RSS

Citadela, Gran Canaria sau pur şi simplu A. J. Cronin


A.J. Cronin

Azi vreau să povestim despre un autor care mi-a plăcut mereu, chiar şi atunci când nu ştiam nimic despre viaţa sa sau despre impactul pe care l-au avut scrierile sale. Archibald Joseph Cronin a fost un medic şi scriitor scoţian. S-a născut pe 19.07.1896 în Cardcross, Dunbartonshire, Scoţia, Marea Britanie şi a murit la vârsta de 84 de ani, pe 06.01.1981 în Montreux, Elveţia. Anul acesta s-au împlinit 125 de ani de la naşterea şi 40 de ani de la moartea scriitorului.

Am citit multe dintre romanele sale, dar abia recent am aflat mai multe despre viaţa sa. Faptul că a fost medic am ştiut, dar nu ştiam că a plecat voluntar în Primul Război Mondial, fiind chirurg în marina regală britanică. Reîntors din război şi-a continuat studiile medicale efectuându-şi stagiul de practică în Ţara Galilor între 1921 şi 1924. În 1924 a fost numit inspector medical pentru minele din Marea Britanie. În această capacitate a investigat bolile profesionale din această ramură a industriei şi a făcut un studiu privitor la corelaţia dintre praful de cărbune inhalat şi bolile de plămâni, studiu care a fost publicat în anii următori. În 1926 şi-a deschis un cabinet în Londra, dar din pricina problemelor de sănătate a fost nevoit să renunţe şi atunci a început să scrie. Primul său roman a fost Hatter’s Castle (1931) / Castelul pălărierului / A kalapkirály, care a avut un succes rapid şi a fost ecranizat în 1941. M-a impresionat cartea iar personajul principal, James Brodie, este unul dintre acele personaje teribile pe care nu le poţi uita. Obsesia lui privitoare la posibilitatea naşterii sale nobiliare îi terorizează şi distruge familia.

Mi-a rămas în minte şi romanul Sub stele, care urmăreşte viaţa grea a locuitorilor dintr-o localitate minieră. Cred că dintre toate cele pe care le-am citit, acesta este cel mai apăsător, mai întunecat şi uneori fără speranţă. Este firesc ca operele lui să fie uneori apăsătoare pentru că el a fost un reprezentant al curentului realist în literatură. La fel ca alţi scritori realişti (Charles Dickens, Emile Zola, Liviu Rebreanu) a reuşit să creeze fresce ale epocii sale prin romanele sale. Opera lui este puternică prin stilul narativ atractiv şi cursiv, prin atenţia la detalii şi prin îmbinarea reuşită a realităţii dure cu povestea ficţională.

Romanul care m-a făcut să încep să-l citesc pe Cronin este: The Citadel (apărut în 1937) / Citadela / Réztábla a kapu alatt, un roman în care regăsim problemele locuitorilor din oraşele miniere a acelei perioade, a bolilor cu care minierii se confruntau, dar şi despre incapacitatea sistemului medical şi incompetenţa medicilor. Sub formă literară, Cronin a reuşit să transpună într-o formă atractivă şi interesantă pentru marele public problemele întâlnite pe vremea când era inspector medical. Prin publicarea acestui roman şi-a făcut mulţi inamici printre colegii de breaslă. S-a format şi un grup de specialişti (medici) care au depus un efort considerabil în vederea interzicerii cărţii. Totuşi, în ciuda acestor denigratori cartea s-a bucurat de un mare succes de casă, fiind cea mai bine vândută carte a editurii Golancz. Aşa cum Harriet Beecher Stowe cu cartea ei, Uncle Tom’s Cabin / Coliba unchiului Tom / Tamás bátya kunyhója, a schimbat optica privitoare la sclavie, fiind catalizatorul ideilor aboliţioniste din nordul Statelor Unite şi a războiului de secesiune, se poate spune că datorită romanului Citadela a lui Cronin, ce a dezvăluit corupţia din sistemul medical, acest sistem deficitar şi corupt a ajuns să fie reformat. Unii critici spun că popularitatea cărţilor lui Cronin, în special a Citadelei, au influenţat soarta alegerilor din Marea Britanie şi câştigul Partidului Laburist (social-democrat de centru-stânga) în 1945.

În SUA, Citadela a câştigat, în 1937, National Book Award şi, după un sondaj realizat de compania Gallup, a fost votată de cititori (în 1939) ca fiind cea mai interesantă carte pe care aceştia au citit-o vreodată.

Romanul a fost ecranizat pentru prima dată în 1938 şi ulterior, sub formă de serial în 1960 (atât în SUA, cât şi în Marea Britanie) şi în 1983 (ecranizare BBC). A fost adaptată şi ecranizată şi în limba italiană (1964 şi 2003) şi în limbi indiene (1971, 1972, 1982). În 2017 şi 2021 a fost adaptată şi pentru radio de către BBC.

Am început acest articol cu un timp în urmă şi voiam să scriu despre romanul Gran Canaria, unul dintre romanele favorite ale mamei mele căreia îi plăceau romanele şi serialele medicale (Spitalul municipal sau Grey’s Anatomy fiind printre ele). Şi în această carte este vorba de un medic, Harvey Leith, stresat, obosit, marcat de prea multe pierderi din viaţa lui profesională. Pentru a-şi reveni el pleacă, urmând sfatul unui prieten, într-o vacanţă, spre Gran Canaria. De plecat, pleacă mai mult ca să scape de cicăleală şi în speranţa că odată ajuns pe vas va fi liber să facă ceea ce doreşte şi eventual să se afunde în alcool. Pe vasul Aureola, însă, nu are voie să bea şi este nevoit ca timp de patru săptămâni să facă o dezintoxicare involuntară. Tot aici îl cunoaşte pe Jimmy Corchoran, fost campion al Nordului la categoria grea (box), care a făcut de toate la viaţa lui şi care îl citeşte pe Platon „un tip grozav, care ştia ce şi cum…, un tip măreţ”. Ajuns în Gran Canaria el o întâlneşte pe Mary Fielding, care este la rândul ei foarte nefericită şi captivă într-o căsătorie convenţională. Deşi am citit demult cartea, încă văd parcă în faţa ochilor peisajul exotic descris de Cronin şi aşa îmi imaginez şi acum că arată Gran Canaria. O carte de vacanţă, o poveste de viaţă sau de dragoste pe care v-o recomand.

Acest roman a fost dramatizat în limba română în regia lui Constantin Dinischiotu.

Îmi plac scrierile lui Cronin! Din multele sale romane publicate am citit vreo 11, ceea ce înseamnă că într-adevăr mi-a plăcut stilul şi felul său de-a picta viaţa prin cuvinte. Având mare succes de casă, multe dintre ele au fost ecranizate şi filmele au avut şi ele succes de public. Înainte de a mă documenta nu am ştiut nimic despre performanţa scrierilor sale, despre munca sa de cercetare şi despre viaţa lui personală. Că a avut dorinţa să îmbunătăţească pe cât posibil sistemul sanitar în ciuda neplăcerilor personale, mi s-a părut de asemenea interesant şi de apreciat. Spune multe despre el şi faptul că, în ciuda pericolului, a mers voluntar pe front. Nu mi se pare de mirare că dintr-un om de ştiinţă şi agnostic a devenit o persoană spirituală, fiind influenţat în mare măsură de credinţa pe care o manifestau oamenii din Ţara Galilor, unde şi-a făcut stagiul de practică. El însuşi a spus că a început să se întrebe dacă:

„the compass of existence held more than my text-books had revealed, more than I had ever dreamed of. In short I lost my superiority, and this, though I was not then aware of it, is the first step towards finding God.”(A. J. Cronin, citat din Wikipedia) / „busola existenţei ţinea de mai mult decât dezvăluiseră manualele mele, mai mult decât visasem vreodată. Pe scurt, mi-am pierdut superioritatea şi acesta, deşi atunci nu eram conştient de asta, este primul pas spre găsirea lui Dumnezeu” (traducere aproximativă n.a.).

Despre credinţă a scris într-un roman foarte popular, The Keys of the Kingdom / Cheile împărăţiei, unde personajul principal, Francis Chisholm, este un copil orfan devenit misionar romano-catolic la o biserică în China. Ca şi în multe alte romane este dezbătută nu doar problema credinţei, dar şi calităţile necesare unui preot. Preotul Chisholm este un exemplu de credinţă, un ideal nu doar în comparaţie cu enoriaşii săi, dar chiar şi faţă de superiorii săi. Sistemul creştin în sine este cel criticat aici, la fel cum este sistemul medical în Citadela, iar valorile credinţei autentice sunt purtate de preoţii mărunţi, aflaţi jos pe scara ierarhiei bisericeşti. Ecranizarea romanului (1944) i-a adus lui actorului Gregory Peck, care a interpretat rolul principal, o nominalizare la premiul Oscar pentru „Cel mai bun actor în rol principal”.

A fost un medic bun, un scriitor talentat şi s-a războit cu sistemul medical cum s-a priceput cel mai bine – scriind. Putem spune că activitatea literară l-a ajutat să răzbească acolo unde studiile medicale n-au reuşit, deşi totul a plecat de la aceste studii. În general nu am preconcepţii privitoare la opera unui scriitor dacă a fost sau nu exemplar şi ca om (şi aici mă gândesc la Karl May, a cărui operă mi-a plăcut şi îmi place în ciuda faptului că a fost un mitoman, un hoţ şi care a făcut şi închisoare pentru înşelăciune).

A.J. Cronin cu familia (1938)

Sunt scriitori care au început să scrie datorită partenerilor de viaţă (cum a fost Margaret Mitchell) sau alţii care s-au despovărat de necazuri scriind (cum a fost Kafka). Pentru unii familia a fost un plus şi un sprijin, pentru alţii a fost o povară şi un chin. Pot spune că mi-a plăcut mult să aflu că A. J. Cronin a fost un familist convins, a avut o viaţă împlinită, a crescut trei copii şi a avut o căsnicie frumoasă şi lungă (60 de ani). Pe soţia sa a cunoscut-o când erau amândoi studenţi la medicină. Ea a fost alături de el şi când era medic, asistându-l, dar şi ulterior când îi citea şi îi corecta manuscrisele. S-au despărţit doar pentru puţină vreme, ea urmându-l în eternitate la doar şase luni după trecerea lui în nefiinţă. Aşa că acum pot spune că nu doar opera lui Cronin îmi place, ci şi reuşita de-a fi trăit remarcabil.

Vă recomand cu mare căldură să îl descoperiţi pe Cronin, să îi citiţi romanele. Aştept cu drag comentariile voastre în caz că aţi citit deja aceste cărţi şi părerea voastră despre oricare dintre ele.

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Biblioteca invizibilă, de Genevieve Cogman – Recomandare de lectură


În aceste zile, când realitatea este apăsătoare caut evadarea din cotidian. O carte este o lume şi citind-o poţi trăi alte vieţi, în alte lumi. Este de departe cel mai interesant mijloc prin care am putea ajunge la capătul universului, să găsim lumi dispărute, civilizaţii viitoare, iubiri de legendă sau să cunoaştem vieţile unor oameni de seamă ori să facem o incursiune prin istoria lumii. Puteţi face o călătorie cu ajutorul cărţilor despre care am povestit anterior pe blog, dar la fel de bine aţi putea alege şi The invisible library/ Biblioteca invizibilă, a autoarei britanice Genevieve Cogman, apărută în traducerea Iuliei Dromereschi la Editura Nemira, în 2019. Cartea este primul volum al unei serii din care biblioteca noastră a mai achiziţionat alte două titluri (Oraşul mascat şi Cărţi în flăcări).

Povesteam într-un articol anterior că, înainte de a o fi citit, Biblioteca nopţii m-a dus cu gândul la o carte poliţistă (Atac în bibliotecă a scriitorului George Arion). De asta, atunci când am văzut titlul Biblioteca invizibilă, nu m-am mai aruncat în presupuneri şi am deschis nerăbdătoare cartea să văd ce gen de lectură e. Din primele rânduri m-a captivat. Mi-o imaginez pe Irene, personajul principal, care în primul capitol lucrează sub acoperire, ca personal de curăţenie la Academia de băieţi a Prinţului Mordred, pentru a fura o carte. Este vorba despre o carte obscură, puţin cunoscută: Recviemurile de la miezul nopţii, a faimosului necromant Balan Petifer.

Irene este bibliotecară la Biblioteca invizibilă ce adună cărţile din întregul univers şi din toate timpurile, din toate realităţile universurilor multiple. Sediul acestei biblioteci se află între dimensiuni şi există în afara timpului sau spaţiului perceput de noi în mod normal. Misiunea încredinţată a fost dusă la bun sfârşit şi odată reîntoarsă la bibliotecă, primeşte o nouă problemă de rezolvat, o nouă carte de căutat şi un novice bibliotecar pe care să-l antreneze. Ea şi Kai caută o carte specială, o ediţie a basmelor fraţilor Grimm. Misiunea trebuia să fie una uşoară, dar totul se schimbă şi este posibil ca trimiterea ei să fie o greşeală voită sau nevoită a şefilor ei. Din această cauză apar multe complicaţii, se dezvoltă comploturi şi totul vine la pachet cu multă adrenalină şi scene dinamice. Te duce cu gândul la filmele seriei Bibliotecarul / The Librarian. Lumea văzută prin ochii Irenei este plină de culoare, de aventură şi  povestea are un ritm alert.  Aş fi vrut ca puterea specială a cuvintelor (limbajul accesibil doar bibliotecarilor Bibliotecii Invizibile) pe care o deţine Irene să fie mai mult folosită, mai explicit trasată limitarea acestei puteri. Norocul este cel care pare să o ajute cel mai mult pe eroină. Este o poveste bine dezvoltată, structurată şi interesantă chiar dacă pe unele locuri o simţi previzibilă. Datorită acţiunii alerte, se citeşte uşor şi timpul trece fără să-ţi dai seama. Mie personal mi-a plăcut ideea de eroină bibliotecară, o mare iubitoare de lectură şi protectoarea cărţilor ea însăşi.

index

Autoarea, Genevieve Cogman, este britanică şi este pasionată atât de scrierile lui Tolkien cât şi povestirile cu Sherlock Holmes  ale autorului Arthur Conan Doyle. Aşa că nu este de mirare că în romanul ei de debut (Biblioteca invizibilă) să întâlnim atât fantasy, cât şi mister şi aventură. Înainte să debuteze ca scriitoare ea a obţinut un master în statistica aplicată în medicină şi a lucrat şi ca autoare independentă de jocuri de rol (role-playing game designer) participând la dezvoltarea unor jocuri cum sunt in Nomine sau GURPS, producții White Wolf Publishingca Orpheus și Exalted și la jocul Evil Hat Productions The Dresden Files.

Cuvântul de final al acestei bibliotecare :

Am ajuns să stăm mai mult pe acasă, ieşim mai rar şi sunt, din păcate, restrânse activităţile în colectivitate. Dar dacă tot suntem acasă, avem timp pentru a face tot ceea ce am amânat pentru o altă dată, pentru un „cândva” care nu apuca să vină. Sunt multe de făcut prin casă dar, chiar şi aşa, mă gândesc că veţi avea timp să vă relaxaţi, să citiţi alături de mine. Virtual putem călători oriunde mintea ne va duce. Cărţile sunt portalul magic prin care putem pleca. Recomand această carte (cât şi volumele următoare) iubitorilor de cărţi fantasy şi celor care iubesc cărţile de mister şi aventură.

Dacă aveţi o altă recomandare pentru mine, o voi accepta cu drag! Putem vorbi despre cărţi şi despre ce gen de lectură vă place. Vă doresc lectură plăcută, numai bine şi multă sănătate!

 

Etichete: , , , , , ,

Frumoasa şi bestia – într-o nouă reinterpretare


Scriam mai demult despre poveştile de succes care au fost reinterpretate, ecranizate şi care au primit o altă nouă viaţă. Zilele trecute mi-a trecut prin mână o asemenea carte. Deja de la copertă m-a atras, pentru că eram în căutare de un fantasy bun care să mă relaxeze la sfârşit de săptămână. Una dintre poveştile de succes este Frumoasa şi Bestia care a fost ecranizat sub diverse forme sau reinterpretat. Bestia / Beastly de Alex Flinn era romanul despre scriam anterior. Azi voi vorbi despre Un blestem sumbru şi nimicitor/ A Curse So Dark and Lonely de Brigid Kemmerer, apărută la editura Corint (Teens) în 2021 şi care este primul volum din seria Distrugătorii de blesteme / Cursebreakers

Blestemat de o vrăjitoare foarte puternică să trăiască la nesfârşit cel de-al optsprezecelea an de viaţă, prinţul Rhen, moştenitorul regatului Emberfall, a crezut că se va salva cu uşurinţă dacă o fată se va îndrăgosti de el. Însă asta se întâmpla înainte ca el să se transforme într-un monstru pornit pe distrugere…
(Citat de pe coperta 4 a romanului ,,Un blestem sumbru şi nimicitor”, primul volum al seriei Distrugătorii de blesteme, de scriitoarea Brigid Kemmerer; Editura Corint (Teens), 2021).

Romanul începe promiţător: Am sânge pe sub unghii. Mă-ntreb câţi dintre oameni mi-am ucis de data asta (pagina 1 din op. cit.). Scris la persoana întâi şi privit succesiv prin ochii personajelor principale, textul este alert, captivant, plin de suspans, o poveste ce combină sumbrul, magia neagră, romantismul şi actele de curaj.

Prinţul, în această reinterpretare, are chipul său frumos dar este blestemat să ajungă o bestie sângeroasă la fiecare final de sezon şi are la dispoziţie puţin timp să le facă pe frumoasele captive să se îndrăgostească de el. Grey, comandantul străjerilor şi omul lui de încredere, este cel care poate traversa lumile şi poate ajunge în lumea contemporană, în oraşul Washington D.C. El o ia pe Harper, o fată curajoasă care intervine să salveze pe una dintre aceste fete captive. Curajoasă peste măsură, Harper este o fată care se confruntă cu problemele sale şi ea. A învăţat să trăiască şi să compenseze faptul că suferă de paralizie cerebrală. Pentru alţii un impediment major, pe Harper această boală nu o defineşte, face parte din viaţa ei şi cu optimism trece peste încercările zilnice. Puterea şi felul ei de a rezista tuturor obstacolelor o fac să pară mai neînfricată şi deosebită în ochii lui Rhen. În ciuda lui Lilith, vrăjitoarea care l-a blestemat şi care îl chinuieşte în fiecare noapte, el speră să se salveze, să îşi salveze poporul în acest ultim sezon.

Harper priveşte cu neîncredere, apoi cu fascinaţie această lume fermecată în care este adusă. Regatul Emberfall este supus unor forţe malefice care încearcă să pună stăpânire pe el. Castelul este vrăjit şi el, la fel ca în poveste dar nu este la fel de idilic, ci mai degrabă, sumbru, periculos şi enervant. Harper are o viaţă grea în lumea reală. Mama ei este grav bolnavă, tatăl dispărut şi fratele face tot ce poate să supravieţuiască. De asta suferă şi mai tare că nu poate fi lângă ei să îi ajute. Ce poate face în asemenea situaţie, cum să supravieţuiască unei bestii şi cum să o iubească în ciuda transformării şi monstruozităţii sale, vă îndemn să citiţi ca să aflaţi.

Brigid Kemmerer este autoare americană ce scrie cu precădere romane de mister, fantezie, paranormal. Anterior a publicat Letters to the Lost şi MoreThan We Can Tell, dar şi povestiri din seria Elemental şi romanul Ticker Than Water. S-a născut în Omaha, Nebraska şi a călătorit de-a lungul Stalelor Unite împreună cu părinţii ei. S-a stabilit în Annapolis, la 40 de km sud de Baltimore, Maryland împreună cu soţul şi copiii lor. A început să scrie această carte la îndemnul soţului ei care a sfătuit-o să scrie ceva pentru a se amuza, nu pentru un contract, ceva pentru sine. În acest fel şi-a reamintit bucuria de a scrie poveşti, care este cea mai plăcută parte din meseria de scriitor. Ca de obicei când realitatea inspiră povestea este cu atât mai bine realizat textul. Prietena ei, Erin Kanner, şi felul acesteia de a surmonta greutăţile pricinuite de boală este modelul care a inspirat-o în crearea personajului principal feminin. Din ceea ce ea însăşi declară: …. protagonista, Harper, suferă de paralizie cerebrală. […] M-am străduit să creionez o fată puternică, optimistă şi capabilă – nu în ciuda provocărilor fizice pe care le-ar putea înfrunta, ci pe lângă acestea. […]Este posibil ca experienţa lui Harper să nu oglindească situaţia tuturor bolnavilor de paralizie cerebrală, dar sper că toţi se vor regăsi în hotărârea şi tenacitatea ei (Nota autoarei, p. 505, op. cit).(https://www.edituracorint.ro/autori/k/brigid-kemmerer.html).

 

Etichete: , , , , , ,

Pe malurile Niemenului, de Eliza Orzeszkowa


Ştiţi cărţile acelea, care vi se cuibăresc în suflet şi care, chiar dacă nu vă amintiţi fiecare detaliu, vă rămân vii în amintire? Acelea la care vă gândiţi printre primele, dacă vă întreabă cineva, pentru o recomandare de carte bună? Astăzi vă povestesc despre o asemenea carte care mi-a rămas la inimă şi pe care eu, cu cel mai mare drag o recomand. Este vorba despre „Nad Niemnem” (titlul original în poloneză) / Pe malurile Niemenului a scriitoarei poloneze Eliza Orzeszkowa (n.06.06.1841-d.18.05.1910), apărută la Editura Univers în 1986 şi care, din păcate, nu a fost reeditată. Ea însă poate fi găsită la noi în bibliotecă şi în anticariate. Deşi pentru fiecare dintre noi sensul de „o carte bună” poate fi diferit, sunt acele cărţi care pot acoperi preferinţele mai multora dintre noi pentru că sunt extrem de bine scrise, pentru că te transpun într-o lume ce pare reală, tangibilă, iar personajele prind viaţă rămânând în amintirea ta precum într-un univers paralel, întrebându-te ce s-a întâmplat mai departe, ce-or mai fi făcut după ce s-a terminat povestea scrisă în carte. Pentru aceia dintre voi care doresc să ştie ce gen literar şi cam despre ce este vorba în roman, vă pot spune că este un roman ţărănesc, un roman de epocă, un roman de dragoste, un roman frescă a unei perioade istorice. Puteţi să citiţi dacă v-a plăcut Mândrie şi prejudecată, fiind scris în aproximativ aceeaşi perioadă de timp, putând face o comparaţie între lumea rurală engleză şi cea poloneză din Lituania la finalul anilor 1800. La vremea când am citit prima dată romanul, aşteptam cu nerăbdare să văd cum evoluează povestea de dragoste a eroilor principali, dar după ce am terminat romanul am rămas cu mult mai mult decât o poveste de dragoste pentru că în filele lui cuprinde şi amintirea unor vremuri dureroase care sunt încă vii în conştiinţa eroilor cărţii şi le mai arde încă sufletul celor care au trăit să povestească. Este vorba despre Revoluţia  din ianuarie (1863-1864), când polonezii şi lituanienii s-au ridicat împreună împotriva Imperiului Rus. Atunci s-au adunat laolaltă atât nobili, cât şi membri ai comunităţii, cum era şleahta (marea şi mica nobilime) şi aşa zisa clasă de jos, ţăranii. Atunci, pentru o scurtă perioadă de timp, aceştia şi-au uitat graniţele ce-i despărţeau şi au împărţit aceleaşi vise, au luptat pentru aceleaşi idealuri, s-au ridicat la luptă din aceeaşi iubire a pământului strămoşesc. Dar această perioadă este doar în amintirea celor rămaşi, celor care n-au pierit în lupte.

La peste douăzeci de ani de acele momente, graniţele între clase şi normele sociale parcă sunt parcă mai bine trasate şi lumea a redevenit convenţională. Mica nobilime a sărăcit, se vede din descrierea conacelor care ar necesita reparaţii, a mobilelor temeinic lustruite, dar care au văzut vremuri mai bune şi din lipsa unor lucruri de artă ce se văd că au fost vândute pentru a asigura traiul zilnic. Între aceştia şi ţăranii mai avuţi pare să nu fie mare diferenţă, poate doar o iluzie susţinută cu efort. Pe de altă parte, marea nobilime desconsideră mica nobilime, relaţiile de căsătorie între cei cu averi mari şi fetele fără avere, chiar aparţinând micii nobilimi scăpătate, sunt descurajate din start. Ce ar trebui să se întâmple pentru ca aceste graniţe să poată fi încălcate, şterse? Aici începe povestea eroinei Justyna Orzelska. De la bun început ni se arată că ea suferă de pe urma unei dezamăgiri, o dragoste care a crescut din copilărie pentru Zygmunt Korczyński. El făcea parte din marea nobilime, iar pentru familia lui ar fi însemnat o mezalianţă şi nu a fost de acord cu Justyna, tânărul găsindu-şi o nevastă mai „potrivită” cu cerinţele societăţii. Aşa se face că Justyna s-a întors înapoi la Korczyn. Dar nici Korczyn nu este de fapt casa ei, ci doar locul unde vărul mamei ei i-a primit să locuiască pe ea şi tatăl ei, Ignacy Orzelski, după ce acesta şi-a pierdut averea şi a rămas văduv. Pentru o fată îngăduită de milă, ea este mai „originală” şi neconvenţională decât şi-ar dori membrii elevaţi ai clasei din care face parte. Ea este frumoasă şi atrage privirile. D-nul Rózyc fiind unul dintre cei interesaţi de ea:

Ai pus ochii pe ea, nu? Nu-i rea ce-i drept, dar mie nu mi-e simpatică… e rece… aspră… prea originală. […] Are o rentă de cinci mii la domnul Benedict, ce zestre poate fi asta… n-are nici o zestre… dar e mândră ca o prinţesă şi rea ca o viespe. [Op. cit., p. 53].

Cine o înţelege mai bine şi, într-un fel se află în aceeaşi situaţie, este Marta Korczynska, sora lui Benedyct. Ea este cea care are grijă de toate lucrurile şi treaba din casă. Organizează totul şi i-a crescut pe copiii fratelui ei. Ea este cea care îşi aminteşte de relaţia apropiată pe care cei de la Korczyn au avut-o avut cu familia Bohatyrowicz, ţărani pe moşia Korczyn:

A fost o vreme, scurtă, când Bohatyrowiczii făceau vizite la conac şi stăteau cu noi la masă… chiar tata lui Janek ăsta, Jerzy şi unchiul lui, Anzelm Bohatyrowicz, cel despre care se zice c-ar fi suferind acum de melancolie… Şi ce bărbat mândru era odată!… Chipeş, curajos, patriot, …. romanţios… Eram prieteni atât de apropiaţi, încât ţin minte, se întâmpla uneori să mă aşez la pian, luam câteva acorduri, iar Anzelm venea în spatele meu şi începea să cânte. […] Se împlinesc iată, douăzeci şi doi de ani… ba, şi trei… Ce voioşie era în casa noastră, ce viaţă duceam şi eu şi ceilalţi. Acum totul e altfel… altfel… tristeţe fără margini. [Op. cit., p. 29].

Jan Bohatyrowicz, urmaşul lui Jerzy, al cărui părinte a pierit în revoluţie, pare să aibă tot ce ar putea să-şi dorească. E tânăr, frumos, harnic şi avut pentru nivelul lui social. Dacă privirea ar putea vorbi, atunci cea fugară, scânteietoare, pe care i-o aruncă Justynei i-ar da de gol plăcerea de-a o vedea. Ea însă face parte dintr-o altă lume, chiar dacă pare şi ea fericită să-l vadă, aşa că inima lui nu e uşoară. O lume a mezalianţelor imposibile.  Alte  poveşti de viaţă şi dragoste se întrepătrund, deşi aflate pe un plan secundar, ele dau culoare şi conturează lumea aflată pe malurile largi ale Niemenului. Patriotismul şi durerea împletite cu pozitivismul şi credinţa într-o lume în care patria va renaşte răzbat din întregul roman. Tinerii sunt viitorul. Îl întâlnim pe Wiltold, fiul lui Benedyct, student la agronomie, asupra căruia idealurile strămoşilor au avut un impact major, este cel care crede în renaşterea naţiunii şi vrea să facă schimbări, chiar dacă părintele lui, care a suferit de pe urma Revoluţiei, s-a resemnat să subziste şi să plece capul. El munceşte foarte mult şi speră să evite ruina financiară. Îl înţelegi şi îl compătimeşti sincer pe Benedyct, care a avut parte de o viaţă  grea şi a avut alături o soţie ipohondră, prea „delicată”  şi care îşi „răsfaţă” nervii, prăbuşită pe o sofa într-o cameră de primire a oaspeţilor. Vecinul moşiei Korczyn, Krilo, este unul dintre admiratorii şi susţinătorii ei, petrecându-şi timpul în aceeaşi cameră sufocantă şi lăsându-şi propria nevastă să se descurce singură cu greutăţile moşiei sale. Teofil Rózyc este dependent de narcotice şi arată şi el suferind, o umbră de om, chiar dacă este tânăr. Prin aceştia scriitoarea îşi varsă năduful privitor la aşa-zisa „societate bună” a cărei reguli au urmărit-o şi pe ea. Eliza Orzeskowa s-a născut şi ea într-o familie bogată, dar ca şi alte femei la acea vreme a fost obligată să se căsătorească împotriva dorinţei sale. Romanul este o oglindă a societăţii pe care o trăieşte, a dorinţelor cu care se confruntă, a patriotismului în care a fost crescută şi a evenimentelor la care ea personal a fost martoră. Fiecare personaj este gândit pentru a simboliza un sentiment, o tipologie umană contribuie la această frescă a societăţii. Privită din afară, lumea pare idilică, ţăranii muncind la câmp sunt frumoşi şi par să facă fără efort tot ce e de făcut într-o gospodărie. Obiceiurile lor, cântecele şi chimiliturile populare fac parte din farmecul cărţii. Căldura toridă se aşterne pe câmpuri şi parcă şi în inimile tinerilor. Pentru Justyna, calmul, fericirea simplă a ţăranului, până şi munca câmpului par să fie, cu toată greutatea fizică, atrăgătoare. Dar viaţa asta nu este bună pentru tatăl său, care încă se consideră parte din nobilime, chiar dacă trăieşte din mila rudelor de a căror ironie şi bătaie de joc nu-şi dă seama. În schimb, pentru Justyna acestea devin de nesuportat. Pe de altă parte,Teo Rózyc se interesează de ea, oferindu-i şansa de a avea o altă viaţă, una ce i-ar oferi şi tatălui ei tot ce îşi doreşte. Ce poate face Justyna în această situaţie?!  Sper să vă fi făcut curioşi să aflaţi continuarea citind această carte!

Scriitoarea Eliza Orzeszkowa, pe numele de naştere Eliza Pawłowska, deşi este mai puţin cunoscută la noi, este reprezentantă de seamă a pozitivismului polonez. S-a născut în Milkowszczyzna, în familia nobiliară Pawłowski. La vârsta de 17 ani a fost măritată cu Piotr Orzeszko, un moşier de două ori mai în vârstă decât ea. Căsătoria lor a fost una nereuşită, cauză a ideilor ei privitoare la independenţa feminină şi la emanciparea iobagilor. Soţul ei a fost unul dintre participanţii la Revoluţia din 1863, fiind exilat în Siberia după înăbuşirea revoltei. Soţia sa s-a aflat în centrul evenimentelor şi a fost martoră la desfăşurarea lor, aşa că nu e de mirare că a reuşit să scrie atât de viu în romanul „Pe malurile Niemenului” despre ele. După 11 ani de separaţie s-a despărţit oficial de soţul ei în 1869. Se mută în Grodno (actualmente aflat în Belarusia) unde, în 1879, şi-a deschis o librărie şi o editură. În 1878 publicase Meir Ezofowicz (denumit după numele eroului principal), un roman în care este prezentată viaţa îngrozitoare a unui evreu într-un mic oraş din Belarusia, în care autoarea nu încurajează doar toleranţa, cât mai degrabă asimilarea comunităţii evreieşti. Autorităţile ruseşti i-au închis afacerea în 1882 şi au pus-o sub supraveghere polițienească timp de cinci ani. În 1894 se recăsătoreşte, după o relaţie de peste 30 de ani, cu Stanisław Nahorski, care moare la doar 2 ani după acest eveniment. Romanul Pe malurile Niemenului, considerat capodopera scriitoarei, este singurul tradus în română. A văzut lumina tiparului în 1888, fiind ecranizat  prima dată în 1939 şi ulterior în 1987 (Nad Niemnen / tradus în engleză On the Banks of the Niemen), în regia lui Zbigniew Kuzminski. Mi-aş dori foarte mult să pot vedea acest film.

Nume de seamă în literatura poloneză, Orzeszkowa a scris peste 30 de romane şi 120 de schiţe, drame şi nuvele în care se preocupă de condiţiile sociale, de educaţie, independenţa şi căsătoria femeilor în societatea poloneză aflată sub ocupaţie rusească. Problemele sociale cum sunt cele privitoare la munca femeilor, copiii ilegitimi sau prostituţia sunt tratate în operele ei, recunoaşterea lor fiind destul de îndrăzneaţă şi inovatoare pentru romanul polonez al secolului al XIX-lea. Datorită acestor idei şi a modului deosebit în care a reuşit să le transpună literar, scriitoarea a fost nominalizată în 1905, alături de Henryk Sienkiewicz (pentru cartea sa Pan Wolodowski) şi Lev Tolstoi (care a fost propus în fiecare an din 1902 în 1906) la Premiul Nobel pentru Literatură. A câştigat Sienkiewicz, dar pentru acele vremuri în care valoarea operelor feminine era cu reticenţă recunoscută, a fost de o mare importanţă chiar şi această nominalizare alături de doi mari titani ai literaturii universale. Oricum, anul 1905 a fost un an glorios în literatura poloneză, tocmai pentru că a avut doi reprezentanţi ai ţării nominalizaţi la prestigiosul Premiu Nobel. Dacă ne gândim că Sienkiewicz şi Orzeskowa erau contemporani cu  Bolesław Prus, considerat a fi cea mai importantă figură a literaturii poloneze, putem aprecia cu atât mai mult aceste nominalizări.

Mi-aş dori foarte mult ca vreuna dintre editurile din România să fie inspirate şi să caute, să traducă şi să editeze operele acestei autoare, sau măcar ca Editura Univers să reediteze cartea. Până atunci, mă bucur că măcar ediţia din 1986 este la raft, aşa că cei interesaţi vor fi aşteptaţi cu drag la noi la bibliotecă!

P.S. Întrebările de final ale bibliotecarei: Aţi auzit de autoarea Eliza Orzeszkowa? Aţi citit Pe malurile Niemenului? Vă plac scriitorii polonezi? Puteţi să-mi daţi exemple de cărţi pe care le-aţi citit din literatura poloneză? Aţi citit sau aţi văzut filmele care ecranizau romanele lui Henryk Sienkiewicz (Prin foc şi sabie; Potopul; Pan Wołodyjowski) ?

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Rămas bun, 2019! La mulţi ani, 2020!


Vă doresc un an plin de bucurii, de împliniri, un an mai bun decât cel care aproape că a trecut! Să fiţi înconjuraţi de oameni dragi, să aveţi sufletul împăcat, să reuşiti să faceţi ca orice obstacol să devină o oportunitate şi orice pas înapoi să poată fi un pas într-o direcţie mai bună, un drum pe care să-l urmaţi bucuroşi! Vă doresc fericire, sănătate şi mult noroc! Şi pentru că suntem pe un blog de recenzii literare, să nu uitaţi de ele, cele mai fidele  şi mai răbdătoare dintre prietene – cărţile! Să aveţi parte de timpul pe care să-l puteţi petrece alături de cărţile bune, de ecranizările lor sau pur şi simplu de filme excelente! Să ne citim cu bine! Vă aşteptăm cu drag la bibliotecă şi în 2020!106353_1

 
6 comentarii

Scris de pe 31 decembrie 2019 în Ştiri

 

Etichete: , ,

 
%d blogeri au apreciat: