondial, fiind chirurg în marina regală britanică. Reîntors din război şi-a continuat studiile medicale efectuându-şi stagiul de practică în Ţara Galilor între 1921 şi 1924. În 1924 a fost numit inspector medical pentru minele din Marea Britanie. În această capacitate a investigat bolile profesionale din această ramură a industriei şi a făcut un studiu privitor la corelaţia dintre praful de cărbune inhalat şi bolile de plămâni, studiu care a fost publicat în anii următori. În 1926 şi-a deschis un cabinet în Londra, dar din pricina problemelor de sănătate a fost nevoit să renunţe şi atunci a început să scrie. Primul său roman a fost Hatter’s Castle (1931) / Castelul pălărierului / A kalapkirály, care a avut un succes rapid şi a fost ecranizat în 1941. M-a impresionat cartea iar personajul principal, James Brodie, este unul dintre acele personaje teribile pe care nu le poţi uita. Obsesia lui privitoare la posibilitatea naşterii sale nobiliare îi terorizează şi distruge familia.

Mi-a rămas în minte şi romanul Sub stele, care urmăreşte viaţa grea a locuitorilor dintr-o localitate minieră. Cred că dintre toate cele pe care le-am citit, acesta este cel mai apăsător, mai întunecat şi uneori fără speranţă. Este firesc ca operele lui să fie uneori apăsătoare pentru că el a fost un reprezentant al curentului realist în literatură. La fel ca alţi scritori realişti (Charles Dickens, Emile Zola, Liviu Rebreanu) a reuşit să creeze fresce ale epocii sale prin romanele sale. Opera lui este puternică prin stilul narativ atractiv şi cursiv, prin atenţia la detalii şi prin îmbinarea reuşită a realităţii dure cu povestea ficţională.

Romanul care m-a făcut să încep să-l citesc pe Cronin este: The Citadel (apărut în 1937) / Citadela / Réztábla a kapu alatt, un roman în care regăsim problemele locuitorilor din oraşele miniere a acelei perioade, a bolilor cu care minierii se confruntau, dar şi despre incapacitatea sistemului medical şi incompetenţa medicilor. Sub formă literară, Cronin a reuşit să transpună într-o formă atractivă şi interesantă pentru marele public problemele întâlnite pe vremea când era inspector medical. Prin publicarea acestui roman şi-a făcut mulţi inamici printre colegii de breaslă. S-a format şi un grup de specialişti (medici) care au depus un efort considerabil în vederea interzicerii cărţii. Totuşi, în ciuda acestor denigratori cartea s-a bucurat de un mare succes de casă, fiind cea mai bine vândută carte a editurii Golancz. Aşa cum Harriet Beecher Stowe cu cartea ei, Uncle Tom’s Cabin / Coliba unchiului Tom / Tamás bátya kunyhója, a schimbat optica privitoare la sclavie, fiind catalizatorul ideilor aboliţioniste din nordul Statelor Unite şi a războiului de secesiune, se poate spune că datorită romanului Citadela a lui Cronin, ce a dezvăluit corupţia din sistemul medical, acest sistem deficitar şi corupt a ajuns să fie reformat. Unii critici spun că popularitatea cărţilor lui Cronin, în special a Citadelei, au influenţat soarta alegerilor din Marea Britanie şi câştigul Partidului Laburist (social-democrat de centru-stânga) în 1945.

În SUA, Citadela a câştigat, în 1937, National Book Award şi, după un sondaj realizat de compania Gallup, a fost votată de cititori (în 1939) ca fiind cea mai interesantă carte pe care aceştia au citit-o vreodată.

Romanul a fost ecranizat pentru prima dată în 1938 şi ulterior, sub formă de serial în 1960 (atât în SUA, cât şi în Marea Britanie) şi în 1983 (ecranizare BBC). A fost adaptată şi ecranizată şi în limba italiană (1964 şi 2003) şi în limbi indiene (1971, 1972, 1982). În 2017 şi 2021 a fost adaptată şi pentru radio de către BBC.

Am început acest articol cu un timp în urmă şi voiam să scriu despre romanul Gran Canaria, unul dintre romanele favorite ale mamei mele căreia îi plăceau romanele şi serialele medicale (Spitalul municipal sau Grey’s Anatomy fiind printre ele). Şi în această carte este vorba de un medic, Harvey Leith, stresat, obosit, marcat de prea multe pierderi din viaţa lui profesională. Pentru a-şi reveni el pleacă, urmând sfatul unui prieten, într-o vacanţă, spre Gran Canaria. De plecat, pleacă mai mult ca să scape de cicăleală şi în speranţa că odată ajuns pe vas va fi liber să facă ceea ce doreşte şi eventual să se afunde în alcool. Pe vasul Aureola, însă, nu are voie să bea şi este nevoit ca timp de patru săptămâni să facă o dezintoxicare involuntară. Tot aici îl cunoaşte pe Jimmy Corchoran, fost campion al Nordului la categoria grea (box), care a făcut de toate la viaţa lui şi care îl citeşte pe Platon „un tip grozav, care ştia ce şi cum…, un tip măreţ”. Ajuns în Gran Canaria el o întâlneşte pe Mary Fielding, care este la rândul ei foarte nefericită şi captivă într-o căsătorie convenţională. Deşi am citit demult cartea, încă văd parcă în faţa ochilor peisajul exotic descris de Cronin şi aşa îmi imaginez şi acum că arată Gran Canaria. O carte de vacanţă, o poveste de viaţă sau de dragoste pe care v-o recomand.

Acest roman a fost dramatizat în limba română în regia lui Constantin Dinischiotu.

Îmi plac scrierile lui Cronin! Din multele sale romane publicate am citit vreo 11, ceea ce înseamnă că într-adevăr mi-a plăcut stilul şi felul său de-a picta viaţa prin cuvinte. Având mare succes de casă, multe dintre ele au fost ecranizate şi filmele au avut şi ele succes de public. Înainte de a mă documenta nu am ştiut nimic despre performanţa scrierilor sale, despre munca sa de cercetare şi despre viaţa lui personală. Că a avut dorinţa să îmbunătăţească pe cât posibil sistemul sanitar în ciuda neplăcerilor personale, mi s-a părut de asemenea interesant şi de apreciat. Spune multe despre el şi faptul că, în ciuda pericolului, a mers voluntar pe front. Nu mi se pare de mirare că dintr-un om de ştiinţă şi agnostic a devenit o persoană spirituală, fiind influenţat în mare măsură de credinţa pe care o manifestau oamenii din Ţara Galilor, unde şi-a făcut stagiul de practică. El însuşi a spus că a început să se întrebe dacă:

„the compass of existence held more than my text-books had revealed, more than I had ever dreamed of. In short I lost my superiority, and this, though I was not then aware of it, is the first step towards finding God.”(A. J. Cronin, citat din Wikipedia) / „busola existenţei ţinea de mai mult decât dezvăluiseră manualele mele, mai mult decât visasem vreodată. Pe scurt, mi-am pierdut superioritatea şi acesta, deşi atunci nu eram conştient de asta, este primul pas spre găsirea lui Dumnezeu” (traducere aproximativă n.a.).

Despre credinţă a scris într-un roman foarte popular, The Keys of the Kingdom / Cheile împărăţiei, unde personajul principal, Francis Chisholm, este un copil orfan devenit misionar romano-catolic la o biserică în China. Ca şi în multe alte romane este dezbătută nu doar problema credinţei, dar şi calităţile necesare unui preot. Preotul Chisholm este un exemplu de credinţă, un ideal nu doar în comparaţie cu enoriaşii săi, dar chiar şi faţă de superiorii săi. Sistemul creştin în sine este cel criticat aici, la fel cum este sistemul medical în Citadela, iar valorile credinţei autentice sunt purtate de preoţii mărunţi, aflaţi jos pe scara ierarhiei bisericeşti. Ecranizarea romanului (1944) i-a adus lui actorului Gregory Peck, care a interpretat rolul principal, o nominalizare la premiul Oscar pentru „Cel mai bun actor în rol principal”.

A fost un medic bun, un scriitor talentat şi s-a războit cu sistemul medical cum s-a priceput cel mai bine – scriind. Putem spune că activitatea literară l-a ajutat să răzbească acolo unde studiile medicale n-au reuşit, deşi totul a plecat de la aceste studii. În general nu am preconcepţii privitoare la opera unui scriitor dacă a fost sau nu exemplar şi ca om (şi aici mă gândesc la Karl May, a cărui operă mi-a plăcut şi îmi place în ciuda faptului că a fost un mitoman, un hoţ şi care a făcut şi închisoare pentru înşelăciune).

A.J. Cronin cu familia (1938)

Sunt scriitori care au început să scrie datorită partenerilor de viaţă (cum a fost Margaret Mitchell) sau alţii care s-au despovărat de necazuri scriind (cum a fost Kafka). Pentru unii familia a fost un plus şi un sprijin, pentru alţii a fost o povară şi un chin. Pot spune că mi-a plăcut mult să aflu că A. J. Cronin a fost un familist convins, a avut o viaţă împlinită, a crescut trei copii şi a avut o căsnicie frumoasă şi lungă (60 de ani). Pe soţia sa a cunoscut-o când erau amândoi studenţi la medicină. Ea a fost alături de el şi când era medic, asistându-l, dar şi ulterior când îi citea şi îi corecta manuscrisele. S-au despărţit doar pentru puţină vreme, ea urmându-l în eternitate la doar şase luni după trecerea lui în nefiinţă. Aşa că acum pot spune că nu doar opera lui Cronin îmi place, ci şi reuşita de-a fi trăit remarcabil.

Vă recomand cu mare căldură să îl descoperiţi pe Cronin, să îi citiţi romanele. Aştept cu drag comentariile voastre în caz că aţi citit deja aceste cărţi şi părerea voastră despre oricare dintre ele.

 

De Paşti…

Aranjament de Paşti (foto Roxana Monica Bortoş)

Cu ocazia Sărbătorilor Pascale, vă doresc vouă tuturor celor care faceţi un popas la mine pe blog sau la noi la bibliotecă – tuturor celor care iubiţi cărţile, poveştile, romanele, literatura beletristică sau non-beletristică, tuturor celor care aveţi bibliotecă (şi)sau împrumutaţi cărţi de la bibliotecă – cu alte cuvinte… VOUĂ tuturor:

Să aveţi parte de bine, să reuşiţi să faceţi pace cu voi şi cu lumea, să închideţi o clipă ochii şi să vă imaginaţi că această Sărbătoare poate fi una dintre acelea care aduc linişte, speranţă, iubire în suflete, îngăduinţă şi ne fac pe toţi mai buni, mai umani, mai frumoşi, mai generoşi, mai iubitori, mai plini de viaţă.

Înainte de-a încheia vreau să vă aduc aminte de-o poezie, dedicată acestei sărbători de scriitorul Tudor Arghezi:

 

Aranjament de Pasti

De Paşti

La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.

Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velniţe şi covoare,
Şi ard în potire
Mireasma subţire.

Şi din toate ferestrele odată,
Mii şi sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii copii.

 

 

Albert Camus – 100 de ani de la naştere

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length portrait, seated at desk, facing left, smoking cigarette (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, se împlinesc 100 de ani de la naşterea scriitorului, romancierului, dramaturgului şi filozofului francez Albert Camus. S-a născut pe 7 noiembrie 1913 în Mondovi, un ţinut sărac din Algeria. A dus o viaţă grea alături de părinţii şi fraţii lui. Mama sa, o femeie simplă, de origine spaniolă, era analfabetă şi aproape surdă. De aceea comunicarea era dificilă şi strict legată de probleme de zi cu zi. Sărăcia a fost ceea ce l-a marcat şi format pe Camus, care scria în Caiete:

Ducând o viață săracă printre oamenii aceia umili sau vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții

Cu toate acestea, Camus priveşte timpul copilăriei cu drag, considerându-l paradisul pierdut. Iar dacă ne gândim că ulterior a trecut prin vremuri de război şi boală, este uşor de înţeles de ce, cu toată sărăcia, regretă vremurile simple şi relativ liniştite de atunci. În tinereţe este şi un foarte bun sportiv, fiind celebru fotbalist, dar foarte devreme se îmbolnăveşte de tuberculoză şi trebuie să renunţe la viaţa boemă pe care o ducea, în locul uneia mai retrase. Normalitatea, poate şi din această cauză, este ceva la care tinde. Nu-şi doreşte să fie un geniu, un om de excepţie (deşi, prin operele sale a dovedit că este):

Sunt un om mediu + o existență. Valorile pe care aș simți nevoia să le apăr sunt valori medii (Albert Camus, op. cit.)

Am scris anterior, pe acest blog, un eseu despre una dintre operele sale foarte cunoscute, Străinul, într-o comparaţie cu 1984 a scriitorului George Orwell. Este una din cărţile la care mi-a rămas întipărit în minte prima frază:

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.

Acum mă gândesc că relaţia personală a autorului cu propria sa mamă, a influenţat felul de-a relaţiona şi privi moartea mamei de către domnul Mersault. 

Camus n-a trăit în nişte vremuri uşoare. Născându-se cu puţin înainte de primul război mondial, a fost afectat de cel de-al doilea război, chiar dorindu-şi să se ducă pe front, dar din cauza bolii este respins medical. Totuşi el se implică activ într-o mişcare antifascistă încă din 1933 şi se înscrie şi în Partidul Comunist. Ca membru de partid primeşte însărcinarea de-a face propagandă în mediile musulmane. Cred că el, provenit dintr-o lume săracă, înţelegea mai bine nevoile acestora şi bineînţeles lumea musulmană îi era apropiată. Privitor la comunism spunea că „libertatea n-a învățat-o de la Marx, ci din mizerie”. Aderarea la Partidul Comunist n-a fost de foarte lungă durată, pentru că prin 1935-1937 se retrage din partid. Vremurile trăite, războaiele care au afectat societatea (Războiul civil din Spania, cel de-al doilea război mondial), teroarea nazismului, l-au făcut să aibă o percepţie cu totul deosebită asupra vieţii, care a dus la crearea unei literaturi absurd-existenţialiste, a artei de a trăi în timpuri de catastrofă, o artă a renașterii și revoltei în fața morții. Dictonul cartezian reinterpretat „mă revolt, deci suntem” (din Omul revoltat) ne arată că revolta este, din punctul lui de vedere, singurul mijloc de a lupta contra absurdului.

Pentru deosebita contribuţie literară a fost premiat cu premiul Nobel pentru literatură în 1957, bucurându-se de binemeritata recunoaştere cu doar 3 ani înainte de-a muri, în mod absurd, într-un accident de maşină, pe data de 4 ianuarie 1960.

Astăzi Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva organizează un amplu eveniment care marchează acest centenar. Voi ataşa poze de la această manifestare, ulterior.

P.S. Aşa precum am promis, revin cu atasamentul pozelor realizate la această manifestare. Sunt grăitoare pentru felul cum a decurs manifestarea. Colega mea a pus, la finalul prezentării sale, întrebări, iar cei care au răspuns corect au fost premiaţi, de bibliotecă, cu cărţi şi diplome.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Vivien Leigh – la un secol de la naştere

Simt nevoia să scriu câteva cuvinte despre actriţa Vivien Leigh, Lady Olivier, de la a cărei naştere se împlinesc astăzi 100 de ani. Născută pe 5 noiembrie 1913, în oraşul Darjeeling, Bengalul de Vest, India, actriţa, pe numele de botez Vivian Mary Hartley, ne-a devenit cunoscută sub numele primit cu ocazia primei sale căsătorii, cu avocatul Herbert Leigh Holman, căsătorie ce a durat din 1932 până în 1940. Vivien Leigh a fost o actriţă britanică, ce a rămas celebră pentru multe din rolurile sale, totuşi premiată cu Premiul Oscar a fost doar pentru două dintre ele: pentru rolul Scarlett din ecranizarea cărţii scriitoarei Margaret Mitchell, Pe aripile vântului şi pentru rolul lui Blanche DuBois, din ecranizarea piesei lui Tennesse Williams, Un tramvai numit dorinţă, pe care anterior l-a jucat şi în teatru. Pe lângă aceste două premii importante, actriţa a primit şi premiul Tony pentru Cea mai bună actriţă într-un rol principal dintr-un musical (musicalul Tovarich, 1963).

În 1940, Laurence Olivier şi Vivien Leigh s-au căsătorit oficial în California, divorţând 20 de ani mai târziu Citeste mai mult: adev.ro/njauhd

În teatru, cât şi în film a colaborat cu Laurence Olivier, marea sa iubire, cel de-al doilea soţ al ei, cu care a fost căsătorită din 1940 până în 1960. În 1947, când Laurence Olivier a fost ridicat la rang de cavaler, Vivien Leigh, l-a însoţit la Palatul Buckingham, şi de atunci fost cunoscută, conform legilor, sub numele de Vivien, Lady Olivier chiar şi după divorţul ei de Laurence Olivier.

Viaţa actriţei a fost tulburată de faptul că, la maturitate, a suferit de o tulburare bipolară şi de tuberculoză, de care a şi murit, la vârsta de 54 de ani, pe 8 iulie, 1967. În ciuda acestor probleme medicale, care i-au influenţat viaţa socială, sau poate tocmai datorită acestora, Vivien Leigh a avut un talent remarcabil, poate nu îndeajuns de preţuit la vremea respectivă. Ea însăşi credea că frumuseţea o împiedică să fie luată în serios ca atricţă. Eu zic că şi-a demonstrat cu prisosinţă talentul, iar premiile primite sunt o garanţie a acestui fapt. Cu toate astea, pentru mine, în amintire îmi va rămâne veşnic tânără, frumoasă, deosebită, ambiţioasă şi energică, aşa cum am perceput-o prin rolul ei, Scarlett O’Hara. Mi-o imaginez pe pajiiştea de la Doisprezece Stejari / Twelve Oaks, sau la Tara alături de tinerii de familie bună, ce-i faceau curte. Despre performanţele sale şi cariera sa atât  cinematografică cât şi teatrală am citit destul de multe atât pe wikipedia, cât şi pe un blog excelent dedicat filmelor clasice şi care are multe articole, poze şi filmuleţe dedicate marii actriţe.

Despre ea regizorul George Cukor a spus că era:

actriță desăvârșită, stânjenită de frumusețea sa. (Shipman, David, Movie Talk, St Martin’s Press, 1988, pag. 126)

Garson Kanin o considera:

o persoană uimitoare a cărei frumusețe răvășitoare a tins spre eclipsarea realizărilor sale din cariera de actriță. Marile frumuseți sunt rareori și mari actrițe — deoarece nu au nevoie să fie. Vivien era diferită; ambițioasă, perseverentă, serioasă, deseori inspirată” (Shipman, op. cit., p. 125)

Vivien Leigh declara, într-un interviu din 1961, că şi-a simţit frumuseţea ca fiind un handicap:

oamenii cred că, din moment ce arăți destul de bine, nu ești capabil să interpretezi, iar mie îmi păsa numai de interpretare, cred că frumusețea poate fi un mare handicap, dacă îți dorești să arăți ca și personajul pe care îl joci, care nu este de multe ori ca și tine”

Poate îmi spuneţi şi voi, în ce filme aţi văzut-o, care rol v-a plăcut mai mult, ce v-a impresionat din

Cover of Anna Karenina (1948)

impresionanta carieră a actriţei. Vă recomand să vedeţi, sau să revedeţi cele două filme de Oscar sau orice alt film care v-ar place. Mie una, mi-ar place să văd filmul Anna Karenina în interpretarea ei, că tot am vorbit recent de această carte, de acest film. Dacă nu aveţi nici o altă preferinţă, poate vedeţi filmul Dark Journey, postat cu dărnicie pe blogul Moniqueclassique’s, unde o putem revedea pe Vivien Leigh alături de Conrad Veidt. Vizionare plăcută!

 

Maria Tănase, la un secol de la naştere

Maria Tănase photo credit Wikipedia

Astăzi, Centenarul Mariei Tănase este sărbătorit şi de Google, printr-un logo Google Doodle

Biblioteca Ovid Densusianu Hunedoara-Deva a sărbătorit într-un mod amplu, frumos şi foarte interesant centenarul naşterii Mariei Tănase,  supranumită Privighetoarea din Carpaţi, care s-a născut pe 25 septembrie 1913, în mahalaua bucureşteană Cărămidarii de jos şi a murit, mult prea devreme, pe 22 iunie 1963, în casa natală din Bucureşti.

Colega mea, Diana Trif, a făcut o prezentare deosebit de interesantă unei săli arhipline, iar directorul nostru, d-nul Sebastian Bara, a scris o frumoasă prezentare a evenimentului AICI. Povestea vieţii Mariei Tănase mi-a fost relativ necunoscută şi mie. Mi-au plăcut întotdeauna vocea ei inconfundabilă, melodiile sale şi bucuria care se vedea pe faţa ei atunci când cânta. Moştenind talentul tatălui său, mare pasionat de teatru şi muzică, a devenit o stea a muzicii, cunoscută în întreaga lume dar a fost şi o actriţă foarte bună. Ce n-am ştiut sunt amănuntele vieţii ei extraordinare. Am rămas surprinsă să aud, spre exemplu, că a fost agentă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) condus de Eugen Cristescu. Istoricul Cristian Troncotă, autorul mai multor cărţi despre serviciile secrete româneşti, este de părere că Maria Tănase l-a ajutat pe Cristescu în munca sa. „Se pare că celebra cântăreaţă i-a facilitat lui Eugen Cristescu, într-o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informaţii cu o serie de diplomaţi americani”, afirmă Troncotă. Maria Tănase a fost de mai multe ori în Turcia, la Ankara şi Istanbul – care pe vremea celui de-al doilea război mondial erau locuri de întâlnire pentru agenţii secreţi. La întoarcerea din Turcia, cântăreaţă a fost abordată de serviciul secret al armatei germane Abwehr,  încercându-se recrutarea sa. A fost văzută în compania Alfred de Chastelain, ofiţer în serviciile secrete britanice, care a preluat, la Istanbul, conducerea filialei SOE (structură a spionajului britanic). Acesta îi oferă Mariei Tănase posibilitatea ca, în august 1944, să plece la Londra, unde să lucreze la radio, ofertă pe care cânţăreaţa o refuză. La întoarcerea sa în ţară, este arestată, dar a fost eliberată, din lipsă de probe.

O altă ofertă a venit, din partea Turciei. Când a fost la Istanbul, Maria Tănase a învăţat să cânte, în limba turcă, cântecele lor populare. A avut un aşa mare succes încât, guvernatorul capitalei i-a propus un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Buyuk-Adaiar, iar preşedintele de atunci al ţării, Iamet Inonu, i-a oferit un post de cercetător la Institutul Etnografic şi cetăţenia de onoare a Turciei. Este interesant că, a refuzat şi această propunere care a venit în 1941 după ce, în 1940, în România, pe vremea când legionarii erau la conducerea ţării, muzica ei a fost interzisă iar întregistrări deosebite, cum erau cele cântate alături de Taraful Matache, la Radio România, au fost distruse de Garda de Fier, pe motiv că distorsionau folclorul autentic românesc.

Mi-a părut rău când am aflat că ceea ce şi-a dorit enorm în întreaga viaţă au fost copiii, pe care n-a mai putut să-i aibă după un chiuretaj nefericit la vârsta de 16 ani. Totul a plecat de la un concurs Miss România – pe când artista avea doar 15 ani. Acolo a fost remarcată de un medic tinerel, care o cucereşte şi apoi o lasă gravidă. Spre a scăpa de complicaţii acesta îi propune să-i „aranjeze” un chiuretaj.  Acest nefericit act o va urmări toată viaţa. De fapt, în ceea ce priveşte viaţa personală, mi s-a părut că nu a avut acelaşi succes pe care l-a avut în carieră. Cu toate că era copleşită de flori şi atenţii din partea unor oameni importanţi, unii dintre ei fiind extrem de bogaţi, cum era şi americanul Ben Smith supranumit „Regele aluminiului”, care a cerut-o în căsătorie în 1940 (ceea ce echivala cu o viaţă uşoară şi în acelaşi timp cu fuga de război), Maria Tănase a ales să se mărite cu Clery Sachelarie, fost moşier şi magistrat. Din păcate această alegere n-a fost una foarte fericită, mai ales din cauză că soţul ei, care nu a lucrat nici o zi în viaţa lui, a fost şi un parior înrăit la cursele de cai. Deşi nefericită în căsnicie, Maria Tănase n-a vrut să-şi părăsească soţul, de frică ca acesta să nu moară de foame. Totuşi, a avut parte de poveşti de dragoste – una cu un general englez, Greer, fost şef al Misiunii Militare de la Bucureşti şi alta, se pare, chiar cu sculptorul Constantin Brâncuşi.

M-a impresionat numărul mare de cântece populare, din toate regiunile ţării, aflate în repertoriul său – aproape 400 la număr.

A cântat în filmul Se aprind făcliile, în 1939; a jucat pe scena Teatrului Municipal, în piesa Cadavrul viu de Lev Tolstoi, în 1945; a avut rolul principal în comedia muzicală Sfinxul de la Hollywood de Ralph Benatzky, în 1946; a jucat rolul Jenny Speluca din Opera de trei parale a lui Berhold Brecht, în 1950; a jucat în Horia de Mihai Davidoglu, în 1956. A jucat alături Florin Piersic în ecranizarea cărţii lui Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului (1958), în rolul Anica. Filmul, regizat de Louis Daquin și Gheorghe Vitanidis, a fost realizat în anul 1957 și nominalizat la premiile Festivalului de la Cannes, secțiunea scenariu și dialog în 1958. 

A aflat că suferă de cancer la sân şi i s-a spus că trebuie să se opereze de urgenţă, cu toate astea artista a refuzat să-şi întrerupă turneul, iar boala i s-a extins la plămâni. Ultimul său spectacol l-a avut la Hunedoara. Am lăcrimat când am citit testamentul pe care l-a lăsat, ştiind că va muri:

„Pe un drum secetos, să se scobească o fântână pentru drumeţii însetoşaţi. Aş vrea ca mama să nu afle de moarte mea, să i se spună că sunt plecată undeva, pentru tratament şi din când în când să i se citească o carte poştală de la mine”

Soţului său îi spune

„Plec înainte ca să-ţi încălzesc pământul. Culege-mi visele pe care le-am avut şi împarte-le oamenilor. Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primăvara şi galbene în toamna pe care mi-am plimbat anii vă las câte o lacrimă de emoţie: Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă…” (Citat din Testamentul Mariei Tănase)

Este trist că dorinţa ei de a i se săpa o fântână, spre aducere-aminte celor care trec însetaţi, nu a fost până acum împlinită, din lipsă de fonduri. Se pare însă că, după cum scrie Agerpres – există un proiect recent prin care, în parcul Tineretului, unde în trecut era Mahalaua Cărămidarilor, locul unde a crescut Maria Tănase, se va amplasa o fântână. Aceasta va fi, după cum spune arhitectul Bruno Andreşoiu, înconjurată de pietre inscripţionate cu numele cântecelor Mariei Tănase iar în mijlocul spaţiului plin cu apă va fi plasată o cumpănă tradiţională, elementul central al acestui spaţiu închinat artistei. Mă bucură acest proiect. Pentru că, în felul acesta, poate măcar una din dorinţele ei testamentare s-ar realiza. M-a bucurat mult şi faptul că extrem de mulţi tineri, dintr-o sală, precum spuneam, arhiplină, au ştiut multe din aceste lucruri despre viaţa Mariei Tănase şi au ştiut să răspundă la întrebările puse. Acum, la an aniversar mă gândesc să vă las să meditaţi asupra vieţii şi sorţii Mariei Tănase având ca acompaniament una din melodiile sale