RSS

Arhive pe etichete: cărţi ecranizate

Înainte să adorm, un thriller psihologic al autorului S.J. Watson – recomandare de lectură


Mă fascinează lucrările de debut şi multe dintre recomandările mele sunt dintre acestea. Unul dintre romanele pe care le-am cititsj-watson recent şi de care am fost extrem de captivată este opera de debut a scriitorului englez S.J. Watson, Before I go to sleep / Înainte să adorm, apărută la noi la Editura Trei, în traducerea lui Laurenţiu Dulman. Indiferent de epoca în care au trăit autorii debutanţi, de pregătirea lor sau de tema cărţii, esenţialul pentru reuşită este ca ideea să fie interesantă, povestea credibilă şi bine scrisă în aşa fel încât cititorul să aibă senzaţia că prinde viaţă în faţa lui iar documentarea asupra temei, perioadei (în inainte sa adormcazul în care se scriu cărţi plasate în trecut) să fie temeinică. În cazul acestei cărţi, care este un thriller psihologic, este important că autorul a reuşit să-şi dozeze, să-şi structureze ideile şi evoluţia poveştii în aşa fel încât să realizeze un impact cât mai mare asupra cititorului. Se pare că autorul ar fi început 20 de romane (pe care le-a abandonat) până să găsească ideea din acest roman. Probabil a fost o muncă frustrantă dar, până la urmă, reuşita este ceea ce contează. În urma succesului fulminant al cărţii, în  2014 a apărut şi ecranizarea acesteia în regia lui Rowan Joffe şi interpretarea unor actori celebri: Nicole Kidman, Colin Firth, Mark Strong.

Mai multe despre carte şi autor puteţi vede în înregistrarea filmată pentru „O carte pe săptămână”, emisiune ale cărei inregistrări le puteţi vedea în pagina Video Blog.

 

 

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cartea? Aţi văzut ecranizarea acestei cărţi? Vă place genul – thriller psihologic? Ce alte cărţi sau filme de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Dacă ar fi şi la noi o Academie Faber, credeţi că v-aţi înscrie?

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Trilogia Divergent, de Veronica Roth – recomandare de lectură


Motto: „O singură alegere te poate transforma radical. O singură alegere te poate distruge. O singură alegere te va defini” (citat cop. 4 a volumului Experiment, de Veronica Roth, Editura Leda)

Divergent-2014Una dintre cele mai citite, mai comentate şi mai „la modă” lecturi care s-au votat şi pe care le-am citit în cadrul clubului de lectură „Să povestim despre-o carte” a fost trilogia Jocurile Foamei, a scriitoarei americane Suzanne Collins. Azi aş vrea să povestim despre tot o trilogie prezentând o lume distopică, scrisă tot de o scriitoare americană, Veronica Roth şi anume: Divergent (cu volumele Divergent, Insurgent, Experiment în limba română apărute la Editura Leda, Grupul Editorial Corint / A beavatott  în limba maghiară la Editura Cicero).Veronica Roth, Photo credit Wikipedia Am vorbit anterior despre autori care au debutat foarte devreme, despre autori care au debutat la o vârstă înaintată, iar acum trebuie să vă spun că deşi autoarea, Veronica Roth, nu se încadrează în lista celor mai tineri autori, este şi ea foarte tânără (născută pe 19 august 1988) iar Divergent a fost scris în vacanţa de iarnă a ultimului an de facultate iar drepturile de difuzare le-a vândut extrem de rapid, încă înainte de-a termina studiile (2010).  Sunt incredibili autorii care reuşesc chiar de la prima lor încercare. Bazându-se tocmai pe combinaţia care a avut succes anterior, aceea dintre lumea distopică, povestea de dragoste şi science fiction, Divergent, primul volum al trilogiei este şi cel care a avut un foarte mare succes, a fost premiat în 2011 pentru cel mai bun roman pentru adolescenţi şi tineri adulţi (Goodreads Readers Choice Awards, Young Reader’s Choice Award), a fost pe locul întâi într-un top 10, în alegerea tinerilor cititori (Teens’ Top Ten Vote) şi a atras foarte rapid atenţia producătorilor în vederea realizării unei ecranizări. Filmul, realizat în 2014, a fost o ecranizare reuşită, fiind premiat cu 7 premii. Voi mai povesti despre film, dar să revenim la cărţi: să vă spun ce mi-a plăcut foarte mult, ceea ce cred că a contat nu atât în lumea criticii, cât a cititorilor, faptul că este o lectură captivantă, că are o poveste interesantă, cu multe răsturnări de situaţie, că, în toată aceea lume post-apocaliptică şi-a făcut loc şi povestea de dragoste, că a avut un concept interesant iar finalul este atipic romanelor moderne americane.

divergentÎn primul volum, chiar de la primele pagini, facem cunoştiinţă cu Beatrice Prior şi fratele ei Caleb, care se află pe punctul de-a fi testaţi pentru a li se stabili apartenenţa la o facţiune. Lumea lor este un oraş, fostul oraş Chicago, aflat la 100 de ani de la un război apocaliptic. Puterea acestei lumi este cumva împărţită în cele 5 facţiuni (Abnegaţie, Candoare, Prietenie, Neînfricare şi Erudiţie), fiecare având rolul ei bine determinat în societate. Oamenii aparţinând facţiunilor se deosebesc prin calităţi, fel de a fi, înclinaţie şi culoarea hainelor. Abnegaţia poartă doar gri iar membri ei sunt altruişti; Neînfricarea poartă negru şi membri sunt curajoşi; Candoarea (care spune mereu adevărul şi nu lucrează cu jumătăţi de măsură) poartă alb-negru iar rmembri ei sunt extrem de sinceri; Prietenia poartă culori vii (roşu, galben) iar felul apartenenţilor acestei facţiuni este paşnic şi împăciuitor; Erudiţii poartă albastru şi sunt foarte inteligenţi. Cei din Abnegaţie, pentru că sunt altruişti şi dedicaţi societăţii, se află la conducerea acestui oraş-stat. Ei au în grija lor şi mulţimea care se află în afara facţiunilor, cei care n-au făcut faţă cerinţelor facţiunilor alese, sau care din motive diverse şi-au părăsit facţiunea. Cei din Candoare sunt avocaţi, judecători. Membri din facţiunea Prieteniei se ocupă cu agricultura. Erudiţii sunt cei care inventează, care cercetează şi sunt dornici de putere, desconsiderând celelalte facţiuni, cu precădere Abnegaţia. Neînfricaţii asigură apărarea oraşului, sunt curajoşi şi fără milă. Foarte puţini oameni bătrâni pot fi văzuţi în această facţiune, ei murind repede sau refugiindu-se în afara facţiunilor când nu mai pot să facă faţă cerinţelor facţiunii. Oamenii care sunt Fără Facţiune execută diverse munci ca personal de curăţenie sau muncitori ce servesc celelalte facţiuni şi trăind de azi pe mâine în locuri extrem de insalubre.

Factiunile DivergentLa vârsta de 16 ani tinerii supuşi obligatoriu testării ar trebui să fie ajutaţi să aleagă singurul drum potrivit lor. Dar indiferent de facţiunea de provenienţă şi de testare, aceştia pot să aleagă orice facţiune şi-ar dori. Au libertatea de a alege dar dacă nu fac faţă  cerinţelor specifice facţiunii alese, ei nu se pot întoarce nici la părinţi şi nici nu-şi pot alege o altă facţiune. O lume dură cu reguli extrem de stricte. Lozinca „facţiunea înaintea sângelui” este cea care ne arată cel mai bine că odată ce alegi un drum, eşti obligat să mergi pe el, uitând vechea viaţă. Ce te faci însă când testarea nu te lămureşte, nu îţi arată drumul pe care trebuie să mergi mai departe? Testarea Beatricei Prior este neconcludentă, aceasta putând alege între trei dintre facţiunile existente: Abnegaţie, Neînfricare şi Erudiţie. Primeşte o denumire de care nu auzise până atunci – Divergentă – şi este sfătuită să nu spună niciodată nimănui despre acest lucru, pentru că se află în mare pericol. În ziua alegerii ea decide să-şi părăsească părinţii şi Abnegaţia unde a fost crescută şi alege Neînfricarea. Dacă părinţii ei (mai ales mama ei) n-au fost uimiţi de alegerea ei, cu totul altfel au stat lucrurile când l-au văzut pe Caleb, fiul lor, alegând Erudiţia deşi până atunci părea să fie modelul de om perfect pentru Abnegaţie. Lucrurile stau cu atât mai prost cu cât Erudiţia şi Abnegaţia se află într-un conflict puternic. Erudiţii contestă felul de-a guverna al Abnegaţiei, acuzându-i de proastă gestionare a fondurilor obşteşti, dorindu-şi de fapt să conducă chiar ei. Pe acest fond de conflict, Beatrice îşi începe antrenamentele foarte dure ale Neînfricării. Primul pas este să ia un tren din mers, să coboare sărind tot din mers pe o clădire şi să se arunce în gol fără să ştie ce o aşteaptă la aterizare. divergent four trisPovestea de iubire poate că începe chiar de la acestă aterizare, când Tris îl întâlneşte pe Four (Tobias), viitorul ei instructor. Povestea de iubire se contruieşte cu paşi mărunţi, dar siguri. Totuşi nu este lipsită de dramatism. De altfel relaţiile par să fie conflictuale între facţiuni şi implicit între oameni. Tobias are o relaţie tensionată cu părinţii lui, Tris este în conflict direct cu fratele ei, iar acesta pare să facă parte cu adevărat din Erudiţie şi să aplice sloganul „facţiunea înainte de sânge”.

Cum poţi  scăpa de manipularea strategică a celor mai inteligenţi oameni? Cum pot aceştia să înfrângă celelalte grupări fără să piardă oameni din propria lor facţiune? Ce poate să iasă dintr-un conflict deschis, cât de periculoasă este inteligenţa când nu este dublată de căldura iubirii, înţelegerii şi care poate fi singurul aliat pe care Neînfricaţii îl pot avea într-un război în care pare că nimeni nu este aşa cum se presupune a fi? Cât rezistă iubirea când este supusă unor teste pe viaţă şi moarte? Dar prietenia?  Asta deja este volumul doi 🙂 Pe de altă parte curiozitatea te roade de la începutul romanului să ştii ce s-a întâmplat cu restul lumii, cu celelalte oraşe şi state ale Americii şi de cine se apără conducătorii acestui oraş de parcă ar fi sub atac, avându-i pe Neînfricaţi drept apărători?! Afli acest lucru abia în cel de-al treilea volum. Dacă din primul volum v-am spus unele amănunte tocmai pentru că a fost deja ecranizat, a rulat şi la televizor nu demult şi probabil v-aţi familiarizat cu lumea distopică şi protagoniştii ei, nu vreau să insist asupra poveştii care continuă tocmai pentru că eu, citind am fost extrem de surprinsă de felul în care autoarea a ştiut să „învârtă” acţiunea, mi-a plăcut cum a dezvoltat romanul şi de aceea aş vrea să păstrez această surpriză intactă pentru voi. Pot să vă spun că am comparat des în minte această carte cu Jocurile Foamei. Dacă acea carte a fost prima distopie modernă pe care am citit-o (comparând-o cu lumile distopice clasice ale lui Orwell, Kafka) şi mi-a plăcut prin noutatea subiectului, a tinerilor aflaţi într-o încercare mortală care reuşesc să răstoarne o lume întreagă, aici noutatea nu mai este tema – lumea este distopică, personajele sunt tot tineri aflaţi parcă într-o cursă permanentă, ameninţarea morţii planând mereu deasupra lor – ci realizarea ei, cursivitatea, conexiunea de date care se realizează până la sfârşitul celui de-al treilea volum şi finalul total neaşteptat. Ca cititor eşti în „primul rând”, trăieşti povestea şi afli totul odată cu eroii cărţii.

experimentÎn primele două volume ale trilogiei Divergent povestea se spune văzută prin ochii lui Tris (Beatrice) Prior. Analizând romanele trilogiei Jocurile foamei ziceam că mi s-au părut cumva inegale ca valoare, pe cel de-al treilea simţindu-l mai puţin lucrat, oferind puţină lumină asupra acţiunilor tocmai cauză că era povestit doar de Katniss, care nu participa la toate discuţiile ce ţineau de politică şi nu era la curent cu toate deciziile care se luau. În volumul Experiment, cel de-al treilea volum al trilogiei Divergent, autoarea a decis să explice mai bine şi mai atent fiecare decizie, împărţind capitolele între cele două personaje principale, Tris şi Tobias (Four). Astfel vedem ceea ce gândesc şi simt acestea iar povestea capătă o cu totul altă perspectivă. Povestea de dragoste este şi ea prezentă, are savoare şi oferă sprijin personajelor în momente grele, dar este şi motivul pentru care uneori deciziile luate par să lovească mai adânc în sufletul celuilalt. Acţiunea este alertă, iar întorsăturile de situaţie precum şi lumina pe care o face cel de-al treilea volum asupra societăţii distopice din Chicago, a lumii din afară sau a guvernelor manipulatoare care conduc experimente sunt neaşteptate. Am citit cu mare plăcere, extrem de rapid şi cu mare nerăbdare să văd finalul… Nu vă spun nimic mai mult, dar vă recomand cărţile cu mare căldură.

Tris-and-Four-image-tris-and-four-36169912-587-587Revenind la filmul care ecranizează primul volum al cărţii, în regia lui Neil Burger şi avându-i ca protagonişti pe Shailene Woodley, Theo James, pot să vă spun că mi-a plăcut, că a urmat foarte aproape cartea, că cele 7 premii despre care vorbeam au fost câştigate datorită unui bun casting, a unei bune interpretări, a unei excelente chimii între protagonişti, a unor foarte bune şi reuşite efecte speciale. Aştept cu nerăbdare să văd ecranizarea şi pentru următoarele volume. Dar… indiferent cât de reuşit este filmul, cât de captivantă realizarea, parcă mie tot cartea mi-a plăcut mai mult. Dar trebuie să recunosc că faţă de ecranizarea primului volum al Jocurilor Foamei (care m-a dezamăgit cumplit) acest film a reuşit să ofere cititorilor o variantă credibilă, reuşită, atât pentru personajele cât şi pentru lumea distopică descrisă în carte.

Puteţi găsi cărţile în limba engleză în bibliotecă (Divergent, Insurgent, Allegiant) iar în română, cel de-al treilea volum (Experiment) este în prelucrare, fiind în curând pe rafturi pentru împrumut. Dacă volumele sunt împrumutate, puteţi face rezervare pentru fiecare titlu. De asemenea cărţile se găsesc şi în limba maghiară la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Question mark of booksÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cărţile? Aţi văzut filmul care ecranizează primul volum? Vă plac romanele de acest gen? Dacă aţi citit – ce anume v-a plăcut? Ce anume credeţi că aţi fi schimbat, aţi fi scris altfel dacă aţi fi fost în locul autoarei?

 

 

 

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Jocul lui Ender, de Orson Scott Card


Am revenit după o îndelungată absenţă. Între timp am citit mult. Am citit cărţi recomandate de alţii, dar am citit şi multe cărţi destinate înjocul-lui-ender principal adolescenţilor. Am făcut asta pentru că am primit o provocare din partea unei tinere prietene căreia îi recomandam cărţi bune. Ea a acceptat sugestiile mele de lectură, dar mi-a recomandat şi ea la rându-i câteva cărţi care i-au plăcut. M-am decis să fac pasul şi să-i ofer, aşa cum spera, perspectiva mea de adult cu inima tânără. De citit le-am citit, de povestit cu ea am povestit, dar de scris n-am mai apucat să scriu. Promit să scriu despre ele, chiar dacă nu în această postare. Nu ştiu cum zboară vremea, cum se adună o mulţime de treburi, dar eu din iunie nu ştiu cum a trecut timpul. Să încep cu începutul!

Prima carte pe care am citit-o a fost una recomandată de o prietenă, una dintre membrele enders-game-poster-2clubului nostru, Shiki Shiki. A fost de vreo două ori propusă în sondajele pentru cartea lunii sau ulterior pentru cărţile pe trimestru, pentru că este primul volum al unei serii. Este vorba despre cartea lui Orson Scott Card, Jocul lui Ender. Văzusem filmul care, apărut în 2013, a ecranizat cartea. Mie mi-a plăcut filmul şi chiar îl apreciasem favorabil şi abia ulterior am citit cartea. După ce citeşti, realizezi că filmul este o umbră palidă a cărţii şi că probabil se putea face un film mai reuşit. Pe de altă parte te întrebi cum ar fi fost posibil, dat fiind faptul că principala acţiune, felul de-a gândi ce explică reacţiile copilului la diverşi stimuli externi, este închisă în mintea sa, lucru despre care poţi citi în carte, dar pe care nu prea ai cum să-l prezinţi într-un film. Acesta a fost motivul pentru care, spre exemplu, The Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară) n-a fost ecranizat. Acţiunea poate fi însă apreciată, ideea este nouă (cel puţin la vremea scrierii romanului). Oricum, cartea este deosebită. Am citit despre lumea văzută prin ochii unui copil în romanul Să ucizi o pasăre cântătoare, am citit cu plăcere şi interes despre lumea distopică prezentată de Suzanne Collins în trilogia Jocurile foamei. În Jocul lui Ender, care este un science fiction, se întrunesc aceste două perspective – este o lume distopică văzută prin ochii unui copil. Ender este „terţul”, cel de-al treilea copil al unei familii (lucru neîntâlnit din cauză că dacă ai mai mult de doi copii era ilegal). Din prima pagină ne dăm seama că acest copil, pe numele lui adevărat Andrew, este important. Nu se spune de ce, adulţii, cei care discută şi îi apreciază aptitudinile, vor, pentru a obţine maximum de performanţă, să facă orice este necesar pentru a-l pregăti pentru o misiune importantă:

– Am privit în ochii lui. Am ascultat cu urechile lui şi-ţi spun: el este! Oricum, unul mai bun nu vom obţine.

– La fel ai spus şi de fratele său.

– A fost considerat incompatibil. Din alte motive. Fără nici o legătură cu aptitudinile lui.

jocul lui ender1– Şi cu soră-sa, la fel. Există îndoieli şi-n legătură cu el. E prea maleabil. Gata oricând să se lase dominat de voinţa altuia.

– Nu şi dacă respectivul îi este duşman.

-Şi-atunci, ce-o să facem? Îl înconjurăm tot timpul cu duşmani?

– Dacă va fi nevoie…

– Parcă spuneai că-ţi place puştiul.

-Dacă gândacii pun mâna pe el eu rămân prietenul lui cel mai bun.

-Bine. La urma urmei, salvăm lumea. Ia-l!  (Orson Scott Card, Jocul lui Ender, p. 5)

De la aceste prime cuvinte am fost prinsă. Am fost curioasă să văd de cine trebuie să salveze lumea, cine sunt gândacii şi bineînţeles m-am cutremurat gândindu-mă cât de greu poate să-i fie unui copil să trăiască într-o lume duşmănoasă, dar în acelaşi timp vroiam să văd cum reuşeşte să o facă. Nu era vina lui că era Terţ, ideea era a guvernului, era un experiment numit Andrew Wiggin, care a fost autorizat de foruri înalte, prin decrete speciale. Şi totuşi este prost văzut din această cauză atât de colegi cât şi de fratele său. Treptat afli că în urmă cu 100 de ani, Terra a fost invadată de nişte gândaci inteligenţi, o rasă superioară nouă şi mai bine dezvoltată tehnologic decât oamenii. Pământenii erau să fie dovediţi, dar a fost Mazer Rickham cel care a ştiut să îi înfrângă pe moment. Acum însă, comandanţii militari se aşteptau la o nouă invazie. Nu poţi fi sigur de aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu putea comunica cu gândacii, totuşi armata, capii ei, se pregăteau intens şi făceau orice pentru a putea salva omenirea de la pieirea, aşa zis, iminentă.  Povestea despre înfrângerea iniţială a gândacilor o aflăm lent, pe măsură ce Ender ajunge la şcoala specială unde va fi antrenat. Cum va fi acolo, ce va avea de înfruntat şi dacă va putea să facă faţă cerinţelor extrem de grele – vă las pe voi să citiţi şi să vedeţi. Este o carte antrenantă, un SF foarte bun, o lume distopică care, așa cum am putut citi şi în alte cărţi sau filme sf, apare ca urmare a unui război îngrozitor, a unor condiţii de trai extrem de precare, a unor stricteţi impuse lumii ce supravieţuieşte. Această carte se continuă cu Vorbitor în numele morţilor (care are loc în timp la distanţă de 3000 de ani faţă de evenimentele din această carte). Totuși Jocul lui Ender poate fi citit independent, deşi vrei să afli ce se întâmplă cu copilul, ce adult devine el, ce repercursiuni au felul în care a fost crescut şi educat asupra vieţii lui. Orson Scott Card a scris o carte bună, o serie bună. Până acum am citit doar primele două cărți din serie, dar dacă e să aleg, parcă mie mi-a plăcut mult mai mult acest prim volum. Poate din cauză că este vorba de un copil, de felul în care reuşeşte să se impună, de mintea sclipitoare şi înţelegerea deosebită a modului de luptă în spaţiu pe care doar o minte tânără o poate percepe atât de rapid, iar el, fiind special este şi mai rapid decât alţi copii foarte talentaţi. Saga lui Ender are 10 romane, dar primele două sunt cele care au fost premiate, în ani consecutivi: 1985/1986/1987; Ambele au primit atât Premiul Nebula, cât şi Premiul Hugo (celebre în lumea science fiction -1985, 1986), dar şi alte premii prestigioase cum sunt Premiul Hamilton-Brackett (Jocul lui Ender, 1986), cât şi Premiul Locus (Vorbitor în numele morţilor, 1987).

orson scott cardOrson Scott Card, autorul acestei saga, este un scriitor, romancier, profesor, critic, jurnalist și eseist american născut pe 24.08.1951 în Richland, Washington, SUA. Deși a debutat cu scrieri poetice și a scris sub cel puțin 7 pseudonime cunoscute (Frederick Bliss, P.Q. Gump, Byron Walley, Brian Green, Dinah Kirkham, Noam D. Pellume și Scott Richards ) a rămas cunoscut pentru literatura science-fiction, în special pentru cartea Jocul lui Ender, primul volum din Saga lui Ender. În viaţa personală este mândrul tată a cinci copii. Poate asta, (aşa cum s-a întâmplat şi cu scriitorul român, Constantin Chiriţă, în romanul Cireşarii), să fie secretul prin care a reuşit să cunoască atât de bine copiii, să descrie lumea din perspectiva unui copil sau să fie credibil scriind despre relaţiile pe care copiii le au între ei, despre felul de-a fi al fraţilor şi complicata relaţie dintr-o familie. Scriitorul se declară, din punct de vedere politic, un liberal cu vederi conservatoare şi este membru al partidului conservator (SUA) din 1976. Este un practicant religios (membru al bisericii mormone) iar acest lucru se reflectă în opera lui, cu precădere în Vorbitor în numele morţilor, unde biserica este parte importantă a vieţii comunităţii, deşi dogma şi practica ei par să fie rupte din istoria secolelor anterioare lumii noastre, fiind la fel de restrictive. Poate tot datorită credinţei şi a felului în care biserica priveşte homosexualitatea, provine şi părerea lui referitoare la această problemă, declarându-se împotriva homosexualităţii şi a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Cu toate că este mormon este, probabil, mai monogam decât alţii, având o singură soţie, pe Kristine Allen Card. Acestea sunt amănunte care mi s-au părut interesante referitor la autor – unele au relevanţă, altele pot influenţa mai mult, sau mai puţin scrierile sale. Poate ar fi trebuit să menţionez mai degrabă că este profesor de engleză la un colegiu, dar cred că am fost mai atrasă de faptul că este fan al serialului Firefly, care îmi place şi mie. Mi-a atras atenţia şi faptul că prenumele celor cinci copii ai scriitorului sunt date cu gândul la scriitorii favoriţi ai cuplului (Michael Geoffrey (Geoffrey Chaucer), Emily Janice (Emily Brontë şi Emily Dickinson), Charles Benjamin (Charles Dickens), Zina Margaret (Margaret Mitchell) and Erin Louisa (Louisa May Alcott), cu atât mai mult cu cât unii dintre aceştia sunt şi pe lista mea de preferinţe :).

question-markÎntrebările bibliotecarului la final – aţi citit acest roman? V-a plăcut? Dacă nu aţi făcut-o, sunteţi atraşi de ideea de a-l citi? Ce părere aveţi despre literatura ce prezintă lumi distopice, aflată acum la mare modă? Ce alţi autori sau scrieri asemănătoare recomandaţi?

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Nord şi Sud, de Elizabeth Gaskell – la Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Elizabeth Gaskell

Elizabeth Gaskell

Astăzi povestim despre una din cărţile pe care le-am citit pe vremuri şi le-am recititIMG_20140301_185215_1 din nou cu aceeaşi plăcere, North and South / Nord şi SudÉszak és Dél romanul scriitoarei Elizabeth Gaskell. Scriitoarea britanică, născută pe 29 septembrie 1910 în Cheyne Walk, Chelsea, a fost cea mai mică dintre cei opt copii ai familiei. Din păcate mama ei a murit dându-i viaţă. Aşa se face că ea a trăit mult timp alături de mătuşa dinspre mamă, Hannah Lumb sau alături de bunici. Datorită vremurilor, a bolilor şi lipsei medicamentelor (aceeaşi problemă ca şi în cazul fraţilor Brontë) doar doi dintre copiii familiei Cleghorn Stevenson (numele scriitoarei la naştere) au reuşit să ajungă la maturitate – Elizabeth şi fratele său, John. Viaţa ei, problemele personale, relaţiile pe care le-a avut cu mama vitregă, cu tatăl ei, au fost prinse în cărţile sale. Cele mai reuşite scrieri, cele pe care le înţelegem şi le receptăm şi cu sufletul nu doar cu mintea, sunt cele în care autorii scriu bazându-se pe experienţe personale, viaţa lor reală, de aceea romanele edesek-es-mostohak--3959792-90Elizabethei Gaskell se citesc uşor, sunt atractive şi simţi că prind frânturi de viaţă între coperţicranford-500x500, devenind fresce ale societăţii acelor vremuri. Dacă în romanul Cranfod, unde este descrisă viaţa într-un sat din Anglia, scriitoarea descrie viaţa pe care a dus-o împreună cu mătuşa ei, în Knutsford, iar în Wives and daughters / Soţii şi fiice / Édesek és mostohák scrie despre relaţiile complicate care se nasc atunci când tatăl se recăsătoreşte (caz concret în viaţa autoarei, când tatăl ei îşi întemeiază o nouă familie şi are şi alţi doi copii), în Nord şi Sud, autoarea descrie viaţa, împrejurările şi problemele specifice apărute în urma industrializării cu care devine familiarizată odată ce, măritată fiind, ajunge într-un oraş din nordul Angliei, unde soţul ei este pastor.

Toate aceste date despre viaţa autoarei, despre roman, mi-au lipsit când am citit prima dată romanul. Deşi am Nord şi Sud. Elizabeth Gaskell. 1979constatat ulterior că l-am avut şi acasă, în biblioteca părintească, eu l-am citit împrumutându-l de la biblioteca oraşului unde am crescut. Pe vremea când l-am citit (pe la sfârşitul anilor ’80) se difuza la televizor un serial cu acelaşi titlu, Nord şi Sud, în care era vorba de războiul de secesiune din America. Îmi plăcea serialul şi de aceea, când am văzut cartea în raftul bibliotecii, am luat-o repede pentru că m-am gândit că pe baza ei a fost ecranizat. Când am ajuns acasă, cu mare nerăbdare m-am apucat să citesc. Din primele pagini nu părea să aibă nimic comun cu America şi cu familiile Hazard şi Main. Iniţial dezamăgită, narațiunea  m-a furat şi m-a prins. Povestea începe cu o nuntă, cea a lui Edith, verişoara lui Margaret Hale, eroina cărţii. De aici înţelegem că Margaret a locuit mult timp alături de mătuşa, unchiul şi verişoara sa. A fost prietena şi companioana verişoarei sale, neuitându-se totuşi că este ruda săracă a familiei şi fiind cazată într-o cameră mică, asemănătoare celei dedicate servitorilor. Mătuşa sa, care s-a măritat de bunăvoie cu un om avut şi mai în vârstă, o invidia pe sora ei, care s-a măritat din dragoste – ideal pe eszak-es-del--5638704-90care i l-a insuflat şi fiicei sale. Edith se căsătoreşte cu un ofiţer fără avere, căpitanul Lennox, cu care urmează să plece în insula Corfu, unde este staţionat regimentul acestuia. Această poveste de dragoste nu este urmărită şi te întrebi sincer, având în vedere că Edith n-a făcut niciodată nimic, având servitori pentru orice, cum se va descurca în viaţa cazonă pe care urmează s-o ducă. Cu prilejul acestei nunţi, Elizabeth îl cunoaşte pe fratele mai mare al mirelui, Henry Lennox, „singurul membru nearătos într-o familie de oameni deosebit de frumoşi” dar a cărui figură „îi era inteligentă, subtilă şi mobilă” şi care urmărea pregătirile de nuntă cu un aer uşor sarcastic. Acesta este atras de frumuseţea şi inteligenţa tinerei fete. Așa că pleacă s-o caute în Helstone. O cerere în căsătorie pare ceva la care ea nu s-a gândit, dar care totuşi se întâmplă. Ce răspunde fata luată pe neașteptate? Oare poate să-l privească ca pe un iubit când era obișnuită să-l considere prieten? Hotărârea ei pare definitivă, totuși pentru el rămân speranțe…

nord si sud-Pe de altă parte, pastorul Hale, „unul dintre cei mai buni predicatori … şi un perfect preot de parohie (op. cit. p. 19), schimbă cursul vieții lor tihnite dusă în sudul călduros și umed al Angliei. Acesta (precum tatăl autoarei, pastorul unitarian William Stevenson) renunță la biserica anglicană, pe motive de conștiință, conflict de opinii. Așa se face că, după ce este măcinat zilnic de nemulţumirile soţiei sale (femeie crescută cu anumite standarde şi care suferă de lipsa banilor şi apartenenţei la lumea bună) care şi-ar dori ca el să primească o parohie mai importantă, în loc să-i facă pe plac el renunţă la venitul mic dar sigur și la mica parohie aflată în Helstone, un adevărat colţ de rai în sudul Angliei şi alege să devină profesor particular şi să se mute într-un oraş industrial, Milton-Norhern din comitatul Darkshire (în traducere liberă – Comitatul întunecat).  

Doamna Hale, o femeie delicată și suferindă mai ales când lucrurile nu merg conform propriilor vise, se aseamănă parţial cu mama descrisă de Jane Austen în romanul Mândrie și prejudecată. Dintre toate personajele cărţii, totuşi cel al mamei este cel mai puţin dezvoltat şi credibil, cel puţin din punctul meu de vedere. M-am gândit că acest lucru este şi din cauză că autoarea nu a avut propriu-zis mama şi nu îşi poate imagina una credibilă. Ea este personajul creionat, ce nu contează cu adevărat nici în fața soțului său care nu-i spune ce probleme îl macină și nici faptul că a renunțat la funcția de pastor. Devine sarcina Elizabethei de a-i comunica aceste hotărâri ce afectează întreaga familie. 

Realitatea crudă era faptul că tatăl ei îngăduise îndoielilor amăgitoare să-i năpădească atât de tare mintea, încât devenise un schismatic – un proscris; toate schimbările care decurgeau de aici se grupau în jurul acestui fapt distrugător (Margaret  Hale, op. cit., p. 57-58).

Mi-a displăcut felul cum a procedat aici pastorul, care recunoaşte că este un laş care nu suportă să le pricinuiască durere celor dragi şi, după câte mi se pare mie, un visător – egoist, totodată. Dacă n-aș fi știut că există un model real al acestei fapte, aș fi spus că aici autoarea a creat acest conflict doar pentru a putea muta familia şi a realiza o paralelă antagonică între sudul şi nordul Angliei. Văzute prin prisme diferite Helstone poate fi:

E doar un cătun; nu cred că aş putea să-l numesc sat. Nu e decât o biserică şi, pe pajiştea de lângă ea, câteva case – mai curând un fel de bordeie – năpădite de trandafiri cătărători. (Margaret Hale, în Nord şi Sud de Elizabeth Gaskell, Editura Vivaldi 1995, p. 14-15).

Helstone e ca un sat dintr-o poezie – dintr-o poezie de Tennyson. (Margaret Hale, op. cit. p. 15).

Drumurile sunt atât de frumoase , încât ar fi o ruşine să foloseşti trăsura – aproape o ruşine să călăreşti. (Margaret Hale, op. cit., p. 16).

– Doar nu crezi că funinginea dintr-un oraş industrial, plin de coşuri şi murdărie ca Milton-Northern, o să fi e mai bună decât aerul de aici, curat şi proaspăt, chiar dacă prea umed şi te slăbeşte (Doamna Hale, op. cit., p. 62).

Faţă de aceste descrieri idilice, încă înainte de-a ajunge în Milton:

Cu multe mile înainte de Milton, zăriră un nor plumburiu atârnând la orizont, în direcţia în care se afla oraşul.[ …] Cu cât se apropiau de oraş, cu atât văzduhul părea să miroasă şi chiar să aibă gust de fum; de fapt nu aerul avea cu adevărat gust sau miros, ci, mai degrabă, nu se simţea mireasma de iarbă şi verdeaţă.(Op. cit., p. 83).

Margaret HaleÎn acest oraş cu miros şi gust de fum, în care cenuşiul şi noroiul era la el acasă, apare o domnişoară ca Margaret Hale, plină de colorit, vibrând de viaţă, frumoasă, autoritară, demnă şi cu prestanţă regală. Asta-i ceea ce vede John Thornton, prosperul industriaş, proprietar de fabrică şi viitor elev al domnului Hale. El a decis că n-o place, pentru că pe când el o privea admirativ, ea îl trata cu mândră nepăsare… Părerea ei proastă să se menţină? Părerea lui să se schimbe? Povestea de dragoste m-a dus cu gândul din nou la Mândrie şi prejudecată. Furtunoasă relaţie în care d-ra Hale pare să fie mereu în conflict cu d-l Thornton. Problemele sociale alimentează prejudecata iniţială, iar John Thorntonorgoliul ambilor parteneri îi împiedică să renunţe. Cum se termină?? Este o poveste la care o fată modernă poate visa 🙂  Oricum asta este doar o parte din roman. Mi-a rămas întipărită însă în memorie descrierea fabricii, condiţiile de muncă şi faptul că şi copiii lucrau de la vârste fragede. Citind acest roman sau Shirley de Charlotte Brontë am înţeles mult mai bine conceptul de revoluţie industrială în Anglia, despre care am învăţat pe vremuri la istorie. Mie datele seci istorice nu reuşesc să-mi rămână în memorie, dar citind un roman care cuprinde şi asemenea date de viaţă, care face o frescă a acelor vremuri şi reuşeşte să îmbine poveşti de dragoste cu probleme existenţiale şi sociale – asigură o ancoră unde acele date să se prindă. Aşa pot să reţin că odată cu motorul cu aburi perfecţionat a lui James Watt – putem spune că a început Revoluţia industrială – 1784, iar primul domeniu unde s-a utilizat acesta a fost în industria textilă.

nord-e-sud-by-elizabeth-gaskell-prima-edizion-L-D8u-a8Romanul lui Elizabeth Gaskell a fost excelent ecranizat de BBC în 2004, în regia lui Brian Percival şi avându-i ca protagonişti pe Richard Armitage, care a făcut un rol foarte bun interpretându-l pe John Thornton şi pe Daniela Denby-Ashe, în rolul lui Margaret Hale. O miniserie care urmăreşte fidel cartea şi care ne oferă o variantă vizuală a condiţiilor de muncă, a fabricilor acelor începuturi. Vă recomand cu mare căldură atât filmul, cât şi cartea.

Aştept cu nerăbdare părerile voastre despre această carte, despre film dacă l-aţi văzut. Sunt curioasă ce aţi fi question-markfăcut dacă aţi fi trăit pe acele vremuri? Sunteţi întreprinzători cum era John Thornton, aţi fi făcut munca din fabrici sau credeţi că aţi fi luat-o pe calea pastorului Hale – profesând după o viaţă petrecută ca om al bisericii? Ori aţi fi fost o domnişoară de familie bună, ca şi Margaret Hale, care să facă muncă întru ajutorul muncitorilor din fabrici? Cine ar fi ales să se mărite din dragoste cu un ofiţer, precum verişoara Edith? 🙂 Întrebări…

Puteţi să citiţi şi ce a scris Ely despre această carte  şi despre film pe frumosul blog Cuvinte vrăjite

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

John Grisham şi thriler-ul juridic

John Grisham şi thriler-ul juridic

John Grisham (născut pe 8 februarie 1955 în Jonesboro, Arkansas, SUA) este unul dintre scriitorii a căror cărţi a captat atenţia publicului, dar şi a producătorilor de filme, deoarece cărţile pe care le scrie sunt antrenante, inteligente, tratează probleme sociale importante sub masca unor thrillere juridice, unde personajele principale sunt avocaţi. El însuşi şi-a luat doctoratul în drept, a profesat ca avocat iar ca om politic, a fost ales în Camera Reprezentanţilor (Si vreme e ca sa uciziSUA) din partea partidului democrat. Romanul său de debut a fost A time to kill, (apărut în 1989 şi ecranizat cu acelaşi titlul în 1996) / Şi vreme e ca să uciziHa ölni kell este un roman care m-a marcat profund şi a cărui ecranizare mi-a plăcut foarte mult. Pentru ca să scrie acest roman i-au trebuit 3 ani. Interesant este că John Grisham, cu toată puterea lui de convingere ca avocFirmaat şi om politic, a avut nevoie de mult timp ca să găsească o editură care să-şi dorească să-i publice cartea, dar, chiar şi aşa, primul tiraj a fost mic, de doar 5000 de exemplare. Este bine că nu s-a dat bătut după ce 28 de alte edituri l-au refuzat. De-abia după ce au apărut romanele următoare, The Firm (Firma), The Pelican Brief (Cazul Pelican) şi The Client (Clientul), după ce succesul a fost asigurat, a fost reeditat şi primul său roman. Să fi fost asta din cauza problemelor rasiale pe care le tratează cartea? Sau poate editurile n-au crezut că scrierile de acest gen pot captiva şi interesa cititorii? Debutul lui John Grisham se poate Cazul Pelicanalătura altor poveşti ale unor debuturi celebre sau interesante despre care am scris anterior (Margaret Mitchell, Leila Meachum). Dacă pentru romanul de început i-au trebuit trei ani, Grisham a ajuns la performanţa de-a scrie unClientul roman în 6 luni. Scrie de 23 de ani şi are 25 de cărţi apărute. Pe de altă parte, romanele nu mai au aceea încărcătură emoţională pe care au avut-o romanele sale de la începutul carierei de scriitor. Dacă n-aţi citit nimic de John Grisham, precis că aţi văzut filmele, dar şi aşa, eu vă recomand cărţile sale. Dintre cele 9 romane ecranizate, biblioteca noastră deţine două – Avocat şi victimă (The Gingerbread Man) şi Dosarul Pelican (The Pelican Brief) . Romanele sale, scrise alert, reuşesc să facă şi o radiografie a societăţii, atingând probleme acute sociale sau rasiale, încă existente în Statele Unite ale Americii. Azi aş vrea să vă postesc, însă, despre alte două cărţi ale sale: Avocatul străzii şi Testamentul.

Avocatul straziiUn roman, poate mai puţin cunoscut, al acestui scriitor, The Street Lawyer  (roman apărut în 1998 şi ecranizat sub formă de film TV în 2003) / Avocatul străzii/ Az utca ügyvédje. Am ajuns întâmplător să citesc această carte şi m-au marcat problemele care sunt prezentate aici, cu atât mai mult cu cât, pe plan personal, am cunoscut, recent, pe cineva cu o poveste tristă de o natură apropiată celor descrise în carte, find o persoană ce a ajuns să trăiască pe străzi. Revenind la roman – povestea acestuia începe descriind viaţa foarte confortabilă financiar, plină de posesiuni şi promisiuni ale unor avansări importante în carieră ale unui tânăr avocat, căsătorit cu slujba lui, mai degrabă decât cu soţia sa. Firma de avocatură, la care lucrează de câţiva ani buni, este una dintre cele mai bune şi prospere firme, având sute de avocaţi angajaţi atât în Washington (locul unde se desfâşoară acţiunea) cât şi în filialele din restul oraşelor importante din SUA. Toată această viaţă de fapt rutinantă, extrem de încărcată şi stresantă, unde colegii sunt mai degrabă concurenţi şi unde tinerii avocaţi pun munca, interesele firmei înainte de orice, este pe cale să se schimbe odată cu o ameninţare venită din partea unui om al străzii. Ajuns la limită, el caută vinovaţii care, pe el şi pe mulţi alţii, l-au scos ilegal din casă. Ce poate el să facă în faţa colosului juridic? Se decide să îi ţină ostatici şi să îi ameninţe cu o bombă. Romanul devine interesant din primele pagini, deşi acţiunea Domnului (cum vrea să i se spună) este sortită eşecului. Este un semnal, însă, pentru tânărul avocat prezent şi atins de evenimente. Ce poate face un avocat împotriva colosului pe care îl cunoaşte, mai ales dacă se aliază cu alţii care vor dreptate pentru cei umili? Asta este povestea pe care v-aş invita s-o citiţi. Mie mi-a plăcut modul în care e descrisă viaţa oamenilor străzii, a celor care luptă pentru ei, a Sistemului pe care îl foloseşti sau împotriva căruia lupţi pentru o cauză justă. Mi-ar fi plăcut să ştiu atât de multe despre sistemul nostru de ajutorare în cazul oamenilor străzii. Am aflat însă, că, din fericire pentru oamenii necăjiţi din Deva, s-a deschis un adăpost de noapte.

TestamentulLa polul opus al acestei vieţi umile, în romanul The Testament / Testamentul / A végrendelet, Grisham face o incursiune într-o altă lume, cu alt gen de probleme, lumea celor foarte bogaţi şi viaţa lor irosită pe plăceri. Aceştia, în ciuda unui start financiar foarte mare, comparativ cu al majorităţii oamenilor (sau poate tocmai datorită lui) ajung să fie restrânşi financiar şi dependenţi de capriciile unui tată, Troy Phelan, foarte în vârstă, pe care speră să-l moştenească. Bătrânul, viclean şi nemilos, semnează un ultim testament din care toţi copiii săi, fostele sale soţii, sau alte rude şi angajaţi sunt omişi, lăsând toată averea sa unei fete, pe nume Rachel Lane, pe care n-a recunoscut-o fiind în viaţă. După moartea sa, avocatul său, Josh Stafford, este însărcinat să o caute pe această fiică, să-i aducă la cunoştiinţă faptul că a devenit una din cele mai bogate femei ale Americii şi să lupte, dacă este cazul, cu ceilalţi moştenitori pentru a-i onora ultima dorinţă. Despre acestă pierdută fiică bătrânul ştie doar că este misionară intr-un colţ uitat de lume, într-unul din satele pierdute pe undeva prin Pantanal. N-am ştiut foarte multe despre aceast800px-Pantanal,_south-central_South_America_5170ă regiune până n-am citit cartea lui Grisham. Această zonă aflată pe teritoriul a mai multe state (Brazilia, Paraguai, Bolivia)  este extrem de întinsă, între 140.000 și 195.000 kilometri pătrați şi unde peste 80% din sol este inundat în sezonul ploios. Josh Stattford se gândeşte să trimită omul potrivit în această misiune, pe Nate O’Riley. Un avocat excelent, este în acelaşi timp un om cu multe probleme, pe care îl scoate efectiv dintr-un sanatoriu unde era pentru adicţiile faţă de droguri şi alcool. Nate acceptă să plece în această misiune, cu atât mai mult cu cât are multe probleme financiare. Autorul reuşeşte să prindă foarte bine problemele pe care le are un om consumat de asemenea obiceiuri nesănătoase şi tentaţiile pe care le întâlneşte în cale. Cât de sigur este să mergi după cineva aflat la capătul lumii, mai ales în Pantanal în timpul anotimpului ploios? Ar fi interesant să citiţi despre asta. Sau să aflaţi mai multe despre triburile paşnice ale indienilor din Brazilia şi decimarea lor de-a lungul istoriei. Autorul este foarte bine documentat asupra zonei şi istoriei locurilor. Aşa că dintr-un thriller juridic am simţit că romanul a devinit unul iniţiatic (în ceea ce-l priveşte pe Nate), de aventură şi social dacă ne gândim la problemele cu care se confruntă, lipsurile şi viaţa grea pe care o duc oamenii în zona Pantanal.

John Grisham. romanePoate că vorbeşte avocatul din el, poate politicianul, sau poate că morala pe care o au toate lucrările lui, să fie o consecinţă a creşterii sale profund religioase, cert este că a fost unul din cei mai vânduţi scriitori americani în anii ’90. Scriitorul a reuşit să familiarizeze lumea cu termenii juridici, cu procedura în diferite cazuri si cu sistemul juridic american. Cred că este primul care a creat eroul-avocat. Poate că era nevoie şi de publicitatea pozitivă, având în vedere că atât în filme, cât şi în alte romane (începând cu literatura clasică, din care pot aminti pe Charles Dickens – în Bleak House / Casa Umbrelor) în marea lor majoritate, avocaţii sunt percepuţi mai degrabă negativ. Dar trebuie să spun că şi la Grisham eroul este cel care se opune corporaţiilor, care reuşeşte să mişte Sistemul în ciuda obstacolelor, a puterii oponente, triumfând morala.. Stilul este accesibil, iar poveştile alerte. El însuşi recunoaşte sincer că ceea ce scrie nu se încadrează în marea literatură şi speră doar ca la finalul unei cărţi cititorilor: „Să le fi plăcut. Eu încerc să scriu ficţiune de calitate. Nu fac literatură şi nici nu pretind asta” (John Grisham). Romanele sale i-au adus lui John Grisham, pe lângă celebritate şi o avere de 15 milioane de dolari anual. Până în 2012 romanele sale s-au vândut în peste 275 milioane de exemplare în întreaga lume. El şi Tom Clancy sunt singurii autori care, la prima ediţie a unui roman, au vândut două milioane de exemplare. În cazul lui John Grisham, romanul despre care vorbim este Dosarul Pelican. Deţine şi recordul de a fi singurul autor al cărui cărţi s-au aflat pe locul întâi al listei de best-seller timp de 7 ani consecutiv (între 1994-2000). Poate că merită să citeşti cărţile ca să vezi dacă tu le-ai fi putut scrie, ai fi putut să-ţi clădeşti o avere din asta?


Nu am uitat că trebuie să scriu despre Bridget Jones 🙂

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Jane Eyre, de Charlotte Brontë – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Portrait of Charlotte Brontë

Portrait of Charlotte Brontë (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, aşa cum s-a stabilit, povestim despre una din autoarele mele preferate, Charlotte Brontë (n. 21 aprilie 1816- d. 31 martie 1855), şi despre romanul ei cel mai cunoscut – Jane Eyre (publicat în 1847 şi dedicat scriitorului W.M. Thackeray). M-am bucurat când acest roman a câştigat în sondaj pentru că demult vroiam să scriu despre el. Este unul din romanele pe care ori de câte ori l-aş citi, cred aş face-o cu aceiaşi plăcere. Autoarea, cea mai mare dintre surorile Brontë, a scris romanul sub pseudonimul literar Currer Bell (nume cu rezonanţă masculină, pentru că, la vremea respectivă, proza scrisă de femei era desconsiderată). Romanul este o capodoperă a literaturii. Scris extrem de captivant, ne dezvăluie o poveste de neuitat, ce îmbină realitatea unei copilării nefericite cu romantismul unei poveşti de iubire profunde şi adevărate. Misterul învăluie povestea, o face mai interesantă, mai atractivă şi neaşteptată. Pe de altă parte, putem considera romanul şi o frescă a societăţii acelor vremuri, pentru că are la bază viaţa, experienţele personale ale Charlottei Brontë. Citind cartea, după ce-am citit şi studiat viaţa autoarei, mi-am dat seama că şi aceasta a rămas orfană, mama ei murind de cancer, pe când ea avea doar 5 ani. Tatăl lor a fost un om rece şi violent şi de aceea, precum eroina romanului său, atât ea, cât şi fraţii ei (Mary, Elizabeth, Emily, Anne şi Branwell), au fost încredinţaţi spre creştere surorii mamei sale, Elizabeth Branwell. Nu ştiu cât de apropiată a fost de această mătuşă sau de eventualii veri ai săi, dar mă gândesc că asemenea sentimente nu ar fi izvorât doar din imaginaţie. Poveştile din viaţa autoarei se împletesc Institutul Lowoodîn carte. Ea reuşeşte s-o imortalizeze pe sora ei  Mary, cea care a inspirat personajul Helen Burns, prietena lui Jane de la Şcoala Lowood. Mary a trecut în nefiiinţă la vârsta fragedă de doar 11 ani, murind de tuberculoză, o boală ce făcea ravagii în acele timpuri. Recitind romanul, m-am cutremurat şi întristat din cauza faptelor mătuşii Reed şi verilor cei răi, a odiosului domn Brocklehurst, cât şi a condinţiilor improprii din Aşezământul Lowood, care seamănă într-un fel cu Dotheboys Hall, lugrubul loc unde Nicholas Nickleby (din romanul cu acelaşi titlu de Charles Dickens) ajunge profesor sub conducerea mizerabilului Wackford Squeers. Charlotte şi Emily Brontë au învăţat într-o asemenea şcoală, „Şcoala internat pentru fiicele de preoţi de la Cowan Bridge„, unde au suferit de foame, au trăit în condiţii mizere, insalubre şi acest fapt le-a marcat întreaga viaţă.

Romanul se împarte în trei părţi, cu patru locaţii distincte. Descrierea copilăriei lui Jane, chiar dacă începe jane-eyre-copertaalături de verii şi mătuşa Reed (în Gateshead), este axată mai mult pe traiul la Şcoala Lowood. Perioada cea mai frumoasă, misterioasă şi plină de sentimente aprinse şi uneori controversate o trăieşte după ce părăseşte şcoala şi se angajează ca guvernantă a micuţei Adela Varens, la Thornfield, proprietatea domnului Edward Fairfax Rochester. Dezamăgirea ce urmează descoperirii misterului conacului Thornfield o face să fugă şi o duce departe, obosită, bolnavă, în apropiere de Moor Manor (în traducere Casa Mlaştinii), în localitatea jane-eyre-konyvMorton. Acolo o găsesc şi îngrijesc fraţii Rivers (Mary, Diana şi St. John). Ce este interesant e că peste tot, cu toată suferinţa personajului, există o lumină, o speranţă, există mai mulţi „îngeri” care fac ca experienţele teribile să poată fi trecute mai uşor, care o salvează când este nevoie. În casa mătuşii, deşi este dezavantajată, pedepsită şi foarte prost tratată de rudele ei, o are pe Bessie, cea care, seara îi citeşte poveşti. La Lowood, pe lângă Helen Burns, care îi este prietenă bună de la început, există buna domnişoară Temple, care îi devine exemplu. Iar la Thornfield, doamna Fairfax o tratează cu bunătate şi respect, Adela este ataşată de ea, iar Edward o tratează ca pe o egală (noţiune nouă, de-a dreptul revoluţionară pentru acele vremuri – nu doar privind relaţia dintre bărbaţi şi femei, cât, mai ales între aparţinătorii a două clase sociale diferite). La Morton, Mary şi Diana o tratează cu milă, o salvează şi împart cu ea puţinul lor, iar St. John îi oferă o alternativă raţională de viaţă.

Edward Rochester si Jane Eyre (actori Toby Stephens şi Ruth Wilson)Mi-a plăcut mult Jane Eyre, atât romanul cât şi reuşita întrupare a unei femei puternice, care a supravieţuit unor traume deosebite şi care este capabilă de puternică pasiune, de revoltă, de încăpăţânare cu tot exteriorul paşnic, aparent extrem de raţional. Povestea este captivantă, antrenantă, un roman al devenirii, al iubirii, fiind în acelaşi timp o critică adusă societăţii atât pentru condiţiile de viaţă din acele „Aşezăminte”, cât şi pentru situaţia femeii acelei vremi, care, dacă nu avea bani sau nu era căsătorită (subiect asupra căruia stăruie Jane Austen şi în Mândrie şi prejudecată), era limitată la meserii cum ar fi cele foarte prost plătite de profesoară sau cele „invizibile” de guvernantă.

Spuneam că romanul se bazează pe experienţele de viaţă ale autoarei, meseria de guvernantă fiind una pe care a fost nevoită s-o facă între 1839-1841. Gândindu-mă la atitudinea prietenilor nobili ai domnului Rochester faţă de guvernante, discuţiile purtate la conacul Thornfield de mame şi fiicele lor (printre care cele mai acide sunt cele ale lui Blanche şi ale mamei sale) mă gândesc că, la aşa ceva, autoarea a fost martoră, a auzit, şi a suferit de-a lungul carierei sale de guvernantă. Copiii erau şi ei, având exemplul părinţilor lor, de mici neascultători şi desconsiderau bietele femei care încercau să-i înveţe. Un roman realist, ancorat în realitatea vieţii acelor vremuri, dar care în acelaşi timp, oferă şi una din cele mai romantice poveşti de dragoste.

Având toate ingredientele succesului, nu-i de mirare că acest roman a fost de nenumărate ori ecranizat. Am jane eyre. dvdvăzut mai multe ecranizări şi mi-au plăcut toate, deşi nici una dintre acestea nu a reuşit, pentru mine, să egaleze frumuseţea cărţii. Totuşi, fiecare regizor a accentuat una sau alta din părţi, în aşa fel încât dacă le vezi îţi poţi imagina mai bine perioada victoriană din Anglia, situaţia acelor aşezăminte şcolare şi tragismul situaţiei eroinei principale. Povestea de iubire a fost şi ea, diferit tratată. Mulţi actori celebri au ales să interpreteze rolul Domnului Rochester – de la Orson Wells  (1944), Charlton Heston, la Timothy Dalton (1983) sau William Hurt (1996),  fiecare s-a străduit să întruchipeze cât mai reuşit acest personaj. O bună figură face şi Toby Spencer în ecranizarea realizată de BBC în 2006, film pe care biblioteca noatră îl deţine pentru împrumut. Cea mai recentă ecranizare este cea din 2011, unde rolul este interpretat de Michael Fassbender, un actor versatil, care dovedeşte că poate trece cu uşurinţă de la roluri cum a fost cel al nazistului din Inglorious Basterds, la ceva clasic, sensibil şi solicitant, cum este acest personaj. Nu ştiu care actor mi-a plăcut mai mult. Poate, Orson Wells m-a impresionat cel mai tare şi cred că şi fizic este cel mai apropiat faţă de descrierea personajului din carte.

Surorile BronteViaţa n-a fost foarte darnică cu fraţii Brontë, pentru că atât Emily, Anne (despre care lumea a auzit mai degrabă, datorită scrierilor lor) cât şi fratele lor Branwell sau surorile Mary şi Elizabeth (care au murit în copilărie, de tuberculoză) au murit de tineri. Singura care a atins maturitatea şi s-a bucurat de împlinirea unei iubiri şi reuşita unei căsătorii a fost Charlotte. S-a căsătorit cu reverendul Arthur Bell Nicholls, vicarul tatălui ei, în iunie 1854. Totuşi această iubire s-a frânt brusc, după puţin timp, când Charlotte a murit, la naştere. O viaţă stinsă devreme, dar atinsă de geniu. Citind, îi eram recunoscătoare Charlottei Brontë că a reuşit să scrie  acest roman. Îmi plac toate cărţile ei, care sunt reuşite mai ales pentru că fiecare dintre ele are la bază inspiraţia propriei vieţi şi aşa cum toţi ştim, când scrii despre ceva care îţi este familiar, care te afectează, care ţi-a trezit sentimente, nu poţi scrie decât foarte bine, iar un scriitor de talent, aşa cum a fost Charlotte Brontë, a reuşit să facă ca viaţa personală să rămână undeva într-un colţ palidă, dar romanele ei au prins strălucire, viaţă, optimism şi oferă unele din cele mai frumoase poveşti ale literaturii engleze, păstrând-o astfel şi pe ea vie în mintea noastră.

Sunt nerăbdătoare să aud voi ce părere aveţi despre această minunată carte, despre Charlotte Brontë, despre filmele care au ecranizat cartea. Sunt de asemenea curioasă ce alte cărţi ale autoarei engleze aţi citit, v-au plăcut. Vă invit să povestim despre toate acestea. De asemenea, dacă aţi scris şi voi, pe blogurile voastre despre acest roman, sau despre scriitoare, vă rog să vă lasaţi link-urile de trimitere în comentarii, mai jos.

Vă las în compania lui Orson Wells şi a lui Joan Fontaine în trailer-ul de prezentare al filmului Jane Eyre (1944)

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Anna Karenina, de Lev Tolstoi – un nou subiect la Clubul „Să povestim despre-o carte”


Am ajuns să povestim azi, aşa cum am convenit anterior, despre Anna ana-kareninaKarenina. Un roman amplu, cu foarte multe personaje, alert scris şi care este totodată o critică adusă societăţii corupte, bolnave, frivole, ce-şi trăieşte poveştile de dragoste şi viaţă într-un cadru fastuos, dar plin de minciună şi deznăgejde. Romanul pleacă de la o dramă reală, din vremea lui Tolstoi, ce a avut loc la o moșie învecinată, unde amanta respinsă a unui nobil s-a sinucis aruncându-se în fața unui tren. Plecând de la această dramă scriitorul, Lev Tolstoi, conturează într-un mod excepţional o lume întreagă, un univers viu, în care simţim că participăm, privind la modul de viaţă dus de moşierii şi mujicii (ţăranii) ruşi.  Deşi romanul este axat pe viaţa nobilimii, surprinde relaţia dintre aceasta şi cei care muncesc pentru a o susţine, ţăranii. Obiceiurile ţărăneşti sunt cele pe care Tolstoi le descrie apreciativ, în carte. De asemenea viaţa la ţară este de departe preferata lui. Nu-i de mirare că un cuplu care reuşeşte, a cărui iubire se supune canoanelor vremii, este cel al lui Konstantin Levin şi Katia Alexandrova (Kitty). Levin este moralistul, cel care priveşte şi judecă conduita celor deopotrivă cu el. Am simţit că Tolstoi a profitat să creeze un personaj care să-l reprezinte, prin gura căruia să-şi facă cunoscute opiniile personale. Nu-i place moda „lumii bune”  de-a vorbi cu copiii franţuzeşte. Aflat într-o vizită la Daria Alexandrova, ai cărei copii sunt obligaţi să vorbească franţuzeşte, găseşte că este superficial şi fals să vorbeşti aşa:

„Eu vorbesc cu tine franţuzeşte, aşa vorbeşte-mi şi tu”. Feţiţa voi să spună, dar uitase cum se spune „lopăţică” în franceză, maică-sa îi şopti şi după aceea, tot în franceză, îi explică unde-şi poate găsi lopăţica. Toate acestea i se părură penibile lui Levin. Acum toate, în casa Dariei Alexandrova şi la copiii ei, nu i se părură atât de simpatice ca mai înainte. „De ce-o fi vorbind franţuzeşte cu copiii? se întrebă. E ceva atât de nefiresc şi de fals! Şi copiii simt asta. Să-i înveţi franţuzeşte şi să-i dezveţi de sinceritate”, se gândi el …  (Citat din Anna Karenina, de Lev Tolstoi, Ed. Polirom, 2007, p. 295).

Greta_Garbo_Anna_Karenina_4Dar să revenim la Anna Karenina – ca personaj. Deşi un personaj puternic, cu multe calităţi, este unul dintre personajele pe care nu am reuşit să-l înţeleg pe deplin niciodată. Iubirea poate fi extrem de motivantă. Mulţi au luat decizii pripite şi eronate datorită ei. Totuşi iubirea de mamă, pentru mine, trece peste orice alt fel de iubire şi cred că o mamă bună, aşa cum este prezentată Anna în carte, cu foarte mare greutate ar putea lua decizia de-aş părăsi copilul. Să fie dorinţa de-a fi iubită, de-a trăi această iubire pătimaşă alături de contele Vronski, ceva mai presus de dragostea de mamă? Şi după primele săptămâni, luni de miere rămâne nesiguranţa, singurătatea, obsesia şi gelozia? Prima dată când am citit această carte am urmărit firul poveştii cu mare atenţie, sperând cumva într-un happy end. Eram foarte tânără când am citit prima dată romanul şi era firesc să-mi doresc aşa ceva. Acum, după ce-am trăit ceva timp, mi-am dat seama că în viaţă de foarte puţine ori este posibil un sfârşit fericit când faci alegeri greşite. Tolstoi este un moralist şi ne-a dat ca învăţătură acest roman, unde dragostea ar trebui să fie curată, pură şi într-un cadru legal (vezi iubirea lui Levin). Romanul pare dedicat nefericirii dacă ne luăm după prima lui frază:

Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei” (citat din Anna Karenina, op. cit., p. 5).

Nefericirea famililor începe cu un scandal, cel din casa familiei Oblonski, unde aflăm că Stepan Arkadici Oblonski i-a fost infidel soţiei sale, Daria Alexandrova (Dolly), pe care o înşelase cu guvernanta. Ce aflăm este că, în fapt, Stepan Arkadici şi-a înşelat frecvent soţia şi este într-un fel contrariat de reacţia ei, pentru că i s-a părut că ea ştia de mult de aceste „indiscreţii” ale sale. Reacţia celor care ştiau sau au aflat de infidelităţile sale este surprinzătoare:

Cu toate că Stepan Arkadici era vinovat cu vârf şi îndesat faţă de soţie, cu toate că şi el simţea asta, aproape toţi ai casei, până şi dădaca cea mai bună prietenă a Dariei Aleksandrovna, erau de partea lui.” (citat din Anna Karenina, de Lev Tolstoi, Ed. Polirom, 2007, p. 10.)

Reacţia faţă de bărbatul care înşeală este însoţită de multă înţelegere, considerată a fi un fapt firesc şi care n-ar trebui să mire sau să declanşeze un scandal de proporţii, că doar e ştiut că aşa sunt bărbaţii. Lor li se asigură un alt cod al moralităţii decât femeilor. Acest scandal o aduce pe Anna la Moscova, pentru a-i putea fi alături fratelui său, infidelul. Implicit, este motivul pentru care ajunge să-l cunoască pe contele Vronski. Vronski este curtezanul prinţesei Kitty Şcerbaţkaia, tânăra soră a Dariei Alexandrova, care tocmai îşi făcuse debutul în societate. Aceasta, tocmai din cauza acestui flirt, refuză cererea în căsătorie a lui Konstantin Levin, un tânăr ce o iubeşte sincer. Autorul ni-l prezintă pe Vronski:

Male-roles-in-film-Anna-Karenina-iPad-wallpapers-2048x2048-01Vronski este unul dintre fiii contelui Kirill Ivanovici Vronski şi unul dintre cele mai reuşite exemplare din rândurile tineretului de aur al Petersburgului.” … ” E putred de bogat, frumos, are relaţii sus-puse, e aghiotant la palatul imperial şi, peste toate acestea, băiat foarte bun şi de ispravă. Dar e mai mult decât un băiat de ispravă pur şi simplu. După cum l-am cunoscut aici, e şi instruit şi foarte inteligent: e un om care va ajunge departe. (Caracterizare făcută de personajul Stepan Arkadici, în Anna Karenina, op. cit., p.46-47)

Vronski satisfăcea toate exigenţele mamei (prinţesei Kitty n.a.). Era foarte bogat, inteligent, nobil, îl aştepta o carieră strălucită în armată şi la curte; în fine, era un om fermecător. Nu-şi putea dori nimic mai bun. (citat din Anna Karenina, op. cit., p. 51)

Este oare de mirare atunci, că Anna Karenina, ca toată populaţia feminină a înaltei societăţi, se trezeşte întorcând capul după el, când se întâlnesc prima dată, în trenul care-o aducea la Moscova, în sprijinul fratelui său. Dar nu este singura a cărei atenţie a fost atrasă şi lui Vronski îi place de la prima vedere.

anna-karenina… simţi nevoia s-o mai privească o dată – nu pentru că era foarte frumoasă, nu datorită eleganţei şi graţiei modeste, care se citeau pe tot chipul ei, ci pentru că, atunci când trecuse pe lângă el, în expresia feţei ei drăgălaşe observase ceva mângâietor şi gingaş.

Este impresionant felul în care Tolstoi reuşeşte să sondeze psihicul uman. Sunt luptele interioare mai interesante decât acţiunea, decât povestea. Ne arată lupta continuă ce se dă în Anna, întâi pentru a-şi înnăbuşi iubirea pentru Vronski, apoi cea prin care se confruntă cu spaimele şi gelozia ce-o macină. Totuşi, în ciuda tuturor, în ciuda faptului că ştie că va ajunge o paria în societate, sfârşeşte prin a-şi părăsi copilul, familia, alegând iubirea şi pe Vronski. Finalul cărţii – faptul că trenul, din loc al întâlnirii, devine armă a sinuciderii este Trenul.1probabil ideea autorului de-a sublinia atât nechibzuinţa deciziei luate de Anna, dar şi maleficul trenului, ca noutate a civilizaţiei, a ştiinţei acelor vremuri. Pentru un psiholog fin al omului, cum s-a dovedit Tolstoi, nu ştiu cum s-a gândit că o persoană puternică, care răzbeşte prin toate, care are puterea de-a da foc tuturor punţilor, trăieşte atât de nesigură, devenind atât de slabă în final. Cel puţin mie aşa mi s-a părut. Pentru că renunţarea la viaţă este calea unui om slab, nu a unuia puternic, cum este descrisă a fi fiind Anna. Este adevărat că atunci când simţi că ai pierdut totul, când lumea pare să ţi se năruie, nu poţi ştii cum ai reacţiona, ce decizii ai lua.

Anna Karenina este unul dintre cele mai ecranizate romane ale lui Tolstoi. Dintre foarte multele ecranizări realizate pe baza acestui roman, am văzut doar trei dintre ele: cea din 1935, în regia lui Clarence Brown şi având-o în rolul principal pe Greta Garbo ; cea din 1997, în regia lui Bernard Rose şi care-o are în rolul Annei Sophie Marceau in Anna Kareninape Sophie Marceau  şi pe cea din 2012, în regia Joe Wright, cu Keira Knightley în rol principmoore-and-leighal. Mi-ar fi plăcut să văd ecranizarea din 1948, în regia lui Julien Duvivier, cu Vivien Leigh în rolul Annei. Ce pot spune despre ecranizările pe care le-am văzut – că mi-a plăcut cel mai mult cea cu Greta Garbo, mi-a plăcut cum a jucat, m-a impresionat diferit, poate şi din cauză că a fost prima, poate şi din cauză că eram mult mai tânără şi a avut un alt fel de impact asupra mea. Ceea ce pot spune în privinţa realizării din 2012 – este că a fost, pentru mine cel puţin, un fiasco total. Felul în care regizorul a ales să prezinte societatea, ca un carusel teatral, a fost cumva prea forţat, prea departe de-a prinde povestea, poveştile de iubire sau de viaţă, indiferent cât s-au chinuit actorii. Keira Knightley nu mi s-a părut potrivită acestui rol, dar poate asta … e doar părerea mea.

Voi ce părere aveţi? Cum aţi văzut voi acest roman? V-a plăcut? Aţi fost ca şi mine cutremuraţi de decizia pe care Anna a luat-o la final? Ce părere aveţi despre ecranizările acestui roman? Care v-a plăcut cel mai mult? Hai „Să povestim despre-o carte”!

Dacă aţi scris despre acest subiect, pe blogurile voastre, postaţi un link, ca să-l includ în articol.

Vă las în compania a două mari vedete care au interpretat rolul Annei – Vivien Leigh, Greta Garbo, într-un videoclop realizat pe baza filmelor de Irene Xandra, pe youtube.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: