Ultimii copii de pe pământ de Max Brallier

Azi m-am amuzat teribil citind dintr-o carte dedicată mai ales tinerilor, dar la fel de amuzantă pentru copiii de toate vârstele. Nu degeaba Jeff Kinney, autorul celebrei serii Jurnalul unui puşti a scris despre această carte:

Terifiant de amuzantă! Ultimii copii de pe Pământ de Max Brallier transmite mari emoţii, dar şi mai mari hohote de râs.

Este vorba de primul volum al unei serii deja celebre (The Last Kids on Earth, apărută în 2015), a autorului american Max Brallier şi care a fost deja ecranizată de Netflix sub forma unui serial animat. Scrisă într-un ritm alert şi însoţită de ilustraţiile originale ale lui Douglas Holgate care dau un plus de savoare, cartea a fost tradusă în română de Magdalena Costea şi a apărut la Storia Books în 2018.

Prima carte scrisă şi ilustrată în acest gen pe care am citit-o a fost Generala, cei mai naşpa ani din viaţa mea, a lui James Patterson. Despre una similară şi extrem de amuzantă am scris mai demult pe blog (Jake Marcionette şi cartea lui Spune-ţi-mi Jake!). Se pare că indiferent de aspect, contează povestea şi dacă este spusă cum trebuie devine atractivă şi este cu atât mai bine primită, dacă ilustraţia este pe măsura textului.

Dar să revenim la această teribil de captivantă şi foarte amuzantă carte: eroul ei este Jack Sullivan, un puşti de 13 ani, locuia într-un oraş lipsit de evenimente, chiar plictisitor până în urmă cu vreo 40 de zile când o invazie ciudată de monştrii transformă locul într-un câmp de luptă. El are norocul că se poate retrage în căsuţa lui din copac şi are suficiente rezerve de biscuiţi Oreo şi Mountain Dew pe care le-a adunat din magazinele părăsite. Oraşul devine o capcană pentru oricine ar încerca să îl traverseze. Ce se poate întâmpla amuzant într-o lume distopică – poate nimic, dar felul în care povesteşte Jack Sullivan este savuros. Înarmat cu o bâtă de baseball şi cu un walkie talkie Jack vrea să-şi caute unicul prieten, pe Quint Baker şi pe fata visurilor lui, June Del Toro. Ca să reuşească trebuie să înfrunte zombi, Ticăloşi Zburăcioşi, Iedera-Mutantă dar mai ales monstrul îngrozitor cunoscut sub numele de Blarg. Pe cine mai întâlneşte, peste ce hopuri trebuie să treacă şi cât de înfiorători vor fi monştrii pe care trebuie să-i înfrunte în această căutare veţi afla dacă veţi citi cartea.

Pentru ca să vă fac şi mai curioşi vă dau un citat de la începutul cărţii:

În momentul ăsta, întreaga lume a luat-o razna. Doar uitaţi-vă la ferestrele făcute zob. Uitaţi-vă la iedera sălbatică – a invadat o parte a clădirii. Nimic nu este normal. Şi eu? Ei bine, eu nu am fost niciodată normal. Am fost dintotdeauna diferit. Vedeţi voi, sunt orfan. M-am plimbat prin toată ţara, dintr-o casă în alta, de la o familie la alta, până când am aterizat în oraşul ăsta mic, Wakefield, în decembrie. Dar toată alergătura asta te întăreşte: te face şmecher, te face încrezător, de face descurcăreţ cu fetele – te face JACK SULLIVAN. Rahat! Se anunţă un pumn monstruos!!!! (Max Brallier, Ultimii copii de pe Pământ, Storia Books, 2018, p. 8-9)

În curând această serie, Ultimii copii de pe Pământ (această carte, cât şi următoarele patru volume traduse: Ultimii copii de pe Pământ şi Parada Zombi; Ultimii copii de pe Pământ şi Regele Coşmar; Ultimii copii de pe Pământ şi Terorile Cosmice; Ultimi copii de pe Pământ şi Sabia Nopţii) vor fi la dispoziţia voastră la Secţia de împrumut carte pentru copii. Eu am citit primul volum şi sunt curioasă de următoarele. Cred că şi voi veţi fi la fel.

Câteva cuvinte despre autorul acestei serii: Max Brallier este american şi deşi este cunoscut mai ales pentru această serie, el a scris peste 30 de cărţi atât pentru copii cât şi pentru adulţi. Înainte de-a fi scriitor Max a fost designer de jocuri pentru lumea virtuală Poptropica şi a lucrat în marketing la St. Martin’s Press. A scris sub pseudonimul Jack Chabert seria Eerie Elementary pentru Scholastic Books şi este autorul bestsellerului Poptropica: Mystery of the Map.

Photo credit Ruby Brallier

 

Citadela, Gran Canaria sau pur şi simplu A. J. Cronin

A.J. Cronin

Azi vreau să povestim despre un autor care mi-a plăcut mereu, chiar şi atunci când nu ştiam nimic despre viaţa sa sau despre impactul pe care l-au avut scrierile sale. Archibald Joseph Cronin a fost un medic şi scriitor scoţian. S-a născut pe 19.07.1896 în Cardcross, Dunbartonshire, Scoţia, Marea Britanie şi a murit la vârsta de 84 de ani, pe 06.01.1981 în Montreux, Elveţia. Anul acesta s-au împlinit 125 de ani de la naşterea şi 40 de ani de la moartea scriitorului.

Am citit multe dintre romanele sale, dar abia recent am aflat mai multe despre viaţa sa. Faptul că a fost medic am ştiut, dar nu ştiam că a plecat voluntar în Primul Război Mondial, fiind chirurg în marina regală britanică. Reîntors din război şi-a continuat studiile medicale efectuându-şi stagiul de practică în Ţara Galilor între 1921 şi 1924. În 1924 a fost numit inspector medical pentru minele din Marea Britanie. În această capacitate a investigat bolile profesionale din această ramură a industriei şi a făcut un studiu privitor la corelaţia dintre praful de cărbune inhalat şi bolile de plămâni, studiu care a fost publicat în anii următori. În 1926 şi-a deschis un cabinet în Londra, dar din pricina problemelor de sănătate a fost nevoit să renunţe şi atunci a început să scrie. Primul său roman a fost Hatter’s Castle (1931) / Castelul pălărierului / A kalapkirály, care a avut un succes rapid şi a fost ecranizat în 1941. M-a impresionat cartea iar personajul principal, James Brodie, este unul dintre acele personaje teribile pe care nu le poţi uita. Obsesia lui privitoare la posibilitatea naşterii sale nobiliare îi terorizează şi distruge familia.

Mi-a rămas în minte şi romanul Sub stele, care urmăreşte viaţa grea a locuitorilor dintr-o localitate minieră. Cred că dintre toate cele pe care le-am citit, acesta este cel mai apăsător, mai întunecat şi uneori fără speranţă. Este firesc ca operele lui să fie uneori apăsătoare pentru că el a fost un reprezentant al curentului realist în literatură. La fel ca alţi scritori realişti (Charles Dickens, Emile Zola, Liviu Rebreanu) a reuşit să creeze fresce ale epocii sale prin romanele sale. Opera lui este puternică prin stilul narativ atractiv şi cursiv, prin atenţia la detalii şi prin îmbinarea reuşită a realităţii dure cu povestea ficţională.

Romanul care m-a făcut să încep să-l citesc pe Cronin este: The Citadel (apărut în 1937) / Citadela / Réztábla a kapu alatt, un roman în care regăsim problemele locuitorilor din oraşele miniere a acelei perioade, a bolilor cu care minierii se confruntau, dar şi despre incapacitatea sistemului medical şi incompetenţa medicilor. Sub formă literară, Cronin a reuşit să transpună într-o formă atractivă şi interesantă pentru marele public problemele întâlnite pe vremea când era inspector medical. Prin publicarea acestui roman şi-a făcut mulţi inamici printre colegii de breaslă. S-a format şi un grup de specialişti (medici) care au depus un efort considerabil în vederea interzicerii cărţii. Totuşi, în ciuda acestor denigratori cartea s-a bucurat de un mare succes de casă, fiind cea mai bine vândută carte a editurii Golancz. Aşa cum Harriet Beecher Stowe cu cartea ei, Uncle Tom’s Cabin / Coliba unchiului Tom / Tamás bátya kunyhója, a schimbat optica privitoare la sclavie, fiind catalizatorul ideilor aboliţioniste din nordul Statelor Unite şi a războiului de secesiune, se poate spune că datorită romanului Citadela a lui Cronin, ce a dezvăluit corupţia din sistemul medical, acest sistem deficitar şi corupt a ajuns să fie reformat. Unii critici spun că popularitatea cărţilor lui Cronin, în special a Citadelei, au influenţat soarta alegerilor din Marea Britanie şi câştigul Partidului Laburist (social-democrat de centru-stânga) în 1945.

În SUA, Citadela a câştigat, în 1937, National Book Award şi, după un sondaj realizat de compania Gallup, a fost votată de cititori (în 1939) ca fiind cea mai interesantă carte pe care aceştia au citit-o vreodată.

Romanul a fost ecranizat pentru prima dată în 1938 şi ulterior, sub formă de serial în 1960 (atât în SUA, cât şi în Marea Britanie) şi în 1983 (ecranizare BBC). A fost adaptată şi ecranizată şi în limba italiană (1964 şi 2003) şi în limbi indiene (1971, 1972, 1982). În 2017 şi 2021 a fost adaptată şi pentru radio de către BBC.

Am început acest articol cu un timp în urmă şi voiam să scriu despre romanul Gran Canaria, unul dintre romanele favorite ale mamei mele căreia îi plăceau romanele şi serialele medicale (Spitalul municipal sau Grey’s Anatomy fiind printre ele). Şi în această carte este vorba de un medic, Harvey Leith, stresat, obosit, marcat de prea multe pierderi din viaţa lui profesională. Pentru a-şi reveni el pleacă, urmând sfatul unui prieten, într-o vacanţă, spre Gran Canaria. De plecat, pleacă mai mult ca să scape de cicăleală şi în speranţa că odată ajuns pe vas va fi liber să facă ceea ce doreşte şi eventual să se afunde în alcool. Pe vasul Aureola, însă, nu are voie să bea şi este nevoit ca timp de patru săptămâni să facă o dezintoxicare involuntară. Tot aici îl cunoaşte pe Jimmy Corchoran, fost campion al Nordului la categoria grea (box), care a făcut de toate la viaţa lui şi care îl citeşte pe Platon „un tip grozav, care ştia ce şi cum…, un tip măreţ”. Ajuns în Gran Canaria el o întâlneşte pe Mary Fielding, care este la rândul ei foarte nefericită şi captivă într-o căsătorie convenţională. Deşi am citit demult cartea, încă văd parcă în faţa ochilor peisajul exotic descris de Cronin şi aşa îmi imaginez şi acum că arată Gran Canaria. O carte de vacanţă, o poveste de viaţă sau de dragoste pe care v-o recomand.

Acest roman a fost dramatizat în limba română în regia lui Constantin Dinischiotu.

Îmi plac scrierile lui Cronin! Din multele sale romane publicate am citit vreo 11, ceea ce înseamnă că într-adevăr mi-a plăcut stilul şi felul său de-a picta viaţa prin cuvinte. Având mare succes de casă, multe dintre ele au fost ecranizate şi filmele au avut şi ele succes de public. Înainte de a mă documenta nu am ştiut nimic despre performanţa scrierilor sale, despre munca sa de cercetare şi despre viaţa lui personală. Că a avut dorinţa să îmbunătăţească pe cât posibil sistemul sanitar în ciuda neplăcerilor personale, mi s-a părut de asemenea interesant şi de apreciat. Spune multe despre el şi faptul că, în ciuda pericolului, a mers voluntar pe front. Nu mi se pare de mirare că dintr-un om de ştiinţă şi agnostic a devenit o persoană spirituală, fiind influenţat în mare măsură de credinţa pe care o manifestau oamenii din Ţara Galilor, unde şi-a făcut stagiul de practică. El însuşi a spus că a început să se întrebe dacă:

„the compass of existence held more than my text-books had revealed, more than I had ever dreamed of. In short I lost my superiority, and this, though I was not then aware of it, is the first step towards finding God.”(A. J. Cronin, citat din Wikipedia) / „busola existenţei ţinea de mai mult decât dezvăluiseră manualele mele, mai mult decât visasem vreodată. Pe scurt, mi-am pierdut superioritatea şi acesta, deşi atunci nu eram conştient de asta, este primul pas spre găsirea lui Dumnezeu” (traducere aproximativă n.a.).

Despre credinţă a scris într-un roman foarte popular, The Keys of the Kingdom / Cheile împărăţiei, unde personajul principal, Francis Chisholm, este un copil orfan devenit misionar romano-catolic la o biserică în China. Ca şi în multe alte romane este dezbătută nu doar problema credinţei, dar şi calităţile necesare unui preot. Preotul Chisholm este un exemplu de credinţă, un ideal nu doar în comparaţie cu enoriaşii săi, dar chiar şi faţă de superiorii săi. Sistemul creştin în sine este cel criticat aici, la fel cum este sistemul medical în Citadela, iar valorile credinţei autentice sunt purtate de preoţii mărunţi, aflaţi jos pe scara ierarhiei bisericeşti. Ecranizarea romanului (1944) i-a adus lui actorului Gregory Peck, care a interpretat rolul principal, o nominalizare la premiul Oscar pentru „Cel mai bun actor în rol principal”.

A fost un medic bun, un scriitor talentat şi s-a războit cu sistemul medical cum s-a priceput cel mai bine – scriind. Putem spune că activitatea literară l-a ajutat să răzbească acolo unde studiile medicale n-au reuşit, deşi totul a plecat de la aceste studii. În general nu am preconcepţii privitoare la opera unui scriitor dacă a fost sau nu exemplar şi ca om (şi aici mă gândesc la Karl May, a cărui operă mi-a plăcut şi îmi place în ciuda faptului că a fost un mitoman, un hoţ şi care a făcut şi închisoare pentru înşelăciune).

A.J. Cronin cu familia (1938)

Sunt scriitori care au început să scrie datorită partenerilor de viaţă (cum a fost Margaret Mitchell) sau alţii care s-au despovărat de necazuri scriind (cum a fost Kafka). Pentru unii familia a fost un plus şi un sprijin, pentru alţii a fost o povară şi un chin. Pot spune că mi-a plăcut mult să aflu că A. J. Cronin a fost un familist convins, a avut o viaţă împlinită, a crescut trei copii şi a avut o căsnicie frumoasă şi lungă (60 de ani). Pe soţia sa a cunoscut-o când erau amândoi studenţi la medicină. Ea a fost alături de el şi când era medic, asistându-l, dar şi ulterior când îi citea şi îi corecta manuscrisele. S-au despărţit doar pentru puţină vreme, ea urmându-l în eternitate la doar şase luni după trecerea lui în nefiinţă. Aşa că acum pot spune că nu doar opera lui Cronin îmi place, ci şi reuşita de-a fi trăit remarcabil.

Vă recomand cu mare căldură să îl descoperiţi pe Cronin, să îi citiţi romanele. Aştept cu drag comentariile voastre în caz că aţi citit deja aceste cărţi şi părerea voastră despre oricare dintre ele.

 

Înainte să adorm, un thriller psihologic al autorului S.J. Watson – recomandare de lectură

Mă fascinează lucrările de debut şi multe dintre recomandările mele sunt dintre acestea. Unul dintre romanele pe care le-am citit recent şi de care am fost extrem de captivată este opera de debut a scriitorului englez S.J. Watson, Before I go to sleep / Înainte să adorm, apărută la noi la Editura Trei, în traducerea lui Laurenţiu Dulman. Indiferent de epoca în care au trăit autorii debutanţi, de pregătirea lor sau de tema cărţii, esenţialul pentru reuşită este ca ideea să fie interesantă, povestea credibilă şi bine scrisă în aşa fel încât cititorul să aibă senzaţia că prinde viaţă în faţa lui iar documentarea asupra temei, perioadei (în cazul în care se scriu cărţi plasate în trecut) să fie temeinică. În cazul acestei cărţi, care este un thriller psihologic, este important că autorul a reuşit să-şi dozeze, să-şi structureze ideile şi evoluţia poveştii în aşa fel încât să realizeze un impact cât mai mare asupra cititorului. Se pare că autorul ar fi început 20 de romane (pe care le-a abandonat) până să găsească ideea din acest roman. Probabil a fost o muncă frustrantă dar, până la urmă, reuşita este ceea ce contează. În urma succesului fulminant al cărţii, în  2014 a apărut şi ecranizarea acesteia în regia lui Rowan Joffe şi interpretarea unor actori celebri: Nicole Kidman, Colin Firth, Mark Strong.

Mai multe despre carte şi autor puteţi vede în înregistrarea filmată pentru „O carte pe săptămână”, emisiune ale cărei inregistrări le puteţi vedea în pagina Video Blog.

 

 

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cartea? Aţi văzut ecranizarea acestei cărţi? Vă place genul – thriller psihologic? Ce alte cărţi sau filme de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Dacă ar fi şi la noi o Academie Faber, credeţi că v-aţi înscrie?

 

Trilogia Divergent, de Veronica Roth – recomandare de lectură

Motto: „O singură alegere te poate transforma radical. O singură alegere te poate distruge. O singură alegere te va defini” (citat cop. 4 a volumului Experiment, de Veronica Roth, Editura Leda)

Una dintre cele mai citite, mai comentate şi mai „la modă” lecturi care s-au votat şi pe care le-am citit în cadrul clubului de lectură „Să povestim despre-o carte” a fost trilogia Jocurile Foamei, a scriitoarei americane Suzanne Collins. Azi aş vrea să povestim despre tot o trilogie prezentând o lume distopică, scrisă tot de o scriitoare americană, Veronica Roth şi anume: Divergent (cu volumele Divergent, Insurgent, Experiment în limba română apărute la Editura Leda, Grupul Editorial Corint / A beavatott  în limba maghiară la Editura Cicero). Am vorbit anterior despre autori care au debutat foarte devreme, despre autori care au debutat la o vârstă înaintată, iar acum trebuie să vă spun că deşi autoarea, Veronica Roth, nu se încadrează în lista celor mai tineri autori, este şi ea foarte tânără (născută pe 19 august 1988) iar Divergent a fost scris în vacanţa de iarnă a ultimului an de facultate iar drepturile de difuzare le-a vândut extrem de rapid, încă înainte de-a termina studiile (2010).  Sunt incredibili autorii care reuşesc chiar de la prima lor încercare. Bazându-se tocmai pe combinaţia care a avut succes anterior, aceea dintre lumea distopică, povestea de dragoste şi science fiction, Divergent, primul volum al trilogiei este şi cel care a avut un foarte mare succes, a fost premiat în 2011 pentru cel mai bun roman pentru adolescenţi şi tineri adulţi (Goodreads Readers Choice Awards, Young Reader’s Choice Award), a fost pe locul întâi într-un top 10, în alegerea tinerilor cititori (Teens’ Top Ten Vote) şi a atras foarte rapid atenţia producătorilor în vederea realizării unei ecranizări. Filmul, realizat în 2014, a fost o ecranizare reuşită, fiind premiat cu 7 premii. Voi mai povesti despre film, dar să revenim la cărţi: să vă spun ce mi-a plăcut foarte mult, ceea ce cred că a contat nu atât în lumea criticii, cât a cititorilor, faptul că este o lectură captivantă, că are o poveste interesantă, cu multe răsturnări de situaţie, că, în toată aceea lume post-apocaliptică şi-a făcut loc şi povestea de dragoste, că a avut un concept interesant iar finalul este atipic romanelor moderne americane.

În primul volum, chiar de la primele pagini, facem cunoştiinţă cu Beatrice Prior şi fratele ei Caleb, care se află pe punctul de-a fi testaţi pentru a li se stabili apartenenţa la o facţiune. Lumea lor este un oraş, fostul oraş Chicago, aflat la 100 de ani de la un război apocaliptic. Puterea acestei lumi este cumva împărţită în cele 5 facţiuni (Abnegaţie, Candoare, Prietenie, Neînfricare şi Erudiţie), fiecare având rolul ei bine determinat în societate. Oamenii aparţinând facţiunilor se deosebesc prin calităţi, fel de a fi, înclinaţie şi culoarea hainelor. Abnegaţia poartă doar gri iar membri ei sunt altruişti; Neînfricarea poartă negru şi membri sunt curajoşi; Candoarea (care spune mereu adevărul şi nu lucrează cu jumătăţi de măsură) poartă alb-negru iar rmembri ei sunt extrem de sinceri; Prietenia poartă culori vii (roşu, galben) iar felul apartenenţilor acestei facţiuni este paşnic şi împăciuitor; Erudiţii poartă albastru şi sunt foarte inteligenţi. Cei din Abnegaţie, pentru că sunt altruişti şi dedicaţi societăţii, se află la conducerea acestui oraş-stat. Ei au în grija lor şi mulţimea care se află în afara facţiunilor, cei care n-au făcut faţă cerinţelor facţiunilor alese, sau care din motive diverse şi-au părăsit facţiunea. Cei din Candoare sunt avocaţi, judecători. Membri din facţiunea Prieteniei se ocupă cu agricultura. Erudiţii sunt cei care inventează, care cercetează şi sunt dornici de putere, desconsiderând celelalte facţiuni, cu precădere Abnegaţia. Neînfricaţii asigură apărarea oraşului, sunt curajoşi şi fără milă. Foarte puţini oameni bătrâni pot fi văzuţi în această facţiune, ei murind repede sau refugiindu-se în afara facţiunilor când nu mai pot să facă faţă cerinţelor facţiunii. Oamenii care sunt Fără Facţiune execută diverse munci ca personal de curăţenie sau muncitori ce servesc celelalte facţiuni şi trăind de azi pe mâine în locuri extrem de insalubre.

La vârsta de 16 ani tinerii supuşi obligatoriu testării ar trebui să fie ajutaţi să aleagă singurul drum potrivit lor. Dar indiferent de facţiunea de provenienţă şi de testare, aceştia pot să aleagă orice facţiune şi-ar dori. Au libertatea de a alege dar dacă nu fac faţă  cerinţelor specifice facţiunii alese, ei nu se pot întoarce nici la părinţi şi nici nu-şi pot alege o altă facţiune. O lume dură cu reguli extrem de stricte. Lozinca „facţiunea înaintea sângelui” este cea care ne arată cel mai bine că odată ce alegi un drum, eşti obligat să mergi pe el, uitând vechea viaţă. Ce te faci însă când testarea nu te lămureşte, nu îţi arată drumul pe care trebuie să mergi mai departe? Testarea Beatricei Prior este neconcludentă, aceasta putând alege între trei dintre facţiunile existente: Abnegaţie, Neînfricare şi Erudiţie. Primeşte o denumire de care nu auzise până atunci – Divergentă – şi este sfătuită să nu spună niciodată nimănui despre acest lucru, pentru că se află în mare pericol. În ziua alegerii ea decide să-şi părăsească părinţii şi Abnegaţia unde a fost crescută şi alege Neînfricarea. Dacă părinţii ei (mai ales mama ei) n-au fost uimiţi de alegerea ei, cu totul altfel au stat lucrurile când l-au văzut pe Caleb, fiul lor, alegând Erudiţia deşi până atunci părea să fie modelul de om perfect pentru Abnegaţie. Lucrurile stau cu atât mai prost cu cât Erudiţia şi Abnegaţia se află într-un conflict puternic. Erudiţii contestă felul de-a guverna al Abnegaţiei, acuzându-i de proastă gestionare a fondurilor obşteşti, dorindu-şi de fapt să conducă chiar ei. Pe acest fond de conflict, Beatrice îşi începe antrenamentele foarte dure ale Neînfricării. Primul pas este să ia un tren din mers, să coboare sărind tot din mers pe o clădire şi să se arunce în gol fără să ştie ce o aşteaptă la aterizare. Povestea de iubire poate că începe chiar de la acestă aterizare, când Tris îl întâlneşte pe Four (Tobias), viitorul ei instructor. Povestea de iubire se contruieşte cu paşi mărunţi, dar siguri. Totuşi nu este lipsită de dramatism. De altfel relaţiile par să fie conflictuale între facţiuni şi implicit între oameni. Tobias are o relaţie tensionată cu părinţii lui, Tris este în conflict direct cu fratele ei, iar acesta pare să facă parte cu adevărat din Erudiţie şi să aplice sloganul „facţiunea înainte de sânge”.

Cum poţi  scăpa de manipularea strategică a celor mai inteligenţi oameni? Cum pot aceştia să înfrângă celelalte grupări fără să piardă oameni din propria lor facţiune? Ce poate să iasă dintr-un conflict deschis, cât de periculoasă este inteligenţa când nu este dublată de căldura iubirii, înţelegerii şi care poate fi singurul aliat pe care Neînfricaţii îl pot avea într-un război în care pare că nimeni nu este aşa cum se presupune a fi? Cât rezistă iubirea când este supusă unor teste pe viaţă şi moarte? Dar prietenia?  Asta deja este volumul doi 🙂 Pe de altă parte curiozitatea te roade de la începutul romanului să ştii ce s-a întâmplat cu restul lumii, cu celelalte oraşe şi state ale Americii şi de cine se apără conducătorii acestui oraş de parcă ar fi sub atac, avându-i pe Neînfricaţi drept apărători?! Afli acest lucru abia în cel de-al treilea volum. Dacă din primul volum v-am spus unele amănunte tocmai pentru că a fost deja ecranizat, a rulat şi la televizor nu demult şi probabil v-aţi familiarizat cu lumea distopică şi protagoniştii ei, nu vreau să insist asupra poveştii care continuă tocmai pentru că eu, citind am fost extrem de surprinsă de felul în care autoarea a ştiut să „învârtă” acţiunea, mi-a plăcut cum a dezvoltat romanul şi de aceea aş vrea să păstrez această surpriză intactă pentru voi. Pot să vă spun că am comparat des în minte această carte cu Jocurile Foamei. Dacă acea carte a fost prima distopie modernă pe care am citit-o (comparând-o cu lumile distopice clasice ale lui Orwell, Kafka) şi mi-a plăcut prin noutatea subiectului, a tinerilor aflaţi într-o încercare mortală care reuşesc să răstoarne o lume întreagă, aici noutatea nu mai este tema – lumea este distopică, personajele sunt tot tineri aflaţi parcă într-o cursă permanentă, ameninţarea morţii planând mereu deasupra lor – ci realizarea ei, cursivitatea, conexiunea de date care se realizează până la sfârşitul celui de-al treilea volum şi finalul total neaşteptat. Ca cititor eşti în „primul rând”, trăieşti povestea şi afli totul odată cu eroii cărţii.

În primele două volume ale trilogiei Divergent povestea se spune văzută prin ochii lui Tris (Beatrice) Prior. Analizând romanele trilogiei Jocurile foamei ziceam că mi s-au părut cumva inegale ca valoare, pe cel de-al treilea simţindu-l mai puţin lucrat, oferind puţină lumină asupra acţiunilor tocmai cauză că era povestit doar de Katniss, care nu participa la toate discuţiile ce ţineau de politică şi nu era la curent cu toate deciziile care se luau. În volumul Experiment, cel de-al treilea volum al trilogiei Divergent, autoarea a decis să explice mai bine şi mai atent fiecare decizie, împărţind capitolele între cele două personaje principale, Tris şi Tobias (Four). Astfel vedem ceea ce gândesc şi simt acestea iar povestea capătă o cu totul altă perspectivă. Povestea de dragoste este şi ea prezentă, are savoare şi oferă sprijin personajelor în momente grele, dar este şi motivul pentru care uneori deciziile luate par să lovească mai adânc în sufletul celuilalt. Acţiunea este alertă, iar întorsăturile de situaţie precum şi lumina pe care o face cel de-al treilea volum asupra societăţii distopice din Chicago, a lumii din afară sau a guvernelor manipulatoare care conduc experimente sunt neaşteptate. Am citit cu mare plăcere, extrem de rapid şi cu mare nerăbdare să văd finalul… Nu vă spun nimic mai mult, dar vă recomand cărţile cu mare căldură.

Revenind la filmul care ecranizează primul volum al cărţii, în regia lui Neil Burger şi avându-i ca protagonişti pe Shailene Woodley, Theo James, pot să vă spun că mi-a plăcut, că a urmat foarte aproape cartea, că cele 7 premii despre care vorbeam au fost câştigate datorită unui bun casting, a unei bune interpretări, a unei excelente chimii între protagonişti, a unor foarte bune şi reuşite efecte speciale. Aştept cu nerăbdare să văd ecranizarea şi pentru următoarele volume. Dar… indiferent cât de reuşit este filmul, cât de captivantă realizarea, parcă mie tot cartea mi-a plăcut mai mult. Dar trebuie să recunosc că faţă de ecranizarea primului volum al Jocurilor Foamei (care m-a dezamăgit cumplit) acest film a reuşit să ofere cititorilor o variantă credibilă, reuşită, atât pentru personajele cât şi pentru lumea distopică descrisă în carte.

Puteţi găsi cărţile în limba engleză în bibliotecă (Divergent, Insurgent, Allegiant). Dacă volumele sunt împrumutate, puteţi face rezervare pentru fiecare titlu. De asemenea cărţile se găsesc şi în limba maghiară la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cărţile? Aţi văzut filmul care ecranizează primul volum? Vă plac romanele de acest gen? Dacă aţi citit – ce anume v-a plăcut? Ce anume credeţi că aţi fi schimbat, aţi fi scris altfel dacă aţi fi fost în locul autoarei?

 

 

 

 

 

Jocul lui Ender, de Orson Scott Card

Am revenit după o îndelungată absenţă. Între timp am citit mult. Am citit cărţi recomandate de alţii, dar am citit şi multe cărţi destinate în principal adolescenţilor. Am făcut asta pentru că am primit o provocare din partea unei tinere prietene căreia îi recomandam cărţi bune. Ea a acceptat sugestiile mele de lectură, dar mi-a recomandat şi ea la rându-i câteva cărţi care i-au plăcut. M-am decis să fac pasul şi să-i ofer, aşa cum spera, perspectiva mea de adult cu inima tânără. De citit le-am citit, de povestit cu ea am povestit, dar de scris n-am mai apucat să scriu. Promit să scriu despre ele, chiar dacă nu în această postare. Nu ştiu cum zboară vremea, cum se adună o mulţime de treburi, dar eu din iunie nu ştiu cum a trecut timpul. Să încep cu începutul!

Prima carte pe care am citit-o a fost una recomandată de o prietenă, una dintre membrele clubului nostru, Shiki Shiki. A fost de vreo două ori propusă în sondajele pentru cartea lunii sau ulterior pentru cărţile pe trimestru, pentru că este primul volum al unei serii. Este vorba despre cartea lui Orson Scott Card, Jocul lui Ender. Văzusem filmul care, apărut în 2013, a ecranizat cartea. Mie mi-a plăcut filmul şi chiar îl apreciasem favorabil şi abia ulterior am citit cartea. După ce citeşti, realizezi că filmul este o umbră palidă a cărţii şi că probabil se putea face un film mai reuşit. Pe de altă parte te întrebi cum ar fi fost posibil, dat fiind faptul că principala acţiune, felul de-a gândi ce explică reacţiile copilului la diverşi stimuli externi, este închisă în mintea sa, lucru despre care poţi citi în carte, dar pe care nu prea ai cum să-l prezinţi într-un film. Acesta a fost motivul pentru care, spre exemplu, The Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară) n-a fost ecranizat. Acţiunea poate fi însă apreciată, ideea este nouă (cel puţin la vremea scrierii romanului). Oricum, cartea este deosebită. Am citit despre lumea văzută prin ochii unui copil în romanul Să ucizi o pasăre cântătoare, am citit cu plăcere şi interes despre lumea distopică prezentată de Suzanne Collins în trilogia Jocurile foamei. În Jocul lui Ender, care este un science fiction, se întrunesc aceste două perspective – este o lume distopică văzută prin ochii unui copil. Ender este „terţul”, cel de-al treilea copil al unei familii (lucru neîntâlnit din cauză că dacă ai mai mult de doi copii era ilegal). Din prima pagină ne dăm seama că acest copil, pe numele lui adevărat Andrew, este important. Nu se spune de ce, adulţii, cei care discută şi îi apreciază aptitudinile, vor, pentru a obţine maximum de performanţă, să facă orice este necesar pentru a-l pregăti pentru o misiune importantă:

– Am privit în ochii lui. Am ascultat cu urechile lui şi-ţi spun: el este! Oricum, unul mai bun nu vom obţine.

– La fel ai spus şi de fratele său.

– A fost considerat incompatibil. Din alte motive. Fără nici o legătură cu aptitudinile lui.

– Şi cu soră-sa, la fel. Există îndoieli şi-n legătură cu el. E prea maleabil. Gata oricând să se lase dominat de voinţa altuia.

– Nu şi dacă respectivul îi este duşman.

-Şi-atunci, ce-o să facem? Îl înconjurăm tot timpul cu duşmani?

– Dacă va fi nevoie…

– Parcă spuneai că-ţi place puştiul.

-Dacă gândacii pun mâna pe el eu rămân prietenul lui cel mai bun.

-Bine. La urma urmei, salvăm lumea. Ia-l!  (Orson Scott Card, Jocul lui Ender, p. 5)

De la aceste prime cuvinte am fost prinsă. Am fost curioasă să văd de cine trebuie să salveze lumea, cine sunt gândacii şi bineînţeles m-am cutremurat gândindu-mă cât de greu poate să-i fie unui copil să trăiască într-o lume duşmănoasă, dar în acelaşi timp vroiam să văd cum reuşeşte să o facă. Nu era vina lui că era Terţ, ideea era a guvernului, era un experiment numit Andrew Wiggin, care a fost autorizat de foruri înalte, prin decrete speciale. Şi totuşi este prost văzut din această cauză atât de colegi cât şi de fratele său. Treptat afli că în urmă cu 100 de ani, Terra a fost invadată de nişte gândaci inteligenţi, o rasă superioară nouă şi mai bine dezvoltată tehnologic decât oamenii. Pământenii erau să fie dovediţi, dar a fost Mazer Rickham cel care a ştiut să îi înfrângă pe moment. Acum însă, comandanţii militari se aşteptau la o nouă invazie. Nu poţi fi sigur de aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu putea comunica cu gândacii, totuşi armata, capii ei, se pregăteau intens şi făceau orice pentru a putea salva omenirea de la pieirea, aşa zis, iminentă.  Povestea despre înfrângerea iniţială a gândacilor o aflăm lent, pe măsură ce Ender ajunge la şcoala specială unde va fi antrenat. Cum va fi acolo, ce va avea de înfruntat şi dacă va putea să facă faţă cerinţelor extrem de grele – vă las pe voi să citiţi şi să vedeţi. Este o carte antrenantă, un SF foarte bun, o lume distopică care, așa cum am putut citi şi în alte cărţi sau filme sf, apare ca urmare a unui război îngrozitor, a unor condiţii de trai extrem de precare, a unor stricteţi impuse lumii ce supravieţuieşte. Această carte se continuă cu Vorbitor în numele morţilor (care are loc în timp la distanţă de 3000 de ani faţă de evenimentele din această carte). Totuși Jocul lui Ender poate fi citit independent, deşi vrei să afli ce se întâmplă cu copilul, ce adult devine el, ce repercursiuni au felul în care a fost crescut şi educat asupra vieţii lui. Orson Scott Card a scris o carte bună, o serie bună. Până acum am citit doar primele două cărți din serie, dar dacă e să aleg, parcă mie mi-a plăcut mult mai mult acest prim volum. Poate din cauză că este vorba de un copil, de felul în care reuşeşte să se impună, de mintea sclipitoare şi înţelegerea deosebită a modului de luptă în spaţiu pe care doar o minte tânără o poate percepe atât de rapid, iar el, fiind special este şi mai rapid decât alţi copii foarte talentaţi. Saga lui Ender are 10 romane, dar primele două sunt cele care au fost premiate, în ani consecutivi: 1985/1986/1987; Ambele au primit atât Premiul Nebula, cât şi Premiul Hugo (celebre în lumea science fiction -1985, 1986), dar şi alte premii prestigioase cum sunt Premiul Hamilton-Brackett (Jocul lui Ender, 1986), cât şi Premiul Locus (Vorbitor în numele morţilor, 1987).

Orson Scott Card, autorul acestei saga, este un scriitor, romancier, profesor, critic, jurnalist și eseist american născut pe 24.08.1951 în Richland, Washington, SUA. Deși a debutat cu scrieri poetice și a scris sub cel puțin 7 pseudonime cunoscute (Frederick Bliss, P.Q. Gump, Byron Walley, Brian Green, Dinah Kirkham, Noam D. Pellume și Scott Richards ) a rămas cunoscut pentru literatura science-fiction, în special pentru cartea Jocul lui Ender, primul volum din Saga lui Ender. În viaţa personală este mândrul tată a cinci copii. Poate asta, (aşa cum s-a întâmplat şi cu scriitorul român, Constantin Chiriţă, în romanul Cireşarii), să fie secretul prin care a reuşit să cunoască atât de bine copiii, să descrie lumea din perspectiva unui copil sau să fie credibil scriind despre relaţiile pe care copiii le au între ei, despre felul de-a fi al fraţilor şi complicata relaţie dintr-o familie. Scriitorul se declară, din punct de vedere politic, un liberal cu vederi conservatoare şi este membru al partidului conservator (SUA) din 1976. Este un practicant religios (membru al bisericii mormone) iar acest lucru se reflectă în opera lui, cu precădere în Vorbitor în numele morţilor, unde biserica este parte importantă a vieţii comunităţii, deşi dogma şi practica ei par să fie rupte din istoria secolelor anterioare lumii noastre, fiind la fel de restrictive. Poate tot datorită credinţei şi a felului în care biserica priveşte homosexualitatea, provine şi părerea lui referitoare la această problemă, declarându-se împotriva homosexualităţii şi a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Cu toate că este mormon este, probabil, mai monogam decât alţii, având o singură soţie, pe Kristine Allen Card. Acestea sunt amănunte care mi s-au părut interesante referitor la autor – unele au relevanţă, altele pot influenţa mai mult, sau mai puţin scrierile sale. Poate ar fi trebuit să menţionez mai degrabă că este profesor de engleză la un colegiu, dar cred că am fost mai atrasă de faptul că este fan al serialului Firefly, care îmi place şi mie. Mi-a atras atenţia şi faptul că prenumele celor cinci copii ai scriitorului sunt date cu gândul la scriitorii favoriţi ai cuplului (Michael Geoffrey (Geoffrey Chaucer), Emily Janice (Emily Brontë şi Emily Dickinson), Charles Benjamin (Charles Dickens), Zina Margaret (Margaret Mitchell) and Erin Louisa (Louisa May Alcott), cu atât mai mult cu cât unii dintre aceştia sunt şi pe lista mea de preferinţe :).

Întrebările bibliotecarului la final – aţi citit acest roman? V-a plăcut? Dacă nu aţi făcut-o, sunteţi atraşi de ideea de a-l citi? Ce părere aveţi despre literatura ce prezintă lumi distopice, aflată acum la mare modă? Ce alţi autori sau scrieri asemănătoare recomandaţi?