RSS

Arhive pe etichete: filme celebre

Jane Eyre, de Charlotte Brontë – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Portrait of Charlotte Brontë

Portrait of Charlotte Brontë (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, aşa cum s-a stabilit, povestim despre una din autoarele mele preferate, Charlotte Brontë (n. 21 aprilie 1816- d. 31 martie 1855), şi despre romanul ei cel mai cunoscut – Jane Eyre (publicat în 1847 şi dedicat scriitorului W.M. Thackeray). M-am bucurat când acest roman a câştigat în sondaj pentru că demult vroiam să scriu despre el. Este unul din romanele pe care ori de câte ori l-aş citi, cred aş face-o cu aceiaşi plăcere. Autoarea, cea mai mare dintre surorile Brontë, a scris romanul sub pseudonimul literar Currer Bell (nume cu rezonanţă masculină, pentru că, la vremea respectivă, proza scrisă de femei era desconsiderată). Romanul este o capodoperă a literaturii. Scris extrem de captivant, ne dezvăluie o poveste de neuitat, ce îmbină realitatea unei copilării nefericite cu romantismul unei poveşti de iubire profunde şi adevărate. Misterul învăluie povestea, o face mai interesantă, mai atractivă şi neaşteptată. Pe de altă parte, putem considera romanul şi o frescă a societăţii acelor vremuri, pentru că are la bază viaţa, experienţele personale ale Charlottei Brontë. Citind cartea, după ce-am citit şi studiat viaţa autoarei, mi-am dat seama că şi aceasta a rămas orfană, mama ei murind de cancer, pe când ea avea doar 5 ani. Tatăl lor a fost un om rece şi violent şi de aceea, precum eroina romanului său, atât ea, cât şi fraţii ei (Mary, Elizabeth, Emily, Anne şi Branwell), au fost încredinţaţi spre creştere surorii mamei sale, Elizabeth Branwell. Nu ştiu cât de apropiată a fost de această mătuşă sau de eventualii veri ai săi, dar mă gândesc că asemenea sentimente nu ar fi izvorât doar din imaginaţie. Poveştile din viaţa autoarei se împletesc Institutul Lowoodîn carte. Ea reuşeşte s-o imortalizeze pe sora ei  Mary, cea care a inspirat personajul Helen Burns, prietena lui Jane de la Şcoala Lowood. Mary a trecut în nefiiinţă la vârsta fragedă de doar 11 ani, murind de tuberculoză, o boală ce făcea ravagii în acele timpuri. Recitind romanul, m-am cutremurat şi întristat din cauza faptelor mătuşii Reed şi verilor cei răi, a odiosului domn Brocklehurst, cât şi a condinţiilor improprii din Aşezământul Lowood, care seamănă într-un fel cu Dotheboys Hall, lugrubul loc unde Nicholas Nickleby (din romanul cu acelaşi titlu de Charles Dickens) ajunge profesor sub conducerea mizerabilului Wackford Squeers. Charlotte şi Emily Brontë au învăţat într-o asemenea şcoală, „Şcoala internat pentru fiicele de preoţi de la Cowan Bridge„, unde au suferit de foame, au trăit în condiţii mizere, insalubre şi acest fapt le-a marcat întreaga viaţă.

Romanul se împarte în trei părţi, cu patru locaţii distincte. Descrierea copilăriei lui Jane, chiar dacă începe jane-eyre-copertaalături de verii şi mătuşa Reed (în Gateshead), este axată mai mult pe traiul la Şcoala Lowood. Perioada cea mai frumoasă, misterioasă şi plină de sentimente aprinse şi uneori controversate o trăieşte după ce părăseşte şcoala şi se angajează ca guvernantă a micuţei Adela Varens, la Thornfield, proprietatea domnului Edward Fairfax Rochester. Dezamăgirea ce urmează descoperirii misterului conacului Thornfield o face să fugă şi o duce departe, obosită, bolnavă, în apropiere de Moor Manor (în traducere Casa Mlaştinii), în localitatea jane-eyre-konyvMorton. Acolo o găsesc şi îngrijesc fraţii Rivers (Mary, Diana şi St. John). Ce este interesant e că peste tot, cu toată suferinţa personajului, există o lumină, o speranţă, există mai mulţi „îngeri” care fac ca experienţele teribile să poată fi trecute mai uşor, care o salvează când este nevoie. În casa mătuşii, deşi este dezavantajată, pedepsită şi foarte prost tratată de rudele ei, o are pe Bessie, cea care, seara îi citeşte poveşti. La Lowood, pe lângă Helen Burns, care îi este prietenă bună de la început, există buna domnişoară Temple, care îi devine exemplu. Iar la Thornfield, doamna Fairfax o tratează cu bunătate şi respect, Adela este ataşată de ea, iar Edward o tratează ca pe o egală (noţiune nouă, de-a dreptul revoluţionară pentru acele vremuri – nu doar privind relaţia dintre bărbaţi şi femei, cât, mai ales între aparţinătorii a două clase sociale diferite). La Morton, Mary şi Diana o tratează cu milă, o salvează şi împart cu ea puţinul lor, iar St. John îi oferă o alternativă raţională de viaţă.

Edward Rochester si Jane Eyre (actori Toby Stephens şi Ruth Wilson)Mi-a plăcut mult Jane Eyre, atât romanul cât şi reuşita întrupare a unei femei puternice, care a supravieţuit unor traume deosebite şi care este capabilă de puternică pasiune, de revoltă, de încăpăţânare cu tot exteriorul paşnic, aparent extrem de raţional. Povestea este captivantă, antrenantă, un roman al devenirii, al iubirii, fiind în acelaşi timp o critică adusă societăţii atât pentru condiţiile de viaţă din acele „Aşezăminte”, cât şi pentru situaţia femeii acelei vremi, care, dacă nu avea bani sau nu era căsătorită (subiect asupra căruia stăruie Jane Austen şi în Mândrie şi prejudecată), era limitată la meserii cum ar fi cele foarte prost plătite de profesoară sau cele „invizibile” de guvernantă.

Spuneam că romanul se bazează pe experienţele de viaţă ale autoarei, meseria de guvernantă fiind una pe care a fost nevoită s-o facă între 1839-1841. Gândindu-mă la atitudinea prietenilor nobili ai domnului Rochester faţă de guvernante, discuţiile purtate la conacul Thornfield de mame şi fiicele lor (printre care cele mai acide sunt cele ale lui Blanche şi ale mamei sale) mă gândesc că, la aşa ceva, autoarea a fost martoră, a auzit, şi a suferit de-a lungul carierei sale de guvernantă. Copiii erau şi ei, având exemplul părinţilor lor, de mici neascultători şi desconsiderau bietele femei care încercau să-i înveţe. Un roman realist, ancorat în realitatea vieţii acelor vremuri, dar care în acelaşi timp, oferă şi una din cele mai romantice poveşti de dragoste.

Având toate ingredientele succesului, nu-i de mirare că acest roman a fost de nenumărate ori ecranizat. Am jane eyre. dvdvăzut mai multe ecranizări şi mi-au plăcut toate, deşi nici una dintre acestea nu a reuşit, pentru mine, să egaleze frumuseţea cărţii. Totuşi, fiecare regizor a accentuat una sau alta din părţi, în aşa fel încât dacă le vezi îţi poţi imagina mai bine perioada victoriană din Anglia, situaţia acelor aşezăminte şcolare şi tragismul situaţiei eroinei principale. Povestea de iubire a fost şi ea, diferit tratată. Mulţi actori celebri au ales să interpreteze rolul Domnului Rochester – de la Orson Wells  (1944), Charlton Heston, la Timothy Dalton (1983) sau William Hurt (1996),  fiecare s-a străduit să întruchipeze cât mai reuşit acest personaj. O bună figură face şi Toby Spencer în ecranizarea realizată de BBC în 2006, film pe care biblioteca noatră îl deţine pentru împrumut. Cea mai recentă ecranizare este cea din 2011, unde rolul este interpretat de Michael Fassbender, un actor versatil, care dovedeşte că poate trece cu uşurinţă de la roluri cum a fost cel al nazistului din Inglorious Basterds, la ceva clasic, sensibil şi solicitant, cum este acest personaj. Nu ştiu care actor mi-a plăcut mai mult. Poate, Orson Wells m-a impresionat cel mai tare şi cred că şi fizic este cel mai apropiat faţă de descrierea personajului din carte.

Surorile BronteViaţa n-a fost foarte darnică cu fraţii Brontë, pentru că atât Emily, Anne (despre care lumea a auzit mai degrabă, datorită scrierilor lor) cât şi fratele lor Branwell sau surorile Mary şi Elizabeth (care au murit în copilărie, de tuberculoză) au murit de tineri. Singura care a atins maturitatea şi s-a bucurat de împlinirea unei iubiri şi reuşita unei căsătorii a fost Charlotte. S-a căsătorit cu reverendul Arthur Bell Nicholls, vicarul tatălui ei, în iunie 1854. Totuşi această iubire s-a frânt brusc, după puţin timp, când Charlotte a murit, la naştere. O viaţă stinsă devreme, dar atinsă de geniu. Citind, îi eram recunoscătoare Charlottei Brontë că a reuşit să scrie  acest roman. Îmi plac toate cărţile ei, care sunt reuşite mai ales pentru că fiecare dintre ele are la bază inspiraţia propriei vieţi şi aşa cum toţi ştim, când scrii despre ceva care îţi este familiar, care te afectează, care ţi-a trezit sentimente, nu poţi scrie decât foarte bine, iar un scriitor de talent, aşa cum a fost Charlotte Brontë, a reuşit să facă ca viaţa personală să rămână undeva într-un colţ palidă, dar romanele ei au prins strălucire, viaţă, optimism şi oferă unele din cele mai frumoase poveşti ale literaturii engleze, păstrând-o astfel şi pe ea vie în mintea noastră.

Sunt nerăbdătoare să aud voi ce părere aveţi despre această minunată carte, despre Charlotte Brontë, despre filmele care au ecranizat cartea. Sunt de asemenea curioasă ce alte cărţi ale autoarei engleze aţi citit, v-au plăcut. Vă invit să povestim despre toate acestea. De asemenea, dacă aţi scris şi voi, pe blogurile voastre despre acest roman, sau despre scriitoare, vă rog să vă lasaţi link-urile de trimitere în comentarii, mai jos.

Vă las în compania lui Orson Wells şi a lui Joan Fontaine în trailer-ul de prezentare al filmului Jane Eyre (1944)

Reclame
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Jules Verne câteva titluri, câteva sugestii de lectură şi filme de văzut


Jules Verne

Vă reamintesc un articol vechi, astăzi, când se împlinesc 185 de ani de la naşterea scriitorului francez Jules Verne (8 februarie 1828 – 24 martie 1905). Sper din suflet că aţi citit, că v-au plăcut scrierile lui. Pentru mine a existat o perioadă a vieţii, în care am citit fiecare volum ce apărea la Editura Ion Creangă. Frumoase, într-o ediţie cartonată, cărţile lui mă atrăgeau şi cu ajutorul lor am călătorit până la Lună, sau în adâncul pâmântului, am făcut ocolului acestuia, trecând prin Indiile negre sau coborând cu submarinul căpitanului Nemo în adâncurile oceanelor. Am fost explorator, călător, aventurier alături de personajele sale. Ce pot să vă scriu interesant despre Jules Verne – că este al doilea cel mai tradus autor din lume (după Agatha Christie) şi că anul acesta se împlinesc şi 150 de ani de la publicarea romanului său, „Cinci săptămâni în balon”.

Jules Verne ar fi trebuit să fie avocat – pentru că tatăl lui îl trimisese să studieze dreptul, la Paris. Cu toate astea el s-a îndrăgostit de literatură şi a început să scrie. Întâi piese de teatru, apoi povestiri scurte şi eseuri ştiinţifice. Până la urmă a reuşit să combine într-un mod miraculos atracţia sa pentru ştiinţă şi dragostea pentru literatură, scriind romane de anticipaţie sau science fiction, cum le numim astăzi. Devenit clasic al literaturii, este un scriitor potrivit pentru lectura de vacanţă şi care se află, oricum, pe listele de lectură primite de la şcoală. Verne se numără printre acei scriitori ai căror scrieri ce conţineau idei futuriste, imaginare, pe vremea lui, s-au adeverit şi realizat în zilele noastre. El a scris despre călătoria spre Lună în De la Pământ la Lună, despre călătoria cu balonul în Cinci săptămâni în balon, despre călătoria cu primul submarin în 20000 de leghe sub mări, cu o continuare în Insula Misterioasă, unde îl regăsim pe acelaşi misterios căpitan Nemo. Călătorii cu balonul, cu submarinul, cu o insulă cu elice sau chiar cu o casă cu abur, ne poartă pe drumuri misterioase, pline de aventură.

Locurile unde se petrec acţiunile în cărţile lui sunt diferite, Jules Verne plimbându-ne pe întregul glob – aşa că nu-i de mirare ca într-una din cărţile lui, Castelul din Carpaţi, să avem ca locaţie un castel din judeţul Hunedoara, renumita Cetate Colţ. În romanul care ne face cunoscuţi în lume, Jules Verne scrie despre un excentric bogat iar invenţia despre care scrie Verne combină imaginea şi sunetul şi a devenit, ulterior, filmul sonor. O poveste romantică învăluită de mister este cea despre care aflăm că s-ar fi petrecut cu câţiva ani înainte în Italia, pe celebra scenă a Scalei. Primadona este curtată asiduu de un conte maghiar şi de un tânăr revoluţionar român. Alegându-l pe tânăr ea vrea să părăsească scena şi să se întoarcă în România. Şi totuşi acest lucru nu se întâmplă. Peste ani acel tânăr se află în zona Castelului transilvănean unde localnicii vorbesc de o fantomă care bântuie castelul. Tânărul devine susceptibil când aude de numele proprietarului, acelaşi conte maghiar,  şi vrea să vadă aşa zisa fantomă, despre care crede că este iubita lui, celebra cântăreaţă La Stilla. Ce se întâmplă şi dacă o găseşte sau pe iubita lui, puteţi citi să aflaţi în cartea lui Jules Verne.

 Două dintre cele mai cunoscute romane ale sale şi poate şi cele mai des ecranizate sunt Ocolul pământului în 80 de zileNyolcvan nap alatt a föld körül şi O călătorie spre centrul Pământului. Prima descrie o călătorie aventuroasă a unui englez, Phileas Fogg, recunoscut pentru punctualitatea şi rutina lui. Noul său valet, Passepartout, este cel care, sătul de atâtea peripeţii, alege să se angajeze la acesta, tocmai din aceste motive. Totuşi încă din prima sa zi de servici constată că patronul lui se abate de la rutina sa zilnică şi decide, în urma unui pariu făcut cu gentlemenii de la clubul său, să demonstreze că poate să înconjoare Pământul în doar 80 de zile. O călătorie aventuroasă care ne arată cum s-au dezvoltat mijloacele de transport şi care ne poartă prin multe ţări alături de personajele acestei cărţi. Dacă ceva poate să meargă prost, va merge, cu atât mai mult cu cât, odată cu plecarea lui Phileas Fogg din Anglia se constată că şi Banca Angliei a fost spartă, deci – intervin diferite obstacole de-a lungul acestui drum iar la final… vă las să citiţi cartea să vedeţi dacă şi cum a reuşit Phileas Fogg să ajungă din nou la Londra. Ecranizările acestei cărţi au fost multe. Mie mi-a plăcut să văd filmele, deşi cred că mi-a plăcut mult mai mult cartea, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Dintre cei care au jucat rolul lui Phileas Fogg pot spune că mi-a plăcut enorm David Niven în ecranizarea din 1956 unde îi are alături pe Shirley Maclaine  şi Cantinflas în rolul lui Passepartout. Această ecranizare a primit 5 premii Oscar şi mai câştigat alte 7 premii şi 5 nominalizari. Despre acest film legendar scrie foarte frumos Moniqueclassigue în blogul ei. iUn alt film foarte bun şi care urmează cartea puţin mai amănunţit, fiind vorba de o miniserie de televiziune a fost şi ecranizarea din 1989, care are în rolul principal pe Pierce Brosnan. O ecranizare mai amuzantă şi centrată pe servitorul Passepartout, este cea realizată de compania Disney în 2004, unde rolul valetului este jucat de Jackie Chan. Aici filmul devine o comedie antrenantă, plină de acţiune marca Jackie Chan. Phileas Fogg este un inventator distrat şi foarte ciudat, de care noul său Passepartout chinez se foloseşte să scape de urmărire. Cât de aproape este de povestea originală – priviţi şi comparaţi 🙂

Cea de-a doua, O călătorie spre centrul Pământului, este una dintre acele cărţi care te ţin cu sufletul la gură. Alături de profesorul Otto Lidenbrock şi privind toată aventura prin ochii povestitorului, nepotul său Axel şi fiind călăuziţi de Hans Bielke ajungem într-o lume minunată, cu culori intense şi animale desprinse din preistorie. Aventura este palpitantă şi poate de asta şi sunt numeroase filme care ecranizează acest roman. Totuşi, ceea ce am observat, privind câteva filme, este că nu toate menţin ideea şi, mai ales, personajele iniţiale ale poveştii. Filmele încearcă să facă povestea mai romantică incluzând o femeie în echipaj şi complicând povestea inţială, cum se întâmplă şi în ecranizarea după această carte realizată în 2008, avându-l pe Brendan Fraser în rolul principal. Aici întâmplarea are loc în contemporaneitatea noastră, iar profesorul citeşte cartea O călătorie spre centrul pământului şi îşi dă seama că fratele lui, dispărut, a plecat probabil să caute drumul spre centrul pământului, aşa se face că pleacă, împreună cu nepotul său în căutarea acestuia. În afară de multele ecranizări mai mult sau mai puţin corecte, sunt şi mulţi scriitori ce fac referiri la această carte a lui Jules Verne, sau se folosesc de conceptul apărut iniţial în ea, referitor la posibilitatea existenţei până în prezent a animalelor preistorice. Una dintre cele mai cunoscute fiind cartea lui Arthur Conan Doyle, O lume dispărută, ecranizată şi ea de mai multe ori, una dintre ecranizări fiind un serial. Tot astfel de trimiteri către animalele preistorice în contemporaneitate face şi filmul lui Michael Crichton – Jurassic Park (continuarea Jurassic Park III – o puteţi vedea împrumutând-o de la Secţia de artă şi carte franceză a bibliotecii judeţene).

Prima carte pe care am citit-o eu, de Jules Verne, a fost Copiii căpitanului Grant / Grant kapitány gyermekei şi a rămas şi acum preferata mea. În această carte de aventură, plecăm de la idilica călătorie de nuntă a Lordului Glenarvan şi tânărei sale soţii, Helena, care se află în apele Scoţiei, la bordul iahtului lui „Duncan”. Aici prind, într-o zi, un rechin în burta căruia găsesc o sticlă, care conţine în trei limbi diferite acelaşi mesaj de salvare a trei naufragiaţi, ai unei nave britanice – este vorba despre căpitanul vasului, Grant şi doi marinari. S-a aflat despre acest mesaj şi atunci, cei doi copii ai căpitanului, au venit să ceară ajutorul lordului pentru a porni în căutarea tatălui lor. Tinerii inimoşi se decid să îi ajute şi pleacă în căutare. Alături au şi un geograf francez, excentric şi foarte deştept, pe nume Jacques Paganel, care îi ajută şi interpretează frânturile mesajelor pescuite din apă. Cu ei cutreierăm şi noi lumea şi vedem, cu ochii minţii, peisaje de basm şi culturi sau civilizaţii diferite. Aventura este extremă, uneori locurile fiind periculoase şi ei mereu pe fugă. Fug de triburi canibale, dau peste oameni răuvoitori, explorează Patagonia, ajung în Australia,  trec prin strâmtori dificile şi merg în jurul lumii pe latitudinea cunoscută de 37 grade Sud. Ce se întâmplă sau dacă îşi găsesc tatăl vă recomand să citiţi ca să aflaţi. Cartea a fost ecranizată de către compania Disney în anul 1962, cu titlul In search of the castaways. Sunt curioasă şi eu să văd acest film deoarece nu l-am văzut pănă acum.

Una din cărţile care mi s-a cerut, fiind una din cărţile aflate pe listele de lectură suplimentară, este şi  Căpitan la 15 ani / A tizenőt éves kapitány, care sper să le placă tinerilor mei cititori. O carte de aventură, unde un tânăr matelot de 15 ani devine, fără să aibă de ales, căpitan de vas şi trebuie să aducă ambarcaţiunea către America. Responsabilitatea este mare şi tânărul trebuie să se maturizeze rapid. De ce se află în această situaţie şi cât de periculos devine după ce se complică situaţia şi intervine un negustor de sclavi… vă las să citiţi şi să vedeţi despre ce este vorba. Indiferent ce alegeţi să citiţi, Jules Verne este întotdeauna un autor bun pentru vacanţă. Iar filmele care ecranizează cărţile lui sunt extrem de antrenante şi palpitante fiind pline de aventuri şi întâmplări misterioase. Biblioteca judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva deţine multe titluri de cărţi, dar şi de filme, ecranizări având la bază cărţile lui Jules Verne. Vă invit să vedeţi lista filmelor deţinute aflată în catalogul online a bibliotecii şi vă recomand să le împrumutaţi, sunt foarte bune.

Această prezentare necesită JavaScript.

Câteva recomandări de lectură pe bloguri: Cu capul în nori, Colţu’ cu muzică, LaFeeBlanche, Cel mai minunat blog, Movie Zone, Genunchiul Lumii, Innerspacejournal, Almanahe, Pretty wild,  ChGabriela’s blog, Teo Negură, Stefania’s, Personalitate autentică, Luna pătrată, AnzhelaMovies

şi să nu uităm să vedem şi ce-a scris Sorin-Lucian Berbecaru despre asta

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Mândrie şi prejudecată – o poveste de citit, filme de văzut


Mirese, miri, claxoane, căsătorie – e sâmbătă iar! Pornind de la claxoanele de pe stradă gândul m-a purtat instantaneu la una din cărţile mele preferate, Mândrie şi prejudecată / Büszkeség és balítélet, a autoarei Jane Austen. Este una din cărţile pe care am recitit-o de-a lungul anilor. M-am întors la ea pentru poveste, pentru amuzament, pentru romantism şi pentru a surprinde pe viu o epocă demult apusă. Jane Austen este una dintre reprezentantele curentului realist în literatura engleză. Felul în care descrie societatea, stilul alert şi simplu, fără înflorituri, metafore şi poetizări face cartea extrem de atractivă şi uşor de citit chiar şi pentru cei obişnuiţi să citească doar romanele moderne de azi. De fapt, dacă nu ştii că autoarea a trăit în acele vremuri (1775-1817), după stilul literar ai zice că este contemporană cu noi. Iar povestea rămâne amuzantă prin felul deschis şi ironic de a prezenta societatea. De la bun început aflăm că: 

„Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de nevastă. Oricât de puțin cunoscute ar fi simțămintele sau vederile unui asemenea bărbat atunci când apare pentru prima oară într-un loc, acest adevăr este atât de înrădăcinat în mințile celor din jur, încât burlacul este socotit ca proprietate de drept a uneia sau alteia dintre fiicele familiilor din vecinătate” (Jane Austen, Mândrie şi Prejudecată)

Povestea scrisă de Jane Austen cuprinde, intre paginile ei, o adevarată lume a anilor 1800, în Anglia. Avem moravuri, societate, prejudecăţi, statut social, moşteniri şi bune maniere. Într-un mod amuzant, caricaturizând societatea, autoarea pune problema femeii în societatea de atunci, când o femeie trebuia, aproape obligatoriu, să fie căsătorită pentru a-şi putea duce existenţa în societatea „bună”. Importanţa căsătoriei era cu atât mai mare cu cât lipsea averea personală sau posibilitatea vreunei moşteniri. Jane Austen a trăit situaţia de a accepta un soţ, doar pentru că i-ar fi oferit siguranţa materială. Totuşi s-a răzgândit repede şi a preferat să rămână nemăritată.

Succesul acestei cărţi stă şi în povestea de dragoste pe care o surprinde. Cele două personaje centrale ale romanului, Elizabeth Bennet şi Domnul Darcy, trec printr-o mulţime de sentimente contradictorii. De la curiozitate şi speranţă, la indiferenţă, prejudecată, supărare şi apoi iubire este cale lungă. Domnul Darcy pare arogant, încrezut şi este proprietarul unei mari averi. Deşi o atare „calitate” este, în ochii mamelor şi a tinerelor în căutare de soţi, aproape singura care contează, pentru Elizabeth asta nu ajunge. Deşi este bogat, sau tocmai pentru că e,  Elizabeth nu-i poate ierta lui Darcy faptul că i-a lezat vanitatea găsind-o, la primul bal, insuficient de drăguţă pentru a-l tenta să danseze cu ea. Cum să treci peste un asemenea afront 🙂 Şi pentru ce s-o faci, când este mult mai amuzant să râzi de toate, să îţi dovedeşti inteligenţa, fiind ironică. Ulterior acuzele împotriva lui Darcy cresc şi tot aşa creşte şi proasta părere pe care o are Elizabeth despre el. Privit prin ochii Elizabethei, romanul ne conduce prin toată gama de sentimente trăite de ea. Trebuie să fiţi curioşi şi să-l citiţi, dacă nu aţi făcut-o încă.

Toate aceste „ingrediente” au făcut povestea de succes şi nu-i de mirare că a fost de foarte multe ori ecranizată. Ecranizările au fost şi ele foarte reuşite, fiecare tratând într-un mod nou povestea. Eu am văzut multe din ecranizările făcute, deşi nu pe toate. Mi-a plăcut mult povestea şi am fost curioasă cum a fost aceasta transpusă, de diferiţi regizori şi actori, în film. Una din ecranizări, cea din 1940, are în rolul lui Mr. Darcy pe Laurence Olivier. Pare mai degrabă teatru filmat şi acentul este pe latura comică a poveştii. Dar oricât de mult mi-ar fi plăcut Olivier, preferata mea este miniseria ecranizată de BBC în 1995, în care joacă Colin Firth şi Jennifer Ehle. Aici, filmul este, după părerea mea, cel mai apropiat de carte, de spiritul ei. Colin Firth este, de departe, cel mai bun Mr. Darcy. Poate de aceea, el a fost ales să joace şi în filmul după cartea lui Helen Fielding, Jurnalul lui Bridget Jones. Aici interpretează rolul unui Darcy modern. Mi-a părut rău că, deşi, în 1996 Colin Firth a fost nominalizat pentru prestaţia sa la premiul BAFTA pentru „Cel mai bun actor de televiziune”, nu a primit această distincţie. Filmul a fost premiat BAFTA pentru cea mai bună actriţă de televiziune, Jennifer Ehle. A primit de asemenea şi Premiul Emmy pentru cele mai bune costume. După această miniserie a urmat, în 2003, şi o ecranizare care transpune povestea în contemporaneitate, unde Elizabeth Bennet este o studentă care visează să ajungă scriitoare. În acest film s-a decis să i se dea un prenume Domnului Darcy, numindu-se, astfel, Will Darcy.

Foarte cunoscută şi apreciată este ecranizarea din 2005, unde regizorul prezintă personajele într-un mod alert şi, parcă, în continuă mişcare. Viziunea regizorului, Joe Wright, este mai putin consevatoare iar Elizabeth este mai degrabă o nonconformistă. În această viziune regizorală mi-a plăcut mult rolul tatălui, interpretat de Donald Sutherland. Keira Knightley şi Matthew McFadden sunt sunt foarte buni în rolurile lui Elizabeth şi Darcy, iar povestea de iubire este mai aprinsă şi pasională. Filmul a avut 4 nominalizări la Oscar: pentru muzică, decoruri, costume şi pentru cea mai bună actriţă în rol principal. Regizorul a câştigat premiul BAFTA pentru cel mai promiţător debutant.

Dacă Pe aripile vântului de Margaret Mitchell a fost continuată de Alexandra Ripley cu romanul Scarlett, nu-i de mirare că au existat continuări contemporane şi ale acestui roman. Una dintre continuatoarele romanului, este scriitoarea Rebecca Ann Collins cu seria The Pemberley Chronicles. În bibliotecă avem doar una din cărţile acestei serii, în limba maghiară, Pemberley – krónikak. Sunt curioasă când se vor edita şi cine va edita aceste romane şi în limba română. Scriitoarea a scris, se pare, o serie de romane prin care se continuă poveştile personajelor începute în romanul Mândrie şi prejudecată.

În afară de ecranizări şi continuări sunt şi multe opere care fac trimiteri sau referiri către acest roman. Un exemplu este cartea lui Helen Fielding Jurnalul lui Bridget Jones,  ecranizată şi ea în 2001. Una din trimiterile evidente, despre care vorbeam, este numele personajului masculin – Mark Darcy (jucat, cum spuneam, în film, tot  de Colin Firth). O altă poveste pe baza poveştii este şi miniseria, Lost in Austen, care pleacă de la romanul Mândrie şi prejudecată. Eroina, contemporană cu noi, este o iubitoare a acestei cărţi. Citind şi recitind cartea, ea evadează din viaţa cotidiană. Refugiindu-se în carte, se trezeşte într-una din zile că se aud zgomote, se deschide o uşă prin care apare chiar Elizabeth Bennet. Ele fac schimb de locuri şi, astfel, Amanda Price ajunge în Hertfordshire, tocmai când este anunţată sosirea domnului Bingley la Netherfield. Ce înseamnă această schimbare de personaje şi în ce fel se schimbă povestea originală, poate că ar fi bine să urmăriţi şi să vedeţi.

Nu am menţionat toate ecranizările. Nu am văzut filmul muzical indian, Bride and Prejudice, făcut la Bollywood în 2004, sau cel despre care am citit că ar fi apărut în 2011 – A Modern Pride and Prejudice şi nici serialul făcut de BBC în 1980. Dacă le-aţi văzut, dacă aţi văzut şi altele, vă rog să-mi scrieţi şi să-mi spuneţi părerea despre ele. Bineînteles că aştept să văd cum v-a plăcut cartea, pentru că ea este cea de la care, să nu uităm, a plecat tot restul.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ca de obicei vă recomand să citiţi şi pe: Stefania’s, LaFeeBlanche, Cronicile unui psihoterapeut, Cu capul în nori, Innerspacejournal, Istorii regăsite, Luna Pătrată, Teo Negură, Coltu’ cu Muzică, Laura Meleacă -Cinemateca Trisk, ChGabriela‘s. Moniqueclassique’s, Alive, Fructitza. Un nume nou, aici la mine, o scriitoare tânăra, de doar 18 ani –  Andra Pavel

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Legenda lui Robin Hood – de la carte la ecranizare


Zilele trecute, uitându-mă la filmul Vuk, m-am trezit gândindu-mă că este un mic Robin Hood, această micuţă vulpe. Apoi mi-am adus aminte ce mult mi-a plăcut cartea lui Henry Gilbert, bazată pe legendele despre Robin Hood. Poate mai puţină lume ştie că Alexandre Dumas a scris o carte cu acelaşi titlu, dezvoltând legendele despre Robin Hood, adăugând noi personaje şi aprofundând relaţiile acestora. Scrisă în 1863, înaintea cărţii lui Henry Gilbert, mi-a plăcut mai mult povestea lui Dumas, poate din cauză că scrie, ca nimeni altul, romane de aventură. Amploarea pe care o ia povestea lui Robin Hood este interesantă, fiindcă vorbim de o adevărată armată, în jur la 200 de persoane. În varianta lui Henry Gilbert, grupul lui Robin Hood atinge doar 20 de oameni. Probabil mai aproape de realitatea acelor zile, acest grup mic era mai uşor să se ascundă în adâncurile pădurii, fiind mai greu de găsit de către oamenii Şerifului din Nothingham. Povestea plecând de la un haiduc adevărat, fiind înflorită de folclorul popular, romanţată de viziunea lui Dumas sau repovestită de Henry Gilbert a reuşit să creeze un erou universal. Toată lumea cunoaşte povestea lui Robin Hood, pentru că a fost ecranizată de foarte multe ori. Un prinţ între hoţi, fura de la bogaţi ca să le dea săracilor şi îşi servea cu conştinciozitate regele aflat în captivitate. Se lupta cu cei aflaţi la putere şi care doreau înlăturarea lui Richard de pe tronul Angliei, susţinându-l pe fratele lui, infamul Ioan. În mod serios, aventuros, romantic, îmbătrânit sau pur şi simplu parodic, Robin Hood este un film care va atrage mereu privitori. Personajele din cărţi sunt arhicunoscute: călugărul Tuck, morarul Much, Will Scarlett sau Micul John alături de Lady Marian însufletesc povestea lui Robin Hood. Referirile la acest personaj se regăsesc şi în multe alte lucrări ale scriitorilor englezi. Shakespeare, spre exemplu,  în comedia „Cum vă place” face o trimitere puţin voalată. Aici ducele uzurpat de al său frate, se refugiază în pădure, la fel ca şi în vechime, Robin Hood. În cartea lui Sir Walter Scott, Ivanhoe, apare, de asemenea, Robin of Locsley (Hood) alături de însuşi regele Richard, într-o misiune salvatoare.

Cât despre ecranizări – mie mi-a fost drag filmul din 1938, care îi are în rolurile principale pe Erroll Flynn şi Olivia de Haviland. Filmul, unul plin de aventuri şi dueluri de capă şi spadă, este cel care mi-a rămas în amintire, chiar dacă mi-au plăcut şi celelalte ecranizări. Ecranizarea din 1991 a prezentat eroul într-o manieră romantică şi l-a avut în rolul principal pe Kevin Costner. Acest film a fost parodiat în 1993 (Robin Hood : Bărbaţi în izmene). Iar din ecranizarea realizată în 2010, care îl are în rol principal pe Russell Crowe, am aflat cum a devenit cunoscut Robin Hood şi de unde ar fi plecat legenda lui. În 1976, în filmul Robin şi Marian, Sean Connery îl interpretează pe Robin Hood întors după ani lungi şi grei de lupte, înapoi în Anglia, la Lady Marian, interpretată de Audrey Hepburn. Compania Disney realizează, în 1973, ecranizarea legendei în chip de desen animat, care mi-a plăcut în copilărie, când am văzut filmul. Şi aici ne-am întors din nou la Vuk, pentru că varianta animată realizată de compania Disney, avea în rolul principal o vulpe – Robin Hood. După atâtea filme pe această temă, trebuia să urmeze şi un serial, aşa că în 2006 s-a făcut unul. Nu pot spune că ştiu cât este de bun acesta, fiindcă am văzut doar începutul primului episod, dacă ştiţi mai multe vă rog să-mi împărtăşiţi.

Vă invit să citiţi cărţile care au stat la baza acestor ecranizari. Eu sunt părtinitoare şi spun că mi-a plăcut mult mai mult varianta lui Alexandre Dumas, dar puteţi să mă contraziceţi. Cât despre filme, vă invit să le împrumutaţi şi pe acestea de la biblioteca noastră, link-urile vă arată unde sunt ele repartizate pe secţii.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mă gândesc că v-aţi obişnuit să-i urmăriţi şi pe: AnzhelaMovies, LaFeeBlanche, Colţu’ cu muzică, Istorii regăsite, Cronicile unui psihoterapeut, ChGabriela, Idei şi Idei, Innerspacejournal, Luna pătrată, Schtiel, Cristina Ioan Florea, Teo Negură, Fructitza, Pensionarul, Moniqueclassique’s blog, Alex Bodoli

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: