Azi m-am amuzat teribil citind dintr-o carte dedicată mai ales tinerilor, dar la fel de amuzantă pentru copiii de toate vârstele. Nu degeaba Jeff Kinney, autorul celebrei serii Jurnalul unui puşti a scris despre această carte:
Terifiant de amuzantă! Ultimii copii de pe Pământ de Max Brallier transmite mari emoţii, dar şi mai mari hohote de râs.
Este vorba de primul volum al unei serii deja celebre (The Last Kids on Earth, apărută în 2015), a autorului american Max Brallier şi care a fost deja ecranizată de Netflix sub forma unui serial animat. Scrisă într-un ritm alert şi însoţită de ilustraţiile originale ale lui Douglas Holgate care dau un plus de savoare, cartea a fost tradusă în română de Magdalena Costea şi a apărut la Storia Books în 2018.
Prima carte scrisă şi ilustrată în acest gen pe care am citit-o a fost Generala, cei mai naşpa ani din viaţa mea, a lui James Patterson. Despre una similară şi extrem de amuzantă am scris mai demult pe blog (Jake Marcionette şi cartea lui Spune-ţi-mi Jake!). Se pare că indiferent de aspect, contează povestea şi dacă este spusă cum trebuie devine atractivă şi este cu atât mai bine primită, dacă ilustraţia este pe măsura textului.
Dar să revenim la această teribil de captivantă şi foarte amuzantă carte: eroul ei este Jack Sullivan, un puşti de 13 ani, locuia într-un oraş lipsit de evenimente, chiar plictisitor până în urmă cu vreo 40 de zile când o invazie ciudată de monştrii transformă locul într-un câmp de luptă. El are norocul că se poate retrage în căsuţa lui din copac şi are suficiente rezerve de biscuiţi Oreo şi Mountain Dew pe care le-a adunat din magazinele părăsite. Oraşul devine o capcană pentru oricine ar încerca să îl traverseze. Ce se poate întâmpla amuzant într-o lume distopică – poate nimic, dar felul în care povesteşte Jack Sullivan este savuros. Înarmat cu o bâtă de baseball şi cu un walkie talkie Jack vrea să-şi caute unicul prieten, pe Quint Baker şi pe fata visurilor lui, June Del Toro. Ca să reuşească trebuie să înfrunte zombi, Ticăloşi Zburăcioşi, Iedera-Mutantă dar mai ales monstrul îngrozitor cunoscut sub numele de Blarg. Pe cine mai întâlneşte, peste ce hopuri trebuie să treacă şi cât de înfiorători vor fi monştrii pe care trebuie să-i înfrunte în această căutare veţi afla dacă veţi citi cartea.
Pentru ca să vă fac şi mai curioşi vă dau un citat de la începutul cărţii:
În momentul ăsta, întreaga lume a luat-o razna. Doar uitaţi-vă la ferestrele făcute zob. Uitaţi-vă la iedera sălbatică – a invadat o parte a clădirii. Nimic nu este normal. Şi eu? Ei bine, eu nu am fost niciodată normal. Am fost dintotdeauna diferit. Vedeţi voi, sunt orfan. M-am plimbat prin toată ţara, dintr-o casă în alta, de la o familie la alta, până când am aterizat în oraşul ăsta mic, Wakefield, în decembrie. Dar toată alergătura asta te întăreşte: te face şmecher, te face încrezător, de face descurcăreţ cu fetele – te face JACK SULLIVAN. Rahat! Se anunţă un pumn monstruos!!!! (Max Brallier, Ultimii copii de pe Pământ, Storia Books, 2018, p. 8-9)
În curând această serie, Ultimii copii de pe Pământ (această carte, cât şi următoarele patru volume traduse: Ultimii copii de pe Pământ şi Parada Zombi; Ultimii copii de pe Pământ şi Regele Coşmar; Ultimii copii de pe Pământ şi Terorile Cosmice; Ultimi copii de pe Pământ şi Sabia Nopţii) vor fi la dispoziţia voastră laSecţia de împrumut carte pentru copii. Eu am citit primul volum şi sunt curioasă de următoarele. Cred că şi voi veţi fi la fel.
Câteva cuvinte despre autorul acestei serii: Max Brallier este american şi deşi este cunoscut mai ales pentru această serie, el a scris peste 30 de cărţi atât pentru copii cât şi pentru adulţi. Înainte de-a fi scriitor Max a fost designer de jocuri pentru lumea virtuală Poptropica şi a lucrat în marketing la St. Martin’s Press. A scris sub pseudonimul Jack Chabert seria Eerie Elementary pentru Scholastic Books şi este autorul bestsellerului Poptropica: Mystery of the Map.
Nu ştiu dacă ştiaţi, eu am aflat destul de târziu, că primul roman al lumii a fost scris de o femeie în urmă cu aproape o mie de ani. Este vorba despre cartea Povestea lui Genji (Genji monogatari) al scriitoarei japoneze Shikibu Murasaki (n. 978 — d. 1016). Dar oricât de interesant ar fi acest prim roman al lumii (care a apărut la noi într-o variantă prescurtată şi fragmentată a originalului, în 1969, în traducerea din limba franceză a Henriettei Yvonne Stahl) nu despre el vreau să vorbesc, ci despre romanul de debut al autoarei Liza Dalby, The Tale of Murasaki / Povestea domnei Murasaki, apărut la Humanitas Fiction în 2014 şi care este o nouă achiziţie a bibliotecii noastre. În această carte autoarea americană reuşeşte să recreeze, asemeni unui arheolog, din fragmentele istorice rămase, perioada, atmosfera şi profilul acestei misterioase prime romanciere a lumii. Având la bază o documentaţie solidă asupra perioadei şi vieţii culturale ale acelei vremi în Japonia, romanul m-a dus cu gândul la un alt scriitor (J.R. Moehringer) şi o altă biografie imaginată despre care am vorbit recent (Sutton). Liza Dalby este o povestitoare înnăscută. Romanul ei de debut este impresionant, o frescă a societăţii acelor vremuri, plăcut şi interesant de citit. Citindu-l, afli nu doar despre viaţa autoarei Shikibu Murasaki, ci şi despre obiceiurile şi modul de viaţă japonez sau despre eticheta şi restricţiile impuse la curtea imperială a anilor 1000. Povestea vieţii reale a scriitoarei japoneze se întrepătrunde cu cea a Prinţului Genji, eroul romanului acesteia, Liza Dalby oferindu-ne şi povestea creaţiei acestui prim roman al lumii. Imaginat sub forma unor memorii pe care fiica lui Shikibu Murasaki le-ar fi găsit după moartea acesteia, romanul este scris remarcabil, poetic, fascinant. Faptul că este scris din perspectiva personală a scriitoarei japoneze, că vezi viaţa povestită prin ochii acesteia, o simţi reală, o simţi vorbindu-ţi cu adevărat. Mi-a plăcut foarte mult şi faptul că romanul conţine şi poemele scrise de scriitoarea japoneză sau a celor cu care a întreţinut dialoguri versificate (care s-au păstrat ca documente). Versurile sunt scrise sub o forma waka, precursoare a poeziei haiku. Cu toate că epoca descrisă este atât de îndepărtată, citind cartea reuşeşti să te transpui în acele vremi pe care romanul le readuce la viaţă. Este o carte interesantă, captivantă, care prezintă personaje istorice reale, intrigi politice, ritualuri, etichetă şi o frumoasă poveste despre cum a reuşit o femeie neconvenţională să-şi depăşească condiţia impusă de canoanele societăţii, datorită minţii sale curioase şi talentului nativ de povestitoare, celebritatea aducând-o la curtea imperială.
Liza Dalby (n. 1950, SUA) a vizitat prima dată Japonia în perioada liceului, ca parte a unui schimb cultural. La început i-a fost foarte greu, fiind prima şi singura elevă străină a univesitaţii Saga (1960). Cu toată bariera lingvistică, sau poate tocmai datorită efortului depus pentru eliminarea acesteia, Liza a început să aprecieze cultura, să asimileze mai bine limba şi comportamentul social. Probabil atunci a fost momentul în care a început pasiunea ei pentru cultura japoneză. A învăţat să cânte la shamisen (instrument cu coarde, asemănător chitarei) lucru care ulterior i-a devenit folositor pentru a putea intra in lumea gheişelor. Acest lucru s-a întâmplat când a revenit în Japonia pentru a-şi da teza de doctorat în antropologie. Numele japonez pe care Liza l-a primit când a devenit membră a comunităţii gheişelor a fost Ichijiku, ea fiind de altfel şi singura străină devenită gheişă din Japonia. Cărţile ei non-beletristice Gheisa şi Kimono i-au adus recunoaşterea ca expertă în cultura japoneză. Precum J.R. Moehringer (care după apariţia cărţii sale Dulcele bar a fost angajat consultant pentru autobiografia lui Andre Agassi), Liza Dalby a fost atât consultanta lui Arthur Golden pentru romanul său Memoriile unei gheişe, cât şi a lui Steven Spielberg la ecranizarea acestei cărţi. Am simţit nevoia să subliniez aceste fapte biografice ale autoarei tocmai pentru a demonstra că, pe lângă talentul incontestabil de povestitoare, fina şi aprofundata cunoaştere asupra lumii nipone fac ca romanul Povestea doamnei Murasaki să fie atât de credibil, de real.
P. S. Câteva informaţii despre perioadă care mi-au stârnit interesul: În secolul al XI-lea, când a trăit Shikibu Murasaki, cunoştiinţele literare, artistice, erau apanajul bărbaţilor, femeilor nefiindu-le îngăduită scrierea cu caractere chinezeşti (preluată de japonezi prin Coreea), folosită de bărbaţi şi în scrierile oficiale. Femeile foloseau scrierea cu caractere japoneze, Hiragana. Această scriere care la început era folosită doar de femei sau în scrisori, a început să fie utilizată în literatură şi de bărbaţi. Cert este că, potrivit informaţiilor pe care le-am găsit, Povestea Prinţului Genji (Povestea lui Genji) a fost scrisă cu acest tip de scriere.
Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi auzit de acest prim roman al lumii? Aţi citit cartea sau aţi văzut filmul Memoriile unei gheişe? Sunteţi atraşi de cultura japoneză? Aţi citit cartea Lizei Dalby? Ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce ştiţi despre gheişe?
Astăzi vreau să facem un popas într-o lume a basmelor, a literaturii pentru copii, vorbind despre cartea Zânuţa Dora-Li şi vrăjitoarea Ciumfi, a scriitoarei Anastasia Popa, apărută la Editura Carminis din Piteşti. Cartea a poposit întâmplător sau voit în jurul meu şi m-a atras deja de la titlu. Este o carte frumos ilustrată (ilustrator de carte: Giogian Gînguţ), aşa că mi-a plăcut şi aspectul ei. Am fost pe jumătate câştigată, pe de-a-ntregul m-a prins textul şi am făcut o călătorie, nu doar în lumea fantastică pe care o descrie autoarea în frumoasa carte, ci şi în amintirile copilăriei mele. În primele pagini, zânuţa Dora-Li are o mică altercaţie (cu totul şi cu totul neobişnuită unei zâne) cu un mic pitic pentru o ciupercă. Mintea mi-a zburat fără voie la Csipike, az óriás törpe/ Cipi, acest pitic uriaş, de Fodor Sándor, carte pe care am citit-o cu plăcere în copilărie. M-am gândit că şi această carte, precum aceea, este potrivită pentru a descreţi frunţile celor mari şi a trezi curiozitatea celor mici. Îmi şi imaginez cum ar asculta copiii despre păţaniile micuţei zânuţe, rămasă singură şi vrăjită de o vrăjitoare rea…
Dar să încep cu începutul: Vrăjitoarei Ciumfi i s-a acrit să vadă atâta bunătate, frumuseţe, soare, flori, fericire şi zâne ce sosesc din Tărâmul Fermecat, dis de dimineaţă şi protejează cu magia lor pădurea şi poieniţa peste care ea, Ciumfi, şi suratele ei vrăjitoare domnesc noaptea. Nemulţumirea ei este cu atât mai mare cu cât, această zi era o zi specială pentru zâne, ziua cea mai lungă din an (ceea ce înseamnă bineînţeles că urmează noaptea cea mai scurtă). Vrea să le dezmorţească din resemnare pe prietenele ei Mălu şi Trăguna, dar ţi-ai găsit! Acestea erau impasibile, acceptând „lucrul arhicunoscut” că zilele, cu lumina şi frumuseţea lor sunt ale zânelor iar nopţile misterioase, bălăriile şi mărăcinişurile sunt ale vrăjitoarelor. Aşa că Ciumfi, rămasă singură, s-a hotărât să le arate lor şi tuturor vietăţilor magice sau mai puţin magice, ce poate face ea, singură, pentru a schimba această stare de lucruri. De aici, până la a pune un plan în mişcare este puţin, chiar dacă îi va fi mai greu, când planul ei va reuşi, nu va împărţi meritele cu nimeni!
Primul pas este să găsească o adiere de nemulţumire în sufletul pur al vreunei zâne peste care să arunce vraja pregătită. Spre necazul ei, totul strălucea, totul era bine, natura fiind plină de viaţă, iar micile zâne se bucurau jucându-se, zburând şi dădăcind fiecare plantă aflată în grija lor. Toată bunătatea, hărnicia şi veselia o copleşeau şi-o lipseau de puteri. Doar micuţa zânuţă Dora-Li sta visătoare pe o ciupercă şi se gândea cu nerăbdare la cadoul pe care prietenul ei, elful Miriam i-l promisese, ignorând veselia din jur şi munca pe care trebuia s-o facă, pentru ca minunea de poeniţă să arate atât de frumos. Atât i-a fost de ajuns vrăjitoarei: o pâclă deasă, ţesută din vraja ei se abătu asupra micii zâne şi ca urmare aceasta s-a certat cu piticii, şi-a folosit bagheta magică pentru a le smulge tichiuţele de pe cap (lucru grav de tot în lumea piticilor). Buimăcită de propria faptă, Dora-Li nu ajunge să intre la timp pe poarta ce o duce spre casă şi rămâne singură, la discreţia nopţii şi a vrăjitoarei celei rele. Prietenii ei sunt în Tărâmul magic, piticii sunt supăraţi pe ea. Este o mică zână fără puteri pentru că bagheta magică s-a transformat într-o simplă nuia de alun din cauza faptei sale. Ce se va întâmpla cu micuţa zânuţă? Cine o va ajuta? Cine o va găsi? Ce îi va face vrăjitoarea cea rea? Îi reuşeşte planul malefic? Cine poate s-o înfrunte şi cum se va termina povestea? Iar piticilor le trece supărarea? Doar n-o să vă spun eu toată povestea pe care deja Anastasia Popa a scris-o atât de frumos! Vă recomand să găsiţi cartea şi s-o citiţi copiilor, nepoţilor voştri, lor o să le placă şi cred că va fi un câştig şi pentru voi (pentru mine a fost cu siguranţă unul!).
Ce mi-a plăcut în această carte? Că are o poveste captivantă şi educativă totodată, cu răsturnări de situaţie dar, mai ales, faptul că personajele ce au prins viaţă în această lume fantastică, au fost inspirate din mitologia românească. Îi întâlnim pe Statu-Palmă-Barbă-Cot, Zâna Zânelor, Dafnius (bătrânul duh al pădurii) alături de personajele create de autoare (zânuţa Dora-Li, elful Miriam, simpaticii păianjeni Arahnir şi Arahnia, Şarşir Marele Şarpe Alb, gnomul Gotic sau Sorb Băltăreţul) de pitici şi de toate celelalte vieţuitoare ale pădurii. Am înţeles că autoarea, Anastasia Popa, a început un proiect care se numeşte „Fairyland”, în care îşi doreşte să recreeze lumea fantasy cu personaje mitologice româneşti pe care copiii le-au întâlnit în alte poveşti şi basme. Acestă dorinţă a autoarei poate să vină şi din dragostea pe care ea, ca cititor, dar şi ca dascăl, o simte pentru fabuloasele noastre personaje de basm. Din păcate, acum întâmpină unele greutăţi în a-şi atinge obiectivul, unele de natură financiară. Eu sper ca acest proiect să reuşească pentru că noi toţi avem nevoie de ceva frumos, de un popas pe care să-l facem împreună cu copiii noştri, cu nepoţii. Autoarea simte o atracţie pentru această lume a basmelor şi asta se datorează unor influenţe deosebite pe care le-au avut tatăl ei, dar şi bătrânii satului care i-au insuflat dragostea pentru poveşti şi basme. Ştiu asta, pentru că am povestit puţin cu scriitoarea şi a fost amabilă şi mi-a răspuns în scris la câteva întrebări:
De ce scrieţi carte pentru copii?
Cum am ajuns sa scriu pentru copii? Cu siguranţă o predispozitie nativă alături de care a intervenit „mana destinului” printr-o serie de întâmplări ale vieţii. Literatura pentru copiii este şi un refugiu din faţa realităţilor dure sau chiar crunte ale lumii. Acolo binele învinge mereu, domnesc bunătatea, nevinovăţia, puritatea şi poţi imagina lumi, universuri aşa cum ţi-ai dori să existe sau poate cum au fost odinioară, demuuult, taare demult. Aşa îşi începeau frumoşii bătrâni din copilăria mea povestile, al caror număr era fără sfârşit. Pe atunci bătrânii şi bătrânele din satul meu erau frumoşi, demni, cu minţile clare, plini de înţelepciune şi ştiau aproape totul începând de la „facerea lumii”, şi până la sfârşitul ei. Fiecare obiect sau întâmplare îşi avea sensul ei şi cu toţii aveau darul de a deschide, într-o clipită, ferestre magice prin care te teleporta în cele mai neaşteptate lumi. Erau vremuri grele, începutul anilor ’60, dar ei păcăleau istoria cu poveşti şi cunoşteau taina veşniciei, a timpului etern. Mi-l amintesc pe tata, care, în aceleaşi vremuri ne citea seara, la lumina lămpii, întregii familii aşezate în jur, ba chiar şi vecinilor, poveştile lui Ispirescu. Citea cu pasiune, fiindcă-l interesau şi pe el care nu avusese timp de citit. Muncise de mic, precum aproape toţi copiii de la ţară şi-l luaseră mai apoi, în primire, grijile vieţii.
A mai fost o întâmplare incredibilă. Eram elevă în clasa I şi străbăteam drumul spre şcoală, alături de un baieţel cu vreo doi ani mai mare decât mine. Tovarăşul şi prietenul meu de drum era un copil mai deosebit. (Fiul unor învăţători cu familia destrămată din motive politice, pasat pe la rude mai mult sau mai putin binevoitoare). Într-o dimineaţă, a venit cu o carte din biblioteca părinţilor şi învăţătorul l-a pus să ne citească din ea (învăţam în clase simultane). In acea poveste se spunea despre doi copii Gretchen şi Karl, vecini şi cei mai buni prieteni din lume. Era povestea Crăiasa Zăpezii, a marelui Andersen dar eu n-am reţinut nici autorul nici titlul ei. Pe atunci cărţile erau rare, un adevărat lux. Lui Karl îi pătrunsese în inimă un ciob din oglinda vrăjitorului cel rău şi apoi a fost răpit de Crăiasa Zăpezii. Sărmana Gretchen a pornit în căutarea lui. Avea să-l găsească? Orele s-au terminat şi urma să aflăm a doua zi când băiatul cel nou urma să ne citească mai departe. Aveam mintea vrăjită de poveste şi abia aşteptasem dimineaţa şi începerea orelor de şcoală. Dar….surpriză! Băiatul nu mai venise în acea zi şi n-a venit nici în zilele următoare. Fiindcă părinţii aveau probleme, fusese dat în grija altor rude, altundeva. În mintea mea, întrebările despre soarta lui Gretchen şi Karl, se întrepătrundeau cu întrebările despre cea a micului meu prieten. Afară era tot iarnă, iar eu tare aş fi pornit să-l caut asemenea eroinei din poveste. Dar nu aveam povestea la îndemână, nu ştiam ce facuse ea mai departe şi dacă îl regăsise în cele din urmă. Cred că a urmat în sufletul meu de copil cea dintâi mare şi neexprimată tristeţe.Căutam cartea, de acolo trebuia să vină leacul şi răspunsurile, gândeam eu. Şi pentru că nimeni nu mă putuse desluşi, am început să citesc toate cărţile pentru copiii pe care le puteam găsi în acele timpuri depărtate. Aşa a început pasiunea mea pentru citit. L-am descoperit şi pe Andersen, iar, mai târziu la începutul adolescenţei s-a reîntors şi acel băiat alături de tatăl său care-şi ispăşise nedreapta osândă politică. Numai că, spre deosebire de Gretchen eu n-am mai putut reînnoda firul fraged al unei prietenii începute în iarna cu zăpezi bogate, în drumul spre şcoală. Căpătasem în schimb, prietenia cărţii.
Cum aţi găsit editura care să vă publice prima carte? Ce alte cărţi aţi publicat de atunci?
În 1999 am publicat şi prima cărticică „Legenda ariciului”. Editorul, un tip priceput în afaceri a făcut invesţii minime. Fără ilustraţii şi hârtie de calitate, cartea s-a vandut bine, pentru conţinutul ei după exprimarea cititorilor. Am descoperit mai târziu, pe un site dedicat copiilor că nişte mămici vroiau să mă cunoască, să ştie mai multe despre mine şi chiar găsiseră cu greu, în Bucureşti, ultimele exemplare. Am lucrat apoi şi cu alte edituri unde au apărut cărţi de povesti, proză rimată: „Poveştile Iernii”, „Poveştile Primăverii”, „Excursie prin dicţionar”, „Iana, vrăjitoarea poznaşă”, „Prinţesa şi melcul Leodor” (Publishing USA postate şi pe Amazon), „Abecedarul vesel”.
Apreciez mult editura Carminis de la Piteşti care lucrează cu profesionalism şi cu multă dragoste de carte fără a pune în prim plan câştigul material. După cum ai văzut, cartea Zânuţa Dora-Li şi … este un adevărat album de artă. Tot acolo am publicat şi „În împărăţia animalelor-alfabetul în jocuri ghiduşe” la fel de frumos realizată.
Ce cărţi preferaţi? Sunteţi fan al cărţilor fantasy şi în special al seriei Harry Potter? Aveţi un personaj, o carte favorită?
Îmi plac cărţile de referinţă, cele care înving barierele timpului rămânând nemuritoare. O carte bună, chiar dacă este scrisă pentru copii se poate adresa tuturor vârstelor. Micul print, Selma Lagerlof bunăoară, sunt cărţi şi autori la care mă întorc de când mă ştiu şi în care descopăr şi redescopăr mereu câte ceva pentru sufletul meu. Îmi place literatura engleză pentru copiii. O consider cea mai bună şi a dat o galerie de personaje celebre. Îl îndrăgesc pe „Cipi, acest pitic uriaş”, de Fodor Sándor, care îmi descreţeşte deseori fruntea (n-a mai fost reeditată, din păcate) şi nesfârşita duioşie din „Dumbrava minunată” a lui Sadoveanu. Îl iubesc pe Guguţă a domnului Spiridon Vanghelie care a cucerit o lume întreagă, şi pe Habarnam al scriitorului rus Nosov.
Încerc să aflu şi să citesc ce se scrie în lume în aceste vremuri. Nu pot ţine pasul cu toate apariţiile dar am citit „Jurnalele puştilor şi puştoaicelor” care arată viaţa copiilor de peste ocean, preocupările lor, modul de a vedea lumea. Despre copiii din partea noastră de planetă nu se stie nimic, nu avem timp şi altele pentru ei de atâta politică şi scandaluri. Reprezintă, pur şi simplu un vid pe harta Copilăriei.
Am descoperit o autoare engleză pe care am îndrăgit-o de asemenea şi care a creat personaje incredibil de simpatice. Este vorba de Kaye Umansky şi personajele sale Pongwiffy cu al său „vamiliar de vrăsitoare”, Hugo. Este un hamster plin de personalitate şi umor evadat dintr-o „gujga” şi revoltat pe condiţia hamsterilor folositi drept animale de companie. Şi să n-o uit pe „Micuţa vrăjitoare” a celebrului autor german Ottfried Preussler.
In ceea ce mă priveşte abordez un stil jucăuş, colorat, pitoresc şi vesel.Cărţile pentru copii trebuie să evite expresiile şi limbajul violent, răul, întunecimile. Chiar dacă în final binele învinge, călătoria în adâncul răului poate lăsa neştiute urme.
Am remarcat (după ce am primit răspunsul pe mail) că pentru amândouă cartea lui Fodor Sándor a rămas favorită şi a fost una dintre cărţile plăcute, citite în copilărie, la care ne-am reîntors în timp. Dacă aţi citit-o şi v-a plăcut sunt convinsă că o să vă placă şi Zânuţa Dora-Li şi Vrăjitoarea Ciumfi. După părerea mea este greu să scrii carte pentru copii. Este cu atât mai frumos să reuşeşti să o faci bine. Din cele câteva întrebări nu ştiu dacă voi aţi reuşit să o cunoaşteţi pe autoare, eu sper că da. Ce pot să vă spun că este o persoană caldă, cu o voce potrivită să spună poveşti, ale cărei cărţi sunt exact cum spune: au un stil jucăuş şi vesel. Ce pot să vă spun în plus? Această carte a fost lansată la Târgul Internaţional Gaudeamus, în 2012 şi a fost nominalizată în 2013 la premiile Uniunii Scriitorilor Români.
Întrebările de final ale bibliotecarului: Care au fost (sau sunt) cărţile pentru copii pe care le-(aţi) preferat(i)? Ce credeţi despre literatura pentru copii şi tineret de astăzi? Aţi fost tentaţi să scrieţi? Aţi publicat cărţi? Vă doriţi să reuşiţi asta? Ce aţi fi întrebat-o voi pe d-na Anastasia Popa?
Puteţi vedea şi prezentarea filmată, realizată şi pentru această carte pe pagina destinată VideoBlog-ului
Astăzi vreau să vă plimb prin minunata lume a copilăriei şi să prezint cartea unui foarte tânăr scriitor american, Jake Marcionette, Spuneţi-mi Jake! Apărut la Editura Trei, în traducerea lui Carmen Ciora şi bucurându-se de ilustraţia lui Victor Rivas Villa, romanul pe care l-am citit foarte rapid, este alert, amuzant, ironic şi autobiografic. Autorul relatează cum, pentru că tatăl sau a primit un job mai bine plătit în celălalt capăt al Statelor Unite, au fost nevoiţi să se mute din însorita Florida în înneguratul „ţinut al lui Mary” (Maryland, SUA). Aici o nouă şcoală cu alţi copii pe care trebuie să-i câştigi, cu alţi profesori pe care trebuie să-i impresionezi. Cum faci asta? Jake are tot felul de reguli ale „Extraordinarităţii” pe care se străduieşte să le aplice. Ca să fie totul mai greu – părinţii par să fie desprinşi de pe planetă şi reuşesc să te facă de râs de faţă cu alţi copiii, iar sora ta mai mare este un adevărat şi redutabil adversar care te ţine mereu cu garda sus, mereu atent să aplici toate acele reguli pentru a putea să-i faci faţă. Eu recomand această carte tuturor părinţilor care au copiii în şcoala generală şi bineînţeles copiilor de aproximativ această vârstă. Sunt sigură că atât părinţii cât mai ales copiii se vor amuza citind păţaniile lui Jake. De fapt cred că o recomand copiilor de toate vârstele, pentru că mie una, chiar dacă nu sunt copil şi nici nu mai am copii de vârsta lui Jake, tot mi-a plăcut.
Dacă despre carte nu vreau să scriu foarte multe ca să nu fiu spoiler şi să vă fac curioşi să o citiţi, pot cu siguranţă spune câte ceva despre autor. Acesta a început să scrie pe când era foarte „mic”, în şcoala generală, mai mult ca o pedeapsă a mamei sale (care îi cerea să scrie cam o oră şi jumătate zilnic), care, dacă ar fi să-l credem pe Jake, a vrut „conform planului ei malefic” să-i distrugă vacanţa de vară. Deşi a fost obligat mai întâi, a început încet, încet să-i placă aşternerea ideilor pe hârtie, iar primul său roman (adică Just Jake / Spuneţi-mi Jake!) l-a terminat la vârsta de 12 ani, când era elev de clasa a 6-a, aceiaşi vârstă cu a personajului principal din cartea sa. Căutând pe Google a aflat că pentru ca să-şi publice romanul trebuie să aibă un agent literar care să-l reprezinte şi să-i găsească o editură dispusă să-l publice. A sunat la mai multe agenţii care, atunci când au vorbit şi şi-au dat seama că vorbesc unui copil i-au spus că este devreme să vorbeşti de publicare la asemenea vârstă. Au fost poate mai mult de 12 agenţi care l-au refuzat, dar cel care a avut răbdarea şi flerul să-l asculte a fost Dan Lazar de la Write’s House şi lui poate să-i mulţumească pentru că a ales să creadă în el. Deşi, succesul a fost, bănuiesc al amândoura pentru că agentul literar ia cotă parte din contractul pe care autorul îl încheie cu editura. Ulterior a fost căutată şi găsită editura, care este compania Grosset & Dunlap, un imprint al Grupului editorial Penguin Books. Lui Jake i-au trebuit cam 2 ani de la terminarea propriu zisă a cărţii, până să o vadă în librării, în 2014. Cei care au avut încredere în acest copil talentat, au avut noroc pentru că romanul a ajuns să fie pe locul 7 al listei de bestseller-uri pentru copii de pe lista ziarului New-York Times. Copiii care au apreciat cărţile scrise pentru ei de persoane adulte (cum ar fi Jeff Kinney cu:seria Jurnalul unui puşti ori James Patterson cu seria sa: Generala, cei mai naşpa ani din viaţa mea) au ajuns să aprecieze şi mai mult o părere sinceră şi teribil de proaspătă venită de la unul de-o vârstă cu ei. Chiar dacă nu este singurul autor foarte tânăr care să fi fost publicat (exemplul elocvent ar fi Flavia Bujor de naţionalitate româncă, domiciliată în Franţa şi care la aceiaşi vârstă a publicat la editura Harper Collins,The Prophecy of the Stones / Profeţia pietrelor) este cu siguranţă primul care şi-a găsit singur, la o asemenea fragedă vârsta, un asemenea contract foarte avantajos. Părinţii s-au trezit că Jake le spune că au de semnat contractul pe care l-a încheiat cu editura. Au fost peste măsură de uimiţi, iar mama lui deşi este foarte mândră de succesul pe care copilul ei îl are, se teme pentru el din cauza amplorii pe care o iau lucrurile. Jake scrie acum cea de-a doua carte din serie şi este asaltat de presa scrisă şi vorbită, de asemenea este invitat de şcoli din diferite colţuri ale SUA ca vorbitor motivaţional, unde îşi împarte experienţa dobândită elevilor de vârsta sa, despre cum poţi să găseşti succesul şi ce trebuie să faci pentru asta.
Despre această carte am vorbit în cadrul emisiunii „O carte pe săptămână” pentru Click-News.ro, înregistrare pe care o găsiţi pe pagina VIDEO BLOG
Întrebarea de final a bibliotecarului: Ce părerea aveţi de succesul pe care Jake Marcionette l-a avut? Dacă eraţi în locul agentului literar şi v-ar fi sunat un copil ce aţi fi spus? Ce părere aveţi despre vorbitorii motivaţionali în genere, dar în cazul particular al lui Jake? Dacă copilul dumneavoastră ar veni într-o zi să vă spună că şi-a negociat un contract pe bani mari ce aţi crede, ce aţi face?
Cartea pe v-o recomand acum, Sicamore Row / Şirul de platani a scriitorului american John Grisham, este un bestseller care a ocupat primul loc a celor mai bine vândute cărţi, în clasamentul efectuat de Publisher’s Weekly, pe o perioadă de 10 săptămâni anul trecut. Apărută la Editura RAO, în traducerea lui Bogdan Olteanu, a fost şi cel mai căutat volum al editurii în cadrul Bookfest 2014. Alte trei motive pentru care am ales această carte: pentru că pe 8 februarie am sărbătorit aniversarea a 60 de ani de la naşterea scriitorului; pentru că această carte face parte dintre noile achiziţii editoriale ale bibliotecii pe care le veţi găsi în curând pe rafturi; al treilea, dar nu în ultimul rând, pentru că este o continuare a primului său roman, … Şi vreme e ca să ucizi.
Despre John Grisham (n. 08.02.1955) şi despre alte lucrări ale sale, am mai povestit pe blog. Este unul dintre cei mai bine vânduţi scriitori americani, un maestru al thrillerului juridic. Multe dintre romanele sale au fost ecranizate, dar cel cu care a debutat, pentru care a devenit cunoscut şi care mie personal mi-a plăcut cel mai mult – atât ca roman cât şi realizare cinematografică, este A time to kill / … Şi vreme e ca să ucizi / Ha ölni kell.În aceea carte ne familiarizăm cu localitatea Clanton, o localitate micuţă din statul Mississippi, Sudul Statelor Unite şi cu Jake Brigance, avocatul care îşi înfruntă temerile şi luptă de partea binelui, în ciuda oricăror ameninţări. Problemele rasiale ale sudului, în America, sunt aceleaşi pe care le-am găsit tratate şi în cartea lui Harper Lee, Să ucizi o pasăre cântătoare. John Grisham le aduce doar la zi, pentru final de ani ’80. Şirul de platani, scris la aproape 25 de ani de la prima sa carte, ne poartă din nou în aceleaşi locuri, regăsind aceea lume şi personaje, ne luptăm cu aproape aceleaşi mentalităţi, în 1988, la trei ani de la procesul prin care Carl Lee Hailey a fost achitat pentru uciderea celor care i-au violat şi aproape omorât fiica (în romanul …Şi vreme e ca să ucizi). După ce casa le-a fost incendiată de Ku-Klux-Klan, după ce au fost ameninţaţi cu moartea, membrii familiei Brigance stau cu chirie într-un apartament modest şi duc un trai mai degrabă rutinant. Pentru munca sa, pentru devoţiunea cu care a luptat fără să ţină cont de ceea ce s-ar fi întâmplat cu el şi familia lui, Jake a rămas cunoscut celor din Clanton. Acest lucru îi va aduce şi următorul caz, la fel de încurcat, plin de lăcomie, prejudecăţi rasiale şi dramatic.
O sinucidere a unui om pe care nimeni nu-l cunoştea prea bine, pune din nou roţile justiţiei în mişcare. Un nou proces, o nouă luptă pentru Jake, de data asta pentru a susţine validitatea unui testament olograf pe care semnatarul, Seth Hubbard, bolnav de cancer la plămâni în fază finală, l-a scris cu puţin înainte de-a se sinucide. Prin acesta, care anulează un alt testament făcut anterior în faţa avocaţilor, el lasă marea parte a averii sale, menajerei de culoare, Lettie Lang, dezmoştenindu-i pe copiii şi nepoţii săi. Singura rudă care este amintită în testamentul olograf este fratele său, Ancil Hubbard, despre a cărui existenţă semnatarul nu mai ştie mare lucru.
Vreau ca acest testament să fie apărat cu orice preţ şi ştiu că dumneavoastră puteţi face asta. I-am exclus în mod intenţionat pe cei doi copii ai mei, acum la casele lor, pe copiii lor şi pe cele două foste soţii. […] Luptaţi-vă cu ei, domnule Brigance, luptaţi-vă până la capăt. Trebuie să triumfăm. (citat din John Grisham, Şirul de platani, p. 32, Editura RAO, 2014)
Ce urmează să se întâmple când este vorba de contestarea unui testament, ce tip de luptă duc avocaţii fiecărei părţi şi cum, în goana lor pentru un câştig fabulos, se calcă pe degete în sălile de judecată, Grisham descrie, foarte bine documentat şi cu mare acurateţe. De ce Seth Hubbard şi-a ales ca loc al sinuciderii un teren cu platani (de unde vine şi titlul lucrării Sicamore Row) de care par să fie legate atât averea, o suferinţă a fratelui său Ancil, cât şi hotărârea sa ca menajera să-l moştenească? Pentru a rezolva cazul Jake Brigance şi asistenta lui caută prin arhive, dosare prăfuite să descopere adevărul. Cine a fost Seth Hubbard, dar mai ales cine este Lettie Lang şi care este misterioasa poveste a Şirului de platani – vă invit să citiţi şi să aflaţi.
„Şirul de platani este poate cea mai bună carte a lui Grisham şi unul dintre cele mai emoţionante romane din ultimii ani” (The Washington Post)
„Unul dintre cele mai bune romane ale lui Grisham… Un adevărat eveniment literar“ (The New York Times Book Review)
Autorul ei spune că a vrut să scrie această carte, dar că nici soţia sa nu credea că poate să reuşească să fie atât de autentic, să aducă la viaţă la fel de vii personajele. John Grisham recunoaşte că A Time to Killeste un roman inspirat din realitatea vieţii sale, că a scris-o când era avocat într-un oraş mic din sudul SUA, unde s-a confruntat personal cu acele mentalităţi (referitor la problemele rasiale), probabil că de asta primul său roman a fost şi cel mai bun, până acum. După ce a scris câteva capitole s-a simţit foarte inspirat, iar soţia sa a recunoscut valoarea scrierii, încurajându-l să scrie. Spune într-un interviu pe care l-a dat pentru CBS, că deşi altă dată îl obosea să scrie şi era sătul de personaje şi abia aştepta să termine cartea, acum, în Şirul de platani, avea impresia că poate scrie şi 1000 de pagini fără să obosească.
Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit romanul „… Şi vreme e ca să ucizi”, a scriitorului american? Aţi văzut ecranizarea din 1996, în regia lui Joel Schumacher şi avându-i ca protagonişti pe Matthew McConaughey, Sandra Bullok şi Samuel L. Jackson? Aţi citit alte romane ale lui John Grisham? V-au plăcut? Aţi vrea să citiţi acest roman recent apărut?
bibliodevafiliala3 