RSS

Arhive pe etichete: recomandări de lectură

Poveşti de dragoste, drame şi adrenalină în „Spitalul municipal”, de Barbara Harrison


După un roman metaforă, un roman poem, vă recomand cu căldură pentru vacanţă, pentru destindere, romanul scriitoarei Barbara Harrison, Spitalul Municipal ce îmbină drama, poveştile de dragoste cu munca infernală dintr-un spital american. Despre această carte am scris şi AICI. Aş fi vrut să spun câteva cuvinte în plus despre autoarea americană. Din păcate datele sunt atât de puţine pe internet, încât îmi vine să cred că această carte a fost scrisă sub pseudonimul literar al altui scriitor. Nu am găsit deloc date de naştere, de provenienţă. Este adevărat că am găsit persoane purtând acest nume, unele dintre ele fiind chiar scriitoare, dar nu apare în lista acestora de lucrări că ar fi scris şi City Hospital (Spitalul municipal) pe care v-o prezint mai jos. Să presupunem deci că este un mister în plus care poate face cartea atractivă pentru voi. Înregistrarea de mai jos a fost realizată pentru emisiunea „O carte pe săptămână”.

P.S. Aştept comentariile voastre şi aici aveţi putinţa să alegeţi o topică variată – pot fi legate de carte, de pseudonimele literare, de alte cărţi sau seriale preferate a căror acţiune se petrece în cadrul unui spital sau au ca personaje principale doctori. Vreau să completez doar că Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva deţine şi o frumoasă şi vastă colecţie de DVD-uri cu filme şi seriale, ce pot fi împrumutate gratuit. Unul dintre acestea este şi serialul Grey’s Anatomy (Anatomia lui Grey) despre care am am şi vorbit. Vă aşteptăm cu drag la bibliotecă, dar până atunci să povestim despre cărţi!

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Metaforă, poveste, amuzament – Cel mai mic sărut pomenit vreodată, de Mathias Malzieu


O carte plăcută (şi scurtă), metaforică şi amuzantă – „Cel mai mic sărut pomenit vreodată” a autorului francez Mathias Malzieu, despre care am scris mai multe AICI.O poveste în care aroma iubirii se combină cu cea a ciocolatei, iar iubitul devine detectiv peste noapte în căutarea femeii cu sărutul perfect. Mathias Malzieu este probabil cei mai muzical dintre scriitorii contemporani, fiind liderul vocal şi co-fondatorul formaţiei Dionysos. Recomandarea filmată a fost realizată pentru emisiunea „O carte pe săptămână”.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Cel mai mic sărut pomenit vreodată, de Mathias Malzieu – recomandare de lectură


Mathias-Malzieu__Cel-mai-mic-sarut-pomenit-vreodata-130Vreau să vă povestesc astăzi despre un roman încântător, un roman-poetic, un roman de dragoste, un roman fantasy, pe care veţi reuşi să-l terminaţi într-o după amiază şi din cauză că este uşor de citit, dar şi pentru că are doar 115 pagini 🙂 şi subliniez asta pentru cei care n-au timp suficient pentru lectură, pentru cei care reuşesc să facă doar un mic popas pe tărâmul imaginaţiei. Este vorba despre romanul Cel mai mic sărut pomenit vreodată, al scriitorului francez Mathias Malzieu. Autorul a cunoscut un succes  remarcabil cu romanul său apărut anterior, Mecanica inimii, pe baza căruia s-au realizat atât o adaptare pentru teatru (pusă în scenă şi la Bucureşti), cât şi o ecranizare, sub forma unui film de animaţie, cu titlul Jack et la mecanica-inimii_1_produsMécanique du coeur. Cartea de faţă, apărută recent la editura Nemira, este un fel de continuare metaforică a romanului Mecanica inimii, în care personajul masculin, la fel ca şi în romanul precedent, se află în căutarea iubirii, a idealului feminin. Putem spune că este şi un paradox, o poveste de iubire spusă pe un ton sprinţar, glumeţ şi melancolic totodată. Am remarcat cartea încă de la Salonul Hunedorean al Cărţii şi m-a atras titlul, iar după ce am deschis prima pagină am fost captivată, curioasă, amuzată şi mă întrebam: cât de mic poate fi cel mai mic sărut şi oare ce efect are el? Aproape la ambele întrebări am primit răspunsul deschizând prima pagină:

„Cel mai mic sărut pomenit vreodată. O miime de secundă, cu tot cu pulpă şi puf. O atingere uşoară, un origami. Un scurtcircuit abia înaripat. Un procent de umiditate incredibil de apropiat de zero, ceva de ordinul pulberii unei umbre. Cel mai mic sărut pomenit vreodată.” […] „Cataclism deghizat într-un sărut miniatură. Mai puternic decât o armată de iubiri la prima vedere. Cel mai mic sărut care s-a pomenit vreodată. Ciocnire luminoasă şi apoi, mai nimic. Dispărută. Trecând dintr-o clipă în alta de la apariţie la dispariţie. Ca şi cum gura ei era un întrerupător magic care o putea face să se volatilizeze.”[…] „I-am ascultat apoi paşii îndepărtându-se până când nu s-au mai auzit. Aşadar nu dispăruse, devenise invizibilă! Schimbaserăm cel mai mic sărut pomenit vreodată şi ea se făcuse nevăzută pe dată, categorică precum o pană de curent.” (citate din Mathias Malzieu, Cel mai mic sărut pomenit vreodată,  Bucureşti, Editura Nemira, p. 9-10)

Ce poate face un bărbat în atare situaţie? Trebuie să găsească miraculoasa fiinţă invizibilă, al cărui extraordinar de mic sărut l-a mişcat profund. Pentru asta există ajutoare: un detectiv particular, un papagal cu „o putere de atracţie irezistibilă” şi o memorie excepţională şi Louisa Omăt, o timidă farmacistă, care-i ascultă zilnic confesiunile şi speranţele privind progresele făcute în găsirea fiinţei invizibile. Pentru a reuşi asta, rememorând fiecare sunet, aromă, imagine, idee şi senzaţie produsă de cel mai mic sărut, bărbatul devine creativ, printre cele mai reuşite creaţii fiind ciocolata cu aromă de sărut. Aceasta având acelaşi efect ca şi sărutul însuşi… Dar totuşi cine e femeia misterioasă? Care sunt şansele ei de a fi găsită şi de-a fi iubită? Cu atât mai mult cu cât apare la orizont o altă provocare, o iubire mai veche? Eu zic să citiţi şi să aflaţi!

Mathias_Malzieu_20080718_Auxerre_1Cel-mai-mic-sarut-pomenit-vreodata-Mathias-Malzieu-prezentarea-in-FrantaAutorul, Mathias Malzieu, este născut pe 16 aprilie 1974, în Montpellier, Franţa. Ce mi s-a părut deosebit este faptul că a devenit scriitor mai târziu, (debutând cu o antologie de povestiri abia în 2003) el fiind liderul, compozitorul şi interpretul vocal al formaţiei de rock, Dionysos, alcătuită în 1993. Alături de membrii formaţiei a scos 6 albume, iar ultimul  a apărut în 2007 alături de romanul Mecanica inimii şi conţine muzica destinată acestui roman. Mi s-a părut extraordinar de interesant acest lucru. Aşa cum mi s-a părut o idee genială din partea editorilor, ca la lansarea cărţii sale Le plus petit baiser jamais recensé / Cel mai mic sărut pomenit vreodată, aceasta să fie însoţită de o cutie de bomboane de ciocolată, create special pentru această carte, de celebri ciocolatieri francezi, Hugo & Victor.  Mai mult decât atât, Mathias Malzieu a scris scenariul şi a interpretat personajul Jack, pentru filmul animat produs de Luc Beson.

 

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cărţile? Aţi văzut filmul animat? Aţi văzut piesa de teatru în interpretarea Maia Morgenstern şi a lui Marius Manole? Dacă răspunsul la aceste întrebări este nu, sunteţi curioşi să le vedeţi, să le citiţi? Ce alte exemple de cântăreţi sau compozitori care au devenit scriitori de succes cunoaşteţi?

 

Despre carte am vorbit şi în cadrul emisiunii „O carte pe săptămână”, înregistrări pe care le găsiţi pe pagina VIDEO BLOG

 

Etichete: , , , , , , , ,

Care e lectura, genul vostru preferat?


booksCum ne alegem lecturile? Ce primează atunci când facem această alegere? Vorbeam într-un articol despre gustul pe care, fiecare din noi l-am dezvoltat de-a lungul timpului şi importanţa acestuia. Militam atunci pentru lectura diversificată, deşi majoritatea avem un gen preferat. Având în vedere afluenţa editorială, multitudinea titlurilor apărute, ce alegem – nume cunoscute, scriitori verificaţi de timp (cum s-ar zice, clasici), urmărim o anumită temă, un trend (vampiri, îngeri, vârcolaci) sau ne place, cu precădere, un anumit gen (science-fiction, horror, thriller, romane de dragoste, poliţiste, biografii, lumi distopice … )? Suntem influenţaţi de prieteni? De ceea ce citim pe blogurile de profil? De ecranizările care se fac (ne place filmul şi atunci citim şi cartea)?

Eu una tind să prefer cărţile care au o componentă de dragoste, indiferent de genul sauoameni ingragostiti tema acestora. Dar am găsit cărţi deosebite şi interesante şi printre cele non-beletristice, mi-au plăcut biografii şi autobiografii ale unor personalităţi, scriitori, actori, oameni politici, etc. A trebuit să citesc şi cărţi care mi-au rămas întipărite în minte, m-au îngrozit şi nu mi-au plăcut. Vorbesc aici despre Kafka (Metamorfoză, Colonia penitenciară). Tot de Kafka, în schimb, mi-a plăcut Procesul. Nu ştiu dacă se poate spune despre o carte cum e Procesul, că îţi place. Poate fi interesant scrisă, poate avea similitudini cu unele situaţii prin care ajungem să trecem prin viaţă, poate fi derutantă şi poate să o înţelegi mai bine la o a doua lectură. Nu poţi judeca, „premia” în sinea ta, în mod egal toate cărţile. Unele sunt romantice, altele triste, altele pline de fantezie, altele te binedispun fiind comice şi nu toate îţi plac în aceeaşi măsură. Poate nu spui că îţi „place” o carte densă, în care te pierzi şi al cărui fir îl regăseşti cu greu, cum a fost Pendulul lui Foucault, poţi să spui că este un unicat în literatură, că oferă informaţii enciclopedice şi că te trimite neapărat la multe alte cărţi, devenind un pilon pe care poţi ulterior să-ţi dezvolţi cultura.

uplateCe părere aveţi despre obligativitatea lecturii? Mie una mi-a displăcut teribil să fiu nevoită să citesc chiar şi atunci când eram elevă, de asta citeam, înainte de-a fi obligată, fiecare carte despre care ştiam că va intra, la un moment dat, în lista de lecturi obligatorii. Aşa că, fără să fiu influenţată de ceea ce aş fi învăţat la şcoală, rămâneam cu o părere (onestă) personală privitor la carte. Indiferent ce citeam ulterior din critici nu mă influenţa atât de mult, cum o făcea prima lectură. În definitiv scriitorul nu scrie pentru critici. Scrie pentru sine şi în speranţa că va fi citit. Nu ştiu ce părere ar avea Eminescu despre faptul că s-au scris tomuri de cărţi despre opera lui, dar mai ales faptul că pentru unii profesori pare să fie mai important să ştii ce au avut de spus criticii despre aceasta, decât să-ţi spui opinia personală. Suntem în general reticenţi la nou, la un alt fel de a privi lucrurile decât suntem obişnuiţi. Dar nu este revigorant să vezi că există multe opinii, că părerea ta poate fi confirmată sau infirmată de alţii? Eu mă bucur când există comentarii la articolele mele. Dacă îmi susţin părerea sunt mulţumită că am scris oarecum în asentimentul celor care au citit cartea, dar sunt multe cazuri în care o opinie contrară mi s-a părut interesantă, un alt fel de vedea opera mi se părea întregitor şi oferă o altă perspectivă acesteia. Este diferenţa dintre a te privi în oglindă sau a privi pe geam. Dacă eşti Narcis, vei alege întotdeauna oglinda sau unda lacului, dar dacă vrei să vezi mai mult trebuie să priveşti în jur, să vezi peisajul.

Dar despre cărţile pe care „este obligatoriu” (mi s-a spus odată că, este un „must”) să le citeşti dacă vrei să dovedeşti că ai cultură, iar exemplul oferit a fost romanul Ulise, a scriitorului James Joyce? Ce ziceţi de „obligativitatea” de „bon-ton”? Dacă lecturile obligatorii în şcoală au rolul lor pentru a uniformiza învăţământul la nivel naţional, în aşa fel încât elevii să poată susţine un examen, nu cred că înţeleg snobismul literar. Ai reuşit să citeşti Ulise şi vrei ca toată lumea să ştie? Oricum, eu prefer cu mult mai mult povestirile lui Joyce, Oamenii din Dublin. Dar asta este doar părerea mea 🙂 Sfatul meu ar fi să citiţi fără preconcepţii şi pe cât posibil, fără să fiţi obligaţi să o faceţi. Veţi simţi cu totul altfel plăcerea oferită de lectură. La urma urmelor, cărţile, pornind de la poveşti, la romane şi poezii, au fost create pentru a oferi distracţie, nu pentru a fi o corvoadă. Este minunat să faci o incursiune în lumea creată de cineva, să simţi cum prind viaţă în faţă ochilor tăi eroii unei poveşti.

help-books-aj.svg_aj_ash_01Întrebări multe şi multe posibile răspunsuri! Sunt curioasă voi ce spuneţi!? Ce credeţi şi care ar fi genul vostru preferat, cărţile care v-au plăcut cel mai mult? Ce credeţi că ar fi benefic de schimbat, modificat, îmbunătăţit în ceea ce priveşte lectura elevilor? Cum aţi perceput voi sau copiii voştri, obligativitatea de-a privi într-un anume fel opera scriitorilor? Cât credeţi că ar conta originalitatea, în cazul unui examen naţional?

Photos credit https://openclipart.org/ ; http://creativecommons.org/ (public domain)

 

 

Etichete: , , , , , , , ,

Logofătul de taină, de Rodica Ojog-Braşoveanu – o caldă recomandare de lectură


Rodica_Ojog-BraşoveanuAstăzi vreau să povestim despre o carte, prima din Ciclul logofătului Andronic scris de Rodica Ojog-Braşoveanu (28.08.1939-02.09.2002) şi anume Logofătul de taină, roman istoric apărut la Editura Nemira în colecţia destinată autoarei. Autoarea, considerată pe drept cuvânt „marea doamnă a literaturii poliţiste româneşti” a scris pe lângă romanele sale poliţiste şi romane istorice. Cărţile poliţiste cum sunt cele din ciclul Melaniei Lupu, sau colecţia Minerva Tutovan – pot fi mai cunoscute iubitorilor de romane de acest gen. Totuşi, având  în vedere trecerea mare de care se bucură romanele istorice în ultimul timp, m-am gândit să vă deschid apetitul celor care nu aţi citit acest ciclu cu această carte şi să vă conving să o faceţi. Logofătul de taină este ologofatul-de-taina carte care mi-a plăcut de prima dată când am citit-o (prin anii 1980) şi pe care am recitit-o cu o şi mai mare plăcere. Prima dată când am citit cartea am urmărit firul poveştii şi n-am fost atât de atentă la maniera de prezentare, care m-a impresionat la o a doua lectură, peste ani. Autoarea a reuşit ca prin culoarea locală, limbaj, descrieri amănunţite ale străzilor, clădirilor, moravurilor şi obiceiurilor, să reînvie o epocă demult apusă, să o facă să trăiască sub ochii tăi. Este de fapt o poveste în poveste pentru că, începi prin a-l întâlni pe părintele Pahomie, cel care este povestitorul şi prin care ajungi să ţi se deznoade povestea mai veche scrisă de părintele Ilarion. Tot el intervine explicând într-un mod cu totul particular şi arhaic politica vremurilor şi situaţia în care se aflau ţările româneşti faţă de restul lumii. Aceste mici ruperi de ritm sunt necesare înţelegerii mai bune a poveştii, dar pot părea obositoare pentru că, abia aştepţi să te întorci la povestea faptelor de vitejie şi să trăieşti alături de logofătul Radu Andronic şi slujtorul şi prietenul său credincios, Ilie Machidon, aventuri ce te duc din întunecatele străduţele înguste, în fastuoase săli de bal. Într-un ritm alert, plin de mister, presărat cu poveşti de iubire şi spionaj în favoarea domnitorului Ţării Româneşti, principele Constatin Brâncoveanu (zis şi Altîn Bei, principele aurului) cartea reuşeşte să îmbine toate genurile şi să fie pe placul tuturor, atât femei cât şi bărbaţi, tineri sau bătrâni. Roman de capă şi spadă, pe picior de egalitate sau mai bun decât cele scrise de Alexandre Dumas, în care logofătul Radu Andronic este descris cu drag de autoare, un personaj la care femeile pot visa, iar bărbaţii pot să îşi dorească să-i semene:

„Uşa de stejar se dădu în lături ţinându-l în prag pe Andronic cel tânăr, logofătul de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu. Umerii largi, înveşmântaţi în cămaşa albă de borangic, despicată până la brâu lăsând să se vadă urmă de rană veche, atingeau uşorii. Era bărbat înalt, cu chipul smead şi părul tuciuriu ce-i aluneca în lungul obrajilor. Atrăgeau mai cu seamă luarea-aminte ochii lungăreţi, cu căutătură catifelie, sclipinde mereu a râs, şi semnul lăsat la tâmplă de o sabie tătărească. Sub mustăcioara subţire sticleau dinţii albi, toţi deopotrivă, parcă mai mulţi decât între buzele altor făpturi. Nădragii leşeşti, sugrumaţi pe mijlocul subţirel şi pulpe, intrau în botforii scurţi şi moi din piele răsurie.” (Rodica Ojog-Braşoveanu, Logofătul de taină, Nemira, 2010, p. 38).

logofatul-de-taina.jpg1Cred că şi autoarei i-a plăcut acest personaj şi n-a vrut să-l părăsească ci, şi-a dorit să-i urmărească viaţa şi destinul de-a lungul a cinci romane. Nu vreau să „dau din casă”, să fiu „spoiler” şi de aceea nu vă spun pe cine spionează Radu Andronic şi cu cine trebuie să se confrunte, dar îmi place să cred că veţi citi cartea şi veţi vedea singuri. Îmi place mult Rodica Ojog-Braşoveanu şi aici mă refer la toate cărţile ei, dar parcă ceea ce a realizat în seria istorică este mai bun, a implicat mai multă documentare, mai multă inspiraţie şi personajele sunt chiar mai reuşit create decât cele din romanele poliţiste, având în plus acelaşi umor sănătos care face ca lucrările ei să-mi placă mai mult decât cele ale scriitorilor străini cu care este comparată (Agatha Christie sau Alexandre Dumas). Romanele ei reuşesc să fie adevărate fresce ale societăţii vremurile descrise. De asta nu sunt mulţumită de comparaţiile făcute chiar şi cu scriitori consacraţi ai literaturii universale, pentru că ele nu seamănă, sunt atipice, adica sunt mai mult decât presupune genul literar abordat. Singurul lucru de care îmi pare rău este că n-a putut fi la fel de cunoscută ca cei cu care este comparată. Mă gândesc că foarte greu ar putea fi tradus limbajul arhaic sau argotic pe care îl foloseşte în scrierile ei şi probabil că tradus textul şi-ar pierde savoarea şi umorul. Dar aici depinde de traducători, despre care am povestit cu altă ocazie.

Rodica Ojog BrasoveanuDespre Rodica Ojog-Braşoveanu n-am ştiut foarte multe şi de aceea am rămas surprinsă când am citit ce viaţă tumultoasă şi deosebită a avut. S-a măritat la 17 ani, când a fost exmatriculată de la facultatea de drept (în 1956 când s-au făcut epurările în învăţământ) dar a renunţat la mariaj pentru că vroia să aibă o carieră şi soţul ei n-a înţeles acest lucru. A muncit în fabrică, la Galenica, ca muncitor necalificat timp de un an şi a fost fruntaşă în muncă, pentru că asta era condiţia pentru ca să-şi poată relua studiile universitare. Nu a putut fi reînmatriculată, dar i s-a dat voie să dea admitere la orice facultate şi a ales din nou facultatea de drept, cea de la Iaşi de data asta. Acolo l-a întâlnit pe actorul Cosma Braşoveanu cu care, după terminarea facultăţii s-a măritat şi cu care a avut un mariaj deosebit de fericit, dar pe care l-a piedut devreme (după doar 18 ani). Acesta a fost şi cel care a îndemnat-o să scrie şi i-a recomandat să scrie romane poliţiste pentru că acelea au succes rapid. Cu toate pierderile suferite, romanciera a fost un om fericit şi spunea într-un interviu că:

Sunt un om care stie sa ia bucuria de la viata, sa savureze momentul. Adica, mie nu-mi trebuie sa ninga azi, ca sa-mi dau seama ca ieri a fost frumos. De tanara si pana mai incoace mi se intampla sa ma trezesc dimineata fericita, numai pentru faptul ca exist. Sunt o fire optimista. ( citat din interviul In vizita la marea maestra a romanului politist – Rodica Ojog-Brasoveanu, realizat pentru revista Formula AS de Corina Pavel)

Acest fel de a vedea lucrurile îmi este extrem de familiar. Poate datorită zodiei? Mi-a atras atenţia că este născută în zodia Fecioarei, ca şi Agatha Christie, dar în interviul menţionat spunea:

„Nu am din Fecioara decat spiritul analitic excesiv si, pe undeva, vocatiile nativilor din aceasta zodie: diplomatia, avocatura, scrisul. Si – hai sa ma falesc – sunt nascuta in aceeasi zi cu Goethe si cu Tolstoi.”

Cu toate astea, felul în care descrie epoci pierdute, ne mărturisesc dorul autoarei după lumea distrusă de comunişti şi dorinţa melancolică de-a reînvia, măcar în imaginaţie şi pentru imaginaţia noastră, eleganţa şi romantismul acelor vremuri. Vă recomand toate cărţile acestei extraordinare doamne şi puteţi începe, dacă n-aţi citit nimic, chiar cu acest roman istoric, de capă şi spadă şi spionaj, Logofătul de taină :).

 

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit romanul sau alte romane din ciclul Logofătului Andronic? Cunoaşteţi opera Rodicăi Ojog-Braşoveanu? Ce roman v-a plăcut cel mai mult dintre cele pe care le-aţi citit? Dacă aţi citit şi romanele istorice şi cele poliţiste puteţi să spuneţi care v-au plăcut mai mult?

Despre carte şi autoare am vorbit pentru Click-news.ro, în cadrul emisiunii „O carte pe săptămână”. Înregistrarea o puteţi găsi pe pagina VIDEO BLOG

Vă recomand să vedeţi şi un interviu cu Rodica Ojog Braşoveanu, al cărei sursă este Mariana Badea, profa de română, ea însăşi o mare admiratoare a acestei scriitoare. Mie mi-a plăcut interviul extrem de mult, se vede de unde este atât umor în cărţile ei.

 

Etichete: , , , , , , , ,

Spuneţi-mi Jake! de Jake Marcionette – recomandare de lectură


spuneti+mi jake Astăzi vreau să vă plimb prin minunata lume a copilăriei şi să prezint cartea unui foarte tânăr scriitor american, Jake Marcionette, Spuneţi-mi Jake! Apărut la Editura Trei, în traducerea lui Carmen Ciora şi bucurându-se de ilustraţia lui Victor Rivas Villa, romanul pe care l-am citit foarte rapid, este alert, amuzant, ironic şi autobiografic. Autorul relatează cum, pentru că tatăl sau a primit un job mai bine plătit în celălalt capăt al Statelor Unite, au fost nevoiţi să se mute din însorita Florida în înneguratul „ţinut al lui Mary” (Maryland, SUA). Aici o nouă şcoală cu alţi copii pe care trebuie să-i câştigi, cu alţi profesori pe care trebuie să-i impresionezi. Cum faci asta? Jake are tot felul de reguli ale „Extraordinarităţii” pe care se străduieşte să le aplice. Ca să fie totul mai greu – părinţii par să fie desprinşi de pe planetă şi reuşesc să te facă de râs de faţă cu alţi copiii, iar sora ta mai mare este un adevărat şi redutabil adversar care te ţine mereu cu garda sus, mereu atent să aplici toate acele reguli pentru a putea să-i faci faţă. Eu recomand această carte tuturor părinţilor care au copiii în şcoala generală şi bineînţeles copiilor de aproximativ această vârstă. Sunt sigură că atât părinţii cât mai ales copiii se vor amuza citind păţaniile lui Jake. De fapt cred că o recomand copiilor de toate vârstele, pentru că mie una, chiar dacă nu sunt copil şi nici nu mai am copii de vârsta lui Jake, tot mi-a plăcut.

Jake Marcionette si Avatarul sau din Just JakeDacă despre carte nu vreau să scriu foarte multe ca să nu fiu spoiler şi să vă fac curioşi să o citiţi, pot cu siguranţă spune câte ceva despre autor. Acesta a început să scrie pe când era foarte „mic”, în şcoala generală, mai mult ca o pedeapsă a mamei sale (care îi cerea să scrie cam o oră şi jumătate zilnic), care, dacă ar fi să-l credem pe Jake, a vrut „conform planului ei malefic” să-i distrugă vacanţa de vară. Deşi a fost obligat mai întâi, a început încet, încet să-i placă aşternerea ideilor pe hârtie, iar primul său roman (adică Just Jake / Spuneţi-mi Jake!) l-a terminat la vârsta de 12 ani, când era elev de clasa a 6-a, aceiaşi vârstă cu a personajului principal din cartea sa. Căutând pe Google a aflat că pentru ca să-şi publice romanul trebuie să aibă un agent literar care să-l reprezinte şi să-i găsească o editură dispusă să-l publice. A sunat la mai multe agenţii care, atunci când au vorbit şi şi-au dat seama că vorbesc unui copil i-au spus că este devreme să vorbeşti de publicare la asemenea vârstă. Au fost poate mai mult de 12 agenţi care l-au refuzat, dar cel care a avut răbdarea şi flerul să-l asculte a fost Dan Lazar de la Write’s House şi lui poate să-i mulţumească pentru că a ales să creadă în el. Deşi, succesul a fost, bănuiesc al amândoura pentru că agentul literar ia cotă parte din contractul pe care autorul îl încheie cu editura. Ulterior a fost căutată şi găsită editura, care este compania Grosset & Dunlap, un imprint al Grupului editorial Penguin Books. Lui Jake i-au trebuit cam 2 ani de la terminarea propriu zisă a cărţii, până să o vadă în librării, în 2014. Cei care au avut încredere în acest copil talentat, au avut noroc pentru că romanul a ajuns să fie pe locul 7 al listei de bestseller-uri pentru copii de pe lista ziarului New-York Times. Copiii care au apreciat cărţile scrise pentru ei de persoane adulte (cum ar fi Jeff Kinney cu:seria Jurnalul unui puşti ori James Patterson cu seria sa: Generala, cei mai naşpa ani din viaţa mea) au ajuns să aprecieze şi mai mult o părere sinceră şi teribil de proaspătă venită de la unul de-o vârstă cu ei. Chiar dacă nu este singurul autor foarte tânăr care să fi fost publicat (exemplul elocvent ar fi Flavia Bujor de naţionalitate româncă, domiciliată în Franţa şi care la aceiaşi vârstă a publicat la editura Harper Collins,The Prophecy of the Stones / Profeţia pietrelor) este cu siguranţă primul care şi-a găsit singur, la o asemenea fragedă vârsta, un asemenea contract foarte avantajos. Părinţii s-au trezit că Jake le spune că au de semnat contractul pe care l-a încheiat cu editura. Au fost peste măsură de uimiţi, iar mama lui deşi este foarte mândră de succesul pe care copilul ei îl are, se teme pentru el din cauza amplorii pe care o iau lucrurile. Jake scrie acum cea de-a doua carte din serie şi este asaltat de presa scrisă şi vorbită, de asemenea este invitat de şcoli din diferite colţuri ale SUA ca vorbitor motivaţional, unde îşi împarte experienţa dobândită elevilor de vârsta sa, despre cum poţi să găseşti succesul şi ce trebuie să faci pentru asta.

Despre această carte am vorbit în cadrul emisiunii „O carte pe săptămână” pentru Click-News.ro, înregistrare pe care o găsiţi pe pagina VIDEO BLOG

Question mark of booksÎntrebarea de final a bibliotecarului: Ce părerea aveţi de succesul pe care Jake Marcionette l-a avut? Dacă eraţi în locul agentului literar şi v-ar fi sunat un copil ce aţi fi spus? Ce părere aveţi despre vorbitorii motivaţionali în genere, dar în cazul particular al lui Jake? Dacă copilul dumneavoastră ar veni într-o zi să vă spună că şi-a negociat un contract pe bani mari ce aţi crede, ce aţi face?

 

Etichete: , , , , , , , ,

Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness – recomandare de lectură


cartea-pierduta-a-vrajitoarelor-vol-1_1_fullsizePovesteam că în perioada cât am lipsit de pe blog, am citit mult şi printre alte cărţi am citit unele pe care mi le-a recomandat o tânără prietenă. A Discovery of Witches / Cartea pierdută a vrăjitoarelor, a scriitoarei americane Deborah Harkness, apărută la Editura Litera în traducerea Oanei Cristea, este una dintre acestea, fiind în acelaşi timp, şi o carte pe care vroiam să o citesc de când a apărut pe rafturile librăriilor. Îmi suna interesant titlul, mi-a plăcut mult coperta şi prezentarea – chiar înainte de a deschide şi a citi primele rânduri. Această carte este primul volum al unei trilogii. În original trilogia se numeşte All Souls (Toate Sufletele). Bănuiam că este o carte pentru adolescenţi, dar îndată ce am citit din ea mi-am dat seama că autoarea probabil s-a gândit să o scrie şi pentru cei care au îndrăgit ciclul Harry Potter pe vremea adolescenţei lor şi sunt  acum  la vârsta personajului principal feminin, Diana Bishop. Spre deosebire de multele romane apărute în care eroina este o tânără de liceu, aici aceasta este adultă, profesor universitar şi studiază despre alchimişti în Biblioteca Bodleiană din Oxford.

1024px-The_Bodleian_Library_from_the_south_entranceCercetănd manuscrise diferite, dă peste unul ascuns, aflat sub o vrajă. Inconștientă de puterea pe care o are și refuzând să creadă prea mult în vrăjitorie, deşi face parte dintr-o puternică familie de vrăjitori, Diana este totuși singura pentru care manuscrisul apare, reacționează și pare să-i trăiască sub atingere. Odată ce acest lucru se întâmplă, Diana  devine de-a dreptul urmărită și înconjurată de diferite fiinţe care doresc să pună mâna pe această carte. Unul dintre cei mai curioşi de-a vedea acest manuscris, ce pare foarte ameninţător dar şi foarte atrăgător este şi Mathew Clairmont, un vampir în vârstă de 1500 de ani. Acesta este genetician şi studiază evoluţia speciilor, fiind preocupat să stabilească care sunt diferenţele genetice dintre oameni, vampiri, vrăjitoare și demoni. Vampirii au fost potretizaţi diferit, după imaginaţia fiecărui scriitor în parte. Ce au toţi în comun este atracţia pe care o exercită asupra fiinţelor cu sânge cald, frumuseţea (de la Anne Rice încoace) şi viaţa eternă. Este dreptul autoarei deci să îşi imagineze vampiri fără colţi şi fiind doar o anomalie genetică, aflaţi pe un prag superior al evoluţiei aşa cum, descrişi de ea, demonii pot fi fiinţe extrem de talentate, pot fi sensibili sau plini de furie şi care sunt mari artişti pe care lumea i-a cunoscut de-a lungul timpului. Teoria lui Matthew privind ADN-ul, de fapt al 00001425modificărilor care ar apărea în cazul fiecărei specie non-umane sunt interesante şi sunt atât de convingător scrise încât par posibile. Cartea vrăjitoarelor, cunoscută sub numele de Ashmole 782, pe care toţi o caută de sute de ani, ar putea fi răspunsul în cazul cercetărilor lui. Matthew o supraveghează pe Diana spre a avea acces la acea carte, dar în acelaşi timp, dându-şi seama că se află într-un pericol de care nu este conştientă, îşi doreşte s-o protejeze. Fiecare din aceste specii vor să pună mâna pe carte, fiecare crede că datorită acesteia ar putea să învingă celelalte făpturi. Pentru ca lumea lor să poată coexista cu lumea umană, pentru ca să nu se mai repete vânătoarea de vrăjitoare sau de vampiri care i-a decimat într-o perioadă, „Congregația”, un consiliu cu nouă membri, câte trei din fiecare ordin non-uman (vrăjitoare, vampiri şi demoni) a stabilit reguli prin care nici una dintre aceste specii să nu poată obţine nici un avantaj în faţa celorlalte şi de aceea a interzis orice fel de legătură, cu atât mai mult una de dragoste, în afara propriei specii. Povestea de dragoste care se înfiripă între cei doi protagonişti ai cărţii este exact aşa cum trebuie pentru a avea ingredientele succesului – el şi ea se confruntă întâi cu sine, cu sentimentul copleşitor al iubirii, apoi cu lumea care le pune oprelişti şi interzic iubirea lor. Cum se termină primul volum, ce se întâmplă de fapt în carte, cum evoluează povestea, vă invit să citiţi şi să aflaţi.

853301cartea pierduta a vrajitoarelorAm citit cartea pe nerăsuflate. Stilul alert al scrierii, documentaţia serioasă şi multiplele note de subsol cu referiri la lucruri şi perioade istorice exacte, te fac să o percepi într-un mod foarte apropiat de realitate. Trebuie să fac menţiunea că Elias Ashmole (1617 – 1692) a fost un colecţionar, erudit şi pasionat de alchimie a cărui colecţie este deţinută într-adevăr de Biblioteca Bodleiană, iar Ashmole 782 a existat, fiind chiar un studiu de antropologie, dar care este de negăsit exact ca în romanul d-nei Harkness. Mister, realitatea împletită cu povestea imaginată este ceea ce face atât de savuroasă această carte. Simţi că povestea este adevărată, credibilă, chiar dacă este doar un fantasy foarte bun. Crezi că pot exista printre noi, suferind de mutaţii genetice, cei care ar putea trăi veşnic, care ar putea fermeca sau vrăji pe oricine. Explicaţia dată de autoare atât de detaliată şi foarte tehnică ar atrage şi pe cei care sunt mai sceptici 🙂 Recomand această carte celor care îndrăgesc poveştile de dragoste, celor care caută un fantasy bun, celor care sunt fani ai cărţilor cu vampiri sau vrăjitoare şi nu în ultimul rând celor cărora le-ar place o evadare din cotidian printr-o carte alertă, bine scrisă, cu personaje puternice şi inteligente, a căror conversaţie, poveste şi acţiune trece peste şabloanele obişnuite.

deborah-harkness-smallAutoarea, Deborah Harkness, deşi născută în Philadelphia, SUA a locuit în multe state din SUA (cu fus orar diferit una de alta – zonele au fost Chicago, California de Sud şi de Nord, New-York) dar şi în Oxford şi Londra, ceea ce face de înţeles descrierile atât de precise şi cu atât de multă culoare locală pe care le regăsim în carte. Este licenţiată a mai multor universităţi de prestigiu din SUA şi s-a documentat, asemeni personajului cărţii, atât la Biblioteca Bodleiană cât şi la multe biblioteci universitare, despre istoria magiei şi a ştiinţelor în Europa, în special perioada de la 1500-1700 – în vederea scrierii cărţilor sale – atât a celor beletristice, cât şi a altor două lucrării non-beletristice (John Dee’s Conversations with Angels: Cabala, Alchemy, and the End of Nature (Cambridge University Press, 1999) and The Jewel House: Elizabethan London and the Scientific Revolution (Yale University Press, 2007). pentru care a primit recunoaşterea specialiştilor şi a fost premiată. Autoarea spune că a petrecut atât de multă vreme în biblioteci, că a ajuns să se descurce atât cu cataloagele tradiţionale, cât şi cu variantele lor computerizate şi acestor experienţe le poate mulţumi că a ajuns să iubească cu pasiune bibliotecile şi să aibă un profund respect pentru bibliotecar:

„I know my way around a card catalogue or the computerized equivalent. These experiences have given me a deep and abiding love of libraries and a deep respect for librarians”  (citat din pagina biografică a site-ul său  de unde am preluat si fotografia).

Deborah Harkness este acum profesoară universitară la Universitatea Californiei de Sud, în Los Angeles (University of Southern California), unde predă Istorie europeană şi istoria ştiinţelor. Pentru faptul că este o cercetătoare, că este foarte bine documentată, pentru că scrie extraordinar de interesant, atractiv dar şi pentru faptul că este pasionată de biblioteci şi de munca noastră, a bibliotecarilor, eu mă consider fanul ei şi vă recomand cu căldură lucrările ei.

Al doilea volum al trilogiei All Souls este Şcoala Nopţii. Voi reveni cu o recenzie asupra acestei cărţi de îndată ce o vom primi în bibliotecă.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte? Vă place literatura fantasy? Dacă da, ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce părere aveţi de ecranizările realizate după romanele fantasy care v-au plăcut? Dacă n-aţi citit cartea, v-aţi dori s-o faceţi?

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: