RSS

Arhive pe categorii: Aniversări culturale

De Paşti…


Aranjament de Paşti (foto Roxana Monica Bortoş)

Cu ocazia Sărbătorilor Pascale, vă doresc vouă tuturor celor care faceţi un popas la mine pe blog sau la noi la bibliotecă – tuturor celor care iubiţi cărţile, poveştile, romanele, literatura beletristică sau non-beletristică, tuturor celor care aveţi bibliotecă (şi)sau împrumutaţi cărţi de la bibliotecă – cu alte cuvinte… VOUĂ tuturor:

Să aveţi parte de bine, să reuşiţi să faceţi pace cu voi şi cu lumea, să închideţi o clipă ochii şi să vă imaginaţi că această Sărbătoare poate fi una dintre acelea care aduc linişte, speranţă, iubire în suflete, îngăduinţă şi ne fac pe toţi mai buni, mai umani, mai frumoşi, mai generoşi, mai iubitori, mai plini de viaţă.

Înainte de-a încheia vreau să vă aduc aminte de-o poezie, dedicată acestei sărbători de scriitorul Tudor Arghezi:

 

Aranjament de Pasti

De Paşti

La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.

Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velniţe şi covoare,
Şi ard în potire
Mireasma subţire.

Şi din toate ferestrele odată,
Mii şi sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii copii.

 

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , ,

Albert Camus – 100 de ani de la naştere


Albert Camus, Nobel prize winner, half-length ...

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length portrait, seated at desk, facing left, smoking cigarette (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, se împlinesc 100 de ani de la naşterea scriitorului, romancierului, dramaturgului şi filozofului francez Albert Camus. S-a născut pe 7 noiembrie 1913 în Mondovi, un ţinut sărac din Algeria. A dus o viaţă grea alături de părinţii şi fraţii lui. Mama sa, o femeie simplă, de origine spaniolă, era analfabetă şi aproape surdă. De aceea comunicarea era dificilă şi strict legată de probleme de zi cu zi. Sărăcia a fost ceea ce l-a marcat şi format pe Camus, care scria în Caiete:

Ducând o viață săracă printre oamenii aceia umili sau vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții

Cu toate acestea, Camus priveşte timpul copilăriei cu drag, considerându-l paradisul pierdut. Iar dacă ne gândim că ulterior a trecut prin vremuri de război şi boală, este uşor de înţeles de ce, cu toată sărăcia, regretă vremurile simple şi relativ liniştite de atunci. În tinereţe este şi un foarte bun sportiv, fiind celebru fotbalist, dar foarte devreme se îmbolnăveşte de tuberculoză şi trebuie să renunţe la viaţa boemă pe care o ducea, în locul uneia mai retrase. Normalitatea, poate şi din această cauză, este ceva la care tinde. Nu-şi doreşte să fie un geniu, un om de excepţie (deşi, prin operele sale a dovedit că este):

Sunt un om mediu + o existență. Valorile pe care aș simți nevoia să le apăr sunt valori medii (Albert Camus, op. cit.)

Am scrStrainul-104792is anterior, pe acest blog, un eseu despre una dintre operele sale foarte cunoscute, Străinul, într-o comparaţie cu 1984 a scriitorului George Orwell. Este una din cărţile la care mi-a rămas întipărit în minte prima frază:

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.

Acum mă gândesc că relaţia personală a autorului cu propria sa mamă, a influenţat felul de-a relaţiona şi privi moartea mamei de către domnul Mersault. 

Camus n-a trăit în nişte vremuri uşoare. Născându-se cu puţin înainte de primul război mondial, a fostrainul-ciuma-caderea-exilul-si-imparatia_1_fullsizest afectat de cel de-al doilea război, chiar dorindu-şi să se ducă pe front, dar din cauza bolii este respins medical. Totuşi el se implică activ într-o mişcare antifascistă încă din 1933 şi se înscrie şi în Partidul Comunist. Ca membru de partid primeşte însărcinarea de-a face propagandă în mediile musulmane. Cred că el, provenit dintr-o lume săracă, înţelegea mai bine nevoile res_774c688872ad6e1956e63c446ab18fea.gifacestora şi bineînţeles lumea musulmană îi era apropiată. Privitor la comunism spunea că „libertatea n-a învățat-o de la Marx, ci din mizerie”. Aderarea la Partidul Comunist n-a fost de foarte lungă durată, pentru că prin 1935-1937 se retrage din partid. Vremurile trăite, războaiele care au afectat societatea (Războiul civil din Spania, cel de-al doilea război mondial), teroarea nazismului, l-au făcut să aibă o percepţie cu totul deosebită asupra vieţii, care a dus la crearea unei literaturi absurd-existenţialiste, a artei de a trăi în timpuri de catastrofă, o artă a renașterii și revoltei în fața morții. Dictonul cartezian reinterpretat „mă revolt, deci suntem” (din Omul revoltat) ne arată că revolta este, din punctul lui de vedere, singurul mijloc de a lupta contra absurdului.

nobel-1Pentru deosebita contribuţie literară a fost premiat cu premiul Nobel pentru literatură în 1957, bucurându-se de binemeritata recunoaştere cu doar 3 ani înainte de-a muri, în mod absurd, într-un accident de maşină, pe data de 4 ianuarie 1960.

Astăzi Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva organizează un amplu eveniment care marchează acest centenar. Voi ataşa poze de la această manifestare, ulterior.

P.S. Aşa precum am promis, revin cu atasamentul pozelor realizate la această manifestare. Sunt grăitoare pentru felul cum a decurs manifestarea. Colega mea a pus, la finalul prezentării sale, întrebări, iar cei care au răspuns corect au fost premiaţi, de bibliotecă, cu cărţi şi diplome.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Vivien Leigh – la un secol de la naştere


English: Studio portrait photo of Vivien Leigh...

English: Studio portrait photo of Vivien Leigh taken for promotional use. Français : Portrait en studio de l’actrice Vivien Leigh réalisé dans un but publicitaire. (Photo credit: Wikipedia)

Simt nevoia să scriu câteva cuvinte despre actriţa Vivien Leigh, Lady Olivier, de la a cărei naştere se împlinesc astăzi 100 de ani. Născută pe 5 noiembrie 1913, în oraşul Darjeeling, Bengalul de Vest, India, actriţa, pe numele de botez Vivian Mary Hartley, ne-a devenit cunoscută sub numele primit cu ocazia primei sale căsătorii, cu avocatul Herbert Leigh Holman, căsătorie ce a durat din 1932 până în 1940. Vivien Leigh a fost o actriţă britanică, ce a rămas celebră pentru multe din rolurile sale, totuşi premiată cu Premiul Oscar a fost doar pentru două dintre ele: pentru rolul Scarlett din ecranizarea cărţii scriitoarei Margaret Mitchell, Pe aripile vântului şi pentru rolul lui Blanche DuBois, din ecranizarea piesei lui Tennesse Williams, Un tramvai numit dorinţă, pe care anterior l-a jucat şi în teatru. Pe lângă aceste două premii importante, actriţa a primit şi premiul Tony pentru Cea mai bună actriţă într-un rol principal dintr-un musical (musicalul Tovarich, 1963).

În teatru, cât şi în film a colaborat cu Laurence Olivier,

Sir Laurence Olivier and Vivien Leigh on holid...

Sir Laurence Olivier and Vivien Leigh on holiday in Queensland (Photo credit: State Library of Queensland, Australia)

marea sa iubire, cel de-al doilea soţ al ei, cu care a fost căsătorită din 1940 până în 1960. În 1947, când Laurence Olivier a fost ridicat la rang de cavaler, Vivien Leigh, l-a însoţit la Palatul Buckingham, şi de atunci fost cunoscută, conform legilor, sub numele de Vivien, Lady Olivier chiar şi după divorţul ei de Laurence Olivier.

English: Cropped screenshot of Vivien Leigh fr...

English: Cropped screenshot of Vivien Leigh from the trailer for the film Gone with the Wind (Photo credit: Wikipedia)

Viaţa actriţei a fost tulburată de faptul că, la maturitate, a suferit de o tulburare bipolară şi de tuberculoză, de care a şi murit, la vârsta de 54 de ani, pe 8 iulie, 1967. În ciuda acestor probleme medicale, care i-au influenţat viaţa socială, sau poate tocmai datorită acestora, Vivien Leigh a avut un talent remarcabil, poate nu îndeajuns de preţuit la vremea respectivă. Ea însăşi credea că frumuseţea o împiedică să fie luată în serios ca atricţă. Eu zic că şi-a demonstrat cu prisosinţă talentul, iar premiile primite sunt o garanţie a acestui fapt. Cu toate astea, pentru mine, în amintire îmi va rămâne veşnic tânără, frumoasă, deosebită, ambiţioasă şi energică, aşa cum am perceput-o prin rolul ei, Scarlett O’Hara. Mi-o imaginez pe pajiiştea de la Doisprezece Stejari / Twelve Oaks, sau la Tara alături de tinerii de familie bună, ce-i faceau curte. Despre performanţele sale şi cariera sa atât  cinematografică cât şi teatrală am citit destul de multe atât pe wikipedia, cât şi pe un blog excelent dedicat filmelor clasice şi care are multe articole, poze şi filmuleţe dedicate marii actriţe.

Despre ea regizorul George Cukor a spus că era:

actriță desăvârșită, stânjenită de frumusețea sa. (Shipman, David, Movie Talk, St Martin’s Press, 1988, pag. 126)

Garson Kanin o considera:

o persoană uimitoare a cărei frumusețe răvășitoare a tins spre eclipsarea realizărilor sale din cariera de actriță. Marile frumuseți sunt rareori și mari actrițe — deoarece nu au nevoie să fie. Vivien era diferită; ambițioasă, perseverentă, serioasă, deseori inspirată” (Shipman, op. cit., p. 125)

Vivien Leigh declara, într-un interviu din 1961, că şi-a simţit frumuseţea ca fiind un handicap:

oamenii cred că, din moment ce arăți destul de bine, nu ești capabil să interpretezi, iar mie îmi păsa numai de interpretare, cred că frumusețea poate fi un mare handicap, dacă îți dorești să arăți ca și personajul pe care îl joci, care nu este de multe ori ca și tine”

Poate îmi spuneţi şi voi, în ce filme aţi văzut-o, care rol v-a plăcut mai mult, ce v-a impresionat din

Cover of "Anna Karenina (1948)"

Cover of Anna Karenina (1948)

impresionanta carieră a actriţei. Vă recomand să vedeţi, sau să revedeţi cele două filme de Oscar sau orice alt film care v-ar place. Mie una, mi-ar place să văd filmul Anna Karenina în interpretarea ei, că tot am vorbit recent de această carte, de acest film. Dacă nu aveţi nici o altă preferinţă, poate vedeţi filmul Dark Journey, postat cu dărnicie pe blogul Moniqueclassique’s, unde o putem revedea pe Vivien Leigh alături de Conrad Veidt. Vizionare plăcută!

 
39 comentarii

Scris de pe Noiembrie 5, 2013 în Aniversări culturale

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Maria Tănase, la un secol de la naştere


Maria Tănase photo credit Wikipedia

Maria Tănase photo credit Wikipedia

maria_tnases_100th_birthday-2149005-hp-300x118Astăzi, Centenarul Mariei Tănase este sărbătorit şi de Google, printr-un logo Google Doodle

Biblioteca Ovid Densusianu Hunedoara-Deva a sărbătorit într-un mod amplu, frumos şi foarte interesant centenarul naşterii Mariei Tănase,  supranumită Privighetoarea din Carpaţi, care s-a născut pe 25 septembrie 1913, în mahalaua bucureşteană Cărămidarii de jos şi a murit, mult prea devreme, pe 22 iunie 1963, în casa natală din Bucureşti.

Colega mea, Diana Trif, a făcut o prezentare deosebit de interesantă unei săli arhipline, iar directorul nostru, d-nul Sebastian Bara, a scris o frumoasă prezentare a evenimentului AICI. Povestea vieţii Mariei Tănase mi-a fost relativ necunoscută şi mie. Mi-au plăcut întotdeauna vocea ei inconfundabilă, melodiile sale şi bucuria care se vedea pe faţa ei atunci când cânta. Moştenind talentul tatălui său, mare pasionat de teatru şi muzică, a devenit o stea a muzicii, cunoscută în întreaga lume dar a fost şi o actriţă foarte bună. Ce n-am ştiut sunt amănuntele vieţii ei extraordinare. Am rămas surprinsă să aud, spre exemplu, că a fost agentă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) condus de Eugen Cristescu. Istoricul Cristian Troncotă, autorul mai multor cărţi despre serviciile secrete româneşti, este de părere că Maria Tănase l-a ajutat pe Cristescu în munca sa. „Se pare că celebra cântăreaţă i-a facilitat lui Eugen Cristescu, într-o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informaţii cu o serie de diplomaţi americani”, afirmă Troncotă. Maria Tănase a fost de mai multe ori în Turcia, la Ankara şi Istanbul – careMaria Tănase pe vremea celui de-al doilea război mondial erau locuri de întâlnire pentru agenţii secreţi. La întoarcerea din Turcia, cântăreaţă a fost abordată de serviciul secret al armatei germane Abwehr,  încercându-se recrutarea sa. A fost văzută în compania Alfred de Chastelain, ofiţer în serviciile secrete britanice, care a preluat, la Istanbul, conducerea filialei SOE (structură a spionajului britanic). Acesta îi oferă Mariei Tănase posibilitatea ca, în august 1944, să plece la Londra, unde să lucreze la radio, ofertă pe care cânţăreaţa o refuză. La întoarcerea sa în ţară, este arestată, dar a fost eliberată, din lipsă de probe.

O altă ofertă a venit, din partea Turciei. Când a fost la Istanbul, Maria Tânase a învăţat să cânte, în limba turcă, Maria Tănase cu tarafulcântecele lor populare. A avut un aşa mare succes încât, guvernatorul capitalei i-a propus un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Buyuk-Adaiar, iar preşedintele de atunci al ţării, Iamet Inonu, i-a oferit un post de cercetător la Institutul Etnografic şi cetăţenia de onoare a Turciei. Este interesant că, a refuzat şi această propunere care a venit în 1941 după ce, în 1940, în România, pe vremea când legionarii erau la conducerea ţării, muzica ei a fost interzisă iar întregistrări deosebite, cum erau cele cântate alături de Taraful Matache, la Radio România, au fost distruse de Garda de Fier, pe motiv că distorsionau folclorul autentic românesc.

Mi-a părut rău când am aflat că ceea ce şi-a dorit enorm în întreaga viaţă au fost copiii, pe care n-a mai putut să-i aibă după un chiuretaj nefericit la vârsta de 16 ani. Totul a plecat de la un concurs Miss România – pe când artista avea doar 15 ani. Acolo a fost remarcată de un medic tinerel, care o cucereşte şi apoi o lasă gravidă. Spre a scăpa de complicaţii acesta îi propune să-i „aranjeze” un chiuretaj.  Acest nefericit act o va urmări toată viaţa. De fapt, în ceea ce priveşte viaţa personală, mi s-a părut că nu a avut acelaşi succes pe care l-a avut în carieră. Cu tMaria Tanase si cantecul romanescoate că era copleşită de flori şi atenţii din partea unor oameni importanţi, unii dintre ei fiind extrem de bogaţi, cum era şi americanul Ben Smith supranumit „Regele aluminiului”, care a cerut-o în căsătorie în 1940 (ceea ce echivala cu o viaţă uşoară şi în acelaşi timp cu fuga de război), Maria Tănase a ales să se mărite cu Clery Sachelarie, fost moşier şi magistrat. Din păcate această alegere n-a fost una foarte fericită, mai ales din cauză că soţul ei, care nu a lucrat nici o zi în viaţa lui, a fost şi un parior înrăit la cursele de cai. Deşi nefericită în căsnicie, Maria Tănase n-a vrut să-şi părăsească soţul, de frică ca acesta să nu moară de foame. Totuşi, a avut parte de poveşti de dragoste – una cu un general englez, Greer, fost şef al Misiunii Militare de la Bucureşti şi alta, se pare, chiar cu sculptorul Constantin Brâncuşi.

M-a impresionat numărul mare de cântece populare, din toate regiunile ţării, aflate în repertoriul său – aproape 400 la număr.

A cântat în filmul Se aprind făcliile, în 1939; a jucat pe scena Teatrului Municipal, în piesa Cadavrul viu de Lev Tolstoi, în 1945; a avut rolul principal în comedia muzicală Sfinxul de la Hollywood de Ralph Benatzky, în 1946; a jucat rolul Jenny Speluca din Opera de trei parale a lui Berhold Brecht, în 1950; a jucat în Horia de Mihai Davidoglu, în 1956. A jucat alături Florin Piersic în ecranizarea cărţii lui Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului (1958), în rolul Anica. Filmul, regizat de Louis Daquin și Gheorghe Vitanidis, a fost realizat în anul 1957 și nominalizat la premiile Festivalului de la Cannes, secțiunea scenariu și dialog în 1958. 

A aflat că suferă de cancer la sân şi i s-a spus că trebuie să se opereze de urgenţă, cu toate astea artista a refuzat să-şi întrerupă turneul, iar boala i s-a extins la plămâni. Ultimul său spectacol l-a avut la Hunedoara. Am lăcrimat când am citit testamentul pe care l-a lăsat, ştiind că va muri:

„Pe un drum secetos, să se scobească o fântână pentru drumeţii însetoşaţi. Aş vrea ca mama să nu afle de moarte mea, să i se spună că sunt plecată undeva, pentru tratament şi din când în când să i se citească o carte poştală de la mine”
Soţului său îi spune
„Plec înainte ca să-ţi încălzesc pământul. Culege-mi visele pe care le-am avut şi împarte-le oamenilor. Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primăvara şi galbene în toamna pe care mi-am plimbat anii vă las câte o lacrimă de emoţie: Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă…” (Citat din Testamentul Mariei Tănase)

Este trist că dorinţa ei de a i se săpa o fântână, spre aducere-aminte celor care trec însetaţi, nu a fost până acum împlinită, din lipsă de fonduri. Se pare însă că, după cum scrie Agerpres – există un proiect recent prin care, în parcul Tineretului, unde în trecut era Mahalaua Cărămidarilor, locul unde a crescut Maria Tănase, se va amplasa o fântână. Aceasta va fi, după cum spune arhitectul Bruno Andreşoiu, înconjurată de pietre inscripţionate cu numele cântecelor Mariei Tănase iar în mijlocul spaţiului plin cu apă va fi plasată o cumpănă tradiţională, elementul central al acestui spaţiu închinat artistei. Mă bucură acest proiect. Pentru că, în felul acesta, poate măcar una din dorinţele ei testamentare s-ar realiza. M-a bucurat mult şi faptul că extrem de mulţi tineri, dintr-o sală, precum spuneam, arhiplină, au ştiut multe din aceste lucruri despre viaţa Mariei Tănase şi au ştiut să răspundă la întrebările puse. Acum, la an aniversar mă gândesc să vă las să meditaţi asupra vieţii şi sorţii Mariei Tănase având ca acompaniament una din melodiile sale

 

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Unirea în simţiri – 24 ianuarie 2013 – cuvinte despre bibliotecari


Poza Hora Unirii24 ianuarie este o zi importantă, o zi care ne aduce aminte că, înainte de-a fi uniţi ca naţie, eram doar uniţi „în cuget şi-n simţiri”. La această dată sărbătorim ziua Unirii Principatelor Române. Oamenii au luptat, au scris şi militat pentru această unire. Revoluţionarii de la 1848 au trecut Unirea cu Moldovei cu Ţara Românească ca ultimul punct în program, ca ultimă dorinţă. După înfrângerea revoluţiei participanţii au fost exilaţi (ca şi Alecsandri) pentru implicarea lor. Au trebuit să treacă mai bine de 10 a24 ianuarie 2013 - Hora Uniriini, pentru ca dorinţa revoluţionarilor să se poată împlini. Unirea Mică a fost primul pas pentru a se reuşi Marea Unire de la 1918. Biblioteca a avut cu acest prilej o zi specială. S-au organizat mai multe manifestări pentru celebrarea acestei zile. Despre manifestările organizate au scris pe larg ziarele, au transmis televiziunile locale şi se regăsesc, foarte bine scrise, în articolul domnului Ioan Sebastian Bara, directorul nostru.

24 ianuarie - participanti la manifestareAm aşteptat cu nerăbdare vizitatori, am dansat alături de cei mai tineri cititori ai Activitate cu elevii - 24 ianuarienoştri, Hora Unirii. Având mai multe în program, colegele noastre şi-au pregătit materialele, prezentările. Privindu-le cum prezintă frumos şi pe înţeles evenimentul, gândul meu sare, de la ziua în sine, la pregătirea acesteia. Mă gândesc la toţi bibliotecarii care încearcă, fiecare prin dăruirea, talentul şi implicarea sa, să schimbe, să lumineze, să modeleze spiritele tinere. 24 ianuarie - elevii raspundMă gândesc la cât de mult s-a schimbat rolul bibliotecarului în comunitate. A devenit un rol activ, iar tinerii mei colegi au învăţat de toate. Să facă muncă de 24 ianuarie - Premiantii liceenicercetare ştiau, dar poate nu toţi au fost obişnuiţi cu publicul, cu audienţa. Că a fost vorba de copiii de generală, că era vorba de cei care sunt deja la liceu – se pare, după cum se vede şi din poze, că atât Mihaela Ţoţa, cât şi Diana Trif, au reuşit să îi intereseze pe tinerii auditori. Foarte bine pregătiţi – cei mai buni au fost, la final premiaţi. Mă gândesc cu drag la toţi bibliotecarii, la felul special lor de-a fi, de-a gândi şi interacţiona.

Având în vedere că, tot pe 24 ianuarie, am primit o Pledoarie pentru meseria de bibliotecar, scrisă de Ioana Dragotă, bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia-Mare, mă gândesc cu respect şi apropiere la un spirit geamăn, o colegă pe care am citit-o, pe care deşi am întâlnit-o o singură dată, simt că am cunoscut-o. Am apreciat-o mereu pentru ce şi cum a scris. Mă gândesc cu tristeţe că s-a stins recent când încă, ar fi avut multe de spus, scris, învăţat, fiind o specialistă foarte bună în domeniul nostru, al catalogării în bibliotecă. Cuvintele ei despre bibliotecari m-au impresionat şi m-am regăsit în ele:

„Dacă nu ai găsit niciodată, cu o tresărire de bucurie, gândul tău, încă nelămurit, spus cu cele mai potrivite cuvinte în paginile unei cărţi, dacă mintea ta nu este în necontenită mişcare şi căutare de noi răspunsuri la vechi întrebări, dacă nu te mână neliniştea de a şti mereu altceva, poate fără a te opri cu dinadins asupra nici unui lucru în parte, nu veni să lucrezi la bibliotecă”. (citat din Ioana Dragotă, Pledoarie pentru meseria de bibliotecar)

Când am citit cuvintele de mai jos m-am gândit la cititorii bibliotecii, ai Filialei nr. 3 pe care, până nu demult, i-am întâlnit zilnic şi la voi, prietenii şi cititorii mei virtuali, cei pentru care mă străduiesc să recomand lecturi şi să scriu despre tot ceea ce mi se pare frumos şi interesant:

Dacă nu ai simţit în cel care ţine în mână o carte un frate al tău, dincolo de convingeri, credinţe, apartenenţe, nu veni să fii tu cel care-i caută cartea ce i se potriveşte”. (citat din Ioana Dragotă, Pledoarie pentru meseria de bibliotecar – pe care o puteţi citi aici, integral)

Mă bucur că sunt bibliotecar, simt că mi se potriveşte. Mă bucur şi mai mult că lucrez aici la Deva, unde eu mă simt apreciată şi susţinută, dar m-am gândit că trecem, de multe ori, pe lângă cei modeşti, pe lângă cei ce pun suflet în munca lor, considerând că este firesc, normal şi că ni se cuvine. M-am gândit că aşa cum nu apreciem, la justa valoare, tot ce ţine de trecut, toate reuşitele pentru care patrioţii adevăraţi, s-au luptat şi pe care le-au dobândit, putem, zic, la fel de bine să nu vedem nici ceea ce reuşesc şi încearcă să facă cei de lângă noi, specialiştii din fiecare domeniu, colegii noştri. De aceea, eu simt astăzi că am, oarecum, datoria de-a vă face atenţi – sunt printre noi cei de care ne vom aminti cu drag, apreciaţi-i astăzi, sprijiniţi-i în tot ceea ce fac şi învăţaţi cât puteţi de la fiecare.

Întrebarea bibliotecarului de final se transformă într-o rugăminte: Mi-ar place să vă ascult părerea despre oricare din temele abordate: 24 ianuarie, despre bibliotecari, despre alţi oameni pe care îi cunoaşteţi şi care vă merită lăudele, oameni care vă fac viaţa mai bună, vouă sau altora, schimbând-o în mod benefic.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

15 ianuarie – aniversarea a 163 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu


Eminescu face

Eminescu face (Photo credit: Wikipedia)

Azi a fost o zi frumoasă! Am văzut că toată lumea a scris despre Mihai Eminescu, toate emisiunile şi toate bibliotecile l-au avut în atenţia lor. Biblioteca „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva a organizat o manifestare amplă, care a avut loc în Sala Mare a Centrului Cultural „Drăgan Munteanu” Deva, sală ce a fost neîncăpătoare atâtor participanţi. Aici a avut loc un recital de poezie eminesciană susţinut de actriţele Isabela Haşa şi Cristina Lazăr, iar Corala „Sargeţia”, condusă de profesorul Nicolae Icobescu, a interpretat cântece pe versuri de Mihai Eminescu. Tot aici a fost şi o expoziţie de carte, ce a cuprins o mică parte din titlurile deţinute de bibliotecă atât din opera autorului cât şi lucrări de exegeză despre viaţa şi creaţia sa. Seria manifestărilor dedicate marelui poet, s-a continuat la Saldscn2219a de lectură a Bibliotecii Judeţene. Aici a avut loc un concurs ce a avut ca temă personalitatea lui Eminescu, omul şi opera. Elevii care au participat la concurs au fost reprezentaţii din aproape toate liceele devene. Ei i-au uimit şi surprins extrem de plăcut pe cei din juriu, fiind deosebit de bine pregătiţi, meritându-şi cu prisosinţă diplomele şi pachetele cu cărţi ce reprezentau premiul pentru cei mai buni. Primele trei locuri au fost ocupate de : Locul I – Liceul Teoretic „Traianˮ; Locul II – Liceul Pedagogic „Sabin Drăgoiˮ ; Locul III – Colegiul Tehnologic „Grigore Moisilˮ. Mai multe puteţi citi, despre ambele evenimente, într-un articol amplu şi scris frumos, de  Ioan Sebastian Bara, directorul bibliotecii noastre, AICI

Eu m-am gândit că pentru a-l celebra pe poetul meu preferat, ar fi inedit să vă povestesc de ce l-am îndrăgit pe Mihai Eminescu, de fapt, versurile lui. Părinţii mei, citindu-ne la culcare, de multe ori ne citeau poezie. Ne plăceau, în general versurile, pentru ritmul şi rima lor, pentru faptul că, fiind scurte, le reţineam mai uşor decât poveştile. Asta deoarece, pe acea vreme, erau puţine cărţi cu poveşti adaptate şi scrise pe scurt. Când eram foarte mici, ne-au citit mai degrabă din Coşbuc, Alecsandri şi Nina Cassian, abia când am mai crescut puţin ne-au citit din Eminescu şi Topârceanu. Ştiu că, deşi eram destul de mică ştiam multe strofe din Luceafărul, din care pot şi astăzi să citez fără greş. Dar deşi mi-a plăcut mult Luceafărul, poezia mea favorită a devenit Glossă, odată cu trecerea timpului. Nu m-am împăcat totuşi cu unul din versuri – „Tu rămâi la toate rece”. Nu am putut niciodată să urmez acest sfat deşi am încercat, uneori. O altă poezie care m-a marcat şi pe care mi-o amintesc de câte ori privesc la seara cerul senin, este La Steaua. Îmi adastă încă, în faţa ochilor, amintirea tatălui meu, care îmi explica cum este cu viteza luminii, anii lumină, calculul lor faţă de viaţa noastră terestră, citându-l pe Eminescu „Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre”. Eu nu sunt un om foarte practic şi n-am reuşit să înţeleg aplicaţiile fizicii în viaţa de zi cu zi, dar poezia mi-a oferit şansa, ca, în foarte puţine cuvinte, să înţeleg ceea ce n-aş fi reuşit calculând matematic. De aceea pentru mine Eminescu înseamnă mai mult decât ceea ce am învăţat la orele de limba şi literatura română sau am studiat la facultate. Este mai însemnat decât pot să-mi spună criticii. Dar pentru asta, cred, că trebuie să citeşti de drag, să ai amintiri frumoase referitor la poet şi poezie. Înainte de a citi pentru şcoală ar trebui să citeşti, să ţi se citească, de plăcere. Pentru că altfel, dacă înveţi obligat, analizând fiecare vers, rimă, ritm, fiecare metaforă, personificare, cuvânt şi idee – ajungi să nu înţelegi poezia, să nu-ţi placă poetul, să nu iubeşti nici limba română. Mi-ar place să cred că eu astăzi am fost cu voi, v-am citit de noapte bună şi v-au încântat versurile. Mie mi-au fost de mare ajutor părinţii. Iar eu am încercat să semăn iubirea de poezie fiicei mele. I-a plăcut mult Eminescu, deşi cred că poetul ei preferat a rămas George Topârceanu 🙂 

Întrebarea bibliotecarului la final s-a transformat mai degrabă într-o rază de speranţă, deoarece eu sper ca voi, toţi, să aveţi o poveste despre poetul vostru favorit. Dacă acesta se întâmplă să fie Eminescu m-ar face fericită să scrieţi câteva cuvinte, lăsându-mi o urmă a trecerii voastre, pe aici, în această zi minunată zi, sau în oricare altă zi a-ţi ajunge aici. Este binevenită vizita voastră oricând, vă aştept cu drag. Scrie-ţi-mi, eventual, care este poezia voastră preferată şi de ce.

În final este drept să închei cu versurile lui Mihai Eminescu:

Numai poetul

Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.

(Mihai Eminescu, Numai poetul, scrisă (cca) la 1868, apărută în Anexe p. 597, din volumul Poezii, ediţie îngrijită de Perpessicius, cu un cuvânt înainte de Mihai Beniuc, ediţia a II-a, 1965 la Editura pentru Literatură)

 

Etichete: , , , , , , , ,

Petre Ispirescu la 125 de ani de la trecerea în neființă


Petre Ispirescu (1823-1887)

Petre Ispirescu (1823-1887) (Photo credit: Wikipedia)

Mă gândesc mereu la poveștile care mi-au încântat copilăria. Sunt sigură că poveștile joacă un rol deosebit în dezvoltarea spirituală cât și imaginativă a copiilor. Ele sunt primele lecturi, te învaţă despre bine şi rău, făcând în acelaşi timp tranziţia, mai târziu către romanele fantasy. Cred că unele din cele mai frumoase povești, basme și legende care mi s-au citit sau pe care le-am recitit în copilărie au fost basmele lui Petre Ispirescu. M-am gândit intens la ele, acum când s-au comemorat 125 de ani de la moartea povestitorului Petre Ispirescu (n. ianuarie 1830 – d.21.(27?)11.1887). Am început acest articol pe 21 noiembrie, dar se pare că pot să-l postez doar pe 27. Poate, neintenţionat am ajuns să unesc cele două date pe care le dau dicţionarele (21 sau 27 noiembrie 1887) ca dată a morţii scriitorului.

Ispirescu s-a născut într-o familiei modestă, în Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche. Tatăl său a fost frizer, dar el se pare că a moştenit darul povestirii de la mama sa, care provenea din Transilvania. Pregătindu-mă pentru a scrie articolul mi-am dat seama că, deşi citisem toate poveştile culese, adaptate şi reinterpretate de Ispirescu, nu ştiam foarte multe despre viaţa lui. Ce m-a frapat, cercetându-i cu atenție biografia, a fost cât de autodidact a fost, cât de multe a reușit să facă, cu toate că, după cum singur spunea, că nu a absolvit nici 4 clase primare, deoarece pe a sa vreme, școlile naționale erau în organizare. Am citit în romanul Mara despre cum aceasta îi aranjează fiului său Trică să fie primit ucenic la meşterul Bocioacă. Nu ştiu cum a ajuns Ispirescu, la vârsta de 14 ani, ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, dar a făcut-o şi pentru a fi mai aproape de carte. De învăţat, a învăţat de la unii dascăli de biserici, iar apoi singur, citind cărţile date spre tipărire. De la doi buni prieteni, unul medic iar altul negustor, învaţă franceza, seara după terminarea lucrului. Din ceea ce scria în jurnalul său, Ispirescu a fost fascinat nu doar de conţinutul cărţilor, dar şi de cum anume se realizează acestea.

„Ştiu că în mână mi-au căzut Erotocritul, Halimaua şi Alexandria, pe care le devoram. Acestea mi-au excitat curiozitatea să ştiu cum se face cărţile” (citat din Jurnalul lui Petre Ispirescu)

De la primul lui meşter tipograf a plecat probabil şi din cauză că acesta vroia să-l însoare cu o nepoată de-a lui, dar şi pentru că vroia să lucreze la o tipografie unde să aibă mai mare contact cu literatura. Aşa că a ajuns la tipografia lui Iosif Compaing, unde i se oferă prilejul să lucreze la tipărirea unor traduceri din operele scriitorilor Jonathan Swift, Jean Jacques Rousseau, Victor Hugo, potolindu-şi în acelaşi timp şi setea de lectură. În această perioadă, alături de alţi unionişti, se integrează în lupta pentru unirea principatelor. Din cauza unor texte tipărite fără acordul cenzurii, poliţia îi arestează pe toţi, inclusiv pe Ispirescu care este eliberat după  3 săptămâni, dar îşi pierde slujba avută ca tipograf. Îl ajută Vasile Boierescu, care este simpatizant unionist şi, sub îndrumarea lui, lucrează ca director al revistei Naţionalul. Începe perioada, pe care singur o numeşte ca, cea mai frumoasă a vieţii sale. În această perioadă se căsătoreşte cu Sevastiţa, fiica lui Dima Petrescu, staroste de cavafi cu care va avea 10 copii. Îşi va cumpăra o casă,  pe strada Sălciilor, în Bucureşti. Datorită noului loc de muncă a cunoscut și importanți scriitori ai vremii sale (I. Ionescu de la Brad, N. Filimon, I. Ghica, D. Bolintineanu).

La îndemnul prietenilor scriitori publică primul basm, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cu mare modestie semnându-se doar I.P. După debutul din Ţăranul român publică aici multe din poveştile sale, foarte gustate de public. Pe acestea, în 1862 le adună într-o broşurica Basme sau snoave populare, astăzi o raritate bibliofilă. Acesta a fost începutul. Mă gândesc că, poate, faptul că ulterior n-a mai publicat nimic timp de 10 ani poate fi şi din cauza greutăţilor vieţii, a copiilor mici dar şi preocuparea pentru a fonda mai multe asociaţii şi tipografii. A fost printre fondatorii primei Case de ajutor reciproc a tipografilor din România. Conduce Tipografia Imprimeriilor Statului şi ulterior, pe cheltuiala proprie, înfiinţează Tipografia Academiei Române. Grijile şi necazurile l-au îmbătrânit prematur, la 50 de ani arâtând ca un moşneag cu barba albă şi cu sprâncenele stufoase. Pe de altă parte, sunt convinsă că, asemeni mamei sale, le spunea poveşti copiilor săi, amintindu-şi, în acest fel, mai bine de toate poveştile care i s-au auzite.

În 1872 a publicat cartea sa cea mai cunoscută, Legende sau basmele românilor. Ghicitori și proverburi  cu o prefaţă a scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu. În 1873-1874 apar Snoave sau povesti populare adunate din gurile acelora care stiu multe. Activitatea sa afost subiectul unui articol elogios scris de folcloristul evreu Moses Gaster și publicat în Magasin fur die Literatur des Auslandes. În 1882 alcătuieşte, la îndemnul lui Vasile Alecsandri o ediţie completă a Legendelor şi basmelor românilor. În prefaţa scrisă la această colecţie,Vasile Alecsandri îi mulţumeşte, găsind cuvinte alese de laudă pentru acest volum:

„recunoştinţa noastră îţi este dar câştigată pentru totdeauna. Preţiosul dumitale volum trebie să se afle în fiecare casă” (Vasile Alecsandri, în prefaţa din 1882). 

Totuşi cuvintele frumoase ale lui Alecsandri nu-i conferă lui Ispirescu şi premiul Academiei la categoria la care candidase. Toate problemele şi greutăţile prin care a trecut trebuie să fi lăsat urme adânci. Poate de aceea, după ce în mai 1887 a suferit un atac cerebral din care şi-a revenit cu greu, în noiembrie 1887 a murit după cea de-a doua congestie cerebrală.

Mai puţin răsplătit pe timpul vieţii sale, Ispirescu a ajuns să fie, aşa cum spunea Alecsandri, citit de toată lumea, basmele şi legendele lui fiind unele din cele mai cunoscute şi îndrăgite şi de copiii României de astăzi. Pe lângă basmele sale pe care mi le amintesc cu drag,  mi s-a părut foarte interesant Petre Ispirescu, ca om. Când am ajuns să ştiu mai multe despre el, mi-am dat seama că mi-aş dori ca şi astăzi cartea să fie iubită cum a iubit-o el. Mi-ar place să se citească cu atâta pasiune cum a citit el. Cred că am ajunge departe dacă toţi am fi, măcar în parte, autodidacţi cum a fost el. Mă gândesc că astăzi este mai uşor să ajungi la informaţie, este mai simplu şi la îndemână, dar voinţa şi dorinţa nu este atât de mare. Ispirescu a reuşit prin muncă şi dăruire, prin talent şi prin mult studiu individual să îşi depăşească condiţia, să evolueze. A fost un om modest dar hotârât, a avut idei şi a muncit să le vadă puse în aplicare. S-a consumat îmbătrânind prea devreme, dar a rămas nemuritor prin cărţile la care, în calitatea sa editor, folclorist, povestitor, scriitor sau tipograf român şi-a adus contribuţia. Am admirat dorinţa lui de a cunoşte, de a ştii, de a învăţa, fie chiar şi o limbă străină, cu toate că n-a fost plecat din Bucureşti decât o singură dată – până la Roşiorii de Vede. Nu s-a lăsat învins de greutăţi şi, datorită felului său de a fi, datorită muncii sale a fost apreciat şi sprijinit de dascăli, prieteni, de scriitori celebri şi oameni de valoare ai literaturii române. Fără să fi avut avere, poziţie socială sau şcoala pe care alţii au avut-o a reuşit în viaţă, a rămas un nume cunoscut posterităţii şi ne-a înfrumuseţat tuturor copilăria. A avut 10 copiii şi a pus pe picioare tipografii, asociaţii. A plecat de la cele nici 4 clase absolvite şi a ajuns director de ziar, patron, scriitor. Poate nu s-a gândit că va rămâne cunoscut mai ales pentru poveştile sale. Dar noi toţi am ajuns, datorită lui, să le citim şi să le îndrăgim. Le-a scris şi publicat în ziare şi reviste accesibile publicului larg, pentru a putea să fie citit de lume, pentru a putea, într-un fel, să educe şi să servească spre pildă şi învăţătură celor care le citeau. El însuşi a fost un model de urmat.

Întrebarea bibliotecarului de final: Vouă vă plac basmele lui Ispirescu? Aţi ştiut despre viaţa deosebită pe care a avut-o? Cunoaşteţi poveşti de reuşită similare ale altor oameni?

Puteţi să găsiţi poveştile lui Petre Ispirescu online AICI.

Puteţi să vedeţi ecranizarea basmului Sarea în bucate AICI.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: