RSS

Arhive pe etichete: recomandări de lectură

Pe malurile Niemenului, de Eliza Orzeszkowa


Ştiţi cărţile acelea, care vi se cuibăresc în suflet şi care, chiar dacă nu vă amintiţi fiecare detaliu, vă rămân vii în amintire? Acelea la care vă gândiţi printre primele, dacă vă întreabă cineva, pentru o recomandare de carte bună? Astăzi vă povestesc despre o asemenea carte care mi-a rămas la inimă şi pe care eu, cu cel mai mare drag o recomand. Este vorba despre „Nad Niemnem” (titlul original în poloneză) / Pe malurile Niemenului a scriitoarei poloneze Eliza Orzeszkowa (n.06.06.1841-d.18.05.1910), apărută la Editura Univers în 1986 şi care, din păcate, nu a fost reeditată. Ea însă poate fi găsită la noi în bibliotecă şi în anticariate. Deşi pentru fiecare dintre noi sensul de „o carte bună” poate fi diferit, sunt acele cărţi care pot acoperi preferinţele mai multora dintre noi pentru că sunt extrem de bine scrise, pentru că te transpun într-o lume ce pare reală, tangibilă, iar personajele prind viaţă rămânând în amintirea ta precum într-un univers paralel, întrebându-te ce s-a întâmplat mai departe, ce-or mai fi făcut după ce s-a terminat povestea scrisă în carte. Pentru aceia dintre voi care doresc să ştie ce gen literar şi cam despre ce este vorba în roman, vă pot spune că este un roman ţărănesc, un roman de epocă, un roman de dragoste, un roman frescă a unei perioade istorice. Puteţi să citiţi dacă v-a plăcut Mândrie şi prejudecată, fiind scris în aproximativ aceeaşi perioadă de timp, putând face o comparaţie între lumea rurală engleză şi cea poloneză din Lituania la finalul anilor 1800. La vremea când am citit prima dată romanul, aşteptam cu nerăbdare să văd cum evoluează povestea de dragoste a eroilor principali, dar după ce am terminat romanul am rămas cu mult mai mult decât o poveste de dragoste pentru că în filele lui cuprinde şi amintirea unor vremuri dureroase care sunt încă vii în conştiinţa eroilor cărţii şi le mai arde încă sufletul celor care au trăit să povestească. Este vorba despre Revoluţia  din ianuarie (1863-1864), când polonezii şi lituanienii s-au ridicat împreună împotriva Imperiului Rus. Atunci s-au adunat laolaltă atât nobili, cât şi membri ai comunităţii, cum era şleahta (marea şi mica nobilime) şi aşa zisa clasă de jos, ţăranii. Atunci, pentru o scurtă perioadă de timp, aceştia şi-au uitat graniţele ce-i despărţeau şi au împărţit aceleaşi vise, au luptat pentru aceleaşi idealuri, s-au ridicat la luptă din aceeaşi iubire a pământului strămoşesc. Dar această perioadă este doar în amintirea celor rămaşi, celor care n-au pierit în lupte.

La peste douăzeci de ani de acele momente, graniţele între clase şi normele sociale parcă sunt parcă mai bine trasate şi lumea a redevenit convenţională. Mica nobilime a sărăcit, se vede din descrierea conacelor care ar necesita reparaţii, a mobilelor temeinic lustruite, dar care au văzut vremuri mai bune şi din lipsa unor lucruri de artă ce se văd că au fost vândute pentru a asigura traiul zilnic. Între aceştia şi ţăranii mai avuţi pare să nu fie mare diferenţă, poate doar o iluzie susţinută cu efort. Pe de altă parte, marea nobilime desconsideră mica nobilime, relaţiile de căsătorie între cei cu averi mari şi fetele fără avere, chiar aparţinând micii nobilimi scăpătate, sunt descurajate din start. Ce ar trebui să se întâmple pentru ca aceste graniţe să poată fi încălcate, şterse? Aici începe povestea eroinei Justyna Orzelska. De la bun început ni se arată că ea suferă de pe urma unei dezamăgiri, o dragoste care a crescut din copilărie pentru Zygmunt Korczyński. El făcea parte din marea nobilime, iar pentru familia lui ar fi însemnat o mezalianţă şi nu a fost de acord cu Justyna, tânărul găsindu-şi o nevastă mai „potrivită” cu cerinţele societăţii. Aşa se face că Justyna s-a întors înapoi la Korczyn. Dar nici Korczyn nu este de fapt casa ei, ci doar locul unde vărul mamei ei i-a primit să locuiască pe ea şi tatăl ei, Ignacy Orzelski, după ce acesta şi-a pierdut averea şi a rămas văduv. Pentru o fată îngăduită de milă, ea este mai „originală” şi neconvenţională decât şi-ar dori membrii elevaţi ai clasei din care face parte. Ea este frumoasă şi atrage privirile. D-nul Rózyc fiind unul dintre cei interesaţi de ea:

Ai pus ochii pe ea, nu? Nu-i rea ce-i drept, dar mie nu mi-e simpatică… e rece… aspră… prea originală. […] Are o rentă de cinci mii la domnul Benedict, ce zestre poate fi asta… n-are nici o zestre… dar e mândră ca o prinţesă şi rea ca o viespe. [Op. cit., p. 53].

Cine o înţelege mai bine şi, într-un fel se află în aceeaşi situaţie, este Marta Korczynska, sora lui Benedyct. Ea este cea care are grijă de toate lucrurile şi treaba din casă. Organizează totul şi i-a crescut pe copiii fratelui ei. Ea este cea care îşi aminteşte de relaţia apropiată pe care cei de la Korczyn au avut-o avut cu familia Bohatyrowicz, ţărani pe moşia Korczyn:

A fost o vreme, scurtă, când Bohatyrowiczii făceau vizite la conac şi stăteau cu noi la masă… chiar tata lui Janek ăsta, Jerzy şi unchiul lui, Anzelm Bohatyrowicz, cel despre care se zice c-ar fi suferind acum de melancolie… Şi ce bărbat mândru era odată!… Chipeş, curajos, patriot, …. romanţios… Eram prieteni atât de apropiaţi, încât ţin minte, se întâmpla uneori să mă aşez la pian, luam câteva acorduri, iar Anzelm venea în spatele meu şi începea să cânte. […] Se împlinesc iată, douăzeci şi doi de ani… ba, şi trei… Ce voioşie era în casa noastră, ce viaţă duceam şi eu şi ceilalţi. Acum totul e altfel… altfel… tristeţe fără margini. [Op. cit., p. 29].

Jan Bohatyrowicz, urmaşul lui Jerzy, al cărui părinte a pierit în revoluţie, pare să aibă tot ce ar putea să-şi dorească. E tânăr, frumos, harnic şi avut pentru nivelul lui social. Dacă privirea ar putea vorbi, atunci cea fugară, scânteietoare, pe care i-o aruncă Justynei i-ar da de gol plăcerea de-a o vedea. Ea însă face parte dintr-o altă lume, chiar dacă pare şi ea fericită să-l vadă, aşa că inima lui nu e uşoară. O lume a mezalianţelor imposibile.  Alte  poveşti de viaţă şi dragoste se întrepătrund, deşi aflate pe un plan secundar, ele dau culoare şi conturează lumea aflată pe malurile largi ale Niemenului. Patriotismul şi durerea împletite cu pozitivismul şi credinţa într-o lume în care patria va renaşte răzbat din întregul roman. Tinerii sunt viitorul. Îl întâlnim pe Wiltold, fiul lui Benedyct, student la agronomie, asupra căruia idealurile strămoşilor au avut un impact major, este cel care crede în renaşterea naţiunii şi vrea să facă schimbări, chiar dacă părintele lui, care a suferit de pe urma Revoluţiei, s-a resemnat să subziste şi să plece capul. El munceşte foarte mult şi speră să evite ruina financiară. Îl înţelegi şi îl compătimeşti sincer pe Benedyct, care a avut parte de o viaţă  grea şi a avut alături o soţie ipohondră, prea „delicată”  şi care îşi „răsfaţă” nervii, prăbuşită pe o sofa într-o cameră de primire a oaspeţilor. Vecinul moşiei Korczyn, Krilo, este unul dintre admiratorii şi susţinătorii ei, petrecându-şi timpul în aceeaşi cameră sufocantă şi lăsându-şi propria nevastă să se descurce singură cu greutăţile moşiei sale. Teofil Rózyc este dependent de narcotice şi arată şi el suferind, o umbră de om, chiar dacă este tânăr. Prin aceştia scriitoarea îşi varsă năduful privitor la aşa-zisa „societate bună” a cărei reguli au urmărit-o şi pe ea. Eliza Orzeskowa s-a născut şi ea într-o familie bogată, dar ca şi alte femei la acea vreme a fost obligată să se căsătorească împotriva dorinţei sale. Romanul este o oglindă a societăţii pe care o trăieşte, a dorinţelor cu care se confruntă, a patriotismului în care a fost crescută şi a evenimentelor la care ea personal a fost martoră. Fiecare personaj este gândit pentru a simboliza un sentiment, o tipologie umană contribuie la această frescă a societăţii. Privită din afară, lumea pare idilică, ţăranii muncind la câmp sunt frumoşi şi par să facă fără efort tot ce e de făcut într-o gospodărie. Obiceiurile lor, cântecele şi chimiliturile populare fac parte din farmecul cărţii. Căldura toridă se aşterne pe câmpuri şi parcă şi în inimile tinerilor. Pentru Justyna, calmul, fericirea simplă a ţăranului, până şi munca câmpului par să fie, cu toată greutatea fizică, atrăgătoare. Dar viaţa asta nu este bună pentru tatăl său, care încă se consideră parte din nobilime, chiar dacă trăieşte din mila rudelor de a căror ironie şi bătaie de joc nu-şi dă seama. În schimb, pentru Justyna acestea devin de nesuportat. Pe de altă parte,Teo Rózyc se interesează de ea, oferindu-i şansa de a avea o altă viaţă, una ce i-ar oferi şi tatălui ei tot ce îşi doreşte. Ce poate face Justyna în această situaţie?!  Sper să vă fi făcut curioşi să aflaţi continuarea citind această carte!

Scriitoarea Eliza Orzeszkowa, pe numele de naştere Eliza Pawłowska, deşi este mai puţin cunoscută la noi, este reprezentantă de seamă a pozitivismului polonez. S-a născut în Milkowszczyzna, în familia nobiliară Pawłowski. La vârsta de 17 ani a fost măritată cu Piotr Orzeszko, un moşier de două ori mai în vârstă decât ea. Căsătoria lor a fost una nereuşită, cauză a ideilor ei privitoare la independenţa feminină şi la emanciparea iobagilor. Soţul ei a fost unul dintre participanţii la Revoluţia din 1863, fiind exilat în Siberia după înăbuşirea revoltei. Soţia sa s-a aflat în centrul evenimentelor şi a fost martoră la desfăşurarea lor, aşa că nu e de mirare că a reuşit să scrie atât de viu în romanul „Pe malurile Niemenului” despre ele. După 11 ani de separaţie s-a despărţit oficial de soţul ei în 1869. Se mută în Grodno (actualmente aflat în Belarusia) unde, în 1879, şi-a deschis o librărie şi o editură. În 1878 publicase Meir Ezofowicz (denumit după numele eroului principal), un roman în care este prezentată viaţa îngrozitoare a unui evreu într-un mic oraş din Belarusia, în care autoarea nu încurajează doar toleranţa, cât mai degrabă asimilarea comunităţii evreieşti. Autorităţile ruseşti i-au închis afacerea în 1882 şi au pus-o sub supraveghere polițienească timp de cinci ani. În 1894 se recăsătoreşte, după o relaţie de peste 30 de ani, cu Stanisław Nahorski, care moare la doar 2 ani după acest eveniment. Romanul Pe malurile Niemenului, considerat capodopera scriitoarei, este singurul tradus în română. A văzut lumina tiparului în 1888, fiind ecranizat  prima dată în 1939 şi ulterior în 1987 (Nad Niemnen / tradus în engleză On the Banks of the Niemen), în regia lui Zbigniew Kuzminski. Mi-aş dori foarte mult să pot vedea acest film.

Nume de seamă în literatura poloneză, Orzeszkowa a scris peste 30 de romane şi 120 de schiţe, drame şi nuvele în care se preocupă de condiţiile sociale, de educaţie, independenţa şi căsătoria femeilor în societatea poloneză aflată sub ocupaţie rusească. Problemele sociale cum sunt cele privitoare la munca femeilor, copiii ilegitimi sau prostituţia sunt tratate în operele ei, recunoaşterea lor fiind destul de îndrăzneaţă şi inovatoare pentru romanul polonez al secolului al XIX-lea. Datorită acestor idei şi a modului deosebit în care a reuşit să le transpună literar, scriitoarea a fost nominalizată în 1905, alături de Henryk Sienkiewicz (pentru cartea sa Pan Wolodowski) şi Lev Tolstoi (care a fost propus în fiecare an din 1902 în 1906) la Premiul Nobel pentru Literatură. A câştigat Sienkiewicz, dar pentru acele vremuri în care valoarea operelor feminine era cu reticenţă recunoscută, a fost de o mare importanţă chiar şi această nominalizare alături de doi mari titani ai literaturii universale. Oricum, anul 1905 a fost un an glorios în literatura poloneză, tocmai pentru că a avut doi reprezentanţi ai ţării nominalizaţi la prestigiosul Premiu Nobel. Dacă ne gândim că Sienkiewicz şi Orzeskowa erau contemporani cu  Bolesław Prus, considerat a fi cea mai importantă figură a literaturii poloneze, putem aprecia cu atât mai mult aceste nominalizări.

Mi-aş dori foarte mult ca vreuna dintre editurile din România să fie inspirate şi să caute, să traducă şi să editeze operele acestei autoare, sau măcar ca Editura Univers să reediteze cartea. Până atunci, mă bucur că măcar ediţia din 1986 este la raft, aşa că cei interesaţi vor fi aşteptaţi cu drag la noi la bibliotecă!

P.S. Întrebările de final ale bibliotecarei: Aţi auzit de autoarea Eliza Orzeszkowa? Aţi citit Pe malurile Niemenului? Vă plac scriitorii polonezi? Puteţi să-mi daţi exemple de cărţi pe care le-aţi citit din literatura poloneză? Aţi citit sau aţi văzut filmele care ecranizau romanele lui Henryk Sienkiewicz (Prin foc şi sabie; Potopul; Pan Wołodyjowski) ?

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

„Războiul care mi-a salvat viaţa”, de Kimberly Brubaker Bradley


Azi am citit o carte captivantă şi vreau să v-o recomand şi vouă!  Este vorba despre cartea scriitoarei americane Kimberly Brubaker Bradley, „Războiul care mi-a salvat viaţa” (The War That Saved My Life), apărută în traducerea Iuliei Arsintescu, la Editura Arthur, în 2016.

Titlul m-a făcut curioasă tocmai pentru că a dat o conotaţie pozitivă războiului care, în general, curmă vieţi, distruge şi schimbă destine într-un mod cât se poate de crud. Aşa că am citit prima pagină, neştiind la ce război se referă sau dacă e vorba într-adevăr de un război. Cartea este scrisă într-un mod curgător, antrenant, care te fură. Din primele pagini am constatat că acţiunea începe în Londra, în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar protagonista cărţii este o copilă pe nume Ada (Smith). Cum se vede lumea prin ochii de copil? Dar dacă eşti un copil suferind de un handicap? Şi cum ar fi dacă mama, acea fiinţă care ar trebui să te apere şi să te protejeze, ţi-ar fi cel mai mare duşman, te-ar abuza şi te-ar umili pentru că eşti „oloagă”? Ce ar face oricine dacă ar trăi în asemenea condiţii? Te întrebi de câtă putere poate da dovadă cineva care, sechestrată fiind de când se ştie (probabil 9-10 ani), într-o cameră mică dintr-un apartament sordid din Londra, nefiind învăţată să meargă, neavând măcar nişte cârje care să-i fie de ajutor, este cu toate astea cea care are grjiă de frăţiorul ei şi care pregăteşte ceaiul şi micul dejun mamei sale. Fratele ei mai mic este singura ei bucurie, deşi el are libertatea care ei îi lipseşte. Pe măsură ce el creşte, gândindu-se la viitor, Ada conştientizează că este imperios necesar să înveţe să meargă, chiar dacă asta înseamnă chin, durere şi iar durere.

Pentru Ada, zvonurile de război nu însemnau nimic, până când fratele său a venit acasă de la şcoală şi a spus că toţi copiii vor fi evacuaţi din Londra, pentru a fi protejaţi în caz de atac aerian.  Din istorie ştim că în 1939, după invadarea Poloniei, Regatul Unit declară război Germaniei naziste. Dar nu ştiam că odată cu declaraţia de război, statul s-a preocupat de punerea la adăpost a copiilor, organizând o reţea de ajutor în oraşele şi comunele aflate la distanţă de Londra. Copiii trebuiau să ajungă la şcoală, să plece de acolo cu autobuzele la gară şi de acolo cu trenul, fiind însoţiţi doar de profesorii lor. Aflând asta, fata începe să tragă nădejde că va scăpa de acasă, dar mama ei nu vrea să o lase să plece şi pe ea, ci doar pe Jamie, fratele ei. La gândul că va fi despărţită de fratele ei, singurul ei gând este să plece fără ca mama lor să ştie. De-a dreptul evadează din casă, forţându-se, în ciuda durerii, să se ţină pe picioare. Piciorul ei sucit de la gleznă o face să meargă cu greu şi mai, mai să cadă, când întâlneşte un copil căruia îi făcea cu mâna de sus de la geam. Acesta credea, ca toată lumea, de altfel, că fata este handicapată mintal, aşa cum se plângea de ea mama ei. Odată ce se lămureşte situaţia, el este cel care o ajută să ajungă cu bine la gară. Adăpostită în tren, fiecare nouă informaţie, clădire, copac, animal şi fir de iarbă îi oferă copilei momente de uimire, pentru că orizontul ei se limitase la străduţa înghesuită, caldarâmul pietruit şi cei câţiva oameni ce străbăteau strada. Când, din goana trenului, vede o tânără călărind, îşi doreşte din tot sufletul să poată face şi ea aşa ceva. Se simte liberă, deşi ştie că starea asta nu e permanentă şi se teme încă de furia mamei sale şi că vor ajunge înapoi la ea.

Ajunşi la destinaţie, toţi sunt aduşi grămadă şi de acolo locuitorii îşi aleg după preferinţe copiii pe care să-i cazeze. Ada şi Jamie nu sunt doriţi şi nici aleşi de nimeni. Sunt murdari, nepieptănaţi, ea e handicapată şi par să nu fie în toate minţile pentru că nu înţeleg tot ceea ce aud. De unde să ştii cuvinte dacă n-ai fost învăţat? Dacă nu s-a vorbit cu tine? Ce poţi să faci? Doamna care se ocupă cu repartizarea evacuaţilor nu se lasă şi o forţează pe Susan Smith, una dintre locuitoarele satului, să îi primească la ea. Aceasta e o femeie singură, suferindă de pe urma morţii prietenei sale, ce declară că nu şi-a dorit copii niciodată şi că nu ştie să se îngrijească de ei. Să fie o nouă încercare pentru Ada? Să fie o nouă respingere? Nu îndrăzneşte să se apropie de femeia care încearcă să le ofere tot confortul, chiar dacă nu i-a ales, chiar dacă a fost obligată să-i primească. Războiul le oferă o nouă casă, o nouă lume şi viaţă. Sunt raţionalizări de hrană, dar adevărul e că tot mai bine ajung să mănânce în străini decât vreodată acasă la mama lor. Cartea reuşeşte în cuvinte simple să prezinte nişte probleme grave, să deschidă uşi şi să schimbe lumi, pentru că războiul care se desfăşoară la scară mondială pentru Ada înseamnă şi un război cu mama ei, cu sine, cu problemele pe care le înfruntă curajos şi undeva există speranţa unei victorii, o libertate ce trebuie câştigată. Eu vă recomand această carte dedicată tinerilor de 12-14 ani, dar care poate fi citită cu mare plăcere şi interes la orice vârstă, fiind cu atât mai profund înţeleasă. Eu am citit-o într-o singură zi şi am fost nerăbdătoare să văd finalul, pe care nu vreau să vi-l deconspir.

Am citit şi am şi scris despre cărţi  în care felul inocent al copiilor de-a privi lucrurile şi sentimentele trăite de aceştia ne-au prezentat într-un alt fel o lume sau moment istoric despre care am învăţat sau am privit în documentare şi filme. Am văzut cum era percepută societatea americană şi problemele rasiale prin ochii copilului în Să ucizi o pasăre cântătoare  iar despre genocidul din Cambodgia în vremea khmerilor roşii, am citit în Întâi l-au omorât pe tata. Dacă mă gândesc la cărţile a căror acţiune se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt multe cele care m-au întristat, care mi-au rămas la suflet, mi-au plăcut sau m-au antrenat în tot felul de acţiuni. Sunt câteva care ating suflete şi aici pot să dau câteva exemple care îmi vin acum în minte: „Jurnalul Annei Frank”, „Băiatul cu pijamale în dungi”, „Hoţul de cărţi”, toate acestea fiind în marea lor majoritate şi ecranizate. Fiecare dintre ele te face să vezi cu alţi ochi războiul, să înţelegi ce greu e să ai o copilărie în asemenea vremuri. Această carte oferă o altă perspectivă, salvarea unei vieţi chinuite se datorează tocmai războiului. 

Foto credit Publishers Weekly

Kimberly Brubaker Bradley

Scriitoarea americană Kimberly Brubaker Bradley s-a născut în Fort Wayne, Indiana, în 1967. Ea însăşi se declară o mare iubitoare de lectură, din câte spune pe blogul său, ea era genul de copil care prefera să îşi petreacă pauzele povestind cu bibliotecara şcolii (eu întotdeauna am îndrăgit acest gen de copii). Nu s-a gândit niciodată să devină scriitoare, pasiunea ei fiind chimia şi a intrat la facultate la medicină, la care a renunţat la doar 6 saptămâni de la începerea cursurilor. Primul ei roman s-a „născut” în 1998 şi până în prezent a mai scris alte 16, ultimul fiind o continuare a acestui roman The War that I Won (care încă nu a fost tradus) şi care a devenit imediat un bestseller. Pentru Războiul care mi-a salvat viaţa, autoarea a câştigat în 2016  Newbery Honor Medal  şi a fost pe locul 1 pe lista New York Time Bestseller.

Am avut plăcerea să găsesc şi o recenzie pe care Amalia, o tânără din Bacău, a scris-o acestei cărţi, M-a bucurat faptul că am descoperit încă un copil ce citeşte şi scrie frumos despre cărţi, dar şi pentru că în cuvinte simple şi o descriere scurtă a ştiut să surprindă esenţa cărţii şi să-i ofere prospeţimea proprie vârstei. Totodată am descoperit şi site-ul Roata Mare care are o secţiune dedicată special tinerilor cititori şi unde  cărţile pentru tineret sunt recenzate chiar de aceştia. Felicitări realizatorilor!

Întrebările de final ale bibliotecarului: Ce părere aveţi? Aţi citit cartea? Deşi este o operă de ficţiune, despre astfel de vieţi chinuite, abuzuri asupra copiilor sau a femeilor auzim mereu la ştiri. Legislaţia are mari lacune din acest punct de vedere. Cum credeţi că ar putea fi prevenite sau remediate astfel de cazuri? Aştept cu nerăbdare părerile voastre!

 

 

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Poveşti de dragoste, drame şi adrenalină în „Spitalul municipal”, de Barbara Harrison


După un roman metaforă, un roman poem, vă recomand cu căldură pentru vacanţă, pentru destindere, romanul scriitoarei Barbara Harrison, Spitalul Municipal ce îmbină drama, poveştile de dragoste cu munca infernală dintr-un spital american. Despre această carte am scris şi AICI. Aş fi vrut să spun câteva cuvinte în plus despre autoarea americană. Din păcate datele sunt atât de puţine pe internet, încât îmi vine să cred că această carte a fost scrisă sub pseudonimul literar al altui scriitor. Nu am găsit deloc date de naştere, de provenienţă. Este adevărat că am găsit persoane purtând acest nume, unele dintre ele fiind chiar scriitoare, dar nu apare în lista acestora de lucrări că ar fi scris şi City Hospital (Spitalul municipal) pe care v-o prezint mai jos. Să presupunem deci că este un mister în plus care poate face cartea atractivă pentru voi. Înregistrarea de mai jos a fost realizată pentru emisiunea „O carte pe săptămână”.

P.S. Aştept comentariile voastre şi aici aveţi putinţa să alegeţi o topică variată – pot fi legate de carte, de pseudonimele literare, de alte cărţi sau seriale preferate a căror acţiune se petrece în cadrul unui spital sau au ca personaje principale doctori. Vreau să completez doar că Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva deţine şi o frumoasă şi vastă colecţie de DVD-uri cu filme şi seriale, ce pot fi împrumutate gratuit. Unul dintre acestea este şi serialul Grey’s Anatomy (Anatomia lui Grey) despre care am am şi vorbit. Vă aşteptăm cu drag la bibliotecă, dar până atunci să povestim despre cărţi!

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Metaforă, poveste, amuzament – Cel mai mic sărut pomenit vreodată, de Mathias Malzieu


O carte plăcută (şi scurtă), metaforică şi amuzantă – „Cel mai mic sărut pomenit vreodată a autorului francez Mathias Malzieu, despre care am scris mai multe AICI.O poveste în care aroma iubirii se combină cu cea a ciocolatei, iar iubitul devine detectiv peste noapte în căutarea femeii cu sărutul perfect. Mathias Malzieu este probabil cei mai muzical dintre scriitorii contemporani, fiind liderul vocal şi co-fondatorul formaţiei Dionysos. Recomandarea filmată a fost realizată pentru emisiunea „O carte pe săptămână”.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Cel mai mic sărut pomenit vreodată, de Mathias Malzieu – recomandare de lectură


Mathias-Malzieu__Cel-mai-mic-sarut-pomenit-vreodata-130Vreau să vă povestesc astăzi despre un roman încântător, un roman-poetic, un roman de dragoste, un roman fantasy, pe care veţi reuşi să-l terminaţi într-o după amiază şi din cauză că este uşor de citit, dar şi pentru că are doar 115 pagini 🙂 şi subliniez asta pentru cei care n-au timp suficient pentru lectură, pentru cei care reuşesc să facă doar un mic popas pe tărâmul imaginaţiei. Este vorba despre romanul Cel mai mic sărut pomenit vreodată, al scriitorului francez Mathias Malzieu. Autorul a cunoscut un succes  remarcabil cu romanul său apărut anterior, Mecanica inimii, pe baza căruia s-au realizat atât o adaptare pentru teatru (pusă în scenă şi la Bucureşti), cât şi o ecranizare, sub forma unui film de animaţie, cu titlul Jack et la mecanica-inimii_1_produsMécanique du coeur. Cartea de faţă, apărută recent la editura Nemira, este un fel de continuare metaforică a romanului Mecanica inimii, în care personajul masculin, la fel ca şi în romanul precedent, se află în căutarea iubirii, a idealului feminin. Putem spune că este şi un paradox, o poveste de iubire spusă pe un ton sprinţar, glumeţ şi melancolic totodată. Am remarcat cartea încă de la Salonul Hunedorean al Cărţii şi m-a atras titlul, iar după ce am deschis prima pagină am fost captivată, curioasă, amuzată şi mă întrebam: cât de mic poate fi cel mai mic sărut şi oare ce efect are el? Aproape la ambele întrebări am primit răspunsul deschizând prima pagină:

„Cel mai mic sărut pomenit vreodată. O miime de secundă, cu tot cu pulpă şi puf. O atingere uşoară, un origami. Un scurtcircuit abia înaripat. Un procent de umiditate incredibil de apropiat de zero, ceva de ordinul pulberii unei umbre. Cel mai mic sărut pomenit vreodată.” […] „Cataclism deghizat într-un sărut miniatură. Mai puternic decât o armată de iubiri la prima vedere. Cel mai mic sărut care s-a pomenit vreodată. Ciocnire luminoasă şi apoi, mai nimic. Dispărută. Trecând dintr-o clipă în alta de la apariţie la dispariţie. Ca şi cum gura ei era un întrerupător magic care o putea face să se volatilizeze.”[…] „I-am ascultat apoi paşii îndepărtându-se până când nu s-au mai auzit. Aşadar nu dispăruse, devenise invizibilă! Schimbaserăm cel mai mic sărut pomenit vreodată şi ea se făcuse nevăzută pe dată, categorică precum o pană de curent.” (citate din Mathias Malzieu, Cel mai mic sărut pomenit vreodată,  Bucureşti, Editura Nemira, p. 9-10)

Ce poate face un bărbat în atare situaţie? Trebuie să găsească miraculoasa fiinţă invizibilă, al cărui extraordinar de mic sărut l-a mişcat profund. Pentru asta există ajutoare: un detectiv particular, un papagal cu „o putere de atracţie irezistibilă” şi o memorie excepţională şi Louisa Omăt, o timidă farmacistă, care-i ascultă zilnic confesiunile şi speranţele privind progresele făcute în găsirea fiinţei invizibile. Pentru a reuşi asta, rememorând fiecare sunet, aromă, imagine, idee şi senzaţie produsă de cel mai mic sărut, bărbatul devine creativ, printre cele mai reuşite creaţii fiind ciocolata cu aromă de sărut. Aceasta având acelaşi efect ca şi sărutul însuşi… Dar totuşi cine e femeia misterioasă? Care sunt şansele ei de a fi găsită şi de-a fi iubită? Cu atât mai mult cu cât apare la orizont o altă provocare, o iubire mai veche? Eu zic să citiţi şi să aflaţi!

Mathias_Malzieu_20080718_Auxerre_1Cel-mai-mic-sarut-pomenit-vreodata-Mathias-Malzieu-prezentarea-in-FrantaAutorul, Mathias Malzieu, este născut pe 16 aprilie 1974, în Montpellier, Franţa. Ce mi s-a părut deosebit este faptul că a devenit scriitor mai târziu, (debutând cu o antologie de povestiri abia în 2003) el fiind liderul, compozitorul şi interpretul vocal al formaţiei de rock, Dionysos, alcătuită în 1993. Alături de membrii formaţiei a scos 6 albume, iar ultimul  a apărut în 2007 alături de romanul Mecanica inimii şi conţine muzica destinată acestui roman. Mi s-a părut extraordinar de interesant acest lucru. Aşa cum mi s-a părut o idee genială din partea editorilor, ca la lansarea cărţii sale Le plus petit baiser jamais recensé / Cel mai mic sărut pomenit vreodată, aceasta să fie însoţită de o cutie de bomboane de ciocolată, create special pentru această carte, de celebri ciocolatieri francezi, Hugo & Victor.  Mai mult decât atât, Mathias Malzieu a scris scenariul şi a interpretat personajul Jack, pentru filmul animat produs de Luc Beson.

 

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cărţile? Aţi văzut filmul animat? Aţi văzut piesa de teatru în interpretarea Maia Morgenstern şi a lui Marius Manole? Dacă răspunsul la aceste întrebări este nu, sunteţi curioşi să le vedeţi, să le citiţi? Ce alte exemple de cântăreţi sau compozitori care au devenit scriitori de succes cunoaşteţi?

 

Despre carte am vorbit şi în cadrul emisiunii „O carte pe săptămână”, înregistrări pe care le găsiţi pe pagina VIDEO BLOG

 

Etichete: , , , , , , , ,

Care e lectura, genul vostru preferat?


booksCum ne alegem lecturile? Ce primează atunci când facem această alegere? Vorbeam într-un articol despre gustul pe care, fiecare din noi l-am dezvoltat de-a lungul timpului şi importanţa acestuia. Militam atunci pentru lectura diversificată, deşi majoritatea avem un gen preferat. Având în vedere afluenţa editorială, multitudinea titlurilor apărute, ce alegem – nume cunoscute, scriitori verificaţi de timp (cum s-ar zice, clasici), urmărim o anumită temă, un trend (vampiri, îngeri, vârcolaci) sau ne place, cu precădere, un anumit gen (science-fiction, horror, thriller, romane de dragoste, poliţiste, biografii, lumi distopice … )? Suntem influenţaţi de prieteni? De ceea ce citim pe blogurile de profil? De ecranizările care se fac (ne place filmul şi atunci citim şi cartea)?

Eu una tind să prefer cărţile care au o componentă de dragoste, indiferent de genul sauoameni ingragostiti tema acestora. Dar am găsit cărţi deosebite şi interesante şi printre cele non-beletristice, mi-au plăcut biografii şi autobiografii ale unor personalităţi, scriitori, actori, oameni politici, etc. A trebuit să citesc şi cărţi care mi-au rămas întipărite în minte, m-au îngrozit şi nu mi-au plăcut. Vorbesc aici despre Kafka (Metamorfoză, Colonia penitenciară). Tot de Kafka, în schimb, mi-a plăcut Procesul. Nu ştiu dacă se poate spune despre o carte cum e Procesul, că îţi place. Poate fi interesant scrisă, poate avea similitudini cu unele situaţii prin care ajungem să trecem prin viaţă, poate fi derutantă şi poate să o înţelegi mai bine la o a doua lectură. Nu poţi judeca, „premia” în sinea ta, în mod egal toate cărţile. Unele sunt romantice, altele triste, altele pline de fantezie, altele te binedispun fiind comice şi nu toate îţi plac în aceeaşi măsură. Poate nu spui că îţi „place” o carte densă, în care te pierzi şi al cărui fir îl regăseşti cu greu, cum a fost Pendulul lui Foucault, poţi să spui că este un unicat în literatură, că oferă informaţii enciclopedice şi că te trimite neapărat la multe alte cărţi, devenind un pilon pe care poţi ulterior să-ţi dezvolţi cultura.

uplateCe părere aveţi despre obligativitatea lecturii? Mie una mi-a displăcut teribil să fiu nevoită să citesc chiar şi atunci când eram elevă, de asta citeam, înainte de-a fi obligată, fiecare carte despre care ştiam că va intra, la un moment dat, în lista de lecturi obligatorii. Aşa că, fără să fiu influenţată de ceea ce aş fi învăţat la şcoală, rămâneam cu o părere (onestă) personală privitor la carte. Indiferent ce citeam ulterior din critici nu mă influenţa atât de mult, cum o făcea prima lectură. În definitiv scriitorul nu scrie pentru critici. Scrie pentru sine şi în speranţa că va fi citit. Nu ştiu ce părere ar avea Eminescu despre faptul că s-au scris tomuri de cărţi despre opera lui, dar mai ales faptul că pentru unii profesori pare să fie mai important să ştii ce au avut de spus criticii despre aceasta, decât să-ţi spui opinia personală. Suntem în general reticenţi la nou, la un alt fel de a privi lucrurile decât suntem obişnuiţi. Dar nu este revigorant să vezi că există multe opinii, că părerea ta poate fi confirmată sau infirmată de alţii? Eu mă bucur când există comentarii la articolele mele. Dacă îmi susţin părerea sunt mulţumită că am scris oarecum în asentimentul celor care au citit cartea, dar sunt multe cazuri în care o opinie contrară mi s-a părut interesantă, un alt fel de vedea opera mi se părea întregitor şi oferă o altă perspectivă acesteia. Este diferenţa dintre a te privi în oglindă sau a privi pe geam. Dacă eşti Narcis, vei alege întotdeauna oglinda sau unda lacului, dar dacă vrei să vezi mai mult trebuie să priveşti în jur, să vezi peisajul.

Dar despre cărţile pe care „este obligatoriu” (mi s-a spus odată că, este un „must”) să le citeşti dacă vrei să dovedeşti că ai cultură, iar exemplul oferit a fost romanul Ulise, a scriitorului James Joyce? Ce ziceţi de „obligativitatea” de „bon-ton”? Dacă lecturile obligatorii în şcoală au rolul lor pentru a uniformiza învăţământul la nivel naţional, în aşa fel încât elevii să poată susţine un examen, nu cred că înţeleg snobismul literar. Ai reuşit să citeşti Ulise şi vrei ca toată lumea să ştie? Oricum, eu prefer cu mult mai mult povestirile lui Joyce, Oamenii din Dublin. Dar asta este doar părerea mea 🙂 Sfatul meu ar fi să citiţi fără preconcepţii şi pe cât posibil, fără să fiţi obligaţi să o faceţi. Veţi simţi cu totul altfel plăcerea oferită de lectură. La urma urmelor, cărţile, pornind de la poveşti, la romane şi poezii, au fost create pentru a oferi distracţie, nu pentru a fi o corvoadă. Este minunat să faci o incursiune în lumea creată de cineva, să simţi cum prind viaţă în faţă ochilor tăi eroii unei poveşti.

help-books-aj.svg_aj_ash_01Întrebări multe şi multe posibile răspunsuri! Sunt curioasă voi ce spuneţi!? Ce credeţi şi care ar fi genul vostru preferat, cărţile care v-au plăcut cel mai mult? Ce credeţi că ar fi benefic de schimbat, modificat, îmbunătăţit în ceea ce priveşte lectura elevilor? Cum aţi perceput voi sau copiii voştri, obligativitatea de-a privi într-un anume fel opera scriitorilor? Cât credeţi că ar conta originalitatea, în cazul unui examen naţional?

Photos credit https://openclipart.org/ ; http://creativecommons.org/ (public domain)

 

 

Etichete: , , , , , , , ,

Logofătul de taină, de Rodica Ojog-Braşoveanu – o caldă recomandare de lectură


Rodica_Ojog-BraşoveanuAstăzi vreau să povestim despre o carte, prima din Ciclul logofătului Andronic scris de Rodica Ojog-Braşoveanu (28.08.1939-02.09.2002) şi anume Logofătul de taină, roman istoric apărut la Editura Nemira în colecţia destinată autoarei. Autoarea, considerată pe drept cuvânt „marea doamnă a literaturii poliţiste româneşti” a scris pe lângă romanele sale poliţiste şi romane istorice. Cărţile poliţiste cum sunt cele din ciclul Melaniei Lupu, sau colecţia Minerva Tutovan – pot fi mai cunoscute iubitorilor de romane de acest gen. Totuşi, având  în vedere trecerea mare de care se bucură romanele istorice în ultimul timp, m-am gândit să vă deschid apetitul celor care nu aţi citit acest ciclu cu această carte şi să vă conving să o faceţi. Logofătul de taină este ologofatul-de-taina carte care mi-a plăcut de prima dată când am citit-o (prin anii 1980) şi pe care am recitit-o cu o şi mai mare plăcere. Prima dată când am citit cartea am urmărit firul poveştii şi n-am fost atât de atentă la maniera de prezentare, care m-a impresionat la o a doua lectură, peste ani. Autoarea a reuşit ca prin culoarea locală, limbaj, descrieri amănunţite ale străzilor, clădirilor, moravurilor şi obiceiurilor, să reînvie o epocă demult apusă, să o facă să trăiască sub ochii tăi. Este de fapt o poveste în poveste pentru că, începi prin a-l întâlni pe părintele Pahomie, cel care este povestitorul şi prin care ajungi să ţi se deznoade povestea mai veche scrisă de părintele Ilarion. Tot el intervine explicând într-un mod cu totul particular şi arhaic politica vremurilor şi situaţia în care se aflau ţările româneşti faţă de restul lumii. Aceste mici ruperi de ritm sunt necesare înţelegerii mai bune a poveştii, dar pot părea obositoare pentru că, abia aştepţi să te întorci la povestea faptelor de vitejie şi să trăieşti alături de logofătul Radu Andronic şi slujtorul şi prietenul său credincios, Ilie Machidon, aventuri ce te duc din întunecatele străduţele înguste, în fastuoase săli de bal. Într-un ritm alert, plin de mister, presărat cu poveşti de iubire şi spionaj în favoarea domnitorului Ţării Româneşti, principele Constatin Brâncoveanu (zis şi Altîn Bei, principele aurului) cartea reuşeşte să îmbine toate genurile şi să fie pe placul tuturor, atât femei cât şi bărbaţi, tineri sau bătrâni. Roman de capă şi spadă, pe picior de egalitate sau mai bun decât cele scrise de Alexandre Dumas, în care logofătul Radu Andronic este descris cu drag de autoare, un personaj la care femeile pot visa, iar bărbaţii pot să îşi dorească să-i semene:

„Uşa de stejar se dădu în lături ţinându-l în prag pe Andronic cel tânăr, logofătul de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu. Umerii largi, înveşmântaţi în cămaşa albă de borangic, despicată până la brâu lăsând să se vadă urmă de rană veche, atingeau uşorii. Era bărbat înalt, cu chipul smead şi părul tuciuriu ce-i aluneca în lungul obrajilor. Atrăgeau mai cu seamă luarea-aminte ochii lungăreţi, cu căutătură catifelie, sclipinde mereu a râs, şi semnul lăsat la tâmplă de o sabie tătărească. Sub mustăcioara subţire sticleau dinţii albi, toţi deopotrivă, parcă mai mulţi decât între buzele altor făpturi. Nădragii leşeşti, sugrumaţi pe mijlocul subţirel şi pulpe, intrau în botforii scurţi şi moi din piele răsurie.” (Rodica Ojog-Braşoveanu, Logofătul de taină, Nemira, 2010, p. 38).

logofatul-de-taina.jpg1Cred că şi autoarei i-a plăcut acest personaj şi n-a vrut să-l părăsească ci, şi-a dorit să-i urmărească viaţa şi destinul de-a lungul a cinci romane. Nu vreau să „dau din casă”, să fiu „spoiler” şi de aceea nu vă spun pe cine spionează Radu Andronic şi cu cine trebuie să se confrunte, dar îmi place să cred că veţi citi cartea şi veţi vedea singuri. Îmi place mult Rodica Ojog-Braşoveanu şi aici mă refer la toate cărţile ei, dar parcă ceea ce a realizat în seria istorică este mai bun, a implicat mai multă documentare, mai multă inspiraţie şi personajele sunt chiar mai reuşit create decât cele din romanele poliţiste, având în plus acelaşi umor sănătos care face ca lucrările ei să-mi placă mai mult decât cele ale scriitorilor străini cu care este comparată (Agatha Christie sau Alexandre Dumas). Romanele ei reuşesc să fie adevărate fresce ale societăţii vremurile descrise. De asta nu sunt mulţumită de comparaţiile făcute chiar şi cu scriitori consacraţi ai literaturii universale, pentru că ele nu seamănă, sunt atipice, adica sunt mai mult decât presupune genul literar abordat. Singurul lucru de care îmi pare rău este că n-a putut fi la fel de cunoscută ca cei cu care este comparată. Mă gândesc că foarte greu ar putea fi tradus limbajul arhaic sau argotic pe care îl foloseşte în scrierile ei şi probabil că tradus textul şi-ar pierde savoarea şi umorul. Dar aici depinde de traducători, despre care am povestit cu altă ocazie.

Rodica Ojog BrasoveanuDespre Rodica Ojog-Braşoveanu n-am ştiut foarte multe şi de aceea am rămas surprinsă când am citit ce viaţă tumultoasă şi deosebită a avut. S-a măritat la 17 ani, când a fost exmatriculată de la facultatea de drept (în 1956 când s-au făcut epurările în învăţământ) dar a renunţat la mariaj pentru că vroia să aibă o carieră şi soţul ei n-a înţeles acest lucru. A muncit în fabrică, la Galenica, ca muncitor necalificat timp de un an şi a fost fruntaşă în muncă, pentru că asta era condiţia pentru ca să-şi poată relua studiile universitare. Nu a putut fi reînmatriculată, dar i s-a dat voie să dea admitere la orice facultate şi a ales din nou facultatea de drept, cea de la Iaşi de data asta. Acolo l-a întâlnit pe actorul Cosma Braşoveanu cu care, după terminarea facultăţii s-a măritat şi cu care a avut un mariaj deosebit de fericit, dar pe care l-a piedut devreme (după doar 18 ani). Acesta a fost şi cel care a îndemnat-o să scrie şi i-a recomandat să scrie romane poliţiste pentru că acelea au succes rapid. Cu toate pierderile suferite, romanciera a fost un om fericit şi spunea într-un interviu că:

Sunt un om care stie sa ia bucuria de la viata, sa savureze momentul. Adica, mie nu-mi trebuie sa ninga azi, ca sa-mi dau seama ca ieri a fost frumos. De tanara si pana mai incoace mi se intampla sa ma trezesc dimineata fericita, numai pentru faptul ca exist. Sunt o fire optimista. ( citat din interviul In vizita la marea maestra a romanului politist – Rodica Ojog-Brasoveanu, realizat pentru revista Formula AS de Corina Pavel)

Acest fel de a vedea lucrurile îmi este extrem de familiar. Poate datorită zodiei? Mi-a atras atenţia că este născută în zodia Fecioarei, ca şi Agatha Christie, dar în interviul menţionat spunea:

„Nu am din Fecioara decat spiritul analitic excesiv si, pe undeva, vocatiile nativilor din aceasta zodie: diplomatia, avocatura, scrisul. Si – hai sa ma falesc – sunt nascuta in aceeasi zi cu Goethe si cu Tolstoi.”

Cu toate astea, felul în care descrie epoci pierdute, ne mărturisesc dorul autoarei după lumea distrusă de comunişti şi dorinţa melancolică de-a reînvia, măcar în imaginaţie şi pentru imaginaţia noastră, eleganţa şi romantismul acelor vremuri. Vă recomand toate cărţile acestei extraordinare doamne şi puteţi începe, dacă n-aţi citit nimic, chiar cu acest roman istoric, de capă şi spadă şi spionaj, Logofătul de taină :).

 

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit romanul sau alte romane din ciclul Logofătului Andronic? Cunoaşteţi opera Rodicăi Ojog-Braşoveanu? Ce roman v-a plăcut cel mai mult dintre cele pe care le-aţi citit? Dacă aţi citit şi romanele istorice şi cele poliţiste puteţi să spuneţi care v-au plăcut mai mult?

Despre carte şi autoare am vorbit pentru Click-news.ro, în cadrul emisiunii „O carte pe săptămână”. Înregistrarea o puteţi găsi pe pagina VIDEO BLOG

Vă recomand să vedeţi şi un interviu cu Rodica Ojog Braşoveanu, al cărei sursă este Mariana Badea, profa de română, ea însăşi o mare admiratoare a acestei scriitoare. Mie mi-a plăcut interviul extrem de mult, se vede de unde este atât umor în cărţile ei.

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat: