RSS

Arhive pe etichete: aniversări culturale

Albert Camus – 100 de ani de la naştere


Albert Camus, Nobel prize winner, half-length ...

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length portrait, seated at desk, facing left, smoking cigarette (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, se împlinesc 100 de ani de la naşterea scriitorului, romancierului, dramaturgului şi filozofului francez Albert Camus. S-a născut pe 7 noiembrie 1913 în Mondovi, un ţinut sărac din Algeria. A dus o viaţă grea alături de părinţii şi fraţii lui. Mama sa, o femeie simplă, de origine spaniolă, era analfabetă şi aproape surdă. De aceea comunicarea era dificilă şi strict legată de probleme de zi cu zi. Sărăcia a fost ceea ce l-a marcat şi format pe Camus, care scria în Caiete:

Ducând o viață săracă printre oamenii aceia umili sau vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții

Cu toate acestea, Camus priveşte timpul copilăriei cu drag, considerându-l paradisul pierdut. Iar dacă ne gândim că ulterior a trecut prin vremuri de război şi boală, este uşor de înţeles de ce, cu toată sărăcia, regretă vremurile simple şi relativ liniştite de atunci. În tinereţe este şi un foarte bun sportiv, fiind celebru fotbalist, dar foarte devreme se îmbolnăveşte de tuberculoză şi trebuie să renunţe la viaţa boemă pe care o ducea, în locul uneia mai retrase. Normalitatea, poate şi din această cauză, este ceva la care tinde. Nu-şi doreşte să fie un geniu, un om de excepţie (deşi, prin operele sale a dovedit că este):

Sunt un om mediu + o existență. Valorile pe care aș simți nevoia să le apăr sunt valori medii (Albert Camus, op. cit.)

Am scrStrainul-104792is anterior, pe acest blog, un eseu despre una dintre operele sale foarte cunoscute, Străinul, într-o comparaţie cu 1984 a scriitorului George Orwell. Este una din cărţile la care mi-a rămas întipărit în minte prima frază:

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.

Acum mă gândesc că relaţia personală a autorului cu propria sa mamă, a influenţat felul de-a relaţiona şi privi moartea mamei de către domnul Mersault. 

Camus n-a trăit în nişte vremuri uşoare. Născându-se cu puţin înainte de primul război mondial, a fostrainul-ciuma-caderea-exilul-si-imparatia_1_fullsizest afectat de cel de-al doilea război, chiar dorindu-şi să se ducă pe front, dar din cauza bolii este respins medical. Totuşi el se implică activ într-o mişcare antifascistă încă din 1933 şi se înscrie şi în Partidul Comunist. Ca membru de partid primeşte însărcinarea de-a face propagandă în mediile musulmane. Cred că el, provenit dintr-o lume săracă, înţelegea mai bine nevoile res_774c688872ad6e1956e63c446ab18fea.gifacestora şi bineînţeles lumea musulmană îi era apropiată. Privitor la comunism spunea că „libertatea n-a învățat-o de la Marx, ci din mizerie”. Aderarea la Partidul Comunist n-a fost de foarte lungă durată, pentru că prin 1935-1937 se retrage din partid. Vremurile trăite, războaiele care au afectat societatea (Războiul civil din Spania, cel de-al doilea război mondial), teroarea nazismului, l-au făcut să aibă o percepţie cu totul deosebită asupra vieţii, care a dus la crearea unei literaturi absurd-existenţialiste, a artei de a trăi în timpuri de catastrofă, o artă a renașterii și revoltei în fața morții. Dictonul cartezian reinterpretat „mă revolt, deci suntem” (din Omul revoltat) ne arată că revolta este, din punctul lui de vedere, singurul mijloc de a lupta contra absurdului.

nobel-1Pentru deosebita contribuţie literară a fost premiat cu premiul Nobel pentru literatură în 1957, bucurându-se de binemeritata recunoaştere cu doar 3 ani înainte de-a muri, în mod absurd, într-un accident de maşină, pe data de 4 ianuarie 1960.

Astăzi Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva organizează un amplu eveniment care marchează acest centenar. Voi ataşa poze de la această manifestare, ulterior.

P.S. Aşa precum am promis, revin cu atasamentul pozelor realizate la această manifestare. Sunt grăitoare pentru felul cum a decurs manifestarea. Colega mea a pus, la finalul prezentării sale, întrebări, iar cei care au răspuns corect au fost premiaţi, de bibliotecă, cu cărţi şi diplome.

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame
 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Maria Tănase, la un secol de la naştere


Maria Tănase photo credit Wikipedia

Maria Tănase photo credit Wikipedia

maria_tnases_100th_birthday-2149005-hp-300x118Astăzi, Centenarul Mariei Tănase este sărbătorit şi de Google, printr-un logo Google Doodle

Biblioteca Ovid Densusianu Hunedoara-Deva a sărbătorit într-un mod amplu, frumos şi foarte interesant centenarul naşterii Mariei Tănase,  supranumită Privighetoarea din Carpaţi, care s-a născut pe 25 septembrie 1913, în mahalaua bucureşteană Cărămidarii de jos şi a murit, mult prea devreme, pe 22 iunie 1963, în casa natală din Bucureşti.

Colega mea, Diana Trif, a făcut o prezentare deosebit de interesantă unei săli arhipline, iar directorul nostru, d-nul Sebastian Bara, a scris o frumoasă prezentare a evenimentului AICI. Povestea vieţii Mariei Tănase mi-a fost relativ necunoscută şi mie. Mi-au plăcut întotdeauna vocea ei inconfundabilă, melodiile sale şi bucuria care se vedea pe faţa ei atunci când cânta. Moştenind talentul tatălui său, mare pasionat de teatru şi muzică, a devenit o stea a muzicii, cunoscută în întreaga lume dar a fost şi o actriţă foarte bună. Ce n-am ştiut sunt amănuntele vieţii ei extraordinare. Am rămas surprinsă să aud, spre exemplu, că a fost agentă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) condus de Eugen Cristescu. Istoricul Cristian Troncotă, autorul mai multor cărţi despre serviciile secrete româneşti, este de părere că Maria Tănase l-a ajutat pe Cristescu în munca sa. „Se pare că celebra cântăreaţă i-a facilitat lui Eugen Cristescu, într-o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informaţii cu o serie de diplomaţi americani”, afirmă Troncotă. Maria Tănase a fost de mai multe ori în Turcia, la Ankara şi Istanbul – careMaria Tănase pe vremea celui de-al doilea război mondial erau locuri de întâlnire pentru agenţii secreţi. La întoarcerea din Turcia, cântăreaţă a fost abordată de serviciul secret al armatei germane Abwehr,  încercându-se recrutarea sa. A fost văzută în compania Alfred de Chastelain, ofiţer în serviciile secrete britanice, care a preluat, la Istanbul, conducerea filialei SOE (structură a spionajului britanic). Acesta îi oferă Mariei Tănase posibilitatea ca, în august 1944, să plece la Londra, unde să lucreze la radio, ofertă pe care cânţăreaţa o refuză. La întoarcerea sa în ţară, este arestată, dar a fost eliberată, din lipsă de probe.

O altă ofertă a venit, din partea Turciei. Când a fost la Istanbul, Maria Tănase a învăţat să cânte, în limba turcă, Maria Tănase cu tarafulcântecele lor populare. A avut un aşa mare succes încât, guvernatorul capitalei i-a propus un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Buyuk-Adaiar, iar preşedintele de atunci al ţării, Iamet Inonu, i-a oferit un post de cercetător la Institutul Etnografic şi cetăţenia de onoare a Turciei. Este interesant că, a refuzat şi această propunere care a venit în 1941 după ce, în 1940, în România, pe vremea când legionarii erau la conducerea ţării, muzica ei a fost interzisă iar întregistrări deosebite, cum erau cele cântate alături de Taraful Matache, la Radio România, au fost distruse de Garda de Fier, pe motiv că distorsionau folclorul autentic românesc.

Mi-a părut rău când am aflat că ceea ce şi-a dorit enorm în întreaga viaţă au fost copiii, pe care n-a mai putut să-i aibă după un chiuretaj nefericit la vârsta de 16 ani. Totul a plecat de la un concurs Miss România – pe când artista avea doar 15 ani. Acolo a fost remarcată de un medic tinerel, care o cucereşte şi apoi o lasă gravidă. Spre a scăpa de complicaţii acesta îi propune să-i „aranjeze” un chiuretaj.  Acest nefericit act o va urmări toată viaţa. De fapt, în ceea ce priveşte viaţa personală, mi s-a părut că nu a avut acelaşi succes pe care l-a avut în carieră. Cu tMaria Tanase si cantecul romanescoate că era copleşită de flori şi atenţii din partea unor oameni importanţi, unii dintre ei fiind extrem de bogaţi, cum era şi americanul Ben Smith supranumit „Regele aluminiului”, care a cerut-o în căsătorie în 1940 (ceea ce echivala cu o viaţă uşoară şi în acelaşi timp cu fuga de război), Maria Tănase a ales să se mărite cu Clery Sachelarie, fost moşier şi magistrat. Din păcate această alegere n-a fost una foarte fericită, mai ales din cauză că soţul ei, care nu a lucrat nici o zi în viaţa lui, a fost şi un parior înrăit la cursele de cai. Deşi nefericită în căsnicie, Maria Tănase n-a vrut să-şi părăsească soţul, de frică ca acesta să nu moară de foame. Totuşi, a avut parte de poveşti de dragoste – una cu un general englez, Greer, fost şef al Misiunii Militare de la Bucureşti şi alta, se pare, chiar cu sculptorul Constantin Brâncuşi.

M-a impresionat numărul mare de cântece populare, din toate regiunile ţării, aflate în repertoriul său – aproape 400 la număr.

A cântat în filmul Se aprind făcliile, în 1939; a jucat pe scena Teatrului Municipal, în piesa Cadavrul viu de Lev Tolstoi, în 1945; a avut rolul principal în comedia muzicală Sfinxul de la Hollywood de Ralph Benatzky, în 1946; a jucat rolul Jenny Speluca din Opera de trei parale a lui Berhold Brecht, în 1950; a jucat în Horia de Mihai Davidoglu, în 1956. A jucat alături Florin Piersic în ecranizarea cărţii lui Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului (1958), în rolul Anica. Filmul, regizat de Louis Daquin și Gheorghe Vitanidis, a fost realizat în anul 1957 și nominalizat la premiile Festivalului de la Cannes, secțiunea scenariu și dialog în 1958. 

A aflat că suferă de cancer la sân şi i s-a spus că trebuie să se opereze de urgenţă, cu toate astea artista a refuzat să-şi întrerupă turneul, iar boala i s-a extins la plămâni. Ultimul său spectacol l-a avut la Hunedoara. Am lăcrimat când am citit testamentul pe care l-a lăsat, ştiind că va muri:

„Pe un drum secetos, să se scobească o fântână pentru drumeţii însetoşaţi. Aş vrea ca mama să nu afle de moarte mea, să i se spună că sunt plecată undeva, pentru tratament şi din când în când să i se citească o carte poştală de la mine”
Soţului său îi spune
„Plec înainte ca să-ţi încălzesc pământul. Culege-mi visele pe care le-am avut şi împarte-le oamenilor. Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primăvara şi galbene în toamna pe care mi-am plimbat anii vă las câte o lacrimă de emoţie: Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă…” (Citat din Testamentul Mariei Tănase)

Este trist că dorinţa ei de a i se săpa o fântână, spre aducere-aminte celor care trec însetaţi, nu a fost până acum împlinită, din lipsă de fonduri. Se pare însă că, după cum scrie Agerpres – există un proiect recent prin care, în parcul Tineretului, unde în trecut era Mahalaua Cărămidarilor, locul unde a crescut Maria Tănase, se va amplasa o fântână. Aceasta va fi, după cum spune arhitectul Bruno Andreşoiu, înconjurată de pietre inscripţionate cu numele cântecelor Mariei Tănase iar în mijlocul spaţiului plin cu apă va fi plasată o cumpănă tradiţională, elementul central al acestui spaţiu închinat artistei. Mă bucură acest proiect. Pentru că, în felul acesta, poate măcar una din dorinţele ei testamentare s-ar realiza. M-a bucurat mult şi faptul că extrem de mulţi tineri, dintr-o sală, precum spuneam, arhiplină, au ştiut multe din aceste lucruri despre viaţa Mariei Tănase şi au ştiut să răspundă la întrebările puse. Acum, la an aniversar mă gândesc să vă las să meditaţi asupra vieţii şi sorţii Mariei Tănase având ca acompaniament una din melodiile sale

 

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

15 ianuarie – aniversarea a 163 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu


Eminescu face

Eminescu face (Photo credit: Wikipedia)

Azi a fost o zi frumoasă! Am văzut că toată lumea a scris despre Mihai Eminescu, toate emisiunile şi toate bibliotecile l-au avut în atenţia lor. Biblioteca „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva a organizat o manifestare amplă, care a avut loc în Sala Mare a Centrului Cultural „Drăgan Munteanu” Deva, sală ce a fost neîncăpătoare atâtor participanţi. Aici a avut loc un recital de poezie eminesciană susţinut de actriţele Isabela Haşa şi Cristina Lazăr, iar Corala „Sargeţia”, condusă de profesorul Nicolae Icobescu, a interpretat cântece pe versuri de Mihai Eminescu. Tot aici a fost şi o expoziţie de carte, ce a cuprins o mică parte din titlurile deţinute de bibliotecă atât din opera autorului cât şi lucrări de exegeză despre viaţa şi creaţia sa. Seria manifestărilor dedicate marelui poet, s-a continuat la Saldscn2219a de lectură a Bibliotecii Judeţene. Aici a avut loc un concurs ce a avut ca temă personalitatea lui Eminescu, omul şi opera. Elevii care au participat la concurs au fost reprezentaţii din aproape toate liceele devene. Ei i-au uimit şi surprins extrem de plăcut pe cei din juriu, fiind deosebit de bine pregătiţi, meritându-şi cu prisosinţă diplomele şi pachetele cu cărţi ce reprezentau premiul pentru cei mai buni. Primele trei locuri au fost ocupate de : Locul I – Liceul Teoretic „Traianˮ; Locul II – Liceul Pedagogic „Sabin Drăgoiˮ ; Locul III – Colegiul Tehnologic „Grigore Moisilˮ. Mai multe puteţi citi, despre ambele evenimente, într-un articol amplu şi scris frumos, de  Ioan Sebastian Bara, directorul bibliotecii noastre, AICI

Eu m-am gândit că pentru a-l celebra pe poetul meu preferat, ar fi inedit să vă povestesc de ce l-am îndrăgit pe Mihai Eminescu, de fapt, versurile lui. Părinţii mei, citindu-ne la culcare, de multe ori ne citeau poezie. Ne plăceau, în general versurile, pentru ritmul şi rima lor, pentru faptul că, fiind scurte, le reţineam mai uşor decât poveştile. Asta deoarece, pe acea vreme, erau puţine cărţi cu poveşti adaptate şi scrise pe scurt. Când eram foarte mici, ne-au citit mai degrabă din Coşbuc, Alecsandri şi Nina Cassian, abia când am mai crescut puţin ne-au citit din Eminescu şi Topârceanu. Ştiu că, deşi eram destul de mică ştiam multe strofe din Luceafărul, din care pot şi astăzi să citez fără greş. Dar deşi mi-a plăcut mult Luceafărul, poezia mea favorită a devenit Glossă, odată cu trecerea timpului. Nu m-am împăcat totuşi cu unul din versuri – „Tu rămâi la toate rece”. Nu am putut niciodată să urmez acest sfat deşi am încercat, uneori. O altă poezie care m-a marcat şi pe care mi-o amintesc de câte ori privesc la seara cerul senin, este La Steaua. Îmi adastă încă, în faţa ochilor, amintirea tatălui meu, care îmi explica cum este cu viteza luminii, anii lumină, calculul lor faţă de viaţa noastră terestră, citându-l pe Eminescu „Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre”. Eu nu sunt un om foarte practic şi n-am reuşit să înţeleg aplicaţiile fizicii în viaţa de zi cu zi, dar poezia mi-a oferit şansa, ca, în foarte puţine cuvinte, să înţeleg ceea ce n-aş fi reuşit calculând matematic. De aceea pentru mine Eminescu înseamnă mai mult decât ceea ce am învăţat la orele de limba şi literatura română sau am studiat la facultate. Este mai însemnat decât pot să-mi spună criticii. Dar pentru asta, cred, că trebuie să citeşti de drag, să ai amintiri frumoase referitor la poet şi poezie. Înainte de a citi pentru şcoală ar trebui să citeşti, să ţi se citească, de plăcere. Pentru că altfel, dacă înveţi obligat, analizând fiecare vers, rimă, ritm, fiecare metaforă, personificare, cuvânt şi idee – ajungi să nu înţelegi poezia, să nu-ţi placă poetul, să nu iubeşti nici limba română. Mi-ar place să cred că eu astăzi am fost cu voi, v-am citit de noapte bună şi v-au încântat versurile. Mie mi-au fost de mare ajutor părinţii. Iar eu am încercat să semăn iubirea de poezie fiicei mele. I-a plăcut mult Eminescu, deşi cred că poetul ei preferat a rămas George Topârceanu 🙂 

Întrebarea bibliotecarului la final s-a transformat mai degrabă într-o rază de speranţă, deoarece eu sper ca voi, toţi, să aveţi o poveste despre poetul vostru favorit. Dacă acesta se întâmplă să fie Eminescu m-ar face fericită să scrieţi câteva cuvinte, lăsându-mi o urmă a trecerii voastre, pe aici, în această zi minunată zi, sau în oricare altă zi a-ţi ajunge aici. Este binevenită vizita voastră oricând, vă aştept cu drag. Scrie-ţi-mi, eventual, care este poezia voastră preferată şi de ce.

În final este drept să închei cu versurile lui Mihai Eminescu:

Numai poetul

Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.

(Mihai Eminescu, Numai poetul, scrisă (cca) la 1868, apărută în Anexe p. 597, din volumul Poezii, ediţie îngrijită de Perpessicius, cu un cuvânt înainte de Mihai Beniuc, ediţia a II-a, 1965 la Editura pentru Literatură)

 

Etichete: , , , , , , , ,

Petre Ispirescu la 125 de ani de la trecerea în neființă


Petre Ispirescu (1823-1887)

Petre Ispirescu (1823-1887) (Photo credit: Wikipedia)

Mă gândesc mereu la poveștile care mi-au încântat copilăria. Sunt sigură că poveștile joacă un rol deosebit în dezvoltarea spirituală cât și imaginativă a copiilor. Ele sunt primele lecturi, te învaţă despre bine şi rău, făcând în acelaşi timp tranziţia, mai târziu către romanele fantasy. Cred că unele din cele mai frumoase povești, basme și legende care mi s-au citit sau pe care le-am recitit în copilărie au fost basmele lui Petre Ispirescu. M-am gândit intens la ele, acum când s-au comemorat 125 de ani de la moartea povestitorului Petre Ispirescu (n. ianuarie 1830 – d.21.(27?)11.1887). Am început acest articol pe 21 noiembrie, dar se pare că pot să-l postez doar pe 27. Poate, neintenţionat am ajuns să unesc cele două date pe care le dau dicţionarele (21 sau 27 noiembrie 1887) ca dată a morţii scriitorului.

Ispirescu s-a născut într-o familiei modestă, în Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche. Tatăl său a fost frizer, dar el se pare că a moştenit darul povestirii de la mama sa, care provenea din Transilvania. Pregătindu-mă pentru a scrie articolul mi-am dat seama că, deşi citisem toate poveştile culese, adaptate şi reinterpretate de Ispirescu, nu ştiam foarte multe despre viaţa lui. Ce m-a frapat, cercetându-i cu atenție biografia, a fost cât de autodidact a fost, cât de multe a reușit să facă, cu toate că, după cum singur spunea, că nu a absolvit nici 4 clase primare, deoarece pe a sa vreme, școlile naționale erau în organizare. Am citit în romanul Mara despre cum aceasta îi aranjează fiului său Trică să fie primit ucenic la meşterul Bocioacă. Nu ştiu cum a ajuns Ispirescu, la vârsta de 14 ani, ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, dar a făcut-o şi pentru a fi mai aproape de carte. De învăţat, a învăţat de la unii dascăli de biserici, iar apoi singur, citind cărţile date spre tipărire. De la doi buni prieteni, unul medic iar altul negustor, învaţă franceza, seara după terminarea lucrului. Din ceea ce scria în jurnalul său, Ispirescu a fost fascinat nu doar de conţinutul cărţilor, dar şi de cum anume se realizează acestea.

„Ştiu că în mână mi-au căzut Erotocritul, Halimaua şi Alexandria, pe care le devoram. Acestea mi-au excitat curiozitatea să ştiu cum se face cărţile” (citat din Jurnalul lui Petre Ispirescu)

De la primul lui meşter tipograf a plecat probabil şi din cauză că acesta vroia să-l însoare cu o nepoată de-a lui, dar şi pentru că vroia să lucreze la o tipografie unde să aibă mai mare contact cu literatura. Aşa că a ajuns la tipografia lui Iosif Compaing, unde i se oferă prilejul să lucreze la tipărirea unor traduceri din operele scriitorilor Jonathan Swift, Jean Jacques Rousseau, Victor Hugo, potolindu-şi în acelaşi timp şi setea de lectură. În această perioadă, alături de alţi unionişti, se integrează în lupta pentru unirea principatelor. Din cauza unor texte tipărite fără acordul cenzurii, poliţia îi arestează pe toţi, inclusiv pe Ispirescu care este eliberat după  3 săptămâni, dar îşi pierde slujba avută ca tipograf. Îl ajută Vasile Boierescu, care este simpatizant unionist şi, sub îndrumarea lui, lucrează ca director al revistei Naţionalul. Începe perioada, pe care singur o numeşte ca, cea mai frumoasă a vieţii sale. În această perioadă se căsătoreşte cu Sevastiţa, fiica lui Dima Petrescu, staroste de cavafi cu care va avea 10 copii. Îşi va cumpăra o casă,  pe strada Sălciilor, în Bucureşti. Datorită noului loc de muncă a cunoscut și importanți scriitori ai vremii sale (I. Ionescu de la Brad, N. Filimon, I. Ghica, D. Bolintineanu).

La îndemnul prietenilor scriitori publică primul basm, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cu mare modestie semnându-se doar I.P. După debutul din Ţăranul român publică aici multe din poveştile sale, foarte gustate de public. Pe acestea, în 1862 le adună într-o broşurica Basme sau snoave populare, astăzi o raritate bibliofilă. Acesta a fost începutul. Mă gândesc că, poate, faptul că ulterior n-a mai publicat nimic timp de 10 ani poate fi şi din cauza greutăţilor vieţii, a copiilor mici dar şi preocuparea pentru a fonda mai multe asociaţii şi tipografii. A fost printre fondatorii primei Case de ajutor reciproc a tipografilor din România. Conduce Tipografia Imprimeriilor Statului şi ulterior, pe cheltuiala proprie, înfiinţează Tipografia Academiei Române. Grijile şi necazurile l-au îmbătrânit prematur, la 50 de ani arâtând ca un moşneag cu barba albă şi cu sprâncenele stufoase. Pe de altă parte, sunt convinsă că, asemeni mamei sale, le spunea poveşti copiilor săi, amintindu-şi, în acest fel, mai bine de toate poveştile care i s-au auzite.

În 1872 a publicat cartea sa cea mai cunoscută, Legende sau basmele românilor. Ghicitori și proverburi  cu o prefaţă a scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu. În 1873-1874 apar Snoave sau povesti populare adunate din gurile acelora care stiu multe. Activitatea sa afost subiectul unui articol elogios scris de folcloristul evreu Moses Gaster și publicat în Magasin fur die Literatur des Auslandes. În 1882 alcătuieşte, la îndemnul lui Vasile Alecsandri o ediţie completă a Legendelor şi basmelor românilor. În prefaţa scrisă la această colecţie,Vasile Alecsandri îi mulţumeşte, găsind cuvinte alese de laudă pentru acest volum:

„recunoştinţa noastră îţi este dar câştigată pentru totdeauna. Preţiosul dumitale volum trebie să se afle în fiecare casă” (Vasile Alecsandri, în prefaţa din 1882). 

Totuşi cuvintele frumoase ale lui Alecsandri nu-i conferă lui Ispirescu şi premiul Academiei la categoria la care candidase. Toate problemele şi greutăţile prin care a trecut trebuie să fi lăsat urme adânci. Poate de aceea, după ce în mai 1887 a suferit un atac cerebral din care şi-a revenit cu greu, în noiembrie 1887 a murit după cea de-a doua congestie cerebrală.

Mai puţin răsplătit pe timpul vieţii sale, Ispirescu a ajuns să fie, aşa cum spunea Alecsandri, citit de toată lumea, basmele şi legendele lui fiind unele din cele mai cunoscute şi îndrăgite şi de copiii României de astăzi. Pe lângă basmele sale pe care mi le amintesc cu drag,  mi s-a părut foarte interesant Petre Ispirescu, ca om. Când am ajuns să ştiu mai multe despre el, mi-am dat seama că mi-aş dori ca şi astăzi cartea să fie iubită cum a iubit-o el. Mi-ar place să se citească cu atâta pasiune cum a citit el. Cred că am ajunge departe dacă toţi am fi, măcar în parte, autodidacţi cum a fost el. Mă gândesc că astăzi este mai uşor să ajungi la informaţie, este mai simplu şi la îndemână, dar voinţa şi dorinţa nu este atât de mare. Ispirescu a reuşit prin muncă şi dăruire, prin talent şi prin mult studiu individual să îşi depăşească condiţia, să evolueze. A fost un om modest dar hotârât, a avut idei şi a muncit să le vadă puse în aplicare. S-a consumat îmbătrânind prea devreme, dar a rămas nemuritor prin cărţile la care, în calitatea sa editor, folclorist, povestitor, scriitor sau tipograf român şi-a adus contribuţia. Am admirat dorinţa lui de a cunoşte, de a ştii, de a învăţa, fie chiar şi o limbă străină, cu toate că n-a fost plecat din Bucureşti decât o singură dată – până la Roşiorii de Vede. Nu s-a lăsat învins de greutăţi şi, datorită felului său de a fi, datorită muncii sale a fost apreciat şi sprijinit de dascăli, prieteni, de scriitori celebri şi oameni de valoare ai literaturii române. Fără să fi avut avere, poziţie socială sau şcoala pe care alţii au avut-o a reuşit în viaţă, a rămas un nume cunoscut posterităţii şi ne-a înfrumuseţat tuturor copilăria. A avut 10 copiii şi a pus pe picioare tipografii, asociaţii. A plecat de la cele nici 4 clase absolvite şi a ajuns director de ziar, patron, scriitor. Poate nu s-a gândit că va rămâne cunoscut mai ales pentru poveştile sale. Dar noi toţi am ajuns, datorită lui, să le citim şi să le îndrăgim. Le-a scris şi publicat în ziare şi reviste accesibile publicului larg, pentru a putea să fie citit de lume, pentru a putea, într-un fel, să educe şi să servească spre pildă şi învăţătură celor care le citeau. El însuşi a fost un model de urmat.

Întrebarea bibliotecarului de final: Vouă vă plac basmele lui Ispirescu? Aţi ştiut despre viaţa deosebită pe care a avut-o? Cunoaşteţi poveşti de reuşită similare ale altor oameni?

Puteţi să găsiţi poveştile lui Petre Ispirescu online AICI.

Puteţi să vedeţi ecranizarea basmului Sarea în bucate AICI.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri – piesă de teatru, film şi o acţiune a bibliotecii


Română:

Română: (Photo credit: Wikipedia)

Scriind despre Caragiale mă gândeam că dacă el este cunoscut a fi cel mai important dramaturg român, primul, cel care a pus bazele teatrului românesc şi al literaturii dramatice, a fost Vasile Alecsandri. Cunoscut şi pentru poeziile lui, pentru crearea pastelurilor ca gen de poezie în literatură, Vasile Alecsandri a fost şi un important om politic, fiind, unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848,  exilat după înfrângerea mişcării şi numit ministru odată cu Unirea Principatelor de către Alexandru Ioan Cuza. În 1840, înainte de a fi revoluţionar sau ministru,  Alecsandri a fost director de teatru în Iaşi. Odată cu această funcţie a început să  scrie piese de teatru. Printre cele mai cunoscute sunt dramele Despot Vodă, Fântâna Blanduziei şi comediile din ciclul Chiriţelor.

Chiriţia în provinţie_de_Vasile_Alexandri

Chiriţa în provincie

Prin seria de piese de teatru al căror personaj principal este Cucoana Chiriţa, scriitorul caricaturizează şi critică societatea feudală şi moravurile ei. Alături de elevii clasei a XI-a am vizionat filmul Cucoana Chiriţa (1986) care ecranizează piesa de teatru Cucoana Chirița în provinție. Deşi o critică a societăţii feudale, percepţia mea asupra piesei de teatru este una de acută actualitate. Cucoana Chiriţa doreşte ca soţul ei, Conul Bârzoi să se  isprăvnicească. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul, similarul actual ar fi prefect. O funcţie de pe urma căreia să se îmbogăţească. Tot speranţa de înavuţire o animă când hotărăşte că nepoata ei orfană, Luluţa, care are o zestre mare, să se căsătorească cu Guliţă, fiul ei. Acesta este cam lipsit de minte, răutăcios şi fără educaţie. Dar Luluţa este îndrăgostită de Leonaş, un tânăr cinstit şi deştept care, după întoarcerea din străinătate, vine la Bârzoieni s-o ceară pe Luluţa de soţie.

Activitate a Filialei nr. 3 a Bibliotecii judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-DevaPiesa de teatru este împărţită în două acte şi diferă de filmul văzut. Spre exemplu, în piesă Chiriţa se pregătește să meargă la Paris în al doilea act, pe câtă vreme în film Chiriţa se reîntoarce de la Paris chiar în primele momente. În piesa de teatru Leonaş se deghizează în ofiţer, în birjar și ulterior într-o actriţă. Ca ofițer, vrând să fie mai aproape de Luluța, o face pe Cucoana Chirița să creadă că este încântat de Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Deva ea, iar această îi dăruiește un portret. Ca birjar vrea să vadă, din punctul de vedere al pricinatului năpăstuit, pe conu Bârzoi cum împarte dreptatea la isprăvnicie. În acest fel descoperă că un curcan bătrân este cumpărat şi răscumpărat pentru a fi dat plocon conului ispravnic. Despre primii paşi ai mitei funcţionarului public 🙂 putem spune că a scris aici, printre primii, Alecsandri. Cucoana Chirița insistă să se facă logodna lui Guliță cu Luluța, chiar dacă Conu Brâzoi e de părere că fata ar fi năbădăioasă și nu-i potrivită pentru scumpul fecior. La petrecerea de logodna apare o trupă de teatru, iar Leonaș este deghizat în Activitate la Filiala nr. 3 a Biblitecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Devaactriță. Luluța prefecându-se a avea o criză de nebunie, cere să fie logodită cu madama actriță (Leonaș). I se face pe plac, astfel ea ajunge să fie logodită cu Leonaș. După ce se schimbă inelele, Leonaș își reia înfățișarea. Bârzoi sare, nefiind de acord cu logodna, dar Leonaș îi arată hrisovul prin care prin care era destituit, iar el, Leonaș pus în funcție de ispravnic. Coana Chirița are și ea de comentat, dar o șantajează amintindu-i de potretul pe care i l-a dat, pe vremea când credea că este un simplu ofițer. Toți devin brusc de acord și … petrecerea de logodnă continuă, de data asta cu voia fiecaruia dintre logodnici. Filmul din 1986 este diferit în aceste amănunte de piesa de teatru. Iar finalul ne înfățișează pe tineri scăpând cu fuga alături de trupa de teatru.

Prin caricaturizarea personajelor Chiriţa, Bârzoi, Guliţă se subliniază lipsa trăsăturilor morale, spoiala de educație (prin franțuzismele fără sens furculision, trântision, învârtision amestecate cu cuvinte provenite din Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Devaneogreacă cum ar fi metahirisim) a unor parveniți. Chiar și cheltuielile fără măsură ale Chiriței pentru mobila nouă, pentru hainele „nemțești” ale soţului ei, preocuparea pentru așa zisa modă – sunt tot trimiteri la superficialitatea personajelor, la lustrul aparent. Moda importată nu are nimic tradițional, nu oferă nimic decât o aparență, care, în viziunea Chiriței, îi poate apropia de nobilime, de lumea bună. Dacă ne gândim însă la ziua de azi, putem spune că preocuparea intensă pentru modă şi pentru lucrurile materiale, care să dovedească o apartenenţă la lumea avută dovedeşte şi acum spoiala de suprafaţă şi lipsa de consistenţă a persoanelor contemporane cu noi. De asta, probabil, operelor clasicilor nu le trece „moda” pentru că sunt actuale şi recunoşti, parţial cel puţin, personajele pe care ai posibilitatea să le vezi în jurul tău.

Eu am recitit piesa, am revăzut filmul şi m-am amuzat teribil de mult. Mi-a plăcut mult cum au jucat actorii. Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-DevaMi-am amintit că înainte ca Draga Olteanu-Matei (care a interpretat rolul Chiriţei în 1986,1987) sau Tamara Buciuceanu (care a jucat în filmul de televiziune Chiriţa în provincie din 2002) să joace acest cunoscut rol – acesta a fost interpretat de un actor, Mihail Miluţă Gheorghiu. În acest an, pe 9 octombrie s-au împlinit 105 ani de la naşterea celebrului actor (09.10.1897-10.12.1971). A reuşit să-i urmeze cu succes lui Matei Milo, care a fost primul actor ce a întruchipat-o pe Chiriţa. Miluţă Gheorghiu a reuşit să facă un rol excepţional cu acest personaj şi l-a interpretat în 1500 de spectacole. Cred că a fost teribil de greu să urmezi după un asemenea succes, mă refer la interpretarea actoricească a celor două mari actriţe. Draga Olteanu Matei spunea, într-un interviu luat de Dana Păcală şi Vasile Hotea, în 2011, că:

„De fapt, Alecsandri vedea în Chiriţa un bărbat, au jucat-o superb pe Chiriţa Matei Milo sau Miluţă Gheorghiu. Au fost mai reuşiţi în rolul Chiriţei, eu nu am pierdut nicio Chiriţă, indiferent ce teatru o juca. O femeie, indiferent de vârstă, nu trezeşte simpatie în Chiriţa, cel mult râsul, dar un bărbat care se agaţă de gâtul unui bărbat stârneşte un haz nebun. Cineva care îi felicita pe actori i-a sărutat mâna lui Miluţă, crezând că e femeie. Dacă ar fi să reiau Chiriţa, aş pune-o în scenă cu un bărbat care să o joace bine” (Draga Olteanu Matei, interviu pentru Mediafax)

Dar a fost un succes, zic eu şi interpretarea lor. Vă recomand cu căldură să citiţi şi piesa de teatru, dar neapărat să vedeţi filmele sau să audiaţi piesa de teatru radiofonic.

Puteţi să audiaţi piesa de teatru radiofonic în interpretarea lui Miluţă Gheorghiu – o înregistrare din 1953 AICI  De asemenea, dacă doriţi să revedeţi filmul Cucoana Chiriţa (din 1986 care ecranizează Chiriţa în provincie)  îl puteţi împrumuta de ls biblioteca noastră, la Secţia de Artă şi Carte Franceză. Tot de aici puteţi împrumuta spre vizualizare şi Chiriţa în Iaşi (film din 1988).

Întrebările mele pentru astăzi:

Ce v-a plăcut în mod deosebit în piesele lui Alecsandri? Care este personajul vostru preferat dintre acestea? Vi se par şi vouă actuale piesele lui Alecsandri?

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Gárdonyi Géza şi un roman aparte – Contract de căsătorie


Géza Gárdonyi

Géza Gárdonyi (Photo credit: Wikipedia)

Ieri s-au împlinit 90 de ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului maghiar Gárdonyi Géza, născut Ziegler Géza. Numele pseudonimului literar l-a luat de la oraşul său de baştină Gárdonyi-Agárdpuszta, unde s-a născut pe 3 august 1863. A încetat din viaţă în Eger, un oraş care ne aminteşte de opera lui (Stelele din Eger / Az Egri csillagok), pe data de 30 octombrie 1922. Ieri, pe când pregăteam expoziţia de carte prin care îl comemorăm pe scriitorul maghiar, mi-am adus aminte de prima carte pe care am citit-o, scrisă de el, Contract de căsătorie (titlul original, în limba maghiară, Ida regénye).

Romanul este o combinaţie interesantă de realism şi romantism, fiind un roman de dragoste, dar în acelaşi timp un roman care aruncă o privire asupra epocii şi moravurilor ei. Ida, personajul principal feminin al cărţii, este, după moartea timpurie a mamei sale, trimisă la o mănăstire de maici de tatăl ei. După ce termină şcoala se reîntoarce acasă, dar tatăl său, comerciant bogat, este departe de a se bucura de întoarcerea ei. El urmează să se căsătorească cu o tânără de vârsta fiicei sale şi fiica îi stă în drum. Aşa că decice s-o mărite cu vrerea sau fără vrerea ei, dând un anunţ în ziar. Am simţit o repulsie firească faţă de acest tată, care pare că-şi vinde fata, cu atât mai mult cu cât oferă o zestre mare, doar să se scape de ea. Iniţial fata este jignită şi îndurerată de decizia tatălui său, apoi decide să accepte situaţia ca să poată pleca din casa tatălui său. Căsătoria aranjată sau din interes era una obişnuită în acele vremuri, iar în unele părţi ale lumii se mai practică şi acum. Ce fel de om este acela care acceptă o soţie ca o pe marfă? Se pare că, în această carte, tânărul Balogh Csaba, ziarist la Pesta şi pictor aspirant, ajunge într-o situaţie din care doar o sumă mare de bani ar reuşi să-l scoată. Sora sa mai mică, căreia i-a cedat moştenirea părintească, are nevoie urgentă de bani. Soţul acesteia, un cartofor înrăit, a ipotecat casa pentru a-şi plăti datoriile făcute la jocuri de cărţi. Csaba ar avea şi el nevoie de bani pentru putea să-şi urmeze visul şi să se dedice picturii. Anunţul din ziar l-a intrigat, dar ulterior, cu toate rezervele unui suflet sensibil, dă curs anunţului, prezentându-se la casa lui O Peter, tatăl Idei.

Tatăl, grăbit să-şi mărite fata, este de acord cu Csaba, stipulând însă, în contractul matrimonial că la căsătorie fata va primi doar o parte din banii de zestre, urmând ca după un an de convieţuire alături de soţul ei să primească restul acesteia. Căsătoria are loc după ce amândoi tinerii se pun de acord asupra faptului că această căsătorie să fie una de formă, de convenienţă, care să le dea dreptul ca la finalul anului să facă fiecare ce doreşte, iar pe parcursul ei să se respecte şi să fie politicoşi unul cu celălalt. Csaba hotârăşte să plece pentru un an la Munchen, dar pe drumul de plecare se opreşte la Jolan, sora sa, pentru a-i lăsa banii necesari.  Pentru că nu vrea ca sora lui să ştie ce sacrificiu a făcut pentru ca să obţină bani, Csaba nu i-o prezintă pe Ida. În schimb Ida rămâne convinsă că Jolan este iubita lui, pentru care acesta s-a sacrificat. Această încurcătură face mai interesantă cartea, dând sens unei decizii ulterioare luată de Ida.

La Munchen, ei încep traiul împreună, cunoscând alte cupluri, alţi pictori, iar Csaba pictează şi aşteaptă inspiraţia pentru Tabloul care să-i propulseze cariera, asigurându-l financiar. Ce se întâmplă cu ei? Ce se alege de această căsătorie de convenienţă? Câtă convenienţă, cât realism sau romantism găsim în cartea lui Gárdonyi? Vă provoc să aflaţi, citind  Contract de căsătorie / Ida regénye. Această temă a căsătoriei de convenienţă am regăsit-o tratată şi în cartea Soţul meu a autoarei de origine franceză, Max du Veuzit, pe numele ei adevărat Alphonsine Zéphirine Vavasseur. Totuşi, comparativ cu această carte, mai romantică parcă, Gárdonyi reuşeşte ca povestea să aibă o anumită consistenţă, iar felul în care descrie societatea prin ochii personajelor sale, conferă cărţii o turnură deosebită, interesantă, devenind ceva mai mult decât un roman de dragoste. Gárdonyi Géza  este unul dintre clasicii literaturii maghiare şi este o recomandare bună de lectură pentru toate titlurile sale. Am ales acest roman pentru că acesta mi-a rămas la suflet. Totuşi mi-a plăcut mult şi Stelele din Eger/ Egri csillagok în care scriitorul maghiar glorifică apărătorii maghiari, conduşi de căpitanul István Dobó în curajoasă lor luptă dusă pentru apărarea cetăţii din Eger. Asediaţi vreme de mai bine de o lună, aceştia fac faţă unei forţe cu mult superioare numeric, cea a trupelor otomane. Este un roman istoric, de inspiraţie romantică, care prinde între paginile sale evenimentul petrecut la Eger în 1552. Unul din locotenenţii prezenţi şi descrişi şi în roman este scriitorul Bornemisza Gergely, care este un scriitor şi folclorist important al Ungariei. Un roman de citit, fără îndoială.

Întrebarile mele la final: Aţi citit ceva de acest autor? Vă plac cărţile de acest gen? Ce alt scriitor maghiar aţi citit şi v-a plăcut?

                                                                                                                                                 Cunoscătorii de limbă maghiară pot viziona filmul din 1934, care ecranizează cartea Ida regénye, AICI

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nikos Kazantzakis – după 55 de ani de la dispariţie


Astăzi se împlinesc 55 de ani de la moartea lui Nikos Kazantzakis. Scriitorul grec s-a născut pe 18 februarie 1883 şi a murit pe 26 octombrie 1957, la vârsta de 74 de ani. A devenit cunoscut mai ales prin cartea sa, Zorba Grecul, apărută în 1947, a cărei ecranizare din 1964 a fost, de asemenea, un succes internaţional, câştigând 3 Premii Oscar. Un boem, care a dus o viaţă plină de lipsuri, a fost de multe ori în conflict cu autorităţile vremii sale, asemeni prietenului său, scriitorul Panait Istrati. Apreciat mai mult în străinătate decât la el acasă, Kazantzakis a fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatură, de mai multe ori.

Despre cum vedea destinul său de scriitor putem să ne dăm seama dintr-unul din citatele din cartea lui, Raport către El Greco:

„Scriam şi eram plin de mândrie: eram un Dumnezeu care făcea ce voia, prefăcea realitatea, o modela aşa cum dorea; amesteca adevărul şi minciuna indisolubil împreună, nu mai era adevăr şi minciună: era un aluat moale pe care îl frământam şi îl modelam după cum îmi dicta fantezia, fără a cere încuviinţarea nimănui.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

Iar despre fericire, viaţă şi bucuriile ei ori despre suferinţă şi moarte, tot în cărţile îi regăsim gândurile:

„Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.” (Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul)

„Sufletul, ca şi trupul, are pudoarea sa, nu se dezbracă în public.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

„Suferinţa e călăuza care ne însoţeşte în urcuşul care transformă animalul în om.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

„Moartea-i un fleac, un simplu pfff! şi candela se stinge. Dar bătrâneţea e-o ruşine.” (Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul)

Eu am scris un scurt remember, pentru că i-am citit şi mi-au plăcut romanele, tema acestora şi culoarea locală pe care a reuşit s-o redea în fiecare. Am ales să scriu câteva rânduri şi pentru că, din păcate, pe Kazantzakis în ultimul timp lumea nu-l mai citeşte ca odinioară. Toate cărţile lui sunt bune. Eu am început cu Zorba Grecul (Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorba). Vă recomand să citiţi cartea şi apoi să vedeţi filmul. Deşi filmul a fost premiat şi este unul foarte bun, Anthony Quinn făcând un rol de zile mari, eu zic că altfel îl înţelegi după ce ai citit cartea.  Pentru că Nikos Kazantzakis merită mai mult decât pot scrie eu pe fugă – vă recomand să citiţi câteva articole scrise extrem de bine, despre omul şi opera lui.

Despre destinul operei scriitorului şi mai ales de ce a intrat într-un nemeritat con de umbră a scris extrem de bine şi documentat Elena Lazăr pentru România literară. Puteţi citi articolul apăsând AICI. Tot despre el ca om şi scriitor scrie remarcabil Dana G. Ionescu în Adevărul Literar şi Artistic

Despre câteva din cărţile lui puteţi citi ce au scris Dragos C. Butuzea pe blogul său Chestii livreşti – cărţi, tablouri, filme (Raport către El Greco) , sau Andrea Ursu pe blogul  Tomata cu scufiţă (Zorba Grecul), sau Raisa Stoleriu pe Bookblog.ro (Ultima ispită a lui Hristos)

Puteţi să împrumutaţi, să vedeţi sau să revedeţi filmul despre care am scris –  Zorba Grecul (1964), de la Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Puteţi să ascultaţi piesa de teatru radiofonic, bazată pe cartea Zorba Grecul de Nikos Kazantzakis

Orice aţi alege să faceţi, petreceţi-vă un moment gândindu-vă la scriitor şi prin gândurile voastre, prin cărţile sale, prin filmul celebru – eu zic că el va fi veşnic printre noi.

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: