„Războiul care mi-a salvat viaţa”, de Kimberly Brubaker Bradley

Azi am citit o carte captivantă şi vreau să v-o recomand şi vouă!  Este vorba despre cartea scriitoarei americane Kimberly Brubaker Bradley, Războiul care mi-a salvat viaţa (The War That Saved My Life), apărută în traducerea Iuliei Arsintescu, la Editura Arthur, în 2016. Această carte se continuă cu Războiul care m-a învăţat să trăiesc, (apărută în 2020) ambele fiind disponibile şi la noi în bibliotecă.

Titlul m-a făcut curioasă tocmai pentru că a dat o conotaţie pozitivă războiului care, în general, curmă vieţi, distruge şi schimbă destine într-un mod cât se poate de crud. Aşa că am citit prima pagină, neştiind la ce război se referă sau dacă e vorba într-adevăr de un război. Cartea este scrisă într-un mod curgător, antrenant, care te fură. Din primele pagini am constatat că acţiunea începe în Londra, în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar protagonista cărţii este o copilă pe nume Ada (Smith). Cum se vede lumea prin ochii de copil? Dar dacă eşti un copil suferind de un handicap? Şi cum ar fi dacă mama, acea fiinţă care ar trebui să te apere şi să te protejeze, ţi-ar fi cel mai mare duşman, te-ar abuza şi te-ar umili pentru că eşti „oloagă”? Ce ar face oricine dacă ar trăi în asemenea condiţii? Te întrebi de câtă putere poate da dovadă cineva care, sechestrată fiind de când se ştie (probabil 9-10 ani), într-o cameră mică dintr-un apartament sordid din Londra, nefiind învăţată să meargă, neavând măcar nişte cârje care să-i fie de ajutor, este cu toate astea cea care are grjiă de frăţiorul ei şi care pregăteşte ceaiul şi micul dejun mamei sale. Fratele ei mai mic este singura ei bucurie, deşi el are libertatea care ei îi lipseşte. Pe măsură ce el creşte, gândindu-se la viitor, Ada conştientizează că este imperios necesar să înveţe să meargă, chiar dacă asta înseamnă chin, durere şi iar durere.

Pentru Ada, zvonurile de război nu însemnau nimic, până când fratele său a venit acasă de la şcoală şi a spus că toţi copiii vor fi evacuaţi din Londra, pentru a fi protejaţi în caz de atac aerian.  Din istorie ştim că în 1939, după invadarea Poloniei, Regatul Unit declară război Germaniei naziste. Dar nu ştiam că odată cu declaraţia de război, statul s-a preocupat de punerea la adăpost a copiilor, organizând o reţea de ajutor în oraşele şi comunele aflate la distanţă de Londra. Copiii trebuiau să ajungă la şcoală, să plece de acolo cu autobuzele la gară şi de acolo cu trenul, fiind însoţiţi doar de profesorii lor. Aflând asta, fata începe să tragă nădejde că va scăpa de acasă, dar mama ei nu vrea să o lase să plece şi pe ea, ci doar pe Jamie, fratele ei. La gândul că va fi despărţită de fratele ei, singurul ei gând este să plece fără ca mama lor să ştie. De-a dreptul evadează din casă, forţându-se, în ciuda durerii, să se ţină pe picioare. Piciorul ei sucit de la gleznă o face să meargă cu greu şi mai, mai să cadă, când întâlneşte un copil căruia îi făcea cu mâna de sus de la geam. Acesta credea, ca toată lumea, de altfel, că fata este handicapată mintal, aşa cum se plângea de ea mama ei. Odată ce se lămureşte situaţia, el este cel care o ajută să ajungă cu bine la gară. Adăpostită în tren, fiecare nouă informaţie, clădire, copac, animal şi fir de iarbă îi oferă copilei momente de uimire, pentru că orizontul ei se limitase la străduţa înghesuită, caldarâmul pietruit şi cei câţiva oameni ce străbăteau strada. Când, din goana trenului, vede o tânără călărind, îşi doreşte din tot sufletul să poată face şi ea aşa ceva. Se simte liberă, deşi ştie că starea asta nu e permanentă şi se teme încă de furia mamei sale şi că vor ajunge înapoi la ea.

Ajunşi la destinaţie, toţi sunt aduşi grămadă şi de acolo locuitorii îşi aleg după preferinţe copiii pe care să-i cazeze. Ada şi Jamie nu sunt doriţi şi nici aleşi de nimeni. Sunt murdari, nepieptănaţi, ea e handicapată şi par să nu fie în toate minţile pentru că nu înţeleg tot ceea ce aud. De unde să ştii cuvinte dacă n-ai fost învăţat? Dacă nu s-a vorbit cu tine? Ce poţi să faci? Doamna care se ocupă cu repartizarea evacuaţilor nu se lasă şi o forţează pe Susan Smith, una dintre locuitoarele satului, să îi primească la ea. Aceasta e o femeie singură, suferindă de pe urma morţii prietenei sale, ce declară că nu şi-a dorit copii niciodată şi că nu ştie să se îngrijească de ei. Să fie o nouă încercare pentru Ada? Să fie o nouă respingere? Nu îndrăzneşte să se apropie de femeia care încearcă să le ofere tot confortul, chiar dacă nu i-a ales, chiar dacă a fost obligată să-i primească. Războiul le oferă o nouă casă, o nouă lume şi viaţă. Sunt raţionalizări de hrană, dar adevărul e că tot mai bine ajung să mănânce în străini decât vreodată acasă la mama lor. Cartea reuşeşte în cuvinte simple să prezinte nişte probleme grave, să deschidă uşi şi să schimbe lumi, pentru că războiul care se desfăşoară la scară mondială pentru Ada înseamnă şi un război cu mama ei, cu sine, cu problemele pe care le înfruntă curajos şi undeva există speranţa unei victorii, o libertate ce trebuie câştigată. Eu vă recomand această carte dedicată tinerilor de 12-14 ani, dar care poate fi citită cu mare plăcere şi interes la orice vârstă, fiind cu atât mai profund înţeleasă. Eu am citit-o într-o singură zi şi am fost nerăbdătoare să văd finalul, pe care nu vreau să vi-l deconspir. Vă invit să citiţi şi continuarea cărţii, Războiul care m-a învăţat să trăiesc, care este la fel de antrenantă, la fel de uşor de citit şi la fel de interesantă.

Am citit şi am şi scris despre cărţi  în care felul inocent al copiilor de-a privi lucrurile şi sentimentele trăite de aceştia ne-au prezentat într-un alt fel o lume sau moment istoric despre care am învăţat sau am privit în documentare şi filme. Am văzut cum era percepută societatea americană şi problemele rasiale prin ochii copilului în Să ucizi o pasăre cântătoare  iar despre genocidul din Cambodgia în vremea khmerilor roşii, am citit în Întâi l-au omorât pe tata. Dacă mă gândesc la cărţile a căror acţiune se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt multe cele care m-au întristat, care mi-au rămas la suflet, mi-au plăcut sau m-au antrenat în tot felul de acţiuni. Sunt câteva care ating suflete şi aici pot să dau câteva exemple care îmi vin acum în minte: Jurnalul Annei Frank, Băiatul cu pijamale în dungi, Hoţul de cărţi, toate acestea fiind în marea lor majoritate şi ecranizate. Fiecare dintre ele te face să vezi cu alţi ochi războiul, să înţelegi ce greu e să ai o copilărie în asemenea vremuri. Această carte oferă o altă perspectivă, salvarea unei vieţi chinuite se datorează tocmai războiului. 

Scriitoarea americană Kimberly Brubaker Bradley s-a născut în Fort Wayne, Indiana, în 1967. Ea însăşi se declară o mare iubitoare de lectură, din câte spune pe blogul său, ea era genul de copil care prefera să îşi petreacă pauzele povestind cu bibliotecara şcolii (eu întotdeauna am îndrăgit acest gen de copii). Nu s-a gândit niciodată să devină scriitoare, pasiunea ei fiind chimia şi a intrat la facultate la medicină, la care a renunţat la doar 6 saptămâni de la începerea cursurilor. Primul ei roman s-a „născut” în 1998 şi până în prezent a mai scris alte 16, ultimul fiind o continuare a acestui roman The War that I Won (Războiul care m-a învăţat să trăiesc) şi care a devenit imediat un bestseller. Pentru Războiul care mi-a salvat viaţa, autoarea a câştigat în 2016  Newbery Honor Medal  şi a fost pe locul 1 pe lista New York Time Bestseller.

Am avut plăcerea să găsesc şi o recenzie pe care Amalia, o tânără din Bacău, a scris-o acestei cărţi, M-a bucurat faptul că am descoperit încă un copil ce citeşte şi scrie frumos despre cărţi, dar şi pentru că în cuvinte simple şi o descriere scurtă a ştiut să surprindă esenţa cărţii şi să-i ofere prospeţimea proprie vârstei. Totodată am descoperit şi site-ul Roata Mare care are o secţiune dedicată special tinerilor cititori şi unde  cărţile pentru tineret sunt recenzate chiar de aceştia. Felicitări realizatorilor!

Întrebările de final ale bibliotecarului: Ce părere aveţi? Aţi citit cartea? Deşi este o operă de ficţiune, despre astfel de vieţi chinuite, abuzuri asupra copiilor sau a femeilor auzim mereu la ştiri. Legislaţia are mari lacune din acest punct de vedere. Cum credeţi că ar putea fi prevenite sau remediate astfel de cazuri? Aştept cu nerăbdare părerile voastre!

 

 

 

 

Care e lectura, genul vostru preferat?

Cum ne alegem lecturile? Ce primează atunci când facem această alegere? Vorbeam într-un articol despre gustul pe care, fiecare din noi l-am dezvoltat de-a lungul timpului şi importanţa acestuia. Militam atunci pentru lectura diversificată, deşi majoritatea avem un gen preferat. Având în vedere afluenţa editorială, multitudinea titlurilor apărute, ce alegem – nume cunoscute, scriitori verificaţi de timp (cum s-ar zice, clasici), urmărim o anumită temă, un trend (vampiri, îngeri, vârcolaci) sau ne place, cu precădere, un anumit gen (science-fiction, horror, thriller, romane de dragoste, poliţiste, biografii, lumi distopice … )? Suntem influenţaţi de prieteni? De ceea ce citim pe blogurile de profil? De ecranizările care se fac (ne place filmul şi atunci citim şi cartea)?

Eu una tind să prefer cărţile care au o componentă de dragoste, indiferent de genul sau tema acestora. Dar am găsit cărţi deosebite şi interesante şi printre cele non-beletristice, mi-au plăcut biografii şi autobiografii ale unor personalităţi, scriitori, actori, oameni politici, etc. A trebuit să citesc şi cărţi care mi-au rămas întipărite în minte, m-au îngrozit şi nu mi-au plăcut. Vorbesc aici despre Kafka (Metamorfoză, Colonia penitenciară). Tot de Kafka, în schimb, mi-a plăcut Procesul. Nu ştiu dacă se poate spune despre o carte cum e Procesul, că îţi place. Poate fi interesant scrisă, poate avea similitudini cu unele situaţii prin care ajungem să trecem prin viaţă, poate fi derutantă şi poate să o înţelegi mai bine la o a doua lectură. Nu poţi judeca, „premia” în sinea ta, în mod egal toate cărţile. Unele sunt romantice, altele triste, altele pline de fantezie, altele te binedispun fiind comice şi nu toate îţi plac în aceeaşi măsură. Poate nu spui că îţi „place” o carte densă, în care te pierzi şi al cărui fir îl regăseşti cu greu, cum a fost Pendulul lui Foucault, poţi să spui că este un unicat în literatură, că oferă informaţii enciclopedice şi că te trimite neapărat la multe alte cărţi, devenind un pilon pe care poţi ulterior să-ţi dezvolţi cultura.

Ce părere aveţi despre obligativitatea lecturii? Mie una mi-a displăcut teribil să fiu nevoită să citesc chiar şi atunci când eram elevă, de asta citeam, înainte de-a fi obligată, fiecare carte despre care ştiam că va intra, la un moment dat, în lista de lecturi obligatorii. Aşa că, fără să fiu influenţată de ceea ce aş fi învăţat la şcoală, rămâneam cu o părere (onestă) personală privitor la carte. Indiferent ce citeam ulterior din critici nu mă influenţa atât de mult, cum o făcea prima lectură. În definitiv scriitorul nu scrie pentru critici. Scrie pentru sine şi în speranţa că va fi citit. Nu ştiu ce părere ar avea Eminescu despre faptul că s-au scris tomuri de cărţi despre opera lui, dar mai ales faptul că pentru unii profesori pare să fie mai important să ştii ce au avut de spus criticii despre aceasta, decât să-ţi spui opinia personală. Suntem în general reticenţi la nou, la un alt fel de a privi lucrurile decât suntem obişnuiţi. Dar nu este revigorant să vezi că există multe opinii, că părerea ta poate fi confirmată sau infirmată de alţii? Eu mă bucur când există comentarii la articolele mele. Dacă îmi susţin părerea sunt mulţumită că am scris oarecum în asentimentul celor care au citit cartea, dar sunt multe cazuri în care o opinie contrară mi s-a părut interesantă, un alt fel de vedea opera mi se părea întregitor şi oferă o altă perspectivă acesteia. Este diferenţa dintre a te privi în oglindă sau a privi pe geam. Dacă eşti Narcis, vei alege întotdeauna oglinda sau unda lacului, dar dacă vrei să vezi mai mult trebuie să priveşti în jur, să vezi peisajul.

Dar despre cărţile pe care „este obligatoriu” (mi s-a spus odată că, este un „must”) să le citeşti dacă vrei să dovedeşti că ai cultură, iar exemplul oferit a fost romanul Ulise, a scriitorului James Joyce? Ce ziceţi de „obligativitatea” de „bon-ton”? Dacă lecturile obligatorii în şcoală au rolul lor pentru a uniformiza învăţământul la nivel naţional, în aşa fel încât elevii să poată susţine un examen, nu cred că înţeleg snobismul literar. Ai reuşit să citeşti Ulise şi vrei ca toată lumea să ştie? Oricum, eu prefer cu mult mai mult povestirile lui Joyce, Oamenii din Dublin. Dar asta este doar părerea mea 🙂 Sfatul meu ar fi să citiţi fără preconcepţii şi pe cât posibil, fără să fiţi obligaţi să o faceţi. Veţi simţi cu totul altfel plăcerea oferită de lectură. La urma urmelor, cărţile, pornind de la poveşti, la romane şi poezii, au fost create pentru a oferi distracţie, nu pentru a fi o corvoadă. Este minunat să faci o incursiune în lumea creată de cineva, să simţi cum prind viaţă în faţă ochilor tăi eroii unei poveşti.

Întrebări multe şi multe posibile răspunsuri! Sunt curioasă voi ce spuneţi!? Ce credeţi şi care ar fi genul vostru preferat, cărţile care v-au plăcut cel mai mult? Ce credeţi că ar fi benefic de schimbat, modificat, îmbunătăţit în ceea ce priveşte lectura elevilor? Cum aţi perceput voi sau copiii voştri, obligativitatea de-a privi într-un anume fel opera scriitorilor? Cât credeţi că ar conta originalitatea, în cazul unui examen naţional?

Photos credit https://openclipart.org/ ; http://creativecommons.org/ (public domain)

 

 

Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness – recomandare de lectură

Povesteam că în perioada cât am lipsit de pe blog, am citit mult şi printre alte cărţi am citit unele pe care mi le-a recomandat o tânără prietenă. A Discovery of Witches / Cartea pierdută a vrăjitoarelor, a scriitoarei americane Deborah Harkness, apărută la Editura Litera în traducerea Oanei Cristea, este una dintre acestea, fiind în acelaşi timp, şi o carte pe care vroiam să o citesc de când a apărut pe rafturile librăriilor. Îmi suna interesant titlul, mi-a plăcut mult coperta şi prezentarea – chiar înainte de a deschide şi a citi primele rânduri. Această carte este primul volum al unei trilogii. În original trilogia se numeşte All Souls (Toate Sufletele). Bănuiam că este o carte pentru adolescenţi, dar îndată ce am citit din ea mi-am dat seama că autoarea probabil s-a gândit să o scrie şi pentru cei care au îndrăgit ciclul Harry Potter pe vremea adolescenţei lor şi sunt  acum  la vârsta personajului principal feminin, Diana Bishop. Spre deosebire de multele romane apărute în care eroina este o tânără de liceu, aici aceasta este adultă, profesor universitar şi studiază despre alchimişti în Biblioteca Bodleiană din Oxford.

Cercetănd manuscrise diferite, dă peste unul ascuns, aflat sub o vrajă. Inconștientă de puterea pe care o are și refuzând să creadă prea mult în vrăjitorie, deşi face parte dintr-o puternică familie de vrăjitori, Diana este totuși singura pentru care manuscrisul apare, reacționează și pare să-i trăiască sub atingere. Odată ce acest lucru se întâmplă, Diana  devine de-a dreptul urmărită și înconjurată de diferite fiinţe care doresc să pună mâna pe această carte. Unul dintre cei mai curioşi de-a vedea acest manuscris, ce pare foarte ameninţător dar şi foarte atrăgător este şi Mathew Clairmont, un vampir în vârstă de 1500 de ani. Acesta este genetician şi studiază evoluţia speciilor, fiind preocupat să stabilească care sunt diferenţele genetice dintre oameni, vampiri, vrăjitoare și demoni. Vampirii au fost potretizaţi diferit, după imaginaţia fiecărui scriitor în parte. Ce au toţi în comun este atracţia pe care o exercită asupra fiinţelor cu sânge cald, frumuseţea (de la Anne Rice încoace) şi viaţa eternă. Este dreptul autoarei deci să îşi imagineze vampiri fără colţi şi fiind doar o anomalie genetică, aflaţi pe un prag superior al evoluţiei aşa cum, descrişi de ea, demonii pot fi fiinţe extrem de talentate, pot fi sensibili sau plini de furie şi care sunt mari artişti pe care lumea i-a cunoscut de-a lungul timpului. Teoria lui Matthew privind ADN-ul, de fapt al modificărilor care ar apărea în cazul fiecărei specie non-umane sunt interesante şi sunt atât de convingător scrise încât par posibile. Cartea vrăjitoarelor, cunoscută sub numele de Ashmole 782, pe care toţi o caută de sute de ani, ar putea fi răspunsul în cazul cercetărilor lui. Matthew o supraveghează pe Diana spre a avea acces la acea carte, dar în acelaşi timp, dându-şi seama că se află într-un pericol de care nu este conştientă, îşi doreşte s-o protejeze. Fiecare din aceste specii vor să pună mâna pe carte, fiecare crede că datorită acesteia ar putea să învingă celelalte făpturi. Pentru ca lumea lor să poată coexista cu lumea umană, pentru ca să nu se mai repete vânătoarea de vrăjitoare sau de vampiri care i-a decimat într-o perioadă, „Congregația”, un consiliu cu nouă membri, câte trei din fiecare ordin non-uman (vrăjitoare, vampiri şi demoni) a stabilit reguli prin care nici una dintre aceste specii să nu poată obţine nici un avantaj în faţa celorlalte şi de aceea a interzis orice fel de legătură, cu atât mai mult una de dragoste, în afara propriei specii. Povestea de dragoste care se înfiripă între cei doi protagonişti ai cărţii este exact aşa cum trebuie pentru a avea ingredientele succesului – el şi ea se confruntă întâi cu sine, cu sentimentul copleşitor al iubirii, apoi cu lumea care le pune oprelişti şi interzic iubirea lor. Cum se termină primul volum, ce se întâmplă de fapt în carte, cum evoluează povestea, vă invit să citiţi şi să aflaţi.

Am citit cartea pe nerăsuflate. Stilul alert al scrierii, documentaţia serioasă şi multiplele note de subsol cu referiri la lucruri şi perioade istorice exacte, te fac să o percepi într-un mod foarte apropiat de realitate. Trebuie să fac menţiunea că Elias Ashmole (1617 – 1692) a fost un colecţionar, erudit şi pasionat de alchimie a cărui colecţie este deţinută într-adevăr de Biblioteca Bodleiană, iar Ashmole 782 a existat, fiind chiar un studiu de antropologie, dar care este de negăsit exact ca în romanul d-nei Harkness. Mister, realitatea împletită cu povestea imaginată este ceea ce face atât de savuroasă această carte. Simţi că povestea este adevărată, credibilă, chiar dacă este doar un fantasy foarte bun. Crezi că pot exista printre noi, suferind de mutaţii genetice, cei care ar putea trăi veşnic, care ar putea fermeca sau vrăji pe oricine. Explicaţia dată de autoare atât de detaliată şi foarte tehnică ar atrage şi pe cei care sunt mai sceptici 🙂 Recomand această carte celor care îndrăgesc poveştile de dragoste, celor care caută un fantasy bun, celor care sunt fani ai cărţilor cu vampiri sau vrăjitoare şi nu în ultimul rând celor cărora le-ar place o evadare din cotidian printr-o carte alertă, bine scrisă, cu personaje puternice şi inteligente, a căror conversaţie, poveste şi acţiune trece peste şabloanele obişnuite.

Autoarea, Deborah Harkness, deşi născută în Philadelphia, SUA a locuit în multe state din SUA (cu fus orar diferit una de alta – zonele au fost Chicago, California de Sud şi de Nord, New-York) dar şi în Oxford şi Londra, ceea ce face de înţeles descrierile atât de precise şi cu atât de multă culoare locală pe care le regăsim în carte. Este licenţiată a mai multor universităţi de prestigiu din SUA şi s-a documentat, asemeni personajului cărţii, atât la Biblioteca Bodleiană cât şi la multe biblioteci universitare, despre istoria magiei şi a ştiinţelor în Europa, în special perioada de la 1500-1700 – în vederea scrierii cărţilor sale – atât a celor beletristice, cât şi a altor două lucrării non-beletristice (John Dee’s Conversations with Angels: Cabala, Alchemy, and the End of Nature (Cambridge University Press, 1999) and The Jewel House: Elizabethan London and the Scientific Revolution (Yale University Press, 2007). pentru care a primit recunoaşterea specialiştilor şi a fost premiată. Autoarea spune că a petrecut atât de multă vreme în biblioteci, că a ajuns să se descurce atât cu cataloagele tradiţionale, cât şi cu variantele lor computerizate şi acestor experienţe le poate mulţumi că a ajuns să iubească cu pasiune bibliotecile şi să aibă un profund respect pentru bibliotecar:

„I know my way around a card catalogue or the computerized equivalent. These experiences have given me a deep and abiding love of libraries and a deep respect for librarians”  (citat din pagina biografică a site-ul său  de unde am preluat si fotografia).

Deborah Harkness este acum profesoară universitară la Universitatea Californiei de Sud, în Los Angeles (University of Southern California), unde predă Istorie europeană şi istoria ştiinţelor. Pentru faptul că este o cercetătoare, că este foarte bine documentată, pentru că scrie extraordinar de interesant, atractiv dar şi pentru faptul că este pasionată de biblioteci şi de munca noastră, a bibliotecarilor, eu mă consider fanul ei şi vă recomand cu căldură lucrările ei.

Al doilea volum al trilogiei All Souls este Şcoala Nopţii  iar al treilea este Cartea vieţii.

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte? Vă place literatura fantasy? Dacă da, ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce părere aveţi de ecranizările realizate după romanele fantasy care v-au plăcut? Dacă n-aţi citit cartea, v-aţi dori s-o faceţi?

 

 

Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Povestim astăzi despre cartea scriitoarei americane Harper Lee, To kill a mocking bird / …Să ucizi o pasăre cântătoare / Ne bántsátok a feketerigót!  Spuneam în articolul precedent că romanul a fost publicat în 1960, primind premiul Pulitzer şi devenind unul dintre romanele clasice americane. Romanul este uşor de lecturat, scris pe un ton cald şi apropiat despre nişte subiecte grave cum este cel al segregării rasiale. Reuşeşte să-ţi scoată atât zâmbete, cât şi lacrimi. Este una din cărţile care sunt pe listele de lecturi suplimentare sau pe cele de cărţi care trebuie citite. Este o carte care poate fi citită la orice vârstă pentru că problemele atinse pot fi înţelese diferit şi mai profund la vârsta adultă. Privită prin ochii inocenţi ai unui copil este cu atât mai sensibilă, mai deosebită.

Am revenit cu fraza de mai sus – repetându-mă, pentru că asta este pe scurt părerea mea despre carte. Este un roman autobiografic, singurul scris de Harper Lee. Autoarea a reuşit să se impună şi să rămână, asemeni lui Margaret Mitchell, cunoscută posterităţii pentru această singură carte publicată. Iniţial numită Atticus, titlul este simbolic, provenind de la o conversaţie a lui Atticus cu copiii, referitor la păcatul de-a omorî o pasăre cântătoare pentru că acestea:

nu fac altceva decât să cânte, spre desfătarea noastră. Ele nu strică grădinile oamenilor, nu-şi fac cuibul în lanurile de porumb, în schimb îşi pun tot sufletul cântând pentru noi. De asta e păcat să ucizi o pasăre cântătoare (citat din Atticus Finch, Să ucizi o pasăre cântătoare, Editura Venus, Bucureşti, 1993).

Mockingbird este o specie de mierloi american, o pasăre cântătoare, pe care o regăsim ca simbol al libertăţii şi în Jocurile Foamei, a scriitoarei Suzanne Collins, roman despre care am povestit anterior la Clubul de lectură. Având în vedere că este vorba de o societate distopică, trimiterea pe care scriitoarea contemporană o face către societatea imperfectă a scrierii lui Harper Lee, cred că nu este întâmplătoare.

Romanul a primit premiul Pulitzer, iar autoarea, cu toate că a scris doar acest roman, a primit Medalia Prezidențială a Libertății în noiembrie 2007, pentru contribuţia sa la literatură. Cartea este o frescă a societăţii, moravurilor, obiceiurilor şi problemelor sociale din micile oraşe ale Statele Unite ale Americii, cu precădere a celor aflate în Sud. Nelle Harper Lee a fost crescută într-un asemenea oraş, Monroeville, din statul american Alabama unde s-a născut pe 28 aprilie 1926. Ca şi Scout, personajul cărţii sale, a fost o fată băieţoasă, iar tatăl ei, la fel ca şi Atticus Finch, a fost, pe lângă redactor de ziar, şi avocat. Romanul, publicat într-o vreme când se ducea un adevărat război pentru drepturile civile în America [prin Mişcarea African-Americană pentru Drepturile Civile / African-American Civil Rights Movement (1954–68) a cărui scop era de-a pune capăt segregării rasiale], a surprins cu o mare delicateţe problemele sociale şi rasiale ale perioadei. Dacă comparăm impactul pe care l-a avut cartea (pentru perioada despre care vorbim) cred că acesta este asemănător cu cel pe care l-a avut romanul Uncle’s Tom Cabin (Coliba unchiului Tom) a scriitoarei Harriet Beecher Stowe, înainte de războiul de secesiune. Perioada descrisă în carte este cuprinsă între anii 1933 şi 1936, în plină criză economică, fapt care acutizează toate problemele sociale existente. Oamenii se înrâiesc de prea mare sărăcie şi sunt mai uşor de manipulat. Societatea descrisă prin prisma unui copil te face să înţelegi mult mai bine, mai adânc, aceste probleme. Regăsim aici, la fel ca şi în romanul De veghe în lanul de secară, cele două voci ale autoarei – Scout, copilul ce trăieşte perioada, căruia i se întâmplă povestea, şi persoana adultă care îşi aminteşte şi analizează perioada cu plus de informaţie asupra tuturor evenimentelor. Cel mai bine am realizat acest lucru când am văzut filmul, unde vocea naratoarei este a persoanei adulte, deosebită de mica fetiţă care joacă rolul Scout în copilărie. Harper Lee este o povestitoare înnăscută, ceea ce face ca romanul să aibă o curgere frumoasă, să fie interesant, neaşteptat şi să fie exrem de uşor de citit. Am avvut senzaţia că romanul ar mai fi putut continua, că aş fi vrrut să văd ce se întâmplă mai departe cu Jem, Scout, Atticus şi toată acea lume aflată departe în timp, prăfuită, dar totuşi atât de vie.

Romanul începe când Scout (Jean Louise Finch) are 6 ani şi începe prima zi de scoală, iar Jem (Jeremy Atticus Finch), fratele ei, are 9 ani. De la primele pagini eşti cu zâmbetul pe buze când vezi ce probleme are Scout din prima zi de şcoală – când profesoara îi interzice să mai citească pentru că nu o face după sistemul pe care ea vrea să-l instaureze. Scout citea cu tatăl ei încă de la 4 ani şi jumătate, acest lucru devenind unul din ritualurile de seară, iar această interdicţia profesoarei o înfurie şi o supără într-atât încât nu-şi doreşte să mai meargă următoarea zi la şcoală. Pe de altă parte, băieţoasă fiind, se bate cu unul din colegi, pentru că, din cauza acestuia, este certată de aceeaşi d-na profesoară. Atticus este însă tatăl perfect. El este în stare să-o convingă să nu se supere pe şcoală, s-o înţeleagă pe profesoara care, nefiind localnică nu înţelege încă mersul lucrurilor şi în schimb îi promite aceeaşi lectură de seară. Viaţa începe simplu şi lucrurile par să fie extrem de plăcute şi liniştite în micul orăşel de provincie. Preocuparea majoră a copiilor este joaca lor, punctul de interes maxim fiind ocupat de misteriorul vecin – Boo Radley / Bau Radley, care în închipuirea lor devine un adevărat Bau-Bau, monstru ucigaş. Odată cu apariţia lui Dill (Charles Baker Harris), un copil venit în vizită la rude, a cărui minciuni copilăreşti întrec orice închipuire, fantezia lor atinge cote maxime şi devine o demonstraţie de curaj să atingă în fugă casa în care acesta locuieşte, sau se se furişeze pe prispa casei, noaptea. În afară de acest vecin, pe care copiii nu l-au văzut niciodată, sunt descrişi cu acurateţe toţi ceilalţi vecini, scriitoarea reuşind, la fel ca şi Jane Austen, în Mândrie şi prejudecată, să creioneze întreaga lor mică lume, de la intelectuali „de familie bună”, la oameni albi săraci, la albii desconsideraţi pentru moravurile sau lipsa acestora (cum este familia Ewell), sau negrii şi relaţiile dintre toate aceste categorii sociale. Este o lege a majorităţii, pe care în general toată lumea o urmează, sunt convenţiile sociale şi regulile de bună purtare. Problemele rasiale se acutizează odată cu învinuirea pe care o aduce un alb, Bob Ewell, unui om de culoare, Tom Robinson, cum că i-ar fi agresat şi violat fata, pe Mayalla Ewell. Judecătorul îi atribuie acuzatului ca avocat din oficiu pe Atticus Finch. Acesta acceptă, cu toate că, doar faptul că este avocatul unui presupus vinovat (dar considerat de mulţi dintre albi gata vinovat şi condamnat) îi creează probleme, atât lui, cât şi copiilor săi, care înţeleg jignirile, deşi nu înţeleg motivul acestora. Este momentul când sora lui Atticus, o adevărată doamnă sudistă, Alexandra, se hotărăşte să vină să locuiască cu ei. Odată cu venirea acesteia în casă se impun stricte reguli (mai ales pentru Scout, care trebuie să devină domnişoară), iar obligativitatea de-a le urma devine de nesuportat pentru Scout. Maturizarea presupune şi asumarea acestor norme de convieţuire, a căror falsitate, rigiditate şi nedreptate este observată, cu inocenţa copilăriei, de Scout. Jem se maturizează şi el. La 12 ani devine „bărbat”, nu se mai joacă cu Scout şi Dill, şi citeşte, ca şi tatăl său, ziarul. El înţelege problemele pe care le are tatăl său şi încearcă să-l ajute, pe cât posibil. Atticus este îngrijorat pentru ei, dar speră ca să-şi ajute copii

să treacă prin toate acestea fără amărăciune, dar mai presus de orice, fără să se molipsească de obişnuita boală a comitatului nostru […]. Singura mea ambiţie este ca Jem şi Scout să vină la mine după răspuns, în loc să asculte ce spune oraşul. (Atticus Finch, în discuţia cu fratele său Jack, op, cit.)

De ce este foarte prost privit Atticus Finch de restul populaţiei albe din orăşel?  – pentru că el, nu vrea doar să „pozeze” în avocatul lui Tom Robinson, ci vrea cu adevărat să-l reprezinte şi să-l apere pe acesta. Fără dovezi materiale, având doar cuvântul unuia împotriva celuilalt, este clar că „lumea” nu va crede un negru în detrimentul unui alb, chiar dacă acesta este una dintre scursurile societăţii. Este felul discriminatoriu de-a privi lumea – când orice alb, indiferent de calitatea sa morală sau lipsa acesteia, este considerat mai presus de un negru, chiar dacă este un om de calitate. Acest fel de-a judeca nu este şi felul lui Atticus, care consideră că:

Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorităţii este conştiinţa omului. (Atticus Finch, op.cit. cântătoare)

Un exemplu, un om de o mare valoare, Atticus Finch este un tată excepţional. Un om modest care nu se împăunează cu meritele sale şi care reuşeşte să-şi înveţe copii să aprecieze la justa valoare oamenii, indiferent de provenienţa sau culoarea acestora. Pe Jem îl obligă să meargă să-i citească d-nei Dubose, o femeie bolnavă, chiar dacă aceasta este mereu arţăgoasă şi îl judecă aspru, la fel cu restul oamenilor albi. Motivul este cel de-al învăţa ceva pe fiul său:

Voiam să afli ceva de la ea – voiam să vezi ce înseamnă curajul adevărat, fiindcă, vezi tu, curajos nu este omul cu puşca-n mână. Să fii curajos înseamnă să ştii că eşti pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuşi întreprinzi oricum, şi mergi până la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuşi se întâmplă câteodată. (Atticus Finch, op. cit.)

Acest tip de curaj este cel care îl animă pe Atticus şi este inspirator pentru Jem, care îşi doreşte să fie gentlemen ca şi tatăl său. Copiii îl descoperă şi pe tatăl lor, odată cu descoperirea lumii. Află că este cel mai bun ţintaş din ţinut, lucru pe care nu l-ar fi ştiut dacă n-ar fi fost incidentul cu câinele turbat, pe care Atticus îl omoară dintr-un glonţ. Dar mai presus de asta este curajul liniştit cu care stă în faţa bandei de oameni veniţi să-l linşeze pe Tom Robinson, înainte chiar de proces. Despre curaj, roman şi Atticus Finch un critic a scris că:

În secolul al douăzecelea, To Kill a Mockingbird este poate cea mai citită carte despre rasă în America, iar protagonistul ei, Atticus Finch, cea mai persistentă imagine de ficțiune a eroismului rasial (Joseph Crespino în articolul „The Strange Career of Atticus Finch” / Strania carieră a lui Atticus Finch, în revista Southern Cultures nr. 6, vara 2000, pp. 9–29).

Ar fi multe de spus despre acest roman, dar nu vreau să epuizez subiectul. Este unul dintre cele pe care oricine ar trebui să-l citească, atât pentru frumuseţea scrierii, cât şi pentru mesajul transmis. Să ucizi o pasăre cântătoare a fost editată în peste 30 de milioane de exemplare şi a fost tradusă în peste 40 de limbi. Până acum n-a fost editată în format electronic, dar tocmai am citit, mulţumită lui Vax-Albina (Jurnalul unei fraiere), despre faptul că autoarea, care cu modestie se miră de longevitatea şi importanţa pe care o are cartea şi în prezent, şi-a dat acordul editurii Harper Collins pentru a scoate o ediţie electronică, atât text, cât şi audio (legală) a scrierii sale – pentru tânăra generaţie.

Nu-i de mirare că romanul a fost, la scurtă vreme după apariţie, ecranizat. Filmul apărut în 1962 în regia lui Robert Mulligan, îl are ca protagonist, în rolul lui Atticus Finch, pe actorul Gregory Peck. Filmul a primit trei premii Oscar (Gregory Peck, pentru cel mai bun actor; Horton Foote, pentru cel mai bun scenariu adaptat; Alexander Golitzen, Oliver Emert şi Henry Bumstead – pentru scenografie) şi numeroase alte premii şi nominalizări, figurând pe locul 74 din 250 cele mai bune filme de până acum, după cum figurează pe site-ul IMDB. Mi-a plăcut mult filmul, pe care îl găsiţi pentru împrumut şi la biblioteca noastră, şi vi-l recomand cu mare căldură după ce citiţi cartea. E adevărat însă că nu poate să atingă nivelul cărţii, fiind dramatic fără să aibă acea căldură şi veselie pe care o regăsim împletită cu dramatismul în carte. În plus, lipsesc explicaţiile povestitorului şi multe din personaje care pot să ne explice mai bine acea lume.

Deja câţiva dintre voi aţi citit cartea şi mi-aţi lăsat link-uri către articolele voastre. Mă bucură acest lucru. Vă rog să citiţi şi ce au scris:  Fructiza, Ely. Sayuki. Aştept cu nerăbdare părerea voastră despre carte, despre film, despre idealul pe care îl reprezintă Atticus Finch, despre problemele sociale de atunci – sau chiar despre o pararelă a acestora în contemporaneitate.

 

 

Propunerile mele de lectură pentru luna aprilie şi mai la clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

M-am gândit ca, de această dată să facem o excepţie şi în loc să alegem o nouă carte printr-un sondaj,  pentru luna aprilie să citim o carte care a pierdut la doar un singur vot în urma sondajului trecut. Este vorba de cartea scriitoarei americane Harper Lee,  To kill a mocking bird / …Să ucizi o pasăre cântătoare/ Ne bántsátok a feketerigót!  Publicat în 1960, romanul a primit premiul Pulitzer şi a devenit unul dintre romanele clasice americane. Romanul este uşor de lecturat, scris pe un ton cald şi apropiat despre nişte subiecte grave. Reuşeşte să-ţi scoată atât zâmbete cât şi lacrimi. Este una din cărţile care sunt pe listele de lecturi suplimentare sau pe cele de cărţi care trebuie citite. Este o carte care poate fi citită la orice vârstă pentru că problemele atinse pot fi înţelese diferit şi mai profund la vârsta adultă. Privită prin ochii inocenţi ai unui copil este cu atât mai sensibilă, mai deosebită. Mi-ar face plăcere să vă pot convinge să citim această carte. Sper să-mi daţi acordul vostru pentru a face asta. Această carte a fost ecranizată, Gregory Peck reuşind admirabil să întruchipeze pe Atticus Finch.

De asemenea aş vrea să ştiu dacă doriţi să fac un sondaj pentru luna mai sau este bine să vorbim despre cartea clasată pe locul doi în sondajul trecut şi anume Mortal Instruments / Instrumente Mortale (vol. 1-4: Oraşul oaselor, Oraşul de cenuşă, Oraşul de sticlă, Oraşul îngerilor căzuţi) a autoarei americane Cassandra Clare. Este vorba de o carte fantasy al cărui prim volum a fost ecranizat recent.

Aştept propunerile şi comentariile voastre,