RSS

Arhive pe etichete: clasici ai literaturii

Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

sa ucizi o pasare cantatoarePovestim astăzi despre cartea scriitoarei americane Harper Lee, To kill a mocking bird / Să ucizi o pasăre cântătoare / Ne bántsátok a feketerigót!  Spuneam în articolul precedentromanul a fost publicat în 1960, primind premiul Pulitzer şi devenind unul dintre romanele clasice americane. Romanul este uşor de lecturat, scris pe un ton cald şi apropiat despre nişte subiecte grave cum este cel al segregării rasiale. Reuşeşte să-ţi scoată atât zâmbete, cât şi lacrimi. Este una din cărţile care sunt pe listele de lecturi suplimentare sau pe cele de cărţi care trebuie citite. Este o carte care poate fi citită la orice vârstă pentru că problemele atinse pot fi înţelese diferit şi mai profund la vârsta adultă. Privită prin ochii inocenţi ai unui copil este cu atât mai sensibilă, mai deosebită.

Am revenit cu fraza de mai sus – repetându-mă, pentru că asta este pe scurt părerea mea despre carte. Este un roman autobiografic, singurul scris de Harper Lee. Autoarea a reuşit să se impună şi să rămână, asemeni lui Margaret Mitchell, cunoscută posterităţii pentru această singură carte publicată. Iniţial numită Atticus, titlul este simbolic, provenind de la o conversaţie a lui Atticus cu copiii, referitor la păcatul de-a omorî o pasăre cântătoare pentru că acestea:

nu fac altceva decât să cânte, spre desfătarea noastră. Ele nu strică grădinile oamenilor, nu-şi fac cuibul în lanurile de porumb, în schimb îşi pun tot sufletul cântând pentru noi. De asta e păcat să ucizi o pasăre cântătoare (citat din Atticus Finch, Să ucizi o pasăre cântătoare, Editura Venus, Bucureşti, 1993).

mockingbirdMockingbird este o specie de mierloi american, o pasăre cântătoare, pe care o regăsim ca simbol al lmockingjayibertăţii şi în Jocurile Foamei, a scriitoarei Suzanne Collins, roman despre care am povestit anterior la Clubul de lectură. Având în vedere că este vorba de o societate distopică, trimiterea pe care scriitoarea contemporană o face către societatea imperfectă a scrierii lui Harper Lee, cred că nu este întâmplătoare.

Romanul a primit premiul Pulitzer, iar autoarea, cu toate că a scris doar acest roman, a primit Medalia Prezidențială a Libertății în noiembrie 2007, pentru contribuţia sa la literatură. Cartea este o frescă a societăţii, moravurilor, obiceiurilor şi problemelor sociale din micile oraşe ale Statele Unite ale Americii, cu precădere a celor aflate în Sud. Nelle Harper Lee a fost crescută într-un asemenea oraş, Monroeville, din statul american Alabama unde s-a născut pe 28 aprilie 1926. Ca şi Scout, personajul cărţii sale, a fost o fată băieţoasă, iar tatăl ei, la fel ca şi Atticus Finch, a fost, pe lângă redactor de ziar, şi avocat. Romanul, publicat într-o vreme când se ducea un adevărat război pentru drepturile civile în America [prin Mişcarea African-Americană pentru Drepturile Civile / African-American Civil Rights Movement (1954–68) a cărui scop era de-a pune capăt segregării rasiale], a surprins cu o mare delicateţe problemele sociale şi rasiale ale perioadei. Dacă comparăm impactul pe care l-a avut cartea (pentru perioada despre care vorbim) cred că acesta este asemănător cu cel pe care l-a avut romanul Uncle’s Tom Cabin (Coliba unchiului Tom) a scriitoarei Harriet Beecher Stowe, înainte de războiul de secesiune. Perioada descrisă în carte este cuprinsă între anii 1933 şi 1936, în plină criză economică, fapt care acutizează toate problemele sociale existente. Oamenii se înrâiesc de prea mare sărăcie şi sunt mai uşor de manipulat. Societatea descrisă prin prisma unui copil te face să înţelegi mult mai bine, mai adânc, aceste probleme. Regăsim aici, la fel ca şi în romanul De veghe în lanul de secară, cele două voci ale autoarei – Scout, copilul ce trăieşte perioada, căruia i se întâmplă povestea, şi persoana adultă care îşi aminteşte şi analizează perioada cu plus de informaţie asupra tuturor evenimentelor. Cel mai bine am realizat acest lucru când am văzut filmul, unde vocea naratoarei este a persoanei adulte, deosebită de mica fetiţă care joacă rolul Scout în copilărie. Harper Lee este o povestitoare înnăscută, ceea ce face ca romanul să aibă o curgere frumoasă, să fie interesant, neaşteptat şi să fie exrem de uşor de citit. Am avvut senzaţia că romanul ar mai fi putut continua, că aş fi vrrut să văd ce se întâmplă mai departe cu Jem, Scout, Atticus şi toată acea lume aflată departe în timp, prăfuită, dar totuşi atât de vie.

scout_and_jemRomanul începe când Scout (Jean Louise Finch) are 6 ani şi începe prima zi de scoală, iar Jem (Jeremy Atticus Finch), fratele ei, are 9 ani. De la primele pagini eşti cu zâmbetul pe buze când vezi ce probleme are Scout din prima zi de şcoală – când profesoara îi interzice să mai citească pentru că nu o face după sistemul pe care ea vrea să-l instaureze. Scout citea cu tatăl ei încă de la 4 ani şi jumătate, acest lucru devenind unul din ritualurile de seară, iar această interdicţia profesoarei o înfurie şi o supără într-atât încât nu-şi doreşte să mai meargă următoarea zi la şcoală. Pe de altă parte, băieţoasă fiind, se bate cu unul din colegi, pentru că, din cauza acestuia, este certată de aceeaşi d-na profesoară. Atticus este însă tatăl perfect. El este în stare să-o convingă să nu se supere pe şcoală, s-o înţeleagă pe profesoara care, nefiind localnică nu înţelege încă mersul lucrurilor şi în schimb îi promite aceeaşi lectură de seară. Viaţa începe simplu şi lucrurile par să fie extrem de plăcute şi liniştite în micul orăşel de provincie. Preocuparea majoră a copiilor este joaca lor, punctul de interes maxim fiind ocupat de misteriorul vecin – Boo Radley / Bau Radley, care în închipuirea lor devine un adevărat Bau-Bau, monstru ucigaş. Odată cu apariţia lui Dill (Charles Baker Harris), un copil venit în vizită la rude, a cărui minciuni copilăreşti întrec orice închipuire, fantezia lor atinge cote maxime şi devine o demonstraţie de curaj să atingă în fugă casa în care acesta locuieşte, sau se se furişeze pe prispa casei, noaptea. În afară de acest vecin, pe care copiii nu l-au văzut niciodată, sunt descrişi cu acurateţe toţi ceilalţi vecini, scriitoarea reuşind, la fel ca şi Jane Austen, în Mândrie şi prejudecată, să creioneze întreaga lor mică lume, de la intelectuali „de familie bună”, la oameni albi săraci, la albii desconsideraţi pentru moravurile sau lipsa acestora (cum este familia Ewell), sau negrii şi relaţiile dintre toate aceste categorii sociale. Este o lege a majorităţii, pe care în general toată lumea o urmează, sunt convenţiile sociale şi regulile de bună purtare. Problemele rasiale se acutizează odată cu învinuirea pe care o aduce un alb, Bob Ewell, unui om de culoare, Tom Robinson, cum că i-ar fi agresat şi violat fata, pe Mayalla Ewell. Judecătorul îi atribuie acuzatului ca avocat din oficiu pe Atticus Finch. Acesta acceptă, cu toate că, doar faptul că este avocatul unui presupus vinovat (dar considerat de mulţi dintre albi gata vinovat şi condamnat) îi creează probleme, atât lui, cât şi copiilor săi, care înţeleg jignirile, deşi nu înţeleg motivul acestora. Este momentul când sora lui Atticus, o adevărată doamnă sudistă, Alexandra, se hotărăşte să vină să locuiască cu ei. Odată cu venirea acesteia în casă se impun stricte reguli (mai ales pentru Scout, care trebuie să devină domnişoară), iar obligativitatea de-a le urma devine de nesuportat pentru Scout. Maturizarea presupune şi asumarea acestor norme de convieţuire, a căror falsitate, rigiditate şi nedreptate este observată, cu inocenţa copilăriei, de Scout. Jem se maturizează şi el. La 12 ani devine „bărbat”, nu se mai joacă cu Scout şi Dill, şi citeşte, ca şi tatăl său, ziarul. El înţelege problemele pe care le are tatăl său şi încearcă să-l ajute, pe cât posibil. Atticus este îngrijorat pentru ei, dar speră ca să-şi ajute copii

să treacă prin toate acestea fără amărăciune, dar mai presus de orice, fără să se molipsească de obişnuita boală a comitatului nostru […]. Singura mea ambiţie este ca Jem şi Scout să vină la mine după răspuns, în loc să asculte ce spune oraşul. (Atticus Finch, în discuţia cu fratele său Jack, op, cit.)

De ce este foarte prost privit Atticus Finch de restul populaţiei albe din orăşel?  – pentru că el, nu vrea doar să „pozeze” în avocatul lui Tom Robinson, ci vrea cu adevărat să-l reprezinte şi să-l apere pe acesta. Fără dovezi materiale, având doar cuvântul unuia împotriva celuilalt, este clar că „lumea” nu va crede un negru în detrimentul unui alb, chiar dacă acesta este una dintre scursurile societăţii. Este felul discriminatoriu de-a privi lumea – când orice alb, indiferent de calitatea sa morală sau lipsa acesteia, este considerat mai presus de un negru, chiar dacă este un om de calitate. Acest fel de-a judeca nu este şi felul lui Atticus, care consideră că:

Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorităţii este conştiinţa omului. (Atticus Finch, op.cit. cântătoare)

Gregory-Peck-and-Brock-Peters - To kill a mockingbird 1962Un exemplu, un om de o mare valoare, Atticus Finch este un tată excepţional. Un om modest care nu se împăunează cu meritele sale şi care reuşeşte să-şi înveţe copii să aprecieze la justa valoare oamenii, indiferent de provenienţa sau culoarea acestora. Pe Jem îl obligă să meargă să-i citească d-nei Dubose, o femeie bolnavă, chiar dacă aceasta este mereu arţăgoasă şi îl judecă aspru, la fel cu restul oamenilor albi. Motivul este cel de-al învăţa ceva pe fiul său:

Voiam să afli ceva de la ea – voiam să vezi ce înseamnă curajul adevărat, fiindcă, vezi tu, curajos nu este omul cu puşca-n mână. Să fii curajos înseamnă să ştii că eşti pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuşi întreprinzi oricum, şi mergi până la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuşi se întâmplă câteodată. (Atticus Finch, op. cit.)

Acest tip de curaj este cel care îl animă pe Atticus şi este inspirator pentru Jem, care îşi doreşte să fie gentlemen ca şi tatăl său. Copiii îl descoperă şi pe tatăl lor, odată cu descoperirea lumii. Află că este cel mai bun ţintaş din ţinut, lucru pe care nu l-ar fi ştiut dacă n-ar fi fost incidentul cu câinele turbat, pe care Atticus îl omoară dintr-un glonţ. Dar mai presus de asta este curajul liniştit cu care stă în faţa bandei de oameni veniţi să-l linşeze pe Tom Robinson, înainte chiar de proces. Despre curaj, roman şi Atticus Finch un critic a scris că:

În secolul al douăzecelea, To Kill a Mockingbird este poate cea mai citită carte despre rasă în America, iar protagonistul ei, Atticus Finch, cea mai persistentă imagine de ficțiune a eroismului rasial (Joseph Crespino în articolul „The Strange Career of Atticus Finch” / Strania carieră a lui Atticus Finch, în revista Southern Cultures nr. 6, vara 2000, pp. 9–29).

Ar fi multe de spus despre acest roman, dar nu vreau să epuizez subiectul. Este unul dintre cele pe care oricine ar trebui să-l citească, atât pentru frumuseţea scrierii, cât şi pentru mesajul transmis. Să ucizi o pasăre cântătoare a fost editată în peste 30 de milioane de exemplare şi a fost tradusă în peste 40 de limbi. Până acum n-a fost editată în format electronic, dar tocmai am citit, mulţumită lui Vax-Albina (Jurnalul unei fraiere), despre faptul că autoarea, care cu modestie se miră de longevitatea şi importanţa pe care o are cartea şi în prezent, şi-a dat acordul editurii Harper Collins pentru a scoate o ediţie electronică, atât text, cât şi audio (legală) a scrierii sale – pentru tânăra generaţie.

To_Kill_A_MockingbirdNu-i de mirare că romanul a fost, la scurtă vreme după apariţie, ecranizat. Filmul apărut în 1962 în regia lui Robert Mulligan, îl are ca protagonist, în rolul lui Atticus Finch, pe actorul Gregory Peck. Filmul a primit trei premii Oscar (Gregory Peck, pentru cel mai bun actor; Horton Foote, pentru cel mai bun scenariu adaptat; Alexander Golitzen, Oliver Emert şi Henry Bumstead – pentru scenografie) şi numeroase alte premii şi nominalizări, figurând pe locul 74 din 250 cele mai bune filme de până acum, după cum figurează pe site-ul IMDB. Mi-a plăcut mult filmul, pe care îl găsiţi pentru împrumut şi la biblioteca noastră, şi vi-l recomand cu mare căldură după ce citiţi cartea. E adevărat însă că nu poate să atingă nivelul cărţii, fiind dramatic fără să aibă acea căldură şi veselie pe care o regăsim împletită cu dramatismul în carte. În plus, lipsesc explicaţiile povestitorului şi multe din personaje care pot să ne explice mai bine acea lume.

Deja câţiva dintre voi aţi citit cartea şi mi-aţi lăsat link-uri către articolele voastre. Mă bucură acest lucru. Vă rog să citiţi şi ce au scris:  Fructiza, Ely. Sayuki. Aştept cu nerăbdare părerea voastră despre carte, despre film, despre idealul pe care îl reprezintă Atticus Finch, despre problemele sociale de atunci – sau chiar despre o pararelă a acestora în contemporaneitate.


 

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , ,

Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri – piesă de teatru, film şi o acţiune a bibliotecii


Română:

Română: (Photo credit: Wikipedia)

Scriind despre Caragiale mă gândeam că dacă el este cunoscut a fi cel mai important dramaturg român, primul, cel care a pus bazele teatrului românesc şi al literaturii dramatice, a fost Vasile Alecsandri. Cunoscut şi pentru poeziile lui, pentru crearea pastelurilor ca gen de poezie în literatură, Vasile Alecsandri a fost şi un important om politic, fiind, unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848,  exilat după înfrângerea mişcării şi numit ministru odată cu Unirea Principatelor de către Alexandru Ioan Cuza. În 1840, înainte de a fi revoluţionar sau ministru,  Alecsandri a fost director de teatru în Iaşi. Odată cu această funcţie a început să  scrie piese de teatru. Printre cele mai cunoscute sunt dramele Despot Vodă, Fântâna Blanduziei şi comediile din ciclul Chiriţelor.

Chiriţia în provinţie_de_Vasile_Alexandri

Chiriţa în provincie

Prin seria de piese de teatru al căror personaj principal este Cucoana Chiriţa, scriitorul caricaturizează şi critică societatea feudală şi moravurile ei. Alături de elevii clasei a XI-a am vizionat filmul Cucoana Chiriţa (1986) care ecranizează piesa de teatru Cucoana Chirița în provinție. Deşi o critică a societăţii feudale, percepţia mea asupra piesei de teatru este una de acută actualitate. Cucoana Chiriţa doreşte ca soţul ei, Conul Bârzoi să se  isprăvnicească. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul, similarul actual ar fi prefect. O funcţie de pe urma căreia să se îmbogăţească. Tot speranţa de înavuţire o animă când hotărăşte că nepoata ei orfană, Luluţa, care are o zestre mare, să se căsătorească cu Guliţă, fiul ei. Acesta este cam lipsit de minte, răutăcios şi fără educaţie. Dar Luluţa este îndrăgostită de Leonaş, un tânăr cinstit şi deştept care, după întoarcerea din străinătate, vine la Bârzoieni s-o ceară pe Luluţa de soţie.

Activitate a Filialei nr. 3 a Bibliotecii judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-DevaPiesa de teatru este împărţită în două acte şi diferă de filmul văzut. Spre exemplu, în piesă Chiriţa se pregătește să meargă la Paris în al doilea act, pe câtă vreme în film Chiriţa se reîntoarce de la Paris chiar în primele momente. În piesa de teatru Leonaş se deghizează în ofiţer, în birjar și ulterior într-o actriţă. Ca ofițer, vrând să fie mai aproape de Luluța, o face pe Cucoana Chirița să creadă că este încântat de Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Deva ea, iar această îi dăruiește un portret. Ca birjar vrea să vadă, din punctul de vedere al pricinatului năpăstuit, pe conu Bârzoi cum împarte dreptatea la isprăvnicie. În acest fel descoperă că un curcan bătrân este cumpărat şi răscumpărat pentru a fi dat plocon conului ispravnic. Despre primii paşi ai mitei funcţionarului public 🙂 putem spune că a scris aici, printre primii, Alecsandri. Cucoana Chirița insistă să se facă logodna lui Guliță cu Luluța, chiar dacă Conu Brâzoi e de părere că fata ar fi năbădăioasă și nu-i potrivită pentru scumpul fecior. La petrecerea de logodna apare o trupă de teatru, iar Leonaș este deghizat în Activitate la Filiala nr. 3 a Biblitecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Devaactriță. Luluța prefecându-se a avea o criză de nebunie, cere să fie logodită cu madama actriță (Leonaș). I se face pe plac, astfel ea ajunge să fie logodită cu Leonaș. După ce se schimbă inelele, Leonaș își reia înfățișarea. Bârzoi sare, nefiind de acord cu logodna, dar Leonaș îi arată hrisovul prin care prin care era destituit, iar el, Leonaș pus în funcție de ispravnic. Coana Chirița are și ea de comentat, dar o șantajează amintindu-i de potretul pe care i l-a dat, pe vremea când credea că este un simplu ofițer. Toți devin brusc de acord și … petrecerea de logodnă continuă, de data asta cu voia fiecaruia dintre logodnici. Filmul din 1986 este diferit în aceste amănunte de piesa de teatru. Iar finalul ne înfățișează pe tineri scăpând cu fuga alături de trupa de teatru.

Prin caricaturizarea personajelor Chiriţa, Bârzoi, Guliţă se subliniază lipsa trăsăturilor morale, spoiala de educație (prin franțuzismele fără sens furculision, trântision, învârtision amestecate cu cuvinte provenite din Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Devaneogreacă cum ar fi metahirisim) a unor parveniți. Chiar și cheltuielile fără măsură ale Chiriței pentru mobila nouă, pentru hainele „nemțești” ale soţului ei, preocuparea pentru așa zisa modă – sunt tot trimiteri la superficialitatea personajelor, la lustrul aparent. Moda importată nu are nimic tradițional, nu oferă nimic decât o aparență, care, în viziunea Chiriței, îi poate apropia de nobilime, de lumea bună. Dacă ne gândim însă la ziua de azi, putem spune că preocuparea intensă pentru modă şi pentru lucrurile materiale, care să dovedească o apartenenţă la lumea avută dovedeşte şi acum spoiala de suprafaţă şi lipsa de consistenţă a persoanelor contemporane cu noi. De asta, probabil, operelor clasicilor nu le trece „moda” pentru că sunt actuale şi recunoşti, parţial cel puţin, personajele pe care ai posibilitatea să le vezi în jurul tău.

Eu am recitit piesa, am revăzut filmul şi m-am amuzat teribil de mult. Mi-a plăcut mult cum au jucat actorii. Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-DevaMi-am amintit că înainte ca Draga Olteanu-Matei (care a interpretat rolul Chiriţei în 1986,1987) sau Tamara Buciuceanu (care a jucat în filmul de televiziune Chiriţa în provincie din 2002) să joace acest cunoscut rol – acesta a fost interpretat de un actor, Mihail Miluţă Gheorghiu. În acest an, pe 9 octombrie s-au împlinit 105 ani de la naşterea celebrului actor (09.10.1897-10.12.1971). A reuşit să-i urmeze cu succes lui Matei Milo, care a fost primul actor ce a întruchipat-o pe Chiriţa. Miluţă Gheorghiu a reuşit să facă un rol excepţional cu acest personaj şi l-a interpretat în 1500 de spectacole. Cred că a fost teribil de greu să urmezi după un asemenea succes, mă refer la interpretarea actoricească a celor două mari actriţe. Draga Olteanu Matei spunea, într-un interviu luat de Dana Păcală şi Vasile Hotea, în 2011, că:

„De fapt, Alecsandri vedea în Chiriţa un bărbat, au jucat-o superb pe Chiriţa Matei Milo sau Miluţă Gheorghiu. Au fost mai reuşiţi în rolul Chiriţei, eu nu am pierdut nicio Chiriţă, indiferent ce teatru o juca. O femeie, indiferent de vârstă, nu trezeşte simpatie în Chiriţa, cel mult râsul, dar un bărbat care se agaţă de gâtul unui bărbat stârneşte un haz nebun. Cineva care îi felicita pe actori i-a sărutat mâna lui Miluţă, crezând că e femeie. Dacă ar fi să reiau Chiriţa, aş pune-o în scenă cu un bărbat care să o joace bine” (Draga Olteanu Matei, interviu pentru Mediafax)

Dar a fost un succes, zic eu şi interpretarea lor. Vă recomand cu căldură să citiţi şi piesa de teatru, dar neapărat să vedeţi filmele sau să audiaţi piesa de teatru radiofonic.

Puteţi să audiaţi piesa de teatru radiofonic în interpretarea lui Miluţă Gheorghiu – o înregistrare din 1953 AICI  De asemenea, dacă doriţi să revedeţi filmul Cucoana Chiriţa (din 1986 care ecranizează Chiriţa în provincie)  apăsaţi AICI  iar dacă vreţi să vedeţi şi Chiriţa în Iaşi puteţi să apăsaţi AICI

Întrebările mele pentru astăzi:

Ce v-a plăcut în mod deosebit în piesele lui Alecsandri? Care este personajul vostru preferat dintre acestea? Vi se par şi vouă actuale piesele lui Alecsandri?

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Mara de Ioan Slavici – o carte, un film şi o acţiune la bibliotecă


Ioan Slavici

A reînceput şcoala, au reînceput şi activităţile în bibliotecă! De această dată clasa a IX-a a fost cea care a vizionat un film care ecranizează cartea lui Ioan SlaviciMara. Filmul intitulat Dincolo de pod (1976) a fost regizat de Mircea Veroiu iar actori mari, precum Leopoldina Bălănuţă, Maria Ploae, Florina Cercel, Ovidiu Iuliu Moldovan, Irina Petrescu, Mircea Albulescu, Florin Zamfirescu, Ion Caramitru sau Petre Gheorghiu au dat viaţă personajelor cărţii lui Slavici. Filmul este foarte bun şi nu-mi pot imagina o altă Mară decât aşa cum a interpretat-o Leopoldina Bălănuţă. Copiii au privit cu interes filmul şi au recunoscut momente din carte. În carte, Slavici, ca un adevărat scriitor realist, descrie amănunţit locurile şi parcă văd Lipova, Aradul şi mănăstirea unde învaţă Persida. Parcă o văd Maica Aegidia, aşa severă, dar moale când e vorba de lacrimile unei văduve şi extrem de maleabilă când este vorba de Sida. Sau pe Mara la capăt de pod luând creiţarii şi vânzând cărbunele. În film începuturile averii ei, la capăt de pod, sunt doar o amintire văzută din prisma Marei când se uită la femeia care i-a urmat. Cât despre Mara, ea este o mama mândră, îşi iubeşte copiii şi în gândul ei face totul ca ei să aibă… Îşi doreşte o soartă mai bună pentru copiii ei, ca orice mamă, visează ca aceştia să ajungă departe, pentru că, în definitiv, nimeni nu are copii ca ai ei.

Persida creşte mare, harnică şi frumoasă, bine educată la mănăstirea de maici. Trică creşte înalt şi deşi n-are parte de prea multă şcoală, învaţă meşteşugul cojocăritului de la cojocarul Bocioacă. Destinul lui este şi el trasat de mama lui. Mai firavă descrisă în carte, lupta sa interioară este între ceea ce doreşte şi respectul cuvenit meşterului său. Pleacă în armată doar pentru că se simte cumpărat şi dator unei femei pe care în sinea lui n-o respectă. Nu îi este uşor, dar până la urmă pare că destinul trasat de mama lui se va potrivi.

Cum vi se pare Mara ca mama? Dar ca om? Ştiu că pe mine m-a impresionat adunatul creiţarilor în cei trei ciorapi (unul pentru zile negre, altul pentru Persida şi altul pentru Trică). Punând ban lângă ban, ajunge să economisească, ajunge să AIBĂ, ajunge să dea împrumut cu camătă la alţii.Cât la sută este afacere, cât la sută ar fi spirit întreprinzător şi oare cât la sută ar fi zgârcenie ca să poţi aduna o asemenea avere. Mara este harnică şi îşi iubeşte copiii, lăcrimează când îşi numără banii la fel când îşi priveşte copiii. Se poate spune că plânge de bucurie că-i are, că atâta trudă este răsplătită. „Sărăcuţii mamei”, orfani de tată şi fără avere ajung să fie mari, iar averea adunată pentru ei este din ce în ce mai mare. Totuşi, greu se desparte Mara de bani. Negociază totul la sânge şi mereu iese cumva în câştig, folosindu-se de lacrimi, de situaţia ei precară. Chiar şi după ce are bani aspectul neîngrijit nu şi-l schimbă – să fie oare o tactică de a obţine mai uşor, de a manipula sentimentele oamenilor care o văd săracă? Umblă fără odihnă şi îşi dezvoltă afacerea, are magazin şi vrea ca Sida să facă un mariaj bun, cu un om din acelaşi neam, bine situat. Importanţa etniei este mare şi subliniată în cartea lui Slavici, la fel cum este şi averea sau situaţia socială. Degeaba Mara are avere, câtă vreme Hubăr tot zice despre ea că este un nimeni în oraş. Iubirea Persidei şi a lui Naţl este pusă sub semnul întrebării încă de la început. Să fie împreună „nu se poate”, „nu vă lasă lumea”. Nu sunt la fel, nu au aceleaşi idealuri. Şi totuşi … se iubesc. În întreaga carte este vorba despre depăşirea condiţiei. Mara luptă să aibă şi le facă un viitor copiilor ei. Persida este ruptă de mama sa, de viaţa simplă şi de zbaterea lumii. În mănăstire învaţă să devină o doamnă. Un geam spart şi o privire aruncată asupra lui Naţl îi pecetluieşte, parcă, soarta. Ea luptă pentru dragostea ei chiar dacă, într-un final ajunge să semene mamei sale, la fel de neîndurătoare, luptându-se pentru supravieţuirea iubirii şi căsniciei. Naţl nu se potriveşte vieţii pe care trebuie să o ducă. Este însetat de carte, de cunoaştere şi vrea să schimbe mersul politicii alături de revoluţionari. Nu vrea să continue munca tatălui său, să facă parte din breasla măcelarilor. Toţi visează la o alt fel de viaţă, dar, cumva, visurile lor se năruie. Viaţa şi vrerea par să fie în permanent conflict. Zbuciumul interior este acutizat de conflictul exterior al personajelor cu limitările impuse de societate tradiţii şi obiceiuri. Totuşi, fiecare reuşeşte să-şi găsească matca, să reintre cumva în făgaşul stabilit. Persida luptă pentru căsnicia ei şi câştigă, într-un final, respectul chiar şi a socrului său. Eu aş fi numit romanul Persida, pentru că mi se pare că este personajul cel mai bine conturat din roman. Dar destul cu analiza romanului.  Mie mi-a plăcut mult cartea. A fost printre lecturile obligatorii care m-au acaparat de-a dreptul. Povestea de iubire, aspectul social, realismul care te transpune direct în aceea epocă, problemele omeneşti, obiceiurile şi aspectul psihologic al frământărilor fiecăruia m-au cucerit şi am citit-o foarte rapid. Ulterior am văzut filmul. Acum l-am revăzut alături de elevii clasei a IX-a. Mi-a plăcut foarte mult, deşi unele idei ale cărţii sunt subliniate doar prin câteva imagini sugestive. Vouă v-a plăcut cartea? Aţi văzut filmul? Ce aţi fi schimbat în roman? Dar în film?

Dacă vreţi să vedeţi sau să revedeţi filmul îl puteţi împrumuta de la biblioteca noastră, de la Secţia de artă şi carte franceză

Această prezentare necesită JavaScript.

Mă gândesc să citiţi şi: Emil Călinescu, Almanahe,ChGabriela, LaFeeBlanche, Coltu’ cu muzică În grădina mea,  Jurnal de fraieră, Blog cu taxă inversă, Cu capul în nori, Mixy.ro,  Hapi.Riverwoman, Spanac, Vienela, Stefania, Anzhela Movies, Cinemagazin.ro, Cinemateca Trisk, Filme şi cărţi, Marele ecran, Alexandra’s Library, Andreea Toma, Antoaneta Moga, Blog de cărţi, Sayuki’s blog, Simona’s blog, Cristian Lisandru, Denisa Aricescu, San, Fatadefragi, Teo Negură

 ,

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

„La paradisul femeilor” – Primul MALL?


Mă gândeam, zilele trecute, când mă aflam la cumpărături, de „schimbarea la faţă” pe care au suferit-o magazinele şi cât de aproape, de ceea ce avem în prezent, era descrierea magazinului „La paradisul femeilor” / Hölgyek öröme a lui Zola. Cu toate astea, continui să cred că mai avem încă mult până să egalăm strălucirea şi eleganţa pe care mi-o sugera, acel magazin din paginile cărţii. Să încep cu începutul. Autorul, Émile Zola, este unul din reprezentanţii curentului naturalist, iar cartea lui, cu titlul original „Au Bonheur des Dames” este a unsprezecea din ciclul Les Rougon-Macquart. Lucrarea lui, pe mine, una, m-a uimit. Publicată în 1883 era, pentru comerţul din România anilor 1983, adică un secol mai târziu, un fel de literatură science-fiction. Atât de neimaginat pare, când citeşti, toată descrierea magazinului, a dezvoltării, a promovării lui sau a serviciilor oferite. A fost prima carte, din cele citite până atunci, în care am găsit descris comerţul capitalist, aflat în vremea scriitorului, la începuturile dezvoltării sale. Analizând la modul sec şi economic, Zola scrie despre un patron de magazin, despre dezvoltarea acestui magazin, despre cum se obţin credite pentru a face posibilă această dezvoltare, despre implicaţiile sociale ale unei asemenea dezvoltări şi intrigile de culise, bârfele, răutăţile şi iubirile ce se nasc la adăpostul lui. Dacă aprofundăm ne dăm seamă că ne este prezentată viaţa amărâtă şi extrem de muncită pe care este nevoită s-o ducă angajatul, puţinele lui bucurii, drepturi şi evadări de la rutina de zi cu zi. Angajatul, sau mai degrabă angajatele, pentru că sunt în marea lor majoritatea femei, îşi duc practic întreaga existenţă în magazinul unde lucrează. Relaxarea şi evadările din rutină sunt destul de scumpe şi nu toate şi le permit. Pe de altă parte a fost prima dată când am înţeles la ce se referă, cu adevărat, exploatarea umană. Pentru mine, până la cartea lui Zola, era doar un concept vag, o idee.

Gândiţi-vă că am citit cartea pe vremea când magazinele erau atât de sărace în oferte şi idei de prezentare, încât era normal ca o asemenea descriere să-mi trezească interesul. Cum să fie un magazin atât de uriaş, să lucreze atâţia oamenii în el, ba chiar să şi doarmă acolo, ca într-un fel de internat. Metodele de vânzare, de expunere a mărfii, de reducere a preţurilor, de ofertă, transportul mărfurilor către casa clientului cumpărător, posibilitatea returnării cumpărăturilor după câteva zile, chiar şi urmărirea clienţilor, pentru a fi siguri că nu se fură, mi se păreau inovatoare pentru acele vremuri. Unele dintre ele par inovaţii ale zilelor de azi.

Émile Zola reuşeşte să prezinte „La Paradisul Femeilor”- Magazinul, care pare să fie, în fapt, personajul principal al cărţii. Octave Mouret este patronul magazinului, dar, chiar şi lui, Magazinul îi controlează viaţa, odată ce este convins că, numai celibatar fiind, poate avea succes în afaceri. Tot timpul este cu gândul la dezvoltarea magazinului, construcţia lui şi urmăreşte cu nesaţ încasările record ale unei zile, sperănd mereu ca în următoarea zi încasările să atingă un prag şi mai ridicat. Se foloseşte de orice relaţie are şi de orice sentimente trezeşte, pentru a avea succesul scontat, pentru a obţine aprobări şi finanţări. Este un vizionar al comerţului, crează noi şi noi metode de a atrage clientela. Un vitrinier revoluţionar care şochează ochiul publicului, cu valuri de materiale în culori tari, care curg şi par să se aprindă şi mai tare una pe alta. Ideile lui sunt geniale, punerea în practică, la fel. Afacerea lui este înfloritoare. Totuşi, Zola ne arată şi reversul medaliei. Cu cât reuşeşte să creeze mai multe raioane, cu atât el loveşte puternic în afacerile micilor magazine familiale, care erau specializate pe un singur domeniu. Descrisă într-un fel brutal ai senzaţia că Magazinul, ca şi un gigant, tinde să calce în picioare, sfărâmând micile afaceri.  Te îndurerează pierderea acestor familii, deşi mersul înainte al progresului este inevitabil. Vieţile lor se schimbă, falimentul le bate la uşă, dar nu pierd doar pe plan material. Magazinul se pare că vrea să le ia şi vieţile, dragostea, tot ceea ce au mai de preţ.

Este interesant cum, totul poate lua o întorsătură interesantă şi neaşteptată prin venirea în Paris a unei fete tinere, Denise, împreună cu fraţii ei mai mici, Pépé şi Jean. Ea este nepoata lui Baudu, unul din cei mai afectaţi de dezvoltarea magazinului „La paradisul femeilor”, fiind aşezat chiar peste drum de „La Bătrânul Elbeuf, postavuri şi flanele”. Chiar şi din titlul „Bătrânul Elbeuf” sugereasă ceva îmbătrânit, depăşit,  aşa cum „La Paradisul Femeilor” sugereză un loc destinat special femeilor, un loc magic care le promite fericire. Este remarcabil scrisă frenezia cu care femeile parizene se avântă, ca pentru a cuceri magazinul, cu ochi avizi şi pofticioşi, cu inimile palpitând şi iubind înghesuiala care le sufocă. Este un loc iubit de femei, un adevărat Paradis al cumpărăturilor. Pe de altă parte, această iubire se transformă, pentru unele într-o adevărată boală, un adevărat viciu.

În această lume avidă şi vicioasă, Denise, aparent neînsemnată, delicată, mică şi invizibilă, reuşeşte prin hotărârea, moralitatea, bunătatea, hărnicia şi virtutea sa să le facă dreptate celor slabi şi pune stăpânire pe inima patronului său, Octave Mouret. Felul delicat şi treptat prin care această iubire se dezvoltă alături de magazinul ce creşte necontenit, este ceea ce face ca acest roman să fie diferit faţă de toate celelalte ale lui Zola. Cred că este singura carte, din câte ce am citit de Zola, în care romantismul îşi face loc prin tot realismul şi naturalismul de care este atinsă întreaga lui operă.

Pot Bouille - afişUna dintre ecranizările acestei cărţi are titlul Pot-Bouille şi îi are în rolurile principale pe Gérard Phillipe şi Danielle Darrieux. Filmul este departe de a urmări firul acţiunii. Este ca şi cum ne-ar prezenta evenimentele anterioare începerii cărţii, deoarece îl prezintă pe Octave Mouret, proaspăt venit în capitală din Aix en Provence. Este angajat la magazinul „La Paradisul Femeilor” şi după ce seduce toată populaţia feminină sfârşeşte prin a se căsători cu patroana magazinului. Toate aceste lucruri le aflăm în carte, printre picături, de la cei care îl ştiau pe Mouret încă de când venise în capitală, fără un ban al lui. In carte, Mouret, este deja văduv, soţia lui murind într-un accident survenit tocmai pe când se construia şi dezvolta o nouă aripă a clădirii magazinului. Se pare că aceasta a fost prima victimă a magazinului, care i-a adus ulterior, bunăstare şi noroc. Această trimitere scurtă m-a făcut să mă gândesc la sacrificiul pe care Meşterul Manole l-a făcut pentru a reuşi să construiască biserica. Sacrificând iubirea şi pe Ana, Manole a reuşit să termine construcţia începută. Tot sacrificiul unei femei, Caroline Hédouin, căsătorită Mouret, se află, după cum spun gurile rele, la temelia magazinului „La paradisul femeilor” şi asta aduce magazinului faimă, prosperitate şi noroc. Dar tot din această cauză Mouret devine superstiţios şi crede, cum spuneam, că doar dacă îşi păstrează celibatul poate reuşi în afaceri. Cum se va termina cartea, ce va triumfa – iubirea, banii, superstiţia, vă invit să citiţi ca să aflaţi. Este o carte extrem de bună, o carte care îţi deschide orizonturi noi şi interesante, o carte vibrantă care freamătă de viaţă şi care te ţine captivat de la prima pagină.

„Denise venise pe jos de la gara Saint-Lazare, unde coborâse dintr-un tren din direcţia Cherbourg, împreună cu cei doi fraţi ai ei, după o noapte petrecută pe bancheta dură a unui vagon de clasa a treia. Îl ţinea pe Pépé de mână, iar Jean o urma”… „Când ajunseră însă în Piaţa Gaillon, tânara se opri surprinsă.
– O!, spuse ea. Ia uite, Jean!
Şi rămaseră încremeniţi, înghesuiţi unul într-altul, în hainele de doliu, pe care le purtau după moartea tatălui lor. Ea plăpândă la cei douăzeci de ani, cu un aer sărăcăcios, căra un pachet modest; mezinul, în vârstă de cinci ani, i se agăţase de picioare, cu mâinile atârnând pe lângă corp, se ascundea celălalt frate, mai mare, pe faţa căruia înfloreau cei şaisprezece ani.
– Ei, continuă ea, iată un  magazin adevărat!”
„…Părea o întindere fără sfârşit, cu vitrinele de la parter şi de la mezanin, prin care se întrezărea întregul tumult din spatele tejghelelor. În partea de sus, o domnişoară, îmbrăcată în mătase ascuţea un creion, în timp ce, lângă ea, altele două despachetau paltoanele de catifea.
– „La Paradisul Femeilor”, citi Jean cu un surâs blând, de adolescent frumos, care avusese deja o poveste de amor în Valognes. Ei, e drăguţ, asta face lumea să se învârtă”. (citat din Emile Zola, „La Paradisul Femeilor”, Editura Adevărul, 2010)

The_Paradise_1369750081_2012Dacă ne gândim la transpunerile pe ecran a poveştii, recent cei de la BBC, inspirându-se din persothe-paradise-BBCnajele şi povestea lui Emile Zola, au realizat un serial, The Paradise (2012), care este interesant de văzut. Primul sezon urmează, aproximativ, povestea lui Zola, următorul complică puţin povestea romantică a lui Zola. Nu ştiu dacă iubitorilor cărţii le-a plăcut continuarea, poate de aceea din 14 februarie 2014 – este anulat de cei de la BBC. Numele personajului feminin este tot Denise, chiar dacă numele de familie diferit. De altfel şi restul personajelor primesc nume diferite, specific englezeşti, pentru că şi magazinul îşi are locaţia undeva în nord estul Angliei. O recomandare pentru a vedea acest serial. Eu privindu-l am făcut mintal un fel de concurs în a recunoaşte personajele şi numele corespondente din cartea lui Zola.

Au Bonheur des Dames, l’invention des grands magasins o prezentare, în câteva cuvinte a inventatorului magazinului Au Bon Marché, cel care l-a inspirat pe Zola pentru a scrie romanul său.

Această prezentare necesită JavaScript.


Mi-ar plăcea să îi citiţi şi pe Alex Bodoli, ChGabriela’s Blog, Convieţuire, Fructitza- Carte şi filme, Innerspacejournal, Luna pătrată, Stefania’s, Teo Negură, Şiraguri de mărgele, Recenzii de lectură, Cinemateca Trisk, Iulia Radu, LaFeeBlanche, Cronicile unui psihoterapeut, Istorii regăsite, Andreotti – Cu capul în nori, AngzhelaMovies

Despre această carte am vorbit pentru emisiunea Click News.TV, emisiune pe care o puteţi vedea pe pagina Video Blog.

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: