RSS

De veghe în lanul de secară – de J. D. Salinger la Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

30 Mar
De veghe în lanul de secară – de J. D. Salinger la Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Povestim astăzi, aşa cum s-a hotărât anterior, despre romanul De veghe în lanul de secarăZabhegyező a scriitorului De veghe in lanul de secara.1jpgamerican J.D. (Jerome David) Salinger. Acesta s-a născut pe 1 ianuarie 1919, în New-York şi a murit la vârsta de 91 de ani (27 ianuarie 2010), în Cornish, New-Hampshire. Tatăl lui era evreu, iar mama sa provenea dintr-o familie catolică unde se regăseau atât rădăcini scoţiene, irlandeze  cât şi germane, dar după căsătorie şi-a schimbat numele din Marie în Miriam şi a trecut la religia iudaică. J.D. Salinger n-a ştiut că mama sa nu este evreică decât după vârsta de 13 ani, când a avut loc bar mitzvah său. În afară de faptul că a devenit celebru pentru romanul De veghe în lanul de secară, mai este cunoscut şi pentru faptul că a avut o fire solitară, care a detestat toată notorietatea pe care i-a adus-o romanul scris. A scris foarte puţine lucrări după acest roman şi nu a fost foarte doritor să publice. Ultima sa carte a apărut în 1965, iar ultimul interviu l-a acordat în 1980. S-a judecat cu suedezul Fredrik Colting, cel care a semnat sub pseudonimul D.J. California, o continuare a romanului De veghe în lanul de secară, reluând povestea lui Salinger, cu personajul Holden Caulfield, aici pensionar în vârsta de 76 de ani. Romanul acestuia s-a intitulat ”60 Years Later: Coming Through the Rye” („De veghe în lanul de secară, după 60 de ani”). Tribunalul american a interzis cartea şi i-a dat, prin urmare, dreptate lui J. D. Salinger. Puteţi citi mai multe despre asta AICI.

Romanul lui J. D. Salinger povesteşte despre Holden Caulfield, un adolescent rebel, (mai ales dacă este să privim din perspectiva anului în care a apărut cartea, 1951), care este la a treia exmatriculare din şcoală. Şcoala pe care urmează s-o părăsească este Pencey Prep, situată în Agerstown, Pennsylvania. De dat afară l-au dat pentru că picase la 4 materii. Singura la care trecuse şi la care avea mare talent, era literatura. Colegii săi nu păreau să fie foarte ataşaţi de el. Dar nici lui nu-i plăceau foarte mult. Un adolescent ce pare să nu relaţioneze cu nimeni prea bine, care, deşi nu pare să ştie, este îndrăgostit  de o prietenă din copilărie, Jane Gallagher. Aceasta şi sora sa Phoebe sunt singurele persoane de sex feminin care par să nu-l dezamăgească. Din cauza lui Jane se bate cu colegul de cameră, Stradlater şi decide să plece mai devreme acasă, la New-York. Călătoria lui, zilele pierdute prin New-York, oamenii întâlniţi şi trăirile sale sunt descrise în carte. Poate din cauză că personajul fuge „în lume”, cartea a fost comparată cu romanul lui Mark Twain, Aventurile lui Huckleberry Finn. Dar spre deosebire de Huckeberry Finn, Holden nu are pe nimeni alături. Se adăposteşte, ca după un paravan, sub şapca roşie de vânătoare. Şapcă pe care o scoate când crede că este văzut. Sună la diferiţi oameni, încercând să povestească cu cineva. Intră în vorbă chiar şi cu taximetriştii, întrebând ce se întâmplă cu raţele de pe lac, iarna. Niciunul însă, nu reuşeşte să-i înţeleagă preocuparea. Se duce într-o cabină telefonică, chiar la coborârea din tren, cu gândul să sune pe cineva. Este o persoană atât de introvertită, de retrasă, încât nu prea are prieteni. Nu ştie pe cine să sune, nu are pe cine să sune … aşa că iese din cabina telefonică.

The Catcher in the RyeRomanul, The Catcher in the Rye, a fost interzis, la vremea apariţiei sale, în unele state din SUA, atât pentru limbajul obscen şi pentru înjurături, cât şi pentru felul în care se vorbeşte despre catolicism. Un părinte îngrijorat a numărat de câte ori se înjură în roman (goddamm / blestemată – folosit de 237 de ori, bastard – de 58 de ori, Chrissake / numele Domnului de 31 de ori şi fuck / (tradus de dictionar ) dracu de 6 ori). Din cauză că romanul a fost interzis, sau poate tocmai pentru că tinerii s-au regăsit în descrierea adolescentului debusolat şi introvertit, foarte mulţi au cumpărat romanul, devenind un bestseller care şi-a păstrat popularitatea până azi. În fiecare an se editează 250.000 de exemplare ale acestei cărţi şi s-a ajuns la un total de 65 de milioane de exemplare vândute.

M-am întrebat de ce n-am văzut ecranizarea acestei cărţi, dat fiind popularitatea ei dar şi pentru că se studiază în SUA. Răspunsul a fost, că autorul nu a vrut să vândă drepturile pentru ecranizare. Nici unul din actorii, care s-au prezentat la casting, n-au fost pe placul lui. Una din amantele sale, Joyce Maynard a concluzionat zicând că singurul care ar fi putut interpreta rolul lui Holden Caulfield ar fi fost J.D. Salinger („The only person who might ever have played Holden Caulfield would have been J. D. Salinger.”). Pe de altă parte, Salinger a spus că romanul nu-i ecranizabil pentru că toată acţiunea şi trăirea sunt în gândurile lui Holden Caulfield şi acestea nu pot fi transpuse pe ecran.

Mi s-a părut că avem două personaje Holden Caulfield – cel căruia i se întâmplă toate, care nu ia atitudine când zabhegyezoar trebui, spune cele mai nepotrivite cuvinte, sau, pur şi simplu, încearcă să facă conversaţie cu oricine l-ar asculta. Pe de altă parte, este povestitorul Holden, cel care judecă situaţia, se judecă pe sine şi este extrem de sincer cu privire la ceea ce i se întâmplă, la sentimentele care-l încearcă. Îşi aminteşte cu drag de  fratii lui, faţă de care are un ataşament deosebit. Genialul Allie, fratele său mai mic, a murit de leucemie, dar în gândurile lui Holden este mereu prezent şi parcă viu, deşi regretat. Phoebe este cea cu care şi-ar dori să vorbească şi pentru care cumpără un disc, „Little Shirley Beans” cântat de Estelle Fletcher. Muzica este şi ea definitorie pentru personaj. Tot de la un cântec pleacă şi titlul cărţii „Comin’ Thro the Rye” – pe versurile lui Robert Burns. Plimbându-se prin New-York ascultă un copil ce cântă:

dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară” .”Asta m-a făcut să mă simt mai bine. Mi-a mai luminat puţin sufletul„. (Holden Caulfield în De veghe în Lanul de secară de J.D. Salinger).

Aminteşte de un coleg care fluiera extrem de frumos „Tin Roof Blues„, fapt pentru care a acceptat, să fie colegi de cameră, timp de 2 luni. La New-York merge la un local şi-l ascultă pe Eddie, care cântă bine, dar o ştie şi deci nu mai este atât de frumos. Holden are o scară de valori interesantă. Nu-i place Laurence Olivier în Hamlet, iar în Romeo şi Julieta – îl preferă pe Mercutio – care moare fără vină. Pe de altă parte citeşte mult, iar despre Hamlet scrie că:

De fapt ştiţi ce trebuia să fac? Să citesc piesa! Nenorocirea cu mine e că trebuie să citesc lucrurile cu ochii mei. Când le joacă un actor, mi-e foarte greu să ascult. Mă tot întreb mereu dacă nu cumva o să facă ceva aiurea„. (Holden Caulfield în De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger)

Foarte de acord cu Holden, aici – este întotdeauna mai bine să citeşti, să-ţi imaginezi tu, cele scrise. Personajul citeşte mult, chiar şi cărţi clasice cum este Întoarcerea băștinașului, a scriitorului Thomas Hardy, pe care simte că l-ar putea suna la telefon:”Mie îmi plac cărţile care, după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-l poţi chema la telefon ori de câte ori ai chef”… „Mai degrabă i-aş telefona bătrânului Thomas Hardy. Îmi place Eustacia Vye”. (Holden Caulfield în De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger)

Interesant e că ar prefera să facă meserii umile, nu să-i urmeze tatălui, avocat de succes şi cu mulţi bani, dar în acelaşi timp este, potrivit creşterii, un demn reprezentant al clasei sale, căruia nu-i plac lucrurile ieftine (geamantanele unui coleg, coşurile măicuţelor pe care le întâlneşte la New-York).

Nu vreau să epuizez subiectul. Declar deschisă discuţia la clubul de lectură şi hai Să povestim despre-o carte! Aştept cu nerăbdare părerile voastre pe marginea acestui roman. Cum aţi văzut voi povestea, ce v-a plăcut sau displăcut romanul, personajul …

Pentru cei care n-aţi votat încă cartea lunii aprilie sau cea pe trimestru puteţi s-o faceţi acum. Dacă aţi scris despre De veghe în lanul de secară – anunţaţi-mă, să vă trec link-urile de trimitere.

Puteţi să citiţi ce-a scris şi: Artele şi ştiinţele vieţii sau Sorin Lucian Berbecaru pe blogul său Recenzii beletrică ca urmare a acestei lecturi


Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

90 de răspunsuri la „De veghe în lanul de secară – de J. D. Salinger la Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

  1. Drugwash

    Martie 30, 2013 at 3:30 pm

    Am citit-o în cîteva ore ale nopţii spre dimineaţă, acum vreo cîteva zile. A fost un PDF, desigur, fiindcă biblioteca personală nu mi-a fost de nici un ajutor. A trebuit să caut versiunea în engleză, însă, fiindcă cea în română era execrabilă: lucrată în Word, acea unealtă imbecilă de la M$ care crede că orice „i” trebuie automat făcut majusculă. Şi-apoi, eram perfect convins că traducerea va fi la fel de cretină ca şi cele de la teveu, unde de patruzeci de ani mă întreb de ce „fuck you” se traduce invariabil ca „du-te dracu”, cînd nu are absolut nici o legătură. Cine nu crede, îi trimit cele două versiuni, să verifice pe la mijlocul capitolului 25, ce scria pe pereţii şcolii.

    Aşadar, am citit o versiune probabil cît mai apropiată de original (plină şi ea de greşeli de tipar). Şi m-au enervat la culme repetiţiile. Nu limbajul, nu de cîte ori sau cum a înjurat – asta o ştiu foarte bine, c-am avut şi eu 12 ani şi era parte a evoluţiei personale. M-a enervat de cîte ori tot zicea „if you want to know the truth” sau „to tell you the truth” sau „like a madman” şi altele, de parcă avea un tic în gîndire şi exprimare. N-apuca să-mi zugrăvească o imagine, o scenă, că trîntea o repetiţie de mă urcam pe pereţi. Noroc că eram beat, abia aşa am înghiţit toate aiurelile alea.

    Stau şi mă întreb: de unde cunoştea aşa de bine un copil de 12 ani, toate localurile – restaurante, baruri, hoteluri/moteluri – şi cine performa în ele, dacă fusese elev şi locuise (cel puţin prezumtiv) numai prin internate, care aveau un program cît de cît strict? Şi cît ar fi el de înalt şi cu păr grizonant – ceea ce mi se pare o flagrantă tragere de păr la subiect – se vede totuşi pe faţa lui că are MULT mai puţin de 21 de ani (sau cît e vîrsta minimă legală pentru a servi alcool în Vest).

    Aşadar: neverosimilă, enervantă, sfîrşit ambiguu. Jur că nu mai citesc în viaţa mea o carte scrisă de vreun american – că de filmele lor oricum m-am lecuit de mult!

    Să vedem acum ce au de zis ceilalţi… dacă a mai citit cineva. Eu tac.

     
    • bibliodevafiliala3

      Martie 30, 2013 at 3:41 pm

      Prima părere 🙂 . Cu o singură corectură – în carte Holden are aproape 17 ani. Spune că a fost cu fratele lui mai mare prin localurile respective. Repetiţia m-a enervat şi pe mine, cu atât mai mult cu cât se presupune că era foarte talentat la literatură, compoziţie. Dacă n-ar fi fost, posibil că ai înţelege că un elev să scrie fără să ţină seama de reguli. Pe de altă parte Holden este un rebel şi simte nevoia să se exprime, măcar în minte, aşa cum i-ar place s-o facă şi în realitate, dar este, cum spune, prea laş. Să nu uiţi să votezi cartea lunii următoare 🙂 şi cele pe volume – pe care le vom citi la final de iunie.

       
      • Drugwash

        Martie 30, 2013 at 3:53 pm

        Hmm, nu mai găsesc unde spune de vîrstă. Oare eram prea beat, sau am intepretat greşit ceva ce a povestit el că s-ar fi întîmplat cînd avea 12 ani, de-am rămas cu impresia asta? Ei, aşa s-ar mai potrivi, cu chiu, cu vai, ieşirile prin localuri, dar tot cu rezervele de rigoare.

        De votat am votat, mai înainte de-a citi-o pe asta (din păcate), pentur luna următoare. 🙂 La volume nu cred că mă încumet, mi-a fost greu să-mi fac timp şi pentru cea de faţă.

         
      • bibliodevafiliala3

        Martie 30, 2013 at 4:28 pm

        Mulţumesc de vot. Eu sunt curioasă de Jocurile foamei. E un SF care a fost şi ecranizat, dar pe care am refuzat să-l văd ca să nu-mi stric părerea despre carte. Colegii mei au fost prinşi în lectura romanului. Este vorba despre o societate postapocaliptică, din câte am înţeles. Vom vedea ce va ieşi. Oricum eu nu votez, aşa că voi citi ce vrea marea majoritate.

         
      • Drugwash

        Martie 30, 2013 at 4:38 pm

        Personal aş prefera un SF optimist, că pe-ăsta post-apocaliptic s-ar putea să-l vedem în curînd live, 3D, cu subtitrare în coreeană. 😦
        Gata, am tăcut.

         
      • bibliodevafiliala3

        Martie 30, 2013 at 4:46 pm

        Ai dreptate! Post-apocalipticele sunt frumoase în filme şi în cărţi, nu în viaţa reală.

         
      • Drugwash

        Martie 30, 2013 at 4:01 pm

        Ah gata, am găsit, cînd vorbeşte cu Mr. Spencer. Deci: acţiunea se petrece cînd el avea16 ani, acum cînd povesteşte totul are 17. Şi tot acolo spune că uneori se comporta ca şi cum ar avea 13, cred că de acolo am reţinut eu greşit vîrsta de 12-13 ani. Ruşine mie că n-am fost atent! 😳 Însă oricum, 16 e suficient de puţin încît să nu arate a 21 şi ca atare să nu fie primit în localuri de noapte neînsoţit, zic eu.

         
      • bibliodevafiliala3

        Martie 30, 2013 at 4:03 pm

        Păi aşa mi se pare şi mie. Totuşi, mă gândesc, cu atât mai mult cu cât şi autorul s-a născut şi crescut în Manhathan, că este important cine te duce la un club – iar dacă fratele lui mai mare l-a dus cu el, s-ar putea să-l fi acceptat, cunoscându-l. Totuşi este puţin cam trasă de păr situaţia.

         
      • Drugwash

        Martie 30, 2013 at 4:13 pm

        Nu ştiu să plasez exact acţiunea în contextul temporal şi nici nu sînt familiar cu corupţia vremurilor respective, însă cred că orice local şi-ar fi putut pierde licenţa de funcţionare dacă ar fi fost prinşi servind minori. Iar acolo legile parcă-s cam necruţătoare, cel puţin aparent – nu cred că s-ar fi riscat cineva, decît dacă ar fi fost pe mîna mafiei.

         
      • bibliodevafiliala3

        Martie 30, 2013 at 4:22 pm

        Ai dreptate. Probabil că era şi pe vremea era la fel. Totuşi, am căutat în carte pasajul „Ernie e un cabaret din Greenwich Village pe care-l frecventa destul de des fratele meu D.B. înainte de-a pleca să se prostitueze la Hollywood.” „La Ernie îţi dădeau de băut chiar dacă aveai numai şase ani, că era întuneric şi, oricum, tot nu le păsa câţi ani ai. Nu le pasă nici măcar dacă eşti morfinoman.” Din câte îmi amintesc – este totuşi singurul loc în care chiar l-au servit cu băutură. În rest exista doar dorinţa lui de a bea diferite băuturi. S-ar putea să mă înşel. Poate a citit cineva mai atent.

         
      • Drugwash

        Martie 30, 2013 at 4:33 pm

        Ziceam sus, colo, că tac – ce-am mai tăcut! 😆

        Aşa este, doar într-un local a fost servit cu spirtoase. Nedumerirea mea era de ce îl primesc înăuntru, singur, în primul rînd? Localurile de gen aveau o etichetă şi ele, un regulament, poate. Şi nu ştiu dacă la orele alea mici se ducea cineva acolo pentru un suc sau o apă minerală.

        Dar cred că am disecat deja prea mult problema asta, mai sînt altele pe acolo de „ronţăit”. 🙂 Acum chiar tac – jur pe cravata roşie de pionier! 😆

         
    • Renata Carageani

      Iulie 13, 2014 at 3:01 pm

      traducerile vechi, comuniste, erau mai acurate. Nu exista gugăl traducere mecanică. Traducătorii erau niște oamenii cu certe competențe literare. Când stilul unei cărți e ăla oral, repetițiile fac parte din stil. Tu, cititorul, trebuie să devii ascultător.
      Lanul e monologul unui puști care nu vorbește cu alții, doar gândește pentru el, în timp ce se mișcă. Nimeni nu gândește atent la armonia lexicală a textului.
      Există romane excelente, care se pot citi la gura șemineului, cu un coniac bun și vechi în pahar și exstă romane excelente, care se citesc în genunchi, cu ochiul lipit la gaura cheii unei povestiri în gând.
      Salinger n-a scris un roman, a bombănit în sinea lui niște gânduri, niște amintiri, în fuga lui de la școala care/l exmatriculase . către viața reală, cu care nu poate da piept încă, de-aia se tot atârnă de placa turnantă, soră-sa, de mici detalii ale fundului ei drăguț, când patina,..
      De ce ar trebui să fie foarte clar finalul unui roman, când viețile noastre sunt atât de ambigue?

       
  2. Ritiu Maria

    Martie 30, 2013 at 3:38 pm

    Asa cum am precizat deja, am citit cartea on-line si de la inceput mi-a atras atentia personajul, adolescentul retras, neinteles, care fumeaza si bea pentru a parea mai mare decat este, dar cand ajunge in situatii de „om matur”, ma refer la faptul ca, la hotel i s-a trimis o prostituata, dar el a preferat sa discute cu ea, dovada ca sufletul acestui tanar, nu era asa de nebulos, precum il reda autorul.
    Mie mi s-a parut un roman autobiografic si cred ca, de aceea nici nu a fost de acord sa se ecranizeze, aporeciind ca, nimeni nu ar fi fost in stare sa joace credibil, in rolul principal, decat insasi autorul, asa cum ai precizat in articolul tau Roxana.
    Astazi am putea aprecia ca, era un tip putin ciudat care, avea trairile exacerbate ale unei persoane neintelese, nici de familia sa, nici de profesori (care n-au stiut sa-i canalizeze calitatile si energia, spre cunoastere) si nici de el insusi.
    Nu-i placea nici o meserie spre care ar fi putut sa se indrepte si singura „meserie” ce credea ca o poate face era „sa stea de veghe in lanul de secara”, adica de fapt, sa nu faca nimic.
    N-as fi vrut sa incep eu comentariile dar cred ca, amandoua, am tras aceleasi concluzii citind cartea.
    Inteleg de ce a fost interzisa cartea in America, era si asa prea multa libertate in lumea noua si daca adolescentii ar fi citit-o, ar fi copiat trairile personajului si atunci numarul celor care ar fi luat-o in directt gresite, ar fi fost mai mare. Sa fumezi, sa bei pana nu mai stii de tine, sa fii asa de indolent incat sa nu inveti si sa ajungi in situatia de a fi exmatriculat de la trei colegii, cred ca pentru orice tanar este un „palmares” mult prea mare.
    Teama de familia sa, l-a tinut departe de casa, dupa ce a plecat de la scoala inainte de a se da vacanta, este un lucru care mi-a atras de asemenea atentia si acest lucru spune multe despre faptul ca, parintii nu au reusit sa ajunga la sufletului tanarului si nu l-au putut indruma pentru a nu ajunge intr-o asemenea situatie.
    Phoebe era singura cu care putea comunica si care-l iubea sincer, vrand chiar sa fuga cu el, atunci cand, i-a comunicat acesteia ca va fugi „in lume”, se va angaja si va trai departe de tot ce-l inconjoara.
    Comunicarea cu fratele mort, il face sa fie destul de „aerian”, dar este singura cale prin care ajunge sa se dedubleze, asa cum ai prezentat si tu Roxana, cel putin asa mi s-a parut mie.
    Sunt pe faza si voi urmari si celelalte comenturi, pentru a vedea daca opinia mea coincide cu cea a celorlalti din club.
    Felicitari Roxana, pentru articol si pentru initiativa.
    Un gand bun si multa sanatate si la cat mai multe lecturi.

     
    • bibliodevafiliala3

      Martie 30, 2013 at 4:01 pm

      Este interesant de observat că interacţionează cu copiii mai uşor. În parc vorbeşte cu o colegă de-a surorii lui. Iar lui Phoebe şi Allie (amândoi mai mici) le înţelege gusturile. Ceea ce i-a plăcut lui Phoebe din Hamlet, a fost gestul cu care acesta îşi mângâia câinele pe cap. „După părerea ei era nostim şi simpatic, şi aşa şi era.” Sunt şi eu de părere că pe undeva şi profesorii au greşit şi n-au ştiut să-i canalizeze potenţialul. Eu am judecat şi din punct de vedere al familiei – ştiu că în familile bune este obiceiul să-şi dea (chiar şi acum) copiii la şcoli cu internat. Dar nu cred că este neapărat un lucru bun pentru unii dintre copiii. Dacă sunt introvertiţi, dacă au probleme în a relaţiona, eu zic că este o idee bună să-i depărtezi de familie, de cei unde se simte acceptat şi iubit.

       
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 1, 2013 at 9:10 pm

      Îţi răspunsesem şi la acest comentariu, dar se pare, că în timp ce mi s-a restartat calculatorul, că nu s-a salvat. Acum, că am recitit comentariile am văzut că a rămas doar răspunsul la cel de-al doilea comentariu, la cea de-a doua postare. Scuze, cu atât mai mult cu cât răspunsul tău amplu, chiar merita comentat şi dezbătut mai pe larg. Cred că ai fost prima care ai citit cartea, cel puţin, prima care mi-a scris de asta şi apreciez mult, chiar şi faptul că ai citit-o online şi nu cred că ţi-a fost uşor, aşa cum nici mie nu mi-ar fi. Ai perfectă dreptate, pare să fie autobiografică cartea, mi-am dat seama abia acum, când ulterior lecturii cărţii am citit despre viaţa autorului. Un om retras, celebru prin faptul că ţinut mult la viaţa sa privată, ca aceasta să fie în afara oricărui reflector sau a oricăror comentarii şi interpretări. Ceea ce a scris, puţin, de altfel, mai ales comparativ cu vârsta, n-a publicat imediat, strângând multe lucrări. Amanta lui spunea, în 2009, că avea mai multe lucrări terminate şi nepublicate. Asta nu s-a verificat şi nu-i exclus ca, aşa cum Margaret Mitchell a lăsat testamentar să i se distrugă manunscrisele nepublicate, tot la fel să se fi întâmplat cu Salinger. Dacă ţinem, însă cont de ceea ce ştim – că acest roman a apărut în 1951 şi ultima sa scriere a fost publicată în 1965 – ne dăm seama că, cel puţin din punct de vedere literar, autorul a dispărut cu foarte mult înaintea sfârşitul său. La un moment dat citisem un articol în care, chiar din titlu, autorul acestuia se întreba – sunt 50 de ani de la moartea lui Salinger? Oricum ar fi fost, cartea sa a apărut într-un moment propice, cel în care tineretul devenea rebel, asculta Beatles, Elvis Presley, jazz, se împotrivea rigorilor şi stricteţii părinteşti. Am mai scris, cred, despre faptul că aceşti adolescenţi au inventat, mai târziu, termenul de revoluţie sexuală. De ce este atât de importanţă această carte – pentru că a apărut la momentul în care sinceritatea cu care, în gândurile sale, Holden judecă, analizează, critică, înjură, era singulară. Când lucrurile nu se spuneau, când societatea impunea stricteţi, iar literatura aborda teme importante, dar nu dedicate adolescenţilor, tinerilor. Poate că dintr-un punct de vedere, ca părinte, îi înţeleg pe părinţii care au cerut interzicerea cărţii. Dar eu zic că i-a făcut un favor, câci întotdeauna ceea ce este interzis este mai interesant. Pun pariu că din acest motiv au citit-o chiar şi cărora nu le-a spus foarte multe cartea, care nu s-au simţit reprezentaţi de elevul repetent şi retras. Ulterior cartea a ajuns lectură obligatorie, studiindu-se în şcoli. Eu personal, când am citit prima dată cartea, nu am fost impresionată de carte. Am citit-o şi n-am înţeles-o prea bine. Eu am fost întotdeauna un elev caruia i-a plăcut învăţătura şi, de asemenea, am fost şi sunt o fire sociabilă, expansivă. Timidul şi introvertitul tânăr nu mi-a plăcut iar situaţia mi s-a părut cam trasă de păr. Acum, la o a doua lectură, după mulţi ani în care nu m-am gândit deloc la acest tânăr, a venit timpul să-l privesc din alt punct de vedere, din altă perspectivă. L-am înţeles mai bine acum, ca părinte, decât ami făcut-o în tinereţe, când eram de vârsta personajului principal. Teama de familia sa, gândul la durerea pe care urma s-o provoace mamei sale, dar mai ales fuga de sine însuşi, de problemele pe care crede că le va lăsa în urmă fugind, de povestea cu Jane, de însăşi maturitatea sa. Relaţionează bine cu copiii, dar îi place şi de profesorul de istorie – care „ştie să se bucure de-o pătură” cu toată bătrâneţea lui. Despre fratele lui cel mic – am scris şi nu vreau să mă repet. Dedublarea mi s-a părut a personajului în sine în : cel care trăieşte momentul, acţiunea şi cel care povesteşte despre el. Gândurile lui Holden sunt mult mai interesante decât faptele, vorbele şi întâ,plările sale. Poate de asta Salinger a spus că este o carte care nu se poate ecraniza, pentru că nu prea poţi, oricât de bun actor ai fi, să exprimi prin mimică, gesturi, ceea ce gândeşte Holden în carte. Mulţumesc mult pentru comentariu. Mă bucur că am revenit, cu ocazia asta mi-am mai limpezit nişte gânduri. Mulţumesc pentru apreciere, urare şi pentru felicitări. Sper ca, de aici, de la prima carte discutată, să avem parte de cât mai multe lecturi, cu cât mai multe comentarii şi cât mai mulţi comentatori.

       
  3. Ritiu Maria

    Martie 30, 2013 at 3:46 pm

    Pana am scris eu comentul, vad ca deja a fost postat un comentariu cam drastic, dar e normal daca ne gandim ca fiecare dintre noi putem sa gasim cate ceva care ne deranjeaza atunci cand citim o carte, mai ales daca altii au fost cei care au dorit s-o citeasca si nu noi. Eu am retinut insa ca tanarul avea 17 ani, nu 12, era la colegiu si desigur ca, era cu ceva mai mare insa, asa cum bine a observat Drugwash, nu asa de mare incat, sa i se dea sa consume intr-un bar, ori local bautura.
    Un bun sfarsit de saptamana.

     
    • bibliodevafiliala3

      Martie 30, 2013 at 3:48 pm

      Da, eu am observat că nu i s-a servit băutură decât într-un singur local, atunci era noapte, în local întuneric (când o întâlneşte pe o fostă prietenă a fratelui mai mare). De fapt, mi s-a părut că tocmai faptul că nimeni nu crede că are 21 de ani şi nu-l serveşte cu băutură era ceea ce-l enervează, mai ales dacă are şi companie.

       
  4. Pishky

    Martie 30, 2013 at 4:08 pm

    N-am citit această carte, însă din recenzia aceasta am început să mă îndrăgostesc de ea. Sper să apuc să o citesc cât mai curând 🙂

     
  5. mixy

    Martie 30, 2013 at 4:34 pm

    M-am plictisit pe alocuri, mai mult din cauza povestirii şi a vocabularului… sărac.
    În schimb, personajul mi-a plăcut, e un puşti de-o sinceritate dezarmantă. E un ciudat, un minor matur. „Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aş fi pianist, aş cânta în debara, numai pentru mine”.
    Îl întristează tot ce vede, în orice împrejurare ghiceşte un revers al medaliei. „Aproape întotdeauna, când îmi dă cineva un cadou, până la urmă mă întristez”
    Spune la un moment dat că îi plac cărţile pe care după ce le citeşti simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău. Ei bine… eu n-aş rămâne prietenă cu el :D, dar, jos pălăria! Tipul a făcut o carte mică şi agitată, presărată de vorbe… înţelepte, pe firul unui subiect simplu, cu titlu de vară.

     
    • bibliodevafiliala3

      Martie 30, 2013 at 4:45 pm

      Frumos spus şi ai mare dreptate. Ceea ce mi-a plăcut şi mie a fost sinceritatea cu care se priveşte, cu care priveşte lumea. Este suficient de matur să fie îngreţoşat de „aparenţe”, de superficialităţi. Poate că de aceea comunică mai bine cu copiii, pentru că pentru el aceştia sunt încă inocenţi, n-au învăţat să mintă cum fac adulţii. Nici eu n-aş fi prietenă cu Salinger. Nu cred că ar fi apreciat să-i dea cineva un telefon, mai ales după ce s-a retras din lume. Cartea lui „mică şi agitată” cred că i-a adus o avere. Interesant că fiul său s-a făcut actor întruchipând, în 1990, rolul Capitan America. La cât de retras era tatăl său – cred că fiul nu îi semăna.

       
      • Rolling Ideas

        Martie 31, 2013 at 12:24 am

        Nici eu nu l-aş suna pe Sallinger, dar mi-a plăcut definiţia asta a lui (pusa în gura lui Holden) despre cărţile şi scriiotrii care-i plac.

         
      • bibliodevafiliala3

        Martie 31, 2013 at 12:50 am

        Asta mi-a plăcut mult şi mie. De fapt referirile la lecturi, la faptul că trebuie să citească înainte, mi s-a părut că este ceea ce aş face şi eu. Cât despre prietenia cu autorul preferat – sunt perfect de acord. Sună frumos şi cred că este adevărat. În definitiv, prietenii îşi împărtăşesc gândurile, ideile. Un scriitor face asta pentru cei care-l citesc. Îşi pune sufletul în scrierile sale. Cu cât este mai bine scris, cu cât te emoţionează mai mult, sau îţi place mai tare, cu atât poţi să crezi că i-ai putea întoarce favorul – împărtăşindu-i ce ai tu pe suflet.

         
  6. vax-albina

    Martie 30, 2013 at 7:11 pm

    Poate reuşesc să recitesc rapid cartea. Totuşi, mie nu mi s-a potrivit. Eram o tânără normală, un pic prea visătoare şi rebelă doar în gânduri. Mult mai mult (cred că am mai scris pe acest blog) am iubit cartea „Serenadă la trompetă” scrisă de Sînziana Pop. Despre o fată ciudată, cu visele şi cu evadările ei. Nu ştiu dacă s-a republicat. În schimb pe Salinger îl apreciez pentru cele „9 povestiri” care trebuie citite.
    PS Aştept cu interes comentariile la cartea propusă. Felicitări Roxanei.

     
    • bibliodevafiliala3

      Martie 30, 2013 at 7:44 pm

      Mulţumesc! Ai dreptate, nici eu, în tinereţe nu m-am regăsit în această carte. Acum am citit-o cu alţi ochi, mai ales cu cei ai părintelui îngrijorat. Pe de altă parte am înţeles (pentru că am citit la adresa http://www.scritube.com/geografie/America-in-anii21493166.php ) care au fost condiţiile sociale care au dus la acest tip de revoltă: „Pâna la începutul anului 1956, au existat 13 milioane adolescenti în tara. Acesti tineri reprezentau noua generatie, detasându-se de parintii lor si definindu-se în modalitati noi. Adolescentii anilor 1950 au fost mai multumiti de sine decât fusesera parintii lor; ei nu îsi aminteau de Marea Criza Economica sau de Al Doilea Razboi Mondial si nu aveau nici o intentie de a economisi bani.” Deci pierderea de timp şi bani era ceva comun generaţiei. Să nu uităm că peste 10 ani, în plini ani 1960 – aceşti tineri au declanşat revoluţia sexuală. Era o altfel de lume. O lume în care ruptura între generaţii era foarte mare. Părinţii trecuseră print-un război şi o criză economică, iar copiii nu înţelegeau felul lor de a vedea lucrurile. Cred că de aici pleacă şi lipsa comunicării şi înstrăinarea.

       
  7. Sorin-Lucian Berbecar

    Martie 30, 2013 at 9:20 pm

    Azi am terminat de lecturat cartea, chiar la timp aș zice. Inițial voiam să mi-o cumpăr, dar am cred că nu o voi mai face…
    A fost un roman intrigant, un roman ciudat care m-a determinat să îmi pun întrebări și să încerc să-l înțeleg pe Holden. Nu prea am reușit, poate și din cauză că tot așteptam să se întâmple ceva major, ceva radical. Nu s-a întâmplat și acest lucru m-a dezamăgit deoarece sunt obișnuit ca romanele să-mi expună ceva ieșit din comun, ceva diferit față de realitatea în care trăim, și nu doar răbufniri adolescentine înecate în alcool și nori de fum de țigară.
    Cât despre partea în care Holden „se laudă” că se pricepe la literatură într-adevăr nu se potrivește deloc cu textul prin care ne comunică un fragment din viața lui, ceea ce ne duce la „teoria” ta, Roxana, cum că ar fi doi Holden cel care ne povestește și personajul. Lucru cu care sunt de acord.

    Concluzie: A fost o poveste interesantă, probabil că nu aș citi-o a doua oară și probabil că nu mi-o voi cumpăra. Dar nici nu regret că am citit-o. Și ar mai fi ceva, chiar dacă a fost scrisă acum mai bine de 50 de ani e o carte care se integrează perfect în contemporaneitate.

     
    • bibliodevafiliala3

      Martie 31, 2013 at 12:21 am

      La concluzia ta am ajuns şi eu. Nici eu nu m-am gândit că voi reciti romanul. Dar am ajuns să cred că tineretul de azi are aceiaşi problemă pe care o avea tineretul anilor 1950 în SUA. Poate de aceea se integrează atât de bine în contemporaneitate romanul lui Salinger.

       
  8. Rolling Ideas

    Martie 30, 2013 at 11:02 pm

    Mi se pare că seamănă destul de mult cu adolescenţii din toate timpurile – totul îl nemulţumeşte, toţi adulţii sunt consideraţi falşi şi ipocrişi („phony”), se decide şi se răsgândeşte de la un moment la altul, emite păreri ferme şi apoi le întoarce fix pe dos, vrea să para mai mare decât este, dar totodată tânjeşte după apropiere, recunoaştere, acceptare.
    Menţionez un pasaj care mi s-a părut amuzant şi care arată inconstanţa adolescentină: „Sunt un laş, nu-mi place să mă bat. Decât să mă bat cu cineva mai bine îl arunc pe fereastră sau îi crap capul cu toporul.”
    Nemulţumirea şi-o manifestă inclusiv faţă de el însuşi pentru că nu ştie să-şi găsească cuvintele sau acţiunile potrivite la momentul potrivit, pentru că nu e mai ferm (faţă de colegul care i-a luat mănuşile sau faţă de Maurice şi prostituată).

    Pe de altă parte, este un băiat sensibil – înţelege drama prin care trece mama sa după moartea lui Allie şi nu ar vrea să-i pricinuiască alte supărări, este interesat de soarta raţelor din parc în anotimpul rece şi i-ar place să fie îngerul păzitor al copiilor din lanul de secară.
    De altfel, ăsta e un lucru curios la el – ce adolescent de 17 ani cunoaşteţi căruia să-i placă să iasă cu surioara lui mai mică în oraş fără să fie împins de la spate?! Sau, şi mai ciudat, să vrea o sune ca să vorbească cu ea, să-i audă vocea.

    Finalul mi se pare, ca şi la prima lectură, dezamăgitor. Te lasă oarecum în aer – bine, bine, a fost eliminat pentru a treia oară de la şcoală, s-a plimbat prin New York, s-a întors acasă … şi? asta-i tot?

     
    • bibliodevafiliala3

      Martie 31, 2013 at 12:36 am

      Ai dreptate, finalul este dezamăgitor. Totuşi eu zic că face terapie, se înscrie la o nouă şcoală… Poate va fi mai bine. Totuşi faptul că spune că îi e dor de toţi cei despre care a povestit, iar faptul că a ajuns la concluzia că nu-i bine să povesteşti nimănui nimic – nu înseamnă că este mai bine. Înseamnă că este tot retras în sine, că îi este cumplit de dor să aibă pe cineva cu care să povestească. Cât despre faptul că se simte bine în compania copiilor, a surorii lui – aşa cum am zis, cred că este atras de inocenţa lor, de faptul că cei mici nu mint, nu se prefac atenţi. Copiii înţeleg sensul lucrurilor simple – un gest, o mângâiere. Îl face fericit s-o vadă învârtindu-se în căluşei. M-a distrat şi pe mine comentariul privitor la laşitatea lui, la faptul că nu poate să suporte să privească o faţă şi s-o lovească cu pumnii. Totuşi face acest lucru când se bate pentru Jane, chiar dacă ajunge să fie bătut.

       
  9. mixy

    Martie 31, 2013 at 8:57 am

    Dacă n-aş fi ştiut că e un roman, ci doar un simplu… reportaj, cred că mi-ar fi plăcut mult mai mult.

     
    • bibliodevafiliala3

      Martie 31, 2013 at 10:41 am

      Poate pentru că pare limplistă acţiunea şi liniară, poţi să te gândeşti la un jurnal de călătorie, mai degrabă, decât la un reportaj. Dar ţinând cont că acţiunea se petrece mai ales între cele două personaje – Holden cel care face acţiunea şi Holden povestitorul – atunci avem un roman. Poate putem fi puţin mai elaborat, să ducă mai mult în roman-psihologic. De fapt mie mi se pare că plecarea asta pe nepusă-masă se datorează faptului că este convins că Jane şi-a pierdut inocenţa. Şi asta îl doare. De asta doar copiii mici îi plac. Ei nu sunt în pericol, încă.

       
  10. beausergent

    Aprilie 1, 2013 at 3:17 pm

    A sosit deci clipa! Să-i dăm drumul deci!

    Pentru mine, plăcerea lecturii acestui roman a fost dată de divagaţii. Pentru a-i falicita cititorului înghiţirea angoasantei poveşti, povestitorul se lasă furat de savuroase digresiuni, aşa cum medicina modernă amestecă tot felul de arome în hapurile cele amare. O mie şi una de nopţi, înşir-te mărgărite, în aceste paranteze puştiul lucid demască ipocriza veacului şi o face când cu un umor irezistibil, când cu un instinct poetic de o sensibilitate care te face să laşi un moment cartea jos, să te poţi bucura de imaginea evocată.

    Altfel, povestea e tristă.

    Câteva zile „nebune” din viaţa unui adolescent american din anii ’50, care, din cauza corigenţelor, este eliminat a treia oară dintr-o şcoală. Nu ni se spune explicit din ce cauză a ajuns el în această situaţie, putem doar să-l vedem ca fiind un visător, idealist, atras de latura poetică a vieţii, inadecvat, probabil, la cerinţele şi ritmul de muncă proprii unei şcoli pretinsă a fi de elită, cu singurele rezultate notabile la „literatură”, materie potrivită cu înclinaţiile lui. Îngrozit de perspectiva de a aduce la cunoştinţa părinţilor săi un nou eşec şcolar, putem spune că tânărul începe să o ia razna, acţionând exclusiv pe baza unor impulsuri afective iraţionale, de moment.

    Acum, că ne apropiem de semnificaţia titlului, ia vedeţi aici peste ce fragment am dat eu deunăzi (evident, nu e din roman):

    „Moartea unui copil este mai puţin tristă decît moartea unui adult. (…) Pentru că ceea ce acel copil nu va fi trăit (Existenţa) este ceea ce va fi îmbrăcat toată viaţa celorlalţi – o întreagă viaţă făcută din gesturi şi sentimente împărtăşite cu cei din jur, amintiri comune, timp colectiv. Este un «timp cultural» trăit împreună cu ceilalţi; timpul unui copil care moare nu are aceeaşi densitate afectivă.“

    Drăguţ, nu? Chiar şi numai pentru a răspunde unor astfel de orori, e bine că există această carte. „Timpul cultural” care clădeşte priamide de ipocrizie şi meschinărie, pus in antiteză cu „densitatea afectivă” nemărginită a universului copilăriei, univers care se îngustează cu vârsta şi se meschinizează „cultural” cu fiecare compromis al vieţii de zi cu zi.

     
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 1, 2013 at 3:57 pm

      Un comentariu deosebit de bun. Felicitări! Ai atins altfel problematica cărţii, ai reuşit să faci în câteva fraze să o vedem la un nivel mai profund. Am vorbit şi eu despre inocenţa, care dispare o dată cu vârsta. „Timpul cultural” sau „cutumele sociale” – sunt cele care transformă, cele care deformează. Mie mi s-a părut, într-un fel, că Holden este înspăimântat şi de faptul că el însuşi îşi va pierde inocenţa. Scena cu prostituată este una interesantă. Spune da în lift, pe urmă se pregăteşte, apoi îşi doreşte doar o conversaţie. Aici poate şi lipsa comunicării, însingurarea, îl determină, dar şi spaima de-a deveni unul dintre maturi. De asta păstrează vie amintirea fratelui mort. El nu poate să greşească şi de aceea este „genial” şi are doar calităţi. Phoebe, sora lui, este mică, drăgălaşa şi inocentă. Îl iubeşte şi chiar acceptă să plece cu el… Îl înţelege. Aceiaşi tip de înţelegere avea şi faţă de fratele cel mare – dar care matur devenind, merge la Hollywood şi se prostituează (făcând filme, ca regizor) – iar filmele sunt poveşti, minciuni despre existenţă. Adulţii mint, se mint (mama din tren – care acceptă orice poveste fantezistă despre fiul ei), ţin aceleaşi discursuri penibile în care nu mai crede nimeni (ca şi Ossenburger, cel cu serviciile funerare, care spunea că se ruga la Dumnezeu să-l ajute, eventual, în opinia lui Holden, să-i mai trimită câteva cadavre). Mulţumesc mult penrtu comentariu. Şi ai dreptate – nu înţeleg cum cineva poate crede că moartea unui copil poate fi mai puţin tristă decât a unui adult. Tot ceea ce ar fi putut fi sau realiza, moare odată cu el. Cât despre adulţi, unii fac umbră pământului degeaba, din păcate.

       
  11. beausergent

    Aprilie 1, 2013 at 3:26 pm

    Eu nu am intâlnit repetiţii care să mă agaseze (ups! chiar şi intervenţia mea de mai sus începe cu o repetiţie jenantă). Cred că ţine de caracterul colocvial al naraţiunii. Nici finalul nu ma dezamăgeşte. Puştiul nu ştie să spună dacă va începe să devină studios sau nu. „Nu ştiu alţii cum sunt” dar eu de câte ori n-am spus in studenţie, „de mâine încep să-nvăţ”. Până nu s-a produs un declic, ceva, care să schimbe ceva la un nivel mai profund, poţi să-şi tot propui. În lume n-ar exista biserici, ci numai catedrale, zice undeva, dacă toate planurile s-ar pune in practică. Copilul n-are de unde de să ştie că va învăţa bine, din moment ce nu făcut acest lucru niciodată. Mi se pare in spiritul de sinceritate al intregului roman.

     
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 1, 2013 at 4:13 pm

      Că personajul este de-o sinceritate absolută, cel puţin la nivel narativ, este un plus al lucrării. Cred că este acel plus şi aceea schimbare faţă de tot ceea ce s-a scris până atunci. Asta au apreciat toţi ceilalţi adolescenţi ai anilor ’50. Aşa cum am scris mai sus, după ce-am scris m-am lămurit că în aceea perioadă a existat un boom demografic, iar ruptura între generaţia conservatoare, trecută prin criză şi război, nu se potrivea cu cea tânără. Poate de aici nevoia unei cărţi care să spună pe şleau ceea ce gândeau mulţi adolescenţi dar n-aveau curaj s-o spună. Muzica acelor ani (jazz, rock) era definitorie pentru noua generaţie. De asta am şi trecut melodiile pe care Holden Caulfield le aminteşte în carte. Finalul poate fi privit ca dezamăgitor, poate şi din cauză că, deşi în câteva fraze, aflăm că face terapie şi că va urma la o nouă şcoală, nu ai senzaţia că va fi mai bine. Finalul este ambiguu tocmai pentru că nu putea fi un alt final. Dacă ar fi fost un epilog de genul – după 10 zece ani – să vedem că şi adolescentul rebel a devenit unul din adulţii pe care îi ura în tinereţe – ar fi fost mult mai dezamăgitor.

       
  12. Raileanu Mariana

    Aprilie 1, 2013 at 7:03 pm

    ador aceasta carte!

     
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 1, 2013 at 7:31 pm

      Ai putea să îmi spui, să ne spui, ce anume ţi-a plăcut? Cartea în general, faptul că este scrisă din perspectiva unui adolescent rebel? Sinceritatea?

       
      • Raileanu Mariana

        Aprilie 2, 2013 at 12:54 am

        m-a intrigat pe tot parcursul lecturii, m-a amuzat, m-a distrat și nu numai. eroul cartii spune lucrurilor pe nume într-o maniera care atrage. nu este o carte vulgara, desi baiatul înjura de mai multe ori. a trecut printr-o exprienta interesanta si unica in viata care l-a determinat sa-și creeze anumite pareri, anumite convingeri.
        mi-a placut si protagonistul si stilulu lejer al cartii, usor de inteles si citit. nu este o carte greoaie, făuritoare de enigme greu de descifrat, cu filozofii si alte profunditati greu de patruns.
        am citit-o timp de citeva ore cu acelasi entuziasm piana la ultimul cuvint si o recomand tuturor.

         
      • bibliodevafiliala3

        Aprilie 2, 2013 at 8:23 am

        Mulţumesc Maria! Ai scris din inimă şi se vede că într-adevăr ţi-a plăcut cartea. Este o carte care se lecturează rapid şi care are un limbaj facil. Pare, de multe ori, să fie o colecţie de poveşti, amintiri şi întâmplări pe care ni le povesteşte Holden Caufileld, Poate fi cu uşurinţă citită de un adolescent, dar poate fi reluată şi văzută cu alţi ochi de un matur.

         
  13. Drugwash

    Aprilie 2, 2013 at 2:16 am

    Roxana, ai încercat de vreo două ori să dai cîte un ghiont cititorilor, dar nu cred că cineva a înţeles cu adevărat. Eu sînt convins că întreaga idee a cărţii se învîrte inexorabil în jurul unui personaj ţinut într-un con de umbră, dar punctat cu minuţiozitate: Jane Gallagher.

    Personajul principal, Holden, era îndrăgostit pînă peste cap de ea, însă fie nu-şi dăduse seama pînă atunci, fie îşi reprima sentimentele chiar şi faţă de sine însuşi, în acea timiditate adîncă din care încerca uneori să iasă.

    Din cauza lui Jane s-a luat la bătaie cu colegul de cameră, din cauza lui Jane (bănuiesc eu) a refuzat-o pe prostituată, din cauza lui Jane – timiditatea care-l împiedica să-i declare acesteia sentimentele – i-a făcut acea declaraţie fetei care-i era doar cunoştinţă/amică (ţi-aminteşti, pînă şi el se minuna cum de-i venise s-o ceară de nevastă?) şi totul a fost clar marcat, în fiecare scenă importantă, cînd avea loc o schimbare majoră: el gîndea, voia s-o sune pe Jane dar timiditatea îl împiedica s-o facă.

    Oare am dreptate? Nu ştiu, dar ştiu că eu însumi am rămas repetent la 16 ani, din cauza unei fete. 😳 Poate de aceea am recunoscut substratul acela fin, ascuns sub restul eforturilor de adaptare la condiţia adolescentină şi maturitatea inerentă.

     
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 2, 2013 at 8:26 am

      Mă bucur că eşti de acord şi mi-ai oferit un punct de vedere masculin, al unui om care a trecut printr-o poveste de dragoste în adolescenţă. Eu aşa am văzut, într-adevăr. Poate să am, poate să nu am dreptate. Oricum, acolo din umbră şi abia menţionat, Jane Gallagher mi s-a părut catalizatoarea plecării lui Holden, mai devreme decât era necesar. Posibil ca şi refuzul prostituatei să fie, cum zici, tot o urmă a lui Jane în subconştientul sau conştientul lui Holden. Mă gândesc că, aşa, fârâ s-o întâlnească pe Jane, pe întreg parcursul cârţii, ea rămâne prezentă în gândurile lui şi aproape de câte ori îşi doreşte să sune pe cineva, se gândeşte invariabil şi la ea.

       
      • Drugwash

        Aprilie 2, 2013 at 8:41 am

        E ca şi cum ar vrea să-i „dea raportul”, să lege o comunicaţie, s-o aducă aproape de el măcar mental. Orice ar face, el i-ar spune-o lui Jane. Poate şi în sora cea mică o vede tot pe Jane, într-un fel, mai mică, încă inocentă (prin prisma presupunerilor făcute cu ocazia bătăii dintre el şi colegul lui). Jane e obsesia lui, neştiută de nimeni.

         
      • bibliodevafiliala3

        Aprilie 2, 2013 at 8:49 am

        Neştiută, sau cel puţin neconştientizată nici măcar de el. Se întâmplă, mai ales la prima iubire, să nu recunoşti semnele ei, să nu fi conştient de sentimentele avute. Eu zic că el este la prima iubire, cea frumoasă şi platonică, când chiar şi gestul de a mângăia sau a te ţine de mână devine important şi îţi încălzeşte sufletul.

         
      • Drugwash

        Aprilie 2, 2013 at 11:19 am

        Exact, de aceea nici nu ştia cum să se comporte în anumite situaţii. Colegul lui era cunoscut drept ‘regele canapelei din spate’ (titlu acordat de mine ad-hoc dar sugerat în text), ştia cum să abordeze o fată/femeie, pe cînd el era în zona idealist/romantică, lipsit de experienţă. Labil, avea uneori imboldul de a face ce crede că e mai bine, apoi se răzgîndea, timiditatea (laşitatea, cum a spus-o chiar el) trăgîndu-l înapoi. Prostituata a fost caz concret, apoi repetatele tentative de a o suna pe Jane, rămase toate în starea de idee.

        Pînă la urmă, cred că substratul fundamental este lipsa unei educaţii sexuale la vîrsta potrivită, vîrsta critică. Nimeni nu s-a ocupat de asta, iar el încerca să facă primii paşi de unul singur, fără nici un sprijin şi temerile erau mai mari decît dorinţa. Adăugînd lipsa persoanei iubite din preajmă (Jane), cu care – poate – ar fi avut curajul să „meargă mai departe”, avem explicaţia comportamentului oscilant.

        Aş vrea să reamintesc celor ce nu au sesizat repetiţii sau alte elemente de care s-a discutat pînă acum, că o traducere nu poate niciodată exprima exact intenţia originală a unei opere. După cum am spus, eu am citit cartea în engleză (format PDF), ceea ce probabil mi-a oferit un punct de vedere mai apropiat de realitatea acţiunii. De n-aş fi fost şi beat la ora aia… 🙄

         
      • bibliodevafiliala3

        Aprilie 2, 2013 at 7:40 pm

        Trebuie să recunoaştem totuşi, că are şi mult ghinion. Era timid şi nu i-a ţinut nimeni o educaţie potrivită, dar dacă stai să te gândeşti la vremurile în care s-a scris cartea, era înaintea revoluţiei sexuale când comunicarea pe această temă era extrem de deficitară. Pe de altă parte, cum ziceam, era ghinionist – întâi iubita are un interludiu cu colegul de cameră, pe urmă prostituata şi liftierul îi iau banii şi îl agresează, iar pe urmă – domnul Antolini îl mângăie pe frunte, noaptea, pe când era adormit. Este normal să se teamă de pierderea inocenţei – este firesc, pentru că, aşa cum ziceai – singura cu care poate şi-ar fi făcut curaj – era Jane, iar Jane a ales pe altcineva. Cu toate astea, în fiecare capitol vrea s-o sune pe Jane sau spune că o va suna pe Jane… Speranţa de a o vedea este vie în inima lui.

         
      • Drugwash

        Aprilie 2, 2013 at 8:15 pm

        Treaba cu Antolini e neclară, nu există nicăieri dovezi că ar fi fost ceva pervers. Paote omul, ajuns la o vîrstă şi neavînd copii, a fost cuprins de o nostalgie adăugată paharelor consumate şi şi-a permis să viseze cu ochii deschişi că Holden ar fi fost ca fiul său şi a vrut să simtă,să se comporte ca un părinte. Teama îi aparţine în totalitate lui Holden.

        În rest, poate că a fost şi un pic ghinionist, da.

         
  14. madalina

    Aprilie 2, 2013 at 7:37 am

    am recitit cartea – dupa foarte multi ani – si de data asta cu placere. o radiografie a unei epoci si a unei varste printr-un personaj. o poveste plina de sensibilitate concentrata in cateva zile, de altfel destul de intense, din viata unui adolescent. angoasele, cautarile, fricile, indoielile, drama unei corigente sau a unei tradari in dragoste mi s-au parut foarte cunoscute si deci destul de firesti in poveste. trairile adolescentei mi se par acum in mod evident de o alta amploare si cu un alt impact, mult mai incarcate emotional, mult mai „traite”. uitasem sfarsitul si de aceea m-a surprins. pentru un adolescent singur sau insingurat este mai usor sa clacheze. poate de aici toate cautarile lui, toate incercarile de a gasi o companie, un tovaras de drum in viata, la care sa gasesca daca nu sprijin, macar feed-back. sfarsitul povestii ramane deschis: ce va fi, va fi, cine poate spune unde-l va arunca viata?

     
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 2, 2013 at 8:45 am

      Din câte îmi dau seama şi tu, ca şi mine, ai savurat mai bine cartea la o a doua lectură. Este adevărat că drama acestui adolescent, atât familială, cât şi personală, este amplificată de faptul că este o persoană introvertită, însingurată. Este greu să faci faţă vieţii şi când ai un sprijin, dar este o apăsare deosebită când nu poţi să te destăinui şi n-ai cui s-o faci. Concluzia de final, cel puţin pentru mine, a fost că Holden nu se schimbă şi faptul că îşi doreşte să nu fii povestit nimic despre nimeni, ca să nu sufere, să nu-i fie dor este că se va retrage şi mai mult în sine. Dacă mă gândesc la faptul că autorul cărţii a făcut acelaşi lucru, închizând uşa către lume, s-ar putea că Holden, ajuns la maturitate să îi semene. Dar asta este doar o părere – pot să nu am dreptate. Cum spui şi tu – povestea rămâne deschisă şi orice se poate întâmpla.

       
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 2, 2013 at 10:44 pm

      Mi-a plăcut ce ai scris la tine pe blog. Maturitatea lui Holden, analiza pe care o face societăţii, poate fi o explicaţie a celor două personaje Holden care mi s-a părut că exită paralel în roman. Posibil ca, aşa cum a zis şi Maria Riţiu, romanul să fie mai mult autobiografic decât ne dăm seama. Că uneori limbajul e prea facil şi intenţionat limitat – poate fi o formă prin care autorul doreşte să-şi nege implicarea, Ţinând cont de faptul că Salinger a ţinut mult la ca viaţa lui să rămână ascunsă publicului, posibil să fi încercat şi în roman să-şi ascundă trăirea, experienţa personală, cu atât mai mult cu cât romanul este scris la persoana întâi.

       
    • artelesistiintelevietii

      Aprilie 3, 2013 at 7:36 am

      Ma bucur ca m-am facut inteleasa, desi am folosit un limbaj cam rigid.Iti multumesc ca ”ne pui la citit”.O zi frumoasa!

       
      • bibliodevafiliala3

        Aprilie 3, 2013 at 8:10 am

        N-a fost rigid! Mulţumesc că participi, că citeşti! O zi frumoasă şi ţie şi multă sănătate.

         
  15. beausergent

    Aprilie 2, 2013 at 9:58 am

    Interventia lui Drugwash e foarte interesantă. Personal, am alungat personajul Jane Gallagher (ducă-se unde-o-şti) din anliză. Şi m-am mulţumit cu analiza unei perspective caleidoscopice asupra lumii. Probabil ca asta am făcut şi in viaţă: nu m-am legat de ceva anume, ci am preferat sa vagabondez superficial pe deasupra. Fiecare găsim altceva in ceea ce cititim, poate pe noi înşine.

     
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 2, 2013 at 10:11 am

      Prin asta, zic eu, că este frumos un club de lectură. Dezbaţi toate aspectele care ţi s-au părut interesante şi acumulezi nu doar experienţa ta de lectură, ci şi a celor care îţi împărtăşesc propria viziune asupra cărţii. Eu îmi imaginez că poţi percepe un roman la diferite nivele. Poţi să găseşti, la prima vedere, acţiunea şi să percepi primul nivel de adresabilitate. Poţi să aprofundezi şi apoi, prin prisma altora să vezi ceea ce ţie, poate ţi-a scăpat, poate – aşa cum ai făcut tu – ai omis, sau nu te-a interesat iniţial. Dar apoi, poţi să reconsideri sau să oferii o idee în plus.

       
      • beausergent

        Aprilie 2, 2013 at 10:20 am

        mie imi place să gust stilul unui text literar, ca şi copiii care mănâncă doar glazura sau frişca de pe tort, lăsând în farfurie (împingând la o parte) foile şi crema, despre care ştiu că s-ar putea să le pice greu. si pentru asta vreau să remarc din capitoul 24, partea care începe cu: „- La engleză am trecut cu brio.” mi s-a părut o explicitarea a tehnicii narative a romanului.

         
      • bibliodevafiliala3

        Aprilie 2, 2013 at 7:19 pm

        Mie din capitolul 24 mi-a atras atenţia povestea cu „Digresiune” la retorică, la faptul că la retorică trebuiau să urmărească un fir logic, că notele bune le luau „cei care se ţineau scai de subiect”, iar lui Holden i-a plăcut mai mult povestea categorisită „Digresiune” a unui coleg timid, căruia îi tremura buza şi care abia vorbea, dar care a povestit despre o fermă şi despre boala unchiului său. Pe de altă parte acest capitol este iar unul în care Holden, speriat de moarte, se trezeşte cu domnul Antolini mângâindu-l „pervers” pe frunte. Asta, după ce abia în capitolul anterior plecase plângând cu cei 8 dolari şi ceva ai surorii lui…

         
  16. madalina

    Aprilie 2, 2013 at 12:20 pm

    imi place interpretarea lui Beausergent. povestea este un tavalug de intamplari care se acumuleaza si care determina, in mod mai mult sau mai putin asteptat, finalul. toate pataniile, fiecare de o anumita gravitate, mie mi s-au parut a fi tratate egal, stilul ramanand uniform, sub control, chiar si cand se ia la bataie. Numai episodul in care este buzunarit de portarul hotelului si de prostituata – cand incepe sa planga – a avut o pulsatie peste medie. cel putin eu asa am perceput-o. personajele de care povesteste – de unele cu mult drag – mie mi-au dat impresia ca sunt mai degraba ‘figuranti” in poveste, de niciunul nu este ancorat, niciunul nu este integrat vietii lui. existenta lui parca ar fi fluida, se intersecteaza ici si colo cu cate cineva, dar nu se stabileste niciunde, iti scapa printre degete.

     
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 2, 2013 at 1:41 pm

      Uite o nouă părere! Stilul este uniform şi sub control – poate pentru că, în definitiv, ni se povesteşte după ce s-a întâmplat. Este ca o poveste în poveste. Ai dreptate, un punct culminant şi care m-a afectat este cel în care este agresat şi plânge. Mi-a plăcut că povesteşte şi analizează fiecare personaj cu care se întâlneşte, cred că toate personajele sunt motive de a-şi reaminti sau de a trăi anumite sentimente, întâmplări. Nu ştiu cât de ancorat este de cineva – poate de sora lui, de amintirea pe care i-o poartă lui Jane, dar toate astea sunt explicabile – pentru că este extrem de introvertit, el pare că nu are nici o legătură cu nimeni, dar în fond îşi doreşte mereu asta.

       
  17. carti ortodoxe

    Aprilie 2, 2013 at 1:02 pm

    Cred ca m-ati convins sa citesc si eu cartea asta ! 🙂

     
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 2, 2013 at 1:25 pm

      Mă bucur că discuţia noastră a avut acest rezultat. Chiar mă gândesc, dacă vei reuşi să citeşti această carte, te aşteptăm cu o părere. Sunt curioasă, cu atât mai mult cu cât ai putea vedea dintr-o altă perspectivă – a credinţei, despre care nimeni încă n-a vorbit.

       
  18. lafeeblanche

    Aprilie 2, 2013 at 8:15 pm

    Impresionant. Am ajuns asa de tarziu aici, ca nu-mi ramane decat sa citesc cu placere si articolul si comentariile de aleasa tinuta! Felicitari!

     
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 2, 2013 at 8:21 pm

      Niciodată nu-i târziu! Mulţumesc de vizită. Poate arunci o privire şi doreşti să votezi cartea lunii aprilie şi cea a trimestrului II. Azi e ultima zi de vot.

       
      • lafeeblanche

        Aprilie 2, 2013 at 8:26 pm

        Votez indata, multumesc!

         
  19. Ritiu Maria

    Aprilie 3, 2013 at 4:29 pm

    Am revenit si am citit si restul comentariilor si raspunsurilor date de Roxana, fiecaruia dintre participantii la aceasta interesanta dezbatere.
    Ca sa nu repet, cele ce deja au fost comentate si precizate mai sus, pot spune ca este o reusita actiunea clubului de lectura initiat de Roxi, punctele de vedere sunt variate si fiecare dintre participantii la dezbateri au abordat aspectele care i-au impresionat mai mult ori care le-au atras atentia, prin ineditul acestui roman adolescentin.
    Finalitatea romanului este deschisa, precum este si viata unui tanar care, „pipaie viitorul” si si-l imagineaza ori fuge de el, in cazul nostru viitorul nu este clar pentru ca, eroul principal nu stie si nici nu va sti mult timp inca, ce doreste de la viata sa. El vrea intai sa se cunoasca pe sine, sa-i observe pe cei din jurul si eventual sa nu repete lucrurile pe care le dezavueaza si care-l contrariaza, in acelasi timp.
    Chiar daca romanul este mic ca dimensiune, este „mare” prin mesajul pe care-l transmite, acela de a se schimba modul de educatie al tinerilor, educatie care sa depaseasca inchistarile vechilor metode si care sa favorizeze comunicarea intre generatii.
    Si acum putem spune ca, este la fel ca, in perioada aparitiei romanului, este criza economica, oamenii muncesc prea mult pentru a-si asigura necesarul pentru traiul zilnic si scapa din mana educatia copiilor si avem acum si un alt fel de adolescenti, care fug de realitate, prin droguri si sexualitate crescuta, incercand sa scape de „griul” din viata cotidiana, prin aceste escapade ce le fura mintile.
    Desigur ca, „tinerii rataciti”, sunt putin la numar, dar faptul ca ei exista, ne pun pe ganduri.
    Am divagat putin de la subiect dar aceste ganduri mi-au trecut prin cap, dupa ce am citit toate comentariile si raspunsurile frumoase si bine venite, dupa lecturarea romanului lunii martie.
    Sunt de felicitat toti cei ce si-au spus punctul lor de vedere, dupa lecturarea romanului pentru ca, ne-am „imbogatit” cu totii, dar cred ca initiativa Roxanei, ne-a dat posibilitatea de a fi impreuna si de a putea sa facem un schimb de opinii, lucru pentru care-i multumim.
    Un gand bun si multa sanatate si bineinteles la cat mai multe carti citite.

     
  20. bibliodevafiliala3

    Aprilie 3, 2013 at 5:24 pm

    Mulţumesc mult de comentariu şi de laudă. M-am bucurat şi eu că Iniţiativa mea a avut un asemenea succes, dar aceasta nu s-ar fi întâmplat dacă nu aţi fi fost voi, toţi cei care aţi acceptat provocarea mea la lectură. Mi-a plăcut enorm să povestesc cu voi, iar comentariile au fost una mai reuşită decât alta, acoperind multe faţete ale romanului dezbătut. Despre tânărul Holden, putem spune că trăieşte momentul, firesc unui tânăr aflat în pragul vieţii adulte. Felul lui de-a fi, timid, introvertit, face probabil ca toate transformările pe care le experimentează să fie exacerbate. Tocmai spuneam că romanul nu prea putea să se termine altfel. Despre actualitatea romanului, despre asemănările cu tinerii din ziua de azi – am mai putea vorbi. După eliberarea sexuală, a venit şi abuzul sexual, sau mai bine zis de sexualitate şi de orice fel. Cât de mulţi tineri sunt influenţaţi, debusolaţi, lipsiţi de comunicarea necesară sau simţindu-se neînţeleşi de părinţi? Eu cred că, din nefericire, sunt destul de mulţi. De aceea fiecare activitate dedicată şi tinerilor, fiecare idee nouă – este bine-venită şi sper ca în timp, să fie şi bine primită. Toate cele bune ţie şi multă sănătate. Sper să ai dreptate în legătură cu numărul de cărţi dezbătute aici.

     
  21. gabo

    Aprilie 8, 2013 at 8:20 am

    La cum merge discutia aici, urmatorul subiect o sa fie ce a vrut sa spuna autorul? 🙂

    Lui Holden ii lipseste educatia sexuala?!?! WTF?!?

     
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 8, 2013 at 8:37 am

      🙂 Nu-i exclus să ne facem că „ghicim” ce-a vrut să spună autorul. Fiecare vede într-un fel ceea ce citeşte. Aici se dezbat idei posibile. Poate, ţinând cont de vremurile respective, să fie şi asta o problemă a tineretului acelei epoci. Posibil să ai dreptate şi nu neapărat nevoia de educaţie sexuală, cât cea de comunicare chiar şi despre acest subiect cu cei apropiaţi, să fie unul din mesajele nescrise. Asta este părerea mea după o a doua lectură, la distanţă de mulţi ani faţă de prima. Prima dată n-am înţeles aşa romanul. L-am văzut timid, debusolat, fără prieteni, suferind trauma morţii fratelui său. Aş fi curioasă tu cum vezi romanul sau personajul?

       
      • gabo

        Aprilie 8, 2013 at 9:41 am

        Nu știu dacă scopul principal ar fi să plasăm cartea în contextul istoric. Mie mi s-a părut că este o carte despre singurătate, inocență și naivitate și nu despre niște adolescenți anume dintr-o epocă anume, ceea ce i-ar face un deserviciu considerabil. Am citit și „Nouă povestiri” și mi se pare că tratează, în mare, același subiect. „A Perfect Day for Bananafish” nu are nici un adolescent rebel, ci un soldat întors din război.

        Saliger a luptat în cel de-al doilea război mondial și a suferit de „post traumatic sterss”. I-ar fi spus ficei sale: „Nu poți să îți scoți de tot mirosul de carne arsă din nări oricât ai trăi”. Unul din autorii săi preferați era Hemingway, principalul exponent al „Lost Generation”, tinerii care au luptat în primul război mondial și nu și-au mai găsit locul în societate după terminarea războiului.

        Stilul este simplul, precum la Hemingway și la mulți alți autori americani, și e normal să fie plin de ticuri verbale și expresii uzuale din moment ce este un stream of consciousness/ flux al conștinței(?).

        Scuze pentru reacția cam impulsivă, dar a fost una din cărțile mele preferate când am citit-o și mi se părea că nu este deloc înțeleasă, chiar într-un club de lectură. 🙂

         
      • bibliodevafiliala3

        Aprilie 8, 2013 at 4:08 pm

        Noi aici nu suntem specialişti. Suntem doar pasionaţi de lectură. Pe sistemul că orice carte poate fi înţeleasă, din punctul fiecărui cititor şi recreată de acesta în mintea sa şi transpusă altora după priceperea fiecăruia. Eu zic că fiecare dintre cei de aici au povestit ce le-a plăcut mai mult. Au trasat punctele importante şi felul în care au văzut ei romanul, personajul. Am încadrat romanul, personajul şi în epocă pentru a înţelege mai bine contextul care influenţează, vrând, nevrând pe fiecare autor. Tu ai avut o contribuţie deosebită subliniind amânuntele din viaţa personală a autorului. În plus este deosebit de bine că ai amintit de „fluxul conştiinţei” pe care îl regăsim în lucrările Virginiei Woolf sau al lui James Joyce. S-ar putea să fie o formă a acestui gen literar, dar mai degrabă zic, poate să fie o inspiraţie din această metodă literară. Poate fi privită şi ca o regresie a memoriei autorului adult care să fi trăit aceste sentimente, trăiri, în adolescenţa sa. Poate să fie o refulare a omului afectat, cum zici, de război. Suntem mulţi, de vârste diferite, cu pregătiri şi înclinaţii diferite. De aceea este frumos şi cred că prin asta câştigă şi opera. Pentru mine este benefic să văd cu ochii altuia, cu plusul său de informaţie. Poate să îmi deschidă alte perspective. Mă bucur că ai scris. Indiferent cât de impulsivă a fost reacţia iniţială, mi-a plăcut cum ai luat apărarea romanului care ţi-a plăcut, care te-a marcat. Frumoasă poziţie pe care sper s-o păstrezi când este vorba de ceea ce-ţi place, indiferent despre ce este vorba. Eu te aştept cu mare plăcere şi altădată la întâlnirile noastre. În mai discutăm despre Pendulul lui Foucault a lui Umberto Eco, iar la final de iunie, despre Jocurile Foamei a scriitoarei Suzanne Collins. O săptămână frumoasă, ţie!

         
      • gabo

        Aprilie 8, 2013 at 7:53 pm

        Nu cred că trebuie să fim autorul, un adolescent, să fi luptat în război sau orice altceva. Toți ne confruntăm cu singurătatea.

        După toate astea mi s-a făcut chef să o recitesc.

         
      • bibliodevafiliala3

        Aprilie 8, 2013 at 8:09 pm

        Mă bucur că a ieşit ceva bun din discuţie. Oricând este plăcut să te întorci la un bun prieten, aşa cum poate fi cartea care îţi place.

         
  22. ionela

    Iulie 20, 2013 at 3:40 pm

    Hai ca am terminat si eu de citit cartea! sincer, sunt dezamagita…si asta pentru ca ma chinui sa citesc cartea inca de cand eram la liceu, la recomandarea profei de limba engleza….si pe cat de laudata a fost nu m-a impresionat foarte tare…… sunt pagini pline cu tristete si dispret, ori mie mi se pare prea mult pentru un pusti de 16 ani….
    In mod clar cartea este o autobiografie iar salinger este insusi holden. de ce? pai as remarca ura pentru filme si implicit pentru actori, firea singuratica precum si lamuririle privind religia…
    Holden are in minte doar o lume a lui in care nu se incadreaza nimeni…pentru el toti sunt ticalosi, ciudati, fitosi, penibili, plictisitori! Accepta, totusi, „femeia”, in anumite conditii, si asta probabil datorita respectului ce i-l poarta mamei dar si pentru a descoperi „interzisul” analizandu-le pana la cel mai mic detaliu.
    Ocoleste in mod constant in a spune adevarul despre fapte si oameni, pe acestia din urma conturandu-i asa cum si i-ar dori el , dar intotdeauna gaseste si motivul pentru care minicuna ii este cel mai bun prieten!
    Poate ca e un pic cam dur dar aprob afirmatia cum ca ar fi salbatic (spusa de mama lui Sally, daca nu ma insel) …..fiind impotriva a tot si a toate, negasindu-si locul copil fiind, ridica un semn de intrebare a ceea ce este el cu adevarat. Fiecare dintre noi suntem melancolici si avem stari de disconfort dar sunt convinsa ca totusi gasim un punct de sprijin si alinare in ceea ce ne inconjoara!!
    Cred ca sunt amintiri asternute pe hartie numai in momentele sale de depresie……nu stiu daca are vreo importanta varsta si daca avea voie sau nu sa consume alcool(am vazut ca s-a discutat intens acest subiect)! Parerea mea e ca este un individ care regreta varsta la care a ajuns, ca „a crescut si el mare”, si nu reuseste sa gaseasca o portita de scapare spre copilarie! Ii lipseste mama, ii lipseste fratele decedat, sora cu care poate discuta orice….intr-un cuvant ii lipseste viata de familie, dragostea aceea care nu poate fi inlocuita de absolut nimic…..acesta este adevaratul motiv, zic eu, pentru care a ajuns un neadaptat si refuza orice „mana de ajutor ” pe care i-o ofera societatea…….
    Nu regret ca am citit cartea dar nu stiu daca o voi reciti foarte curand…….Numai bine!

     
    • bibliodevafiliala3

      Iulie 21, 2013 at 8:28 am

      Aşa m-am gândit şi eu când am citit cartea. Ai prins, poate, mai bine decât mine amărăciunea personajului. Eu zic că această carte a fost importantă, la acel moment în timp, pentru neconvenţionalitate sa, pentru curajul de-a înjura la fiecare pagină şi de-a spune deschis ceea ce toţi (sau mare parte din tineri) simţeau faţă de societate, de familie. Salinger se confruntă şi cu sechelele pe care oricine le poate căpăta pe front. Acea lipsă a vieţii de familie, a vieţii normale, o regăsim şi în situaţia lui, ca adult, pe front. Reîntoarcerea la tinereţe, la perioada când era inocent dar tot însingurat, il face să poată condamna societatea, chiar dacă pentru lucruri fără importanţă pentru un adult. Muzica este cea care îl însoţeşte şi fata „fantomatică” care nu pare să părăsească nici un capitol.
      Felicitări pentru analiză! Mulţumesc pentru comentariu. Toate cele bune şi ţie!

       
  23. racoltapetru6

    Iulie 24, 2013 at 6:33 am

    Cred că orice lucrare literară se poate ecraniza şi prin urmare şi „De veghe în lanul de secară”. S-a văzut şi din alte opere despre care se spunea că nu se pretează pentru marele ecran. Sper să apuc filmul şi să văd ce imaginaţie or să aibă realizatorii. Mulţumesc pentru amplul şi interesantul rezumat.

     
    • bibliodevafiliala3

      Iulie 24, 2013 at 5:31 pm

      Cred că se poate ecraniza, dacă Zbor deasupra unui cuib de cuci s-a putut realiza şi acolo lipseşte cu desăvârşire ceea ce gândeşte Şeful indian (despre el crezându-se că este surdo-mut). Poate trebuie actori plini de talent şi un regizor bun, cum a fost Milos Forman, pentru filmul menţionat. Sunt curioasă şi eu ce film ar ieşi. Mulţumesc pentru comentariu şi pentru apreciere. O săptămână frumoasă şi numei bine!

       
  24. Fan Kmovie

    Aprilie 10, 2014 at 10:35 am

    Am citit cartea de curand si mi s-a parut interesanta atitudinea personajului principal, Holden, aceea de a-si lua lumea in cap.Totusi personajul nu a putut sta departe de sora lui.Un moment care imi aminteste de aceasta relatie dintre cei 2 este acela cand Holden ii cumpara surorii sale un disc, care din pacate se sparge, insa sora sa il pastreaza ca un lucru nepretuit.

     
    • bibliodevafiliala3

      Aprilie 10, 2014 at 7:09 pm

      Era foarte ataşat de sora lui. Dar şi aceasta simte acelaşi ataşament faţă de fratele ei. Amândoi suferă pierderea fratelui mai mare, iar ambii sunt destul de ignoraţi şi neînţeleşi de părinţi. Mi s-a părut că era singura cu care Holden comunica, de fapt. Cât despre melodia de pe disc – am făcut link de trimitere – este şi ea foarte bună.

       
    • Drugwash

      Iulie 22, 2014 at 12:07 pm

      Uite că pînă la urmă a apărut comentariul – cred că ajunsese în spam. 🙂

       
      • bibliodevafiliala3

        Iulie 24, 2014 at 10:55 pm

        Au fost nişte spamuri, dar şi eu am fost mult timp lipsă la apel de pe aici 🙂 Scuze! Mă întorc cu forţe proaspete şi voi povesti despre o parte din cărţile pe care le-am citit în absenţa. Mă bucur să te regăsesc la mine! Revin si scriu mai mult, dar acum este foarte tarziu şi mi-e teamă că nu o să reuşesc să fiu coerentă. Numai bine si multă sănătate 🙂

         
      • Drugwash

        Iulie 25, 2014 at 12:15 pm

        Chiar mă întrebam cum de lipseşti atît de mult, mi-era teamă să nu se fi întîmplat ceva. Bine că eşti „pe metereze” acum! 🙂

        Tocmai se nimerise o discuţie zilele trecute la Renata despre Salinger şi lanul său de secară şi am îndrumat-o spre tine. Comentariul ei de mai sus era cel care mă intrigase fiindcă nu apărea, probabil fusese în moderare sau în spam. Acum s-a rezolvat, totul e OK. Multă sănătate şi ţie şi aştept noutăţile. Ah şi să ştii că am citit cam tot ce s-a mai scris pe aici în ultima vreme, chiar dacă n-am comentat (fiindcă nu eram în temă, din păcate 😳 ) aşa că poţi fi sigură că sînt prin preajmă. 😉

         
      • bibliodevafiliala3

        Iulie 30, 2014 at 7:23 am

        Sper să reuşesc performanţa de-aţi răspunde (încerc acum a doua oară). Mă bucur că mă citeşti, chiar dacă nu comentezi. Cum spuneam am avut o perioadă mai dificilă, urmată de concediu, din păcate acum, când vreau să scriu sunt complet lipsită de inspiraţie. Sper ca aceasta să revină. Cărţile pe care le-am citit în ultimul timp sunt urmare a unei invitaţii pe care o tânără mi-a făcut-o – să scriu şi despre literatura de consum, cea dedicată tinerilor (genul fantasy). A fost relaxant s-o citesc dar am constatat că despre literatura clasică este mai uşor să scrii. Are mai multe linii, mai multă consistenţă şi aşa poţi să faci o analiză fără să fii spoiler. Te aştept şi sper să nu-mi pierd cititorii în timpul cât desluşesc să fac asta.

         
      • Drugwash

        Iulie 30, 2014 at 1:21 pm

        Lipsa de inspiraţie am observat-o cu tristeţe la majoritatea celor din spaţiul virtual, inclusiv la mine. Cauza cred că e… deosebită. Poate reuşeşti să nu te laşi afectată.

        Literatura de consum îşi merită pe deplin numele. E precum o lămîie „modernă”: mare şi frumoasă, dar dac-o storci nu iese zeamă de limonadă. E doar de… decor. 😉

        Spor la treabă! 🙂

         

Aştept răspunsul tău!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: