RSS

Arhive pe etichete: Club de lectură

Care e lectura, genul vostru preferat?


booksCum ne alegem lecturile? Ce primează atunci când facem această alegere? Vorbeam într-un articol despre gustul pe care, fiecare din noi l-am dezvoltat de-a lungul timpului şi importanţa acestuia. Militam atunci pentru lectura diversificată, deşi majoritatea avem un gen preferat. Având în vedere afluenţa editorială, multitudinea titlurilor apărute, ce alegem – nume cunoscute, scriitori verificaţi de timp (cum s-ar zice, clasici), urmărim o anumită temă, un trend (vampiri, îngeri, vârcolaci) sau ne place, cu precădere, un anumit gen (science-fiction, horror, thriller, romane de dragoste, poliţiste, biografii, lumi distopice … )? Suntem influenţaţi de prieteni? De ceea ce citim pe blogurile de profil? De ecranizările care se fac (ne place filmul şi atunci citim şi cartea)?

Eu una tind să prefer cărţile care au o componentă de dragoste, indiferent de genul sauoameni ingragostiti tema acestora. Dar am găsit cărţi deosebite şi interesante şi printre cele non-beletristice, mi-au plăcut biografii şi autobiografii ale unor personalităţi, scriitori, actori, oameni politici, etc. A trebuit să citesc şi cărţi care mi-au rămas întipărite în minte, m-au îngrozit şi nu mi-au plăcut. Vorbesc aici despre Kafka (Metamorfoză, Colonia penitenciară). Tot de Kafka, în schimb, mi-a plăcut Procesul. Nu ştiu dacă se poate spune despre o carte cum e Procesul, că îţi place. Poate fi interesant scrisă, poate avea similitudini cu unele situaţii prin care ajungem să trecem prin viaţă, poate fi derutantă şi poate să o înţelegi mai bine la o a doua lectură. Nu poţi judeca, „premia” în sinea ta, în mod egal toate cărţile. Unele sunt romantice, altele triste, altele pline de fantezie, altele te binedispun fiind comice şi nu toate îţi plac în aceeaşi măsură. Poate nu spui că îţi „place” o carte densă, în care te pierzi şi al cărui fir îl regăseşti cu greu, cum a fost Pendulul lui Foucault, poţi să spui că este un unicat în literatură, că oferă informaţii enciclopedice şi că te trimite neapărat la multe alte cărţi, devenind un pilon pe care poţi ulterior să-ţi dezvolţi cultura.

uplateCe părere aveţi despre obligativitatea lecturii? Mie una mi-a displăcut teribil să fiu nevoită să citesc chiar şi atunci când eram elevă, de asta citeam, înainte de-a fi obligată, fiecare carte despre care ştiam că va intra, la un moment dat, în lista de lecturi obligatorii. Aşa că, fără să fiu influenţată de ceea ce aş fi învăţat la şcoală, rămâneam cu o părere (onestă) personală privitor la carte. Indiferent ce citeam ulterior din critici nu mă influenţa atât de mult, cum o făcea prima lectură. În definitiv scriitorul nu scrie pentru critici. Scrie pentru sine şi în speranţa că va fi citit. Nu ştiu ce părere ar avea Eminescu despre faptul că s-au scris tomuri de cărţi despre opera lui, dar mai ales faptul că pentru unii profesori pare să fie mai important să ştii ce au avut de spus criticii despre aceasta, decât să-ţi spui opinia personală. Suntem în general reticenţi la nou, la un alt fel de a privi lucrurile decât suntem obişnuiţi. Dar nu este revigorant să vezi că există multe opinii, că părerea ta poate fi confirmată sau infirmată de alţii? Eu mă bucur când există comentarii la articolele mele. Dacă îmi susţin părerea sunt mulţumită că am scris oarecum în asentimentul celor care au citit cartea, dar sunt multe cazuri în care o opinie contrară mi s-a părut interesantă, un alt fel de vedea opera mi se părea întregitor şi oferă o altă perspectivă acesteia. Este diferenţa dintre a te privi în oglindă sau a privi pe geam. Dacă eşti Narcis, vei alege întotdeauna oglinda sau unda lacului, dar dacă vrei să vezi mai mult trebuie să priveşti în jur, să vezi peisajul.

Dar despre cărţile pe care „este obligatoriu” (mi s-a spus odată că, este un „must”) să le citeşti dacă vrei să dovedeşti că ai cultură, iar exemplul oferit a fost romanul Ulise, a scriitorului James Joyce? Ce ziceţi de „obligativitatea” de „bon-ton”? Dacă lecturile obligatorii în şcoală au rolul lor pentru a uniformiza învăţământul la nivel naţional, în aşa fel încât elevii să poată susţine un examen, nu cred că înţeleg snobismul literar. Ai reuşit să citeşti Ulise şi vrei ca toată lumea să ştie? Oricum, eu prefer cu mult mai mult povestirile lui Joyce, Oamenii din Dublin. Dar asta este doar părerea mea 🙂 Sfatul meu ar fi să citiţi fără preconcepţii şi pe cât posibil, fără să fiţi obligaţi să o faceţi. Veţi simţi cu totul altfel plăcerea oferită de lectură. La urma urmelor, cărţile, pornind de la poveşti, la romane şi poezii, au fost create pentru a oferi distracţie, nu pentru a fi o corvoadă. Este minunat să faci o incursiune în lumea creată de cineva, să simţi cum prind viaţă în faţă ochilor tăi eroii unei poveşti.

help-books-aj.svg_aj_ash_01Întrebări multe şi multe posibile răspunsuri! Sunt curioasă voi ce spuneţi!? Ce credeţi şi care ar fi genul vostru preferat, cărţile care v-au plăcut cel mai mult? Ce credeţi că ar fi benefic de schimbat, modificat, îmbunătăţit în ceea ce priveşte lectura elevilor? Cum aţi perceput voi sau copiii voştri, obligativitatea de-a privi într-un anume fel opera scriitorilor? Cât credeţi că ar conta originalitatea, în cazul unui examen naţional?

Photos credit https://openclipart.org/ ; http://creativecommons.org/ (public domain)

 

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , ,

Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness – recomandare de lectură


cartea-pierduta-a-vrajitoarelor-vol-1_1_fullsizePovesteam că în perioada cât am lipsit de pe blog, am citit mult şi printre alte cărţi am citit unele pe care mi le-a recomandat o tânără prietenă. A Discovery of Witches / Cartea pierdută a vrăjitoarelor, a scriitoarei americane Deborah Harkness, apărută la Editura Litera în traducerea Oanei Cristea, este una dintre acestea, fiind în acelaşi timp, şi o carte pe care vroiam să o citesc de când a apărut pe rafturile librăriilor. Îmi suna interesant titlul, mi-a plăcut mult coperta şi prezentarea – chiar înainte de a deschide şi a citi primele rânduri. Această carte este primul volum al unei trilogii. În original trilogia se numeşte All Souls (Toate Sufletele). Bănuiam că este o carte pentru adolescenţi, dar îndată ce am citit din ea mi-am dat seama că autoarea probabil s-a gândit să o scrie şi pentru cei care au îndrăgit ciclul Harry Potter pe vremea adolescenţei lor şi sunt  acum  la vârsta personajului principal feminin, Diana Bishop. Spre deosebire de multele romane apărute în care eroina este o tânără de liceu, aici aceasta este adultă, profesor universitar şi studiază despre alchimişti în Biblioteca Bodleiană din Oxford.

1024px-The_Bodleian_Library_from_the_south_entranceCercetănd manuscrise diferite, dă peste unul ascuns, aflat sub o vrajă. Inconștientă de puterea pe care o are și refuzând să creadă prea mult în vrăjitorie, deşi face parte dintr-o puternică familie de vrăjitori, Diana este totuși singura pentru care manuscrisul apare, reacționează și pare să-i trăiască sub atingere. Odată ce acest lucru se întâmplă, Diana  devine de-a dreptul urmărită și înconjurată de diferite fiinţe care doresc să pună mâna pe această carte. Unul dintre cei mai curioşi de-a vedea acest manuscris, ce pare foarte ameninţător dar şi foarte atrăgător este şi Mathew Clairmont, un vampir în vârstă de 1500 de ani. Acesta este genetician şi studiază evoluţia speciilor, fiind preocupat să stabilească care sunt diferenţele genetice dintre oameni, vampiri, vrăjitoare și demoni. Vampirii au fost potretizaţi diferit, după imaginaţia fiecărui scriitor în parte. Ce au toţi în comun este atracţia pe care o exercită asupra fiinţelor cu sânge cald, frumuseţea (de la Anne Rice încoace) şi viaţa eternă. Este dreptul autoarei deci să îşi imagineze vampiri fără colţi şi fiind doar o anomalie genetică, aflaţi pe un prag superior al evoluţiei aşa cum, descrişi de ea, demonii pot fi fiinţe extrem de talentate, pot fi sensibili sau plini de furie şi care sunt mari artişti pe care lumea i-a cunoscut de-a lungul timpului. Teoria lui Matthew privind ADN-ul, de fapt al 00001425modificărilor care ar apărea în cazul fiecărei specie non-umane sunt interesante şi sunt atât de convingător scrise încât par posibile. Cartea vrăjitoarelor, cunoscută sub numele de Ashmole 782, pe care toţi o caută de sute de ani, ar putea fi răspunsul în cazul cercetărilor lui. Matthew o supraveghează pe Diana spre a avea acces la acea carte, dar în acelaşi timp, dându-şi seama că se află într-un pericol de care nu este conştientă, îşi doreşte s-o protejeze. Fiecare din aceste specii vor să pună mâna pe carte, fiecare crede că datorită acesteia ar putea să învingă celelalte făpturi. Pentru ca lumea lor să poată coexista cu lumea umană, pentru ca să nu se mai repete vânătoarea de vrăjitoare sau de vampiri care i-a decimat într-o perioadă, „Congregația”, un consiliu cu nouă membri, câte trei din fiecare ordin non-uman (vrăjitoare, vampiri şi demoni) a stabilit reguli prin care nici una dintre aceste specii să nu poată obţine nici un avantaj în faţa celorlalte şi de aceea a interzis orice fel de legătură, cu atât mai mult una de dragoste, în afara propriei specii. Povestea de dragoste care se înfiripă între cei doi protagonişti ai cărţii este exact aşa cum trebuie pentru a avea ingredientele succesului – el şi ea se confruntă întâi cu sine, cu sentimentul copleşitor al iubirii, apoi cu lumea care le pune oprelişti şi interzic iubirea lor. Cum se termină primul volum, ce se întâmplă de fapt în carte, cum evoluează povestea, vă invit să citiţi şi să aflaţi.

853301cartea pierduta a vrajitoarelorAm citit cartea pe nerăsuflate. Stilul alert al scrierii, documentaţia serioasă şi multiplele note de subsol cu referiri la lucruri şi perioade istorice exacte, te fac să o percepi într-un mod foarte apropiat de realitate. Trebuie să fac menţiunea că Elias Ashmole (1617 – 1692) a fost un colecţionar, erudit şi pasionat de alchimie a cărui colecţie este deţinută într-adevăr de Biblioteca Bodleiană, iar Ashmole 782 a existat, fiind chiar un studiu de antropologie, dar care este de negăsit exact ca în romanul d-nei Harkness. Mister, realitatea împletită cu povestea imaginată este ceea ce face atât de savuroasă această carte. Simţi că povestea este adevărată, credibilă, chiar dacă este doar un fantasy foarte bun. Crezi că pot exista printre noi, suferind de mutaţii genetice, cei care ar putea trăi veşnic, care ar putea fermeca sau vrăji pe oricine. Explicaţia dată de autoare atât de detaliată şi foarte tehnică ar atrage şi pe cei care sunt mai sceptici 🙂 Recomand această carte celor care îndrăgesc poveştile de dragoste, celor care caută un fantasy bun, celor care sunt fani ai cărţilor cu vampiri sau vrăjitoare şi nu în ultimul rând celor cărora le-ar place o evadare din cotidian printr-o carte alertă, bine scrisă, cu personaje puternice şi inteligente, a căror conversaţie, poveste şi acţiune trece peste şabloanele obişnuite.

deborah-harkness-smallAutoarea, Deborah Harkness, deşi născută în Philadelphia, SUA a locuit în multe state din SUA (cu fus orar diferit una de alta – zonele au fost Chicago, California de Sud şi de Nord, New-York) dar şi în Oxford şi Londra, ceea ce face de înţeles descrierile atât de precise şi cu atât de multă culoare locală pe care le regăsim în carte. Este licenţiată a mai multor universităţi de prestigiu din SUA şi s-a documentat, asemeni personajului cărţii, atât la Biblioteca Bodleiană cât şi la multe biblioteci universitare, despre istoria magiei şi a ştiinţelor în Europa, în special perioada de la 1500-1700 – în vederea scrierii cărţilor sale – atât a celor beletristice, cât şi a altor două lucrării non-beletristice (John Dee’s Conversations with Angels: Cabala, Alchemy, and the End of Nature (Cambridge University Press, 1999) and The Jewel House: Elizabethan London and the Scientific Revolution (Yale University Press, 2007). pentru care a primit recunoaşterea specialiştilor şi a fost premiată. Autoarea spune că a petrecut atât de multă vreme în biblioteci, că a ajuns să se descurce atât cu cataloagele tradiţionale, cât şi cu variantele lor computerizate şi acestor experienţe le poate mulţumi că a ajuns să iubească cu pasiune bibliotecile şi să aibă un profund respect pentru bibliotecar:

„I know my way around a card catalogue or the computerized equivalent. These experiences have given me a deep and abiding love of libraries and a deep respect for librarians”  (citat din pagina biografică a site-ul său  de unde am preluat si fotografia).

Deborah Harkness este acum profesoară universitară la Universitatea Californiei de Sud, în Los Angeles (University of Southern California), unde predă Istorie europeană şi istoria ştiinţelor. Pentru faptul că este o cercetătoare, că este foarte bine documentată, pentru că scrie extraordinar de interesant, atractiv dar şi pentru faptul că este pasionată de biblioteci şi de munca noastră, a bibliotecarilor, eu mă consider fanul ei şi vă recomand cu căldură lucrările ei.

Al doilea volum al trilogiei All Souls este Şcoala Nopţii. Voi reveni cu o recenzie asupra acestei cărţi de îndată ce o vom primi în bibliotecă.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte? Vă place literatura fantasy? Dacă da, ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce părere aveţi de ecranizările realizate după romanele fantasy care v-au plăcut? Dacă n-aţi citit cartea, v-aţi dori s-o faceţi?

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

sa ucizi o pasare cantatoarePovestim astăzi despre cartea scriitoarei americane Harper Lee, To kill a mocking bird / Să ucizi o pasăre cântătoare / Ne bántsátok a feketerigót!  Spuneam în articolul precedentromanul a fost publicat în 1960, primind premiul Pulitzer şi devenind unul dintre romanele clasice americane. Romanul este uşor de lecturat, scris pe un ton cald şi apropiat despre nişte subiecte grave cum este cel al segregării rasiale. Reuşeşte să-ţi scoată atât zâmbete, cât şi lacrimi. Este una din cărţile care sunt pe listele de lecturi suplimentare sau pe cele de cărţi care trebuie citite. Este o carte care poate fi citită la orice vârstă pentru că problemele atinse pot fi înţelese diferit şi mai profund la vârsta adultă. Privită prin ochii inocenţi ai unui copil este cu atât mai sensibilă, mai deosebită.

Am revenit cu fraza de mai sus – repetându-mă, pentru că asta este pe scurt părerea mea despre carte. Este un roman autobiografic, singurul scris de Harper Lee. Autoarea a reuşit să se impună şi să rămână, asemeni lui Margaret Mitchell, cunoscută posterităţii pentru această singură carte publicată. Iniţial numită Atticus, titlul este simbolic, provenind de la o conversaţie a lui Atticus cu copiii, referitor la păcatul de-a omorî o pasăre cântătoare pentru că acestea:

nu fac altceva decât să cânte, spre desfătarea noastră. Ele nu strică grădinile oamenilor, nu-şi fac cuibul în lanurile de porumb, în schimb îşi pun tot sufletul cântând pentru noi. De asta e păcat să ucizi o pasăre cântătoare (citat din Atticus Finch, Să ucizi o pasăre cântătoare, Editura Venus, Bucureşti, 1993).

mockingbirdMockingbird este o specie de mierloi american, o pasăre cântătoare, pe care o regăsim ca simbol al lmockingjayibertăţii şi în Jocurile Foamei, a scriitoarei Suzanne Collins, roman despre care am povestit anterior la Clubul de lectură. Având în vedere că este vorba de o societate distopică, trimiterea pe care scriitoarea contemporană o face către societatea imperfectă a scrierii lui Harper Lee, cred că nu este întâmplătoare.

Romanul a primit premiul Pulitzer, iar autoarea, cu toate că a scris doar acest roman, a primit Medalia Prezidențială a Libertății în noiembrie 2007, pentru contribuţia sa la literatură. Cartea este o frescă a societăţii, moravurilor, obiceiurilor şi problemelor sociale din micile oraşe ale Statele Unite ale Americii, cu precădere a celor aflate în Sud. Nelle Harper Lee a fost crescută într-un asemenea oraş, Monroeville, din statul american Alabama unde s-a născut pe 28 aprilie 1926. Ca şi Scout, personajul cărţii sale, a fost o fată băieţoasă, iar tatăl ei, la fel ca şi Atticus Finch, a fost, pe lângă redactor de ziar, şi avocat. Romanul, publicat într-o vreme când se ducea un adevărat război pentru drepturile civile în America [prin Mişcarea African-Americană pentru Drepturile Civile / African-American Civil Rights Movement (1954–68) a cărui scop era de-a pune capăt segregării rasiale], a surprins cu o mare delicateţe problemele sociale şi rasiale ale perioadei. Dacă comparăm impactul pe care l-a avut cartea (pentru perioada despre care vorbim) cred că acesta este asemănător cu cel pe care l-a avut romanul Uncle’s Tom Cabin (Coliba unchiului Tom) a scriitoarei Harriet Beecher Stowe, înainte de războiul de secesiune. Perioada descrisă în carte este cuprinsă între anii 1933 şi 1936, în plină criză economică, fapt care acutizează toate problemele sociale existente. Oamenii se înrâiesc de prea mare sărăcie şi sunt mai uşor de manipulat. Societatea descrisă prin prisma unui copil te face să înţelegi mult mai bine, mai adânc, aceste probleme. Regăsim aici, la fel ca şi în romanul De veghe în lanul de secară, cele două voci ale autoarei – Scout, copilul ce trăieşte perioada, căruia i se întâmplă povestea, şi persoana adultă care îşi aminteşte şi analizează perioada cu plus de informaţie asupra tuturor evenimentelor. Cel mai bine am realizat acest lucru când am văzut filmul, unde vocea naratoarei este a persoanei adulte, deosebită de mica fetiţă care joacă rolul Scout în copilărie. Harper Lee este o povestitoare înnăscută, ceea ce face ca romanul să aibă o curgere frumoasă, să fie interesant, neaşteptat şi să fie exrem de uşor de citit. Am avvut senzaţia că romanul ar mai fi putut continua, că aş fi vrrut să văd ce se întâmplă mai departe cu Jem, Scout, Atticus şi toată acea lume aflată departe în timp, prăfuită, dar totuşi atât de vie.

scout_and_jemRomanul începe când Scout (Jean Louise Finch) are 6 ani şi începe prima zi de scoală, iar Jem (Jeremy Atticus Finch), fratele ei, are 9 ani. De la primele pagini eşti cu zâmbetul pe buze când vezi ce probleme are Scout din prima zi de şcoală – când profesoara îi interzice să mai citească pentru că nu o face după sistemul pe care ea vrea să-l instaureze. Scout citea cu tatăl ei încă de la 4 ani şi jumătate, acest lucru devenind unul din ritualurile de seară, iar această interdicţia profesoarei o înfurie şi o supără într-atât încât nu-şi doreşte să mai meargă următoarea zi la şcoală. Pe de altă parte, băieţoasă fiind, se bate cu unul din colegi, pentru că, din cauza acestuia, este certată de aceeaşi d-na profesoară. Atticus este însă tatăl perfect. El este în stare să-o convingă să nu se supere pe şcoală, s-o înţeleagă pe profesoara care, nefiind localnică nu înţelege încă mersul lucrurilor şi în schimb îi promite aceeaşi lectură de seară. Viaţa începe simplu şi lucrurile par să fie extrem de plăcute şi liniştite în micul orăşel de provincie. Preocuparea majoră a copiilor este joaca lor, punctul de interes maxim fiind ocupat de misteriorul vecin – Boo Radley / Bau Radley, care în închipuirea lor devine un adevărat Bau-Bau, monstru ucigaş. Odată cu apariţia lui Dill (Charles Baker Harris), un copil venit în vizită la rude, a cărui minciuni copilăreşti întrec orice închipuire, fantezia lor atinge cote maxime şi devine o demonstraţie de curaj să atingă în fugă casa în care acesta locuieşte, sau se se furişeze pe prispa casei, noaptea. În afară de acest vecin, pe care copiii nu l-au văzut niciodată, sunt descrişi cu acurateţe toţi ceilalţi vecini, scriitoarea reuşind, la fel ca şi Jane Austen, în Mândrie şi prejudecată, să creioneze întreaga lor mică lume, de la intelectuali „de familie bună”, la oameni albi săraci, la albii desconsideraţi pentru moravurile sau lipsa acestora (cum este familia Ewell), sau negrii şi relaţiile dintre toate aceste categorii sociale. Este o lege a majorităţii, pe care în general toată lumea o urmează, sunt convenţiile sociale şi regulile de bună purtare. Problemele rasiale se acutizează odată cu învinuirea pe care o aduce un alb, Bob Ewell, unui om de culoare, Tom Robinson, cum că i-ar fi agresat şi violat fata, pe Mayalla Ewell. Judecătorul îi atribuie acuzatului ca avocat din oficiu pe Atticus Finch. Acesta acceptă, cu toate că, doar faptul că este avocatul unui presupus vinovat (dar considerat de mulţi dintre albi gata vinovat şi condamnat) îi creează probleme, atât lui, cât şi copiilor săi, care înţeleg jignirile, deşi nu înţeleg motivul acestora. Este momentul când sora lui Atticus, o adevărată doamnă sudistă, Alexandra, se hotărăşte să vină să locuiască cu ei. Odată cu venirea acesteia în casă se impun stricte reguli (mai ales pentru Scout, care trebuie să devină domnişoară), iar obligativitatea de-a le urma devine de nesuportat pentru Scout. Maturizarea presupune şi asumarea acestor norme de convieţuire, a căror falsitate, rigiditate şi nedreptate este observată, cu inocenţa copilăriei, de Scout. Jem se maturizează şi el. La 12 ani devine „bărbat”, nu se mai joacă cu Scout şi Dill, şi citeşte, ca şi tatăl său, ziarul. El înţelege problemele pe care le are tatăl său şi încearcă să-l ajute, pe cât posibil. Atticus este îngrijorat pentru ei, dar speră ca să-şi ajute copii

să treacă prin toate acestea fără amărăciune, dar mai presus de orice, fără să se molipsească de obişnuita boală a comitatului nostru […]. Singura mea ambiţie este ca Jem şi Scout să vină la mine după răspuns, în loc să asculte ce spune oraşul. (Atticus Finch, în discuţia cu fratele său Jack, op, cit.)

De ce este foarte prost privit Atticus Finch de restul populaţiei albe din orăşel?  – pentru că el, nu vrea doar să „pozeze” în avocatul lui Tom Robinson, ci vrea cu adevărat să-l reprezinte şi să-l apere pe acesta. Fără dovezi materiale, având doar cuvântul unuia împotriva celuilalt, este clar că „lumea” nu va crede un negru în detrimentul unui alb, chiar dacă acesta este una dintre scursurile societăţii. Este felul discriminatoriu de-a privi lumea – când orice alb, indiferent de calitatea sa morală sau lipsa acesteia, este considerat mai presus de un negru, chiar dacă este un om de calitate. Acest fel de-a judeca nu este şi felul lui Atticus, care consideră că:

Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorităţii este conştiinţa omului. (Atticus Finch, op.cit. cântătoare)

Gregory-Peck-and-Brock-Peters - To kill a mockingbird 1962Un exemplu, un om de o mare valoare, Atticus Finch este un tată excepţional. Un om modest care nu se împăunează cu meritele sale şi care reuşeşte să-şi înveţe copii să aprecieze la justa valoare oamenii, indiferent de provenienţa sau culoarea acestora. Pe Jem îl obligă să meargă să-i citească d-nei Dubose, o femeie bolnavă, chiar dacă aceasta este mereu arţăgoasă şi îl judecă aspru, la fel cu restul oamenilor albi. Motivul este cel de-al învăţa ceva pe fiul său:

Voiam să afli ceva de la ea – voiam să vezi ce înseamnă curajul adevărat, fiindcă, vezi tu, curajos nu este omul cu puşca-n mână. Să fii curajos înseamnă să ştii că eşti pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuşi întreprinzi oricum, şi mergi până la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuşi se întâmplă câteodată. (Atticus Finch, op. cit.)

Acest tip de curaj este cel care îl animă pe Atticus şi este inspirator pentru Jem, care îşi doreşte să fie gentlemen ca şi tatăl său. Copiii îl descoperă şi pe tatăl lor, odată cu descoperirea lumii. Află că este cel mai bun ţintaş din ţinut, lucru pe care nu l-ar fi ştiut dacă n-ar fi fost incidentul cu câinele turbat, pe care Atticus îl omoară dintr-un glonţ. Dar mai presus de asta este curajul liniştit cu care stă în faţa bandei de oameni veniţi să-l linşeze pe Tom Robinson, înainte chiar de proces. Despre curaj, roman şi Atticus Finch un critic a scris că:

În secolul al douăzecelea, To Kill a Mockingbird este poate cea mai citită carte despre rasă în America, iar protagonistul ei, Atticus Finch, cea mai persistentă imagine de ficțiune a eroismului rasial (Joseph Crespino în articolul „The Strange Career of Atticus Finch” / Strania carieră a lui Atticus Finch, în revista Southern Cultures nr. 6, vara 2000, pp. 9–29).

Ar fi multe de spus despre acest roman, dar nu vreau să epuizez subiectul. Este unul dintre cele pe care oricine ar trebui să-l citească, atât pentru frumuseţea scrierii, cât şi pentru mesajul transmis. Să ucizi o pasăre cântătoare a fost editată în peste 30 de milioane de exemplare şi a fost tradusă în peste 40 de limbi. Până acum n-a fost editată în format electronic, dar tocmai am citit, mulţumită lui Vax-Albina (Jurnalul unei fraiere), despre faptul că autoarea, care cu modestie se miră de longevitatea şi importanţa pe care o are cartea şi în prezent, şi-a dat acordul editurii Harper Collins pentru a scoate o ediţie electronică, atât text, cât şi audio (legală) a scrierii sale – pentru tânăra generaţie.

To_Kill_A_MockingbirdNu-i de mirare că romanul a fost, la scurtă vreme după apariţie, ecranizat. Filmul apărut în 1962 în regia lui Robert Mulligan, îl are ca protagonist, în rolul lui Atticus Finch, pe actorul Gregory Peck. Filmul a primit trei premii Oscar (Gregory Peck, pentru cel mai bun actor; Horton Foote, pentru cel mai bun scenariu adaptat; Alexander Golitzen, Oliver Emert şi Henry Bumstead – pentru scenografie) şi numeroase alte premii şi nominalizări, figurând pe locul 74 din 250 cele mai bune filme de până acum, după cum figurează pe site-ul IMDB. Mi-a plăcut mult filmul, pe care îl găsiţi pentru împrumut şi la biblioteca noastră, şi vi-l recomand cu mare căldură după ce citiţi cartea. E adevărat însă că nu poate să atingă nivelul cărţii, fiind dramatic fără să aibă acea căldură şi veselie pe care o regăsim împletită cu dramatismul în carte. În plus, lipsesc explicaţiile povestitorului şi multe din personaje care pot să ne explice mai bine acea lume.

Deja câţiva dintre voi aţi citit cartea şi mi-aţi lăsat link-uri către articolele voastre. Mă bucură acest lucru. Vă rog să citiţi şi ce au scris:  Fructiza, Ely. Sayuki. Aştept cu nerăbdare părerea voastră despre carte, despre film, despre idealul pe care îl reprezintă Atticus Finch, despre problemele sociale de atunci – sau chiar despre o pararelă a acestora în contemporaneitate.


 

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Propunerile mele de lectură pentru luna aprilie şi mai la clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


logo_club_lecturaM-am gândit ca, de această dată să facem o excepţie şi în loc să alegem o nouă carte printr-un sondaj,  pentru sa ucizi o pasare cantatoareluna aprilie să citim o carte care a pierdut la doar un singur vot în urma sondajului trecut. Este vorba de cartea scriitoarei americane Harper Lee To kill a mocking bird / Să ucizi o pasăre cântătoare/ Ne bántsátok a feketerigót!  Publicat în 1960, romanul a primit premiul Pulitzer şi a devenit unul dintre romanele clasice americane. Romanul este uşor de lecturat, scris pe un ton cald şi apropiat despre nişte subiecte grave. Reuşeşte să-ţi scoată atât zâmbete cât şi lacrimi. Este una din cărţile care sunt pe listele de lecturi suplimentare sau pe cele de cărţi care trebuie citite. Este o carte care poate fi citită la orice vârstă pentru că problemele atinse pot fi înţelese diferit şi mai profund la vârsta adultă. Privită prin ochii inocenţi ai unui copil este cu atât mai sensibilă, mai deosebită. Mi-ar face plăcere să vă pot convinge să citim această carte. Sper să-mi daţi acordul vostru pentru a face asta. Această carte a fost ecranizată, Gregory Peck reuşind admirabil să întruchipeze pe Atticus Finch.

instrumente mortaleDe asemenea aş vrea să ştiu dacă doriţi să fac un sondaj pentru luna mai sau este bine să vorbim despre cartea clasată pe locul doi în sondajul trecut şi anume Mortal Instruments / Instrumente Mortale (vol. 1-4: Oraşul oaselor, Oraşul de cenuşă, Oraşul de sticlă, Oraşul îngerilor căzuţi) a autoarei americane Cassandra Clare. Este vorba de o carte fantasy al cărui prim volum a fost ecranizat recent.

Aştept propunerile şi comentariile voastre,

 

 

Etichete: , , , , ,

Scarlett, de Alexandra Ripley – La Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Astăzi, când aniversăm un an de la prima discuţie în cadrul Clubului de lectură „Să povestim despre-o carte, vom discuta despre alexandra-ripley-2un roman modern, o continuare a romanului Pe aripile vântului de Margaret Mitchell şi anume Scarlett, de Alexandra Ripley (n. 08 ianuarie 1934 – d. 10 ianuarie 2004).  Povestea iniţială, de la care a pornit acest roman. a fost şi este una dintre scrierile mele favorite. Mi-a plăcut felul în care scriitoarea a reuşit să redea culoarea Sudului american şi felul în care a descris războiul de secesiune şi urmările acestuia asupra populaţiei locale. Am citit şi m-am simţit parte din aceea lume, am fost alături de acei oameni pe care viaţa i-a încercat şi am apreciat felul în care unii au reuşit să se adapteze şi să evolueze în lumea nouă. Personajele principale au fost atât de vii, de complexe, i-ai cunoscut atât de bine, iar întruparea lor pe ecran a fost de asemenea o reuşită. Finalul cărţii, care lasă la latitudinea imaginaţiei fiecăruia cum s-ar putea continua această poveste, este motivul pentru care lumea şi-a dorit o continuare.

ScarlettCitisem undeva, cândva, că Alexandra Ripley este câştigătoarea unui concurs iniţiat în SUA, care urma să stabilească cea mai bună continuare a romanului scris de Margaret Mitchell şi tocmai de aceea romanul este continuarea autorizată. Nu ştiu dacă este adevărat pentru că nu am reuşit să regăsesc această informaţie. Ceea ce ştiu este că Warner Books a câştigat drepturile de-a edita această carte după o adevărată licitaţie. S-a tradus rapid în 18 limbi şi a fost editat în milioane de exemplare. Deşi un bestseller, a fost mai puţin bine primit de critici. Pentru mine a fost o lectură aşteptată, o lectură pe care mi-am dorit s-o citesc încă de când am auzit că a fost scrisă şi va apărea în Statele Unite ale Americii. Am sperat ca povestea de iubire a celor doi protagonişti va reuşi să treacă peste obstacole şi nu se va termina atât de brusc, cu o uşă trântită, tocmai când Scarlett îşi dă seama că iubirea ei adevărată este Rhett Butler. Mi-am imaginat o continuare, mi-am imaginat o poveste, dar nu m-am aşteptat ca acestă continuare să schimbe aproape fiecare personaj al cărţii sau să mute acţiunea de pe un continent pe altul 🙂 M-am gândit în timp ce citeam că probabil Alexandra Ripley, deşi ea însăşi fiică a Sudului şi în a cărei operă regăsim aceea lume în alte romane de dragoste, probabil că a trebuit să apeleze la un fel de artificiu. Putea să continue să scrie despre o lume familiară, dar care presupunea Gone with the windo profundă cunoaştere a personajelor, a ticurilor, a felului lor de-a reacţiona. Era o întreagă lume pe care ar fi trebuit să o readucă la viaţă, să continue viaţa atât de multor personaje încât probabil că i-ar fi trebuit măcar 10 ani ca să-o poate face, atâţia câţi i-au trebuit scriitoarei Margaret Mitchell pentru ca să scrie Pe aripile vântului. Poate nici după alţi 10 n-ar fi reuşit ca romanul să fie la fel de strălucitor, de plin de pasiune, cum a fost originalul. De aceea a mutat acţiunea în Irlanda, unde Scarlett, dându-şi seama că nu-l poate recuceri pe Rhett, se retrage. Este o altfel de fugă la Tara, unde să-şi încarce „bateriile”. Tara, plantaţia familiei, i-o dă fiului ei, Charles (primul său născut) şi ea se întoarce în Irlanda, la vechea proprietate a familiei, Ballyhara, de unde se trăgea tatăl ei, Gerald O’Hara. Acolo este o altă lume confruntată de alte probleme, măcinată de veşnica problemă naţională dintre irlandezi şi englezi. Acolo unde oameni sunt plini de superstiţii şi reacţionează violent în unele situaţii. S-a terminat războiul de secesiune, dar Scarlett nimereşte parcă într-un altfel de război civil. Nobilii englezi o dispreţuiesc, iar oamenii simpli sunt superstiţioşi, uşor de manipulat şi destul de greu de controlat. Totuşi Scarlett reuşeşte să se impună, să treacă peste toate câte îi sunt aruncate în faţă. Povestea de iubire este plină de suişuri şi coborâşuri. Rhett te dezamăgeşte reîntorcându-se la Charleston şi îmbrăţişând viaţa pe care o critica cu atâta putere în romanul anterior. Dispare omul puternic, piratul ironic, cald şi pasional şi devine doar un simplu gentleman al sudului. Scarlett, urmărindu-l iniţial îşi dă seama că nu-l va recupera şi de aceea pleacă în Irlanda. Totuşi drumurile lor se intersectează des şi Rhett este cel care o salvează… într-un moment dificil. Cum se termină povestea n-o să vă spun. Cei care aţi citit deja – ştiţi, iar celorlaţi dintre voi care vreţi s-o citiţi nu vreau să vă stric surpriza.Scarlett 1

Romanul a fost ecranizat într-o miniserie, dar aşa cum cartea este departe de-a ajunge la nivelul atins de romanul Pe aripile vântului, la fel de dezamăgitoare mi s-a părut şi ecranizarea din 1994 comparativ cu filmul realizat în 1939. Deşi Timothy Dalton s-a străduit, pentru mine Clark Gablle a fost de neînlocuit pentru că eu consider că l-a întruchipat perfect pe Rhett, aşa cum mi-l imaginam.  Părerea pe care o am despre interpretarea lui Vivien Leigh în rolul lui Scarlett este scrisă pe larg într-un articol dedicat actriţei şi nu vreau să mă repet.

Dacă ar fi să trag o concluzie – dacă aş fi citit cartea şi n-ar fi fost o continuare a unei alte poveşti – mi-ar fi plăcut. Este antrenantă, plină de suspans, se citeşte rapid şi are dese răsturnări de situaţie aşa încât nu este plictisitoare. Are de toate – dragoste, politică, mod de viaţă a chiar două societăţi diferite, despărţite de un ocean. Totuşi pentru că este o continuare – mi-a plăcut mult mai puţin şi mi-a displăcut şi modul în care a fost tradusă. Cred că dacă măcar felul de-a vorbi al negrilor s-ar fi păstrat în traducere ar fi fost un mod prin care m-aş fi simţit mai aproape această carte.

question-markAş vrea ca astăzi să nu fac o analiză mai aprofundată de atât a romanului, a personajelor sau a miniseriei care l-a ecranizat. Aş vrea ca fiecare din voi să povestiţi despre cum v-a plăcut sau displăcut cartea sau filmul. Aş vrea să ştiu ce părere aveţi în general despre continuări moderne la romane celebre şi chiar despre traduceri – dacă n-aţi apucat să vorbiţi despre asta în articolul pe care l-am scris special pe această temă. Aş vrea să ştiu cum ar fi trebuit să se termine cartea – în opinia voastră – ce alt final aţi fi ales sau aţi ales – atunci când aţi citit ultimele cuvinte ale romanului Pe aripile vântului?

Dacă aţi scris despre această carte sau despre film, vă rog să-mi lăsaţi link-uri în comentarii. Pentru moment puteţi să citiţi ce a scris Ely pe blogul Cuvinte vrăjite

 

 

Etichete: , , , , , , ,

Nord şi Sud, de Elizabeth Gaskell – la Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Elizabeth Gaskell

Elizabeth Gaskell

Astăzi povestim despre una din cărţile pe care le-am citit pe vremuri şi le-am recititIMG_20140301_185215_1 din nou cu aceeaşi plăcere, North and South / Nord şi SudÉszak és Dél romanul scriitoarei Elizabeth Gaskell. Scriitoarea britanică, născută pe 29 septembrie 1910 în Cheyne Walk, Chelsea, a fost cea mai mică dintre cei opt copii ai familiei. Din păcate mama ei a murit dându-i viaţă. Aşa se face că ea a trăit mult timp alături de mătuşa dinspre mamă, Hannah Lumb sau alături de bunici. Datorită vremurilor, a bolilor şi lipsei medicamentelor (aceeaşi problemă ca şi în cazul fraţilor Brontë) doar doi dintre copiii familiei Cleghorn Stevenson (numele scriitoarei la naştere) au reuşit să ajungă la maturitate – Elizabeth şi fratele său, John. Viaţa ei, problemele personale, relaţiile pe care le-a avut cu mama vitregă, cu tatăl ei, au fost prinse în cărţile sale. Cele mai reuşite scrieri, cele pe care le înţelegem şi le receptăm şi cu sufletul nu doar cu mintea, sunt cele în care autorii scriu bazându-se pe experienţe personale, viaţa lor reală, de aceea romanele edesek-es-mostohak--3959792-90Elizabethei Gaskell se citesc uşor, sunt atractive şi simţi că prind frânturi de viaţă între coperţicranford-500x500, devenind fresce ale societăţii acelor vremuri. Dacă în romanul Cranfod, unde este descrisă viaţa într-un sat din Anglia, scriitoarea descrie viaţa pe care a dus-o împreună cu mătuşa ei, în Knutsford, iar în Wives and daughters / Soţii şi fiice / Édesek és mostohák scrie despre relaţiile complicate care se nasc atunci când tatăl se recăsătoreşte (caz concret în viaţa autoarei, când tatăl ei îşi întemeiază o nouă familie şi are şi alţi doi copii), în Nord şi Sud, autoarea descrie viaţa, împrejurările şi problemele specifice apărute în urma industrializării cu care devine familiarizată odată ce, măritată fiind, ajunge într-un oraş din nordul Angliei, unde soţul ei este pastor.

Toate aceste date despre viaţa autoarei, despre roman, mi-au lipsit când am citit prima dată romanul. Deşi am Nord şi Sud. Elizabeth Gaskell. 1979constatat ulterior că l-am avut şi acasă, în biblioteca părintească, eu l-am citit împrumutându-l de la biblioteca oraşului unde am crescut. Pe vremea când l-am citit (pe la sfârşitul anilor ’80) se difuza la televizor un serial cu acelaşi titlu, Nord şi Sud, în care era vorba de războiul de secesiune din America. Îmi plăcea serialul şi de aceea, când am văzut cartea în raftul bibliotecii, am luat-o repede pentru că m-am gândit că pe baza ei a fost ecranizat. Când am ajuns acasă, cu mare nerăbdare m-am apucat să citesc. Din primele pagini nu părea să aibă nimic comun cu America şi cu familiile Hazard şi Main. Iniţial dezamăgită, narațiunea  m-a furat şi m-a prins. Povestea începe cu o nuntă, cea a lui Edith, verişoara lui Margaret Hale, eroina cărţii. De aici înţelegem că Margaret a locuit mult timp alături de mătuşa, unchiul şi verişoara sa. A fost prietena şi companioana verişoarei sale, neuitându-se totuşi că este ruda săracă a familiei şi fiind cazată într-o cameră mică, asemănătoare celei dedicate servitorilor. Mătuşa sa, care s-a măritat de bunăvoie cu un om avut şi mai în vârstă, o invidia pe sora ei, care s-a măritat din dragoste – ideal pe eszak-es-del--5638704-90care i l-a insuflat şi fiicei sale. Edith se căsătoreşte cu un ofiţer fără avere, căpitanul Lennox, cu care urmează să plece în insula Corfu, unde este staţionat regimentul acestuia. Această poveste de dragoste nu este urmărită şi te întrebi sincer, având în vedere că Edith n-a făcut niciodată nimic, având servitori pentru orice, cum se va descurca în viaţa cazonă pe care urmează s-o ducă. Cu prilejul acestei nunţi, Elizabeth îl cunoaşte pe fratele mai mare al mirelui, Henry Lennox, „singurul membru nearătos într-o familie de oameni deosebit de frumoşi” dar a cărui figură „îi era inteligentă, subtilă şi mobilă” şi care urmărea pregătirile de nuntă cu un aer uşor sarcastic. Acesta este atras de frumuseţea şi inteligenţa tinerei fete. Așa că pleacă s-o caute în Helstone. O cerere în căsătorie pare ceva la care ea nu s-a gândit, dar care totuşi se întâmplă. Ce răspunde fata luată pe neașteptate? Oare poate să-l privească ca pe un iubit când era obișnuită să-l considere prieten? Hotărârea ei pare definitivă, totuși pentru el rămân speranțe…

nord si sud-Pe de altă parte, pastorul Hale, „unul dintre cei mai buni predicatori … şi un perfect preot de parohie (op. cit. p. 19), schimbă cursul vieții lor tihnite dusă în sudul călduros și umed al Angliei. Acesta (precum tatăl autoarei, pastorul unitarian William Stevenson) renunță la biserica anglicană, pe motive de conștiință, conflict de opinii. Așa se face că, după ce este măcinat zilnic de nemulţumirile soţiei sale (femeie crescută cu anumite standarde şi care suferă de lipsa banilor şi apartenenţei la lumea bună) care şi-ar dori ca el să primească o parohie mai importantă, în loc să-i facă pe plac el renunţă la venitul mic dar sigur și la mica parohie aflată în Helstone, un adevărat colţ de rai în sudul Angliei şi alege să devină profesor particular şi să se mute într-un oraş industrial, Milton-Norhern din comitatul Darkshire (în traducere liberă – Comitatul întunecat).  

Doamna Hale, o femeie delicată și suferindă mai ales când lucrurile nu merg conform propriilor vise, se aseamănă parţial cu mama descrisă de Jane Austen în romanul Mândrie și prejudecată. Dintre toate personajele cărţii, totuşi cel al mamei este cel mai puţin dezvoltat şi credibil, cel puţin din punctul meu de vedere. M-am gândit că acest lucru este şi din cauză că autoarea nu a avut propriu-zis mama şi nu îşi poate imagina una credibilă. Ea este personajul creionat, ce nu contează cu adevărat nici în fața soțului său care nu-i spune ce probleme îl macină și nici faptul că a renunțat la funcția de pastor. Devine sarcina Elizabethei de a-i comunica aceste hotărâri ce afectează întreaga familie. 

Realitatea crudă era faptul că tatăl ei îngăduise îndoielilor amăgitoare să-i năpădească atât de tare mintea, încât devenise un schismatic – un proscris; toate schimbările care decurgeau de aici se grupau în jurul acestui fapt distrugător (Margaret  Hale, op. cit., p. 57-58).

Mi-a displăcut felul cum a procedat aici pastorul, care recunoaşte că este un laş care nu suportă să le pricinuiască durere celor dragi şi, după câte mi se pare mie, un visător – egoist, totodată. Dacă n-aș fi știut că există un model real al acestei fapte, aș fi spus că aici autoarea a creat acest conflict doar pentru a putea muta familia şi a realiza o paralelă antagonică între sudul şi nordul Angliei. Văzute prin prisme diferite Helstone poate fi:

E doar un cătun; nu cred că aş putea să-l numesc sat. Nu e decât o biserică şi, pe pajiştea de lângă ea, câteva case – mai curând un fel de bordeie – năpădite de trandafiri cătărători. (Margaret Hale, în Nord şi Sud de Elizabeth Gaskell, Editura Vivaldi 1995, p. 14-15).

Helstone e ca un sat dintr-o poezie – dintr-o poezie de Tennyson. (Margaret Hale, op. cit. p. 15).

Drumurile sunt atât de frumoase , încât ar fi o ruşine să foloseşti trăsura – aproape o ruşine să călăreşti. (Margaret Hale, op. cit., p. 16).

– Doar nu crezi că funinginea dintr-un oraş industrial, plin de coşuri şi murdărie ca Milton-Northern, o să fi e mai bună decât aerul de aici, curat şi proaspăt, chiar dacă prea umed şi te slăbeşte (Doamna Hale, op. cit., p. 62).

Faţă de aceste descrieri idilice, încă înainte de-a ajunge în Milton:

Cu multe mile înainte de Milton, zăriră un nor plumburiu atârnând la orizont, în direcţia în care se afla oraşul.[ …] Cu cât se apropiau de oraş, cu atât văzduhul părea să miroasă şi chiar să aibă gust de fum; de fapt nu aerul avea cu adevărat gust sau miros, ci, mai degrabă, nu se simţea mireasma de iarbă şi verdeaţă.(Op. cit., p. 83).

Margaret HaleÎn acest oraş cu miros şi gust de fum, în care cenuşiul şi noroiul era la el acasă, apare o domnişoară ca Margaret Hale, plină de colorit, vibrând de viaţă, frumoasă, autoritară, demnă şi cu prestanţă regală. Asta-i ceea ce vede John Thornton, prosperul industriaş, proprietar de fabrică şi viitor elev al domnului Hale. El a decis că n-o place, pentru că pe când el o privea admirativ, ea îl trata cu mândră nepăsare… Părerea ei proastă să se menţină? Părerea lui să se schimbe? Povestea de dragoste m-a dus cu gândul din nou la Mândrie şi prejudecată. Furtunoasă relaţie în care d-ra Hale pare să fie mereu în conflict cu d-l Thornton. Problemele sociale alimentează prejudecata iniţială, iar John Thorntonorgoliul ambilor parteneri îi împiedică să renunţe. Cum se termină?? Este o poveste la care o fată modernă poate visa 🙂  Oricum asta este doar o parte din roman. Mi-a rămas întipărită însă în memorie descrierea fabricii, condiţiile de muncă şi faptul că şi copiii lucrau de la vârste fragede. Citind acest roman sau Shirley de Charlotte Brontë am înţeles mult mai bine conceptul de revoluţie industrială în Anglia, despre care am învăţat pe vremuri la istorie. Mie datele seci istorice nu reuşesc să-mi rămână în memorie, dar citind un roman care cuprinde şi asemenea date de viaţă, care face o frescă a acelor vremuri şi reuşeşte să îmbine poveşti de dragoste cu probleme existenţiale şi sociale – asigură o ancoră unde acele date să se prindă. Aşa pot să reţin că odată cu motorul cu aburi perfecţionat a lui James Watt – putem spune că a început Revoluţia industrială – 1784, iar primul domeniu unde s-a utilizat acesta a fost în industria textilă.

nord-e-sud-by-elizabeth-gaskell-prima-edizion-L-D8u-a8Romanul lui Elizabeth Gaskell a fost excelent ecranizat de BBC în 2004, în regia lui Brian Percival şi avându-i ca protagonişti pe Richard Armitage, care a făcut un rol foarte bun interpretându-l pe John Thornton şi pe Daniela Denby-Ashe, în rolul lui Margaret Hale. O miniserie care urmăreşte fidel cartea şi care ne oferă o variantă vizuală a condiţiilor de muncă, a fabricilor acelor începuturi. Vă recomand cu mare căldură atât filmul, cât şi cartea.

Aştept cu nerăbdare părerile voastre despre această carte, despre film dacă l-aţi văzut. Sunt curioasă ce aţi fi question-markfăcut dacă aţi fi trăit pe acele vremuri? Sunteţi întreprinzători cum era John Thornton, aţi fi făcut munca din fabrici sau credeţi că aţi fi luat-o pe calea pastorului Hale – profesând după o viaţă petrecută ca om al bisericii? Ori aţi fi fost o domnişoară de familie bună, ca şi Margaret Hale, care să facă muncă întru ajutorul muncitorilor din fabrici? Cine ar fi ales să se mărite din dragoste cu un ofiţer, precum verişoara Edith? 🙂 Întrebări…

Puteţi să citiţi şi ce a scris Ely despre această carte  şi despre film pe frumosul blog Cuvinte vrăjite

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

„Jurnalul lui Bridget Jones” şi „Bridget Jones: La limita raţiunii”, de Helen Fielding


helen-fieldingPovestim astăzi despre cărţile scriitoarei Helen Fielding (n. 19 februarie 1958) şi despre eroina care-a făcut-o celebră, Bridget helen-fielding vol. 1Jones. Jurnalistă britanică, cunoscută pentru documentarele sale din Africa şi a cărei roman de debut din 1994, Celebritate pentru o cauză nobilă, deşi aclamat de critică, a fost mai puţin cunoscut publicului larg. Pe lângă munca serioasă de jurnalist, scriitoarea a început să scrie şi o coloană de articole amuzante pentru ziarul The Independent, ce au plăcut mult publicului. Cu toate acestea, Helen Fielding a devenit un nume cunoscut internaţional doar după realizarea filmului (2001) care a ecranizat romanul Bridget Jones’s Diary. Filmul este o comedie romantică reuşită, în regia lui Sharon Maguire, care îi are pe Renée Zellweger, Hugh Grant şi Colin Firth în rolurile principale. Cartea, care stă la baza acestui film, a apărut ca urmare a succesului de care s-a bucurat coloana comică pe care jurnalista a scris-o pentru ziarul unde lucra. Aici a prins viaţă eroinaBridget Jones Diary sa, Bridget Jones şi bazându-se pe succesul pe care l-a avut la public, Editura Macmillan i-a cerut jurnalistei să scrie un roman întreg despre aceasta. Scriitoarea a mărturisit că, atunci când a scris primul roman Bridget Jones, nu s-a gândit că îl va citi cineva. Trebuie să recunosc eu, ca şi toţi cei care nu au citit ziarul The Independent, am aflat de eroină doar după ce-am văzut filmul şi abia pe ulterior am citit cartea. Dar aşa cum am constatat şi eu, poate şi alţii au făcut-o – cartea este mult mai amuzantă decât comedia, de altfel reuşită, realizată de Universal Pictures. Din primele pagini mi-a captat atenţia şi am râs recunoscând promisiunile deşarte pe care şi eu de-a lungul vieţii le-am făcut (privitor la cura de slăbire) la fiecare început de an:

„Voi mânca mai multe legume”,  „Mă voi duce la sala de sport de trei ori pe săptămână şi nu doar ca să cumpăr sandvişuri”, „Voi avea mai multă încredere în mine însămi”… (citat din lista  de Hotărâri pentru noul an, Jurnalul lui Brigdet Jones, Polirom, 2003).

De-a lungul anilor s-a rezolvat doar partea cu încredere în mine… :)) Dar să revenim la carte. Filmul m-a amuzat, dar cartea a fost cea care m-a dus cu gândul la povestea din Mândrie şi prejudecată a lui Jane Austen. Bridget reprezintă femeia nemăritată, de treizeci şi ceva de ani, modernă, lansată într-o cursă veşnic piedută de a-şi îmbunătăţi viaţa, cu un serviciu fără mari perspective, fără mari calităţi sau avere dar cu un simţ al umorului foarte dezvoltat. Ea se află cam în situaţia lui Elizabeth Bennet privitor la posibilitatea unui măritiş bun. Dar dacă Elizabeth este o persoană mulţumită de sine, cu un caracter hotărât şi destul de încăpăţânată, Bridget este nehotărâtă şi în general nemulţumită de sine, căutând sfaturi într-o mulţime de cărţi despre dezvotarea personală. Dar poate că pentru noi, aşa cum Elizabeth pare să fie personajul ideal al femei epocii lui Austen, Bridget întruchipează femeia zilei de azi. Femeia care devine nesigură de sine din cauză idealului imposibil de atins al frumuseţii feminine, unde silueta subţire este extrem de importantă şi unde banul îşi spune cuvântul.

Of, de oare sunt atât de neatrăgătoare? De ce? Chiar şi un bărbat care poartă ciorapi cu bulinaşe crede că sunt oribilă.” (citat, op. cit., p. 23)

BridgetTotuşi Bridget, aşa cum nu se vede pe sine, este o persoană cu suflet bun, o bună prietenă, inteligentă (în ciuda hotărârilor stupide pe care le ia), cu mult umor şi care nu arată deloc atât de rău pe cât crede. Simpatizezi cu ea şi speri să se trezească să se vadă cu ochii altora. Faptul că doi bărbaţi arătoşi îi dau atenţie ar trebui s-o trezească la realitate. Lupta pe care o duce cu sine te amuză prin felul în care îşi găseşte scuze în expunerea ritualică din jurnal a numărului kilogramelor, a caloriilor şi explicatul exceselor alimentare, sau de orice altă natură. Poveştile de dragoste te fac să crezi că, în sfârşit va ajunge să se cunoască, să se aprecieze. Te enervează la culme mama sa, care este asemănătoare doamnei Bennet, concentrată fiind doar pe viaţa personală nereuşită (după părerea ei) a fiicei sale. Ea este cu siguranţă unul din factorii răspunzători de nesiguranţa de sine a lui Bridget. Helen Fielding face mai multe trimiteri spre romanul lui Austen, plecând de la numele personajului masculin, Mark Darcy până la evoluţia poveştii în sine. Deşi această similitudine, dacă ai citit Mândrie şi prejudecată, te-ar putea face să prevezi finalul, cartea te atrage şi îţi place pentru hazul şi buna-dispoziţie ce ţi-o crează lecturând-o. O recomand  cu căldură celor care au nevoie de puţină destindere. Dacă linia poveştii urmează cartea lui Austen, stilul şi problemele dezbătute în carte, dificultăţile întâmpinate în reuşita unei relaţii de cuplu moderne le regăsim tratate într-un mod apropiat cărţii (şi serialului) Sex and the City (Totul despre sex).

bridget-jones-la-limita-ratiunii_1_fullsize Cel de-al doilea roman al său, Bridget Jones: The Edge of Reason / Bridget Jones: La limita raţiunii, ecranizat la rândul său în 2004, începe fericit:

„Urraa! Anii de sihăstrie au luat sfârşit. De patru săptămâni şi cinci zile am o relaţie normală cu un bărbat adult, dovedind, prin urmare, cu nu sunt o paria în materie de amor, aşa cum mă temusem” (citat din Bridget Jones: La limta raţiunii, Polirom, 2003, p. 11)

Poate faptul că deja din prima pagina începe atât de bine, te face să te gândeşti – frate, ce se poate strica acum? Şi-atunci îţi dai seama că de-aici încolo nu ştii cum se va desfăşura cartea pentru că, în mod evident, acţiunea din romanul lui Jane Austen a fost depăşită. Aştepţi cu nerăbdare să vezi când „cade pantoful” şi cu ce alte probleme se va confrunta Bridget. Atunci îţi dai seama că iubirea n-o poate face sigură pe ea, sigură pe iubirea pe care o inspiră şi că … în fond nu este un remediu natural care rezolvă toate problemele interioare ale cuiva. Mark ştie că s-a lăsat de fumat, deci în faţa lui nu mai fumează… dar o face pe ascuns 🙂 De parcă problemele sale n-ar fi de ajuns, se confruntă şi cu „drama” pe care o generează mama ei, care suferă de-o criză a vârstei a treia. Vrea să-şi părăsească soţul şi să plece în Kenya… totuşi din cauză că i-a expirat paşaportul nu mai pleacă – din stupidul motiv că în noile poze arată la fel de bătrână pe cât este 🙂 Viaţa ei perfectă de cuplu pare să se confrunte cu diferite probleme, apare „prietena” ei Rebbeca în peisaj, despre care Bridget spune:

Chestia e că individa e alunecoasă ca o meduză. Discuţi cu ea şi totul pare bine şi la locul lui, dar dintr-o dată simţi că ai fost înţepat şi nu ştii de unde ţi s-a tras. Vorbeşti, să  zicem, despre blugi şi ea spune ceva de genul: „Păi, dacă ai celulită, cel mai bine e să porţi ceva larg, stil Dolce & Gabbana” – ea are nişte coapse splendide, ca de pui de girafă…( citat din op.cit, p. 47)

Din cum decurge povestea, se pare că Bridget a judecat-o corect, şi aşa cum se va dovedi mai târziu aceasta poate fi extrem de manipulatoare, reuşind să se insinueze între cei doi iubiţi. Nici prietenele ei bune Shazzer şi Jude nu fac cele mai bune alegeri când o cadorisesc, îi lasă bilete sau când o sfătuiesc, acutizând astfel problemele iscate artificial. Când oamenii sunt îndrăgostiţi, mai ales la începutul unei relaţii este mai uşor să fie destabilizaţi. Gelozia nu este nici ea cel mai bun sfătuitor în relaţiile de dragoste. Ce faci când vrei să scapi de toate – pleci în vacanţă? Într-un loc frumos, însorit… sau poate în Thailanda în anotimpul ploios 🙂 cum pleacă Bridget însoţită de prietena ei Shazzer. Acolo alte peripeţii ne ţin captivi şi ne este prezentată şi o drastică cură de slăbire ce are rezultate spectaculoase 🙂 Cam atât pe moment despre acest roman – vom povesti mai jos, în comentarii mai pe larg.

Helen-Fielding-2657335Povestea personajului şi al romanelor ce au avut un fulminant succes, fiind traduse în 40 de limbi şi atingând numărul de 15 milioane de exemplare vândute, ne duce cu gândul la succesul pe care alţi scriitori l-au avut şi despre care am scris (John Grisham, Margaret Mitchell, Leila Meacham, Arthur Haley). Bridget Jones a fost creată de autoare când ea însăşi era, asemeni eroinei sale, îndrăgostită şi ulterior proaspăt căsătorită cu Kevin Curran, căsătorie ce a durat din 1999 până în 2009. După divorţul de acesta, scriitoarea a scris o continuare a acestor romane, Bridget Jones: Mad About the Boy (2013). În această continuare, pedepsindu-l probabil pe soţul ei, care a fost prototipul pentru Mark Darcy, Helen Fielding scapă de el şi ne prezintă o altă faţetă a lui BridgeBridget Jones. Mad about the boyt, care se transformă, după 14 ani, dintr-o celibatară cu probleme, într-o văduvă şi mamă a doi copii. Fanii cărţilor ei au fost îngroziţi de uciderea personajului principal masculin. Eu nu am citit romanul care a apărut recent în Anglia. Dacă ne-am gândi că personajul ar fi putut fi fost o fantomă răzbunătoare, ar fi explicată şi problema pe care a avut romanul şi care a necesitat retragerea primei ediţii a cărţii de pe piaţă. Se pare că romanul a avut erori de editare, pentru că a cuprins, din greşeală, 40 de pagini dintr-o altă carte, a altui autor, care a fost tipărită în aceiaşi zi. Cartea cu care s-a „contopit” Bridget Jones: Mad about a boy este o carte de memorii, My Life, a autorului Sir David Jason. Cât de sugestivă totuşi această încurcătură dacă ne gândim doar la titlul Viaţa mea / My Life – ce face o remarcabilă trimitere la evoluţia autobiografică a romanelor doamnei Fielding.  Cât despre ultimul abia apărut, este posibil să fie ecranizat, deşi se pare că steaua actriţei Renée Zellweger nu mai străluceşte cum strălucea … şi nici romanul nu pare să se ridice la aceiaşi înălţime. Totuşi sunt curioasă să-l citesc şi cred că aş vedea şi filmul.

 question-markVoi ce părere aveţi? Aţi citit romanele? Aţi văzut filmele? V-aţi confruntat vreodată cu problemele lui Bridget? Vă recunoaşteţi în vreunul din personaje?

Vă recomand să citiţi şi ce-au scris pe acest subiect Puştoaica citeşte, Cuvinte vrăjite sau pe blogul Jurnal de fraieră

Pentru toţi cei care aţi scris despre acest subiect, mi-ar place să-mi lăsaţi link-uri de trimitere către articolele voastre pentru ca să le adaug ulterior aici.

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: