“Biblioteca de vară” din Deva şi propunerile de lectură pentru sondajele de opinie la Clubul de lectură “Să povestim despre-o carte”

Vreau să vă anunţ şi pe această cale, că Biblioteca Judeţeană “Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva în parteneriat cu Primăria Municipiului Deva a deschis, în cadrul ştrandului din Deva, “Biblioteca de vară”. Această iniţiativă este o premieră la nivel naţional. Mie, ca simplu cititor, mi se pare extraordinar de bună şi interesantă. Aici se vor putea împrumuta cărţi şi reviste în regim de sală de lectură, pentru doritorii ce stau la plajă. Mai multe puteţi afla citind ce a scris domnul director Ioan Sebastian Bara şi privind pozele ataşate. Sperăm ca aceasta să fie o veste bună pentru toţi devenii şi  vă aşteptăm cu drag la biblioteca de vară

În încheiere, vă rog să vă scrieţi propunerile de lectură pentru sondajele de opinie, pe care le voi posta săptămâna viitoare. Vor fi două sondaje: unul pentru final de lună iulie, iar cel de-al doilea pentru final de septembrie. Aceste propuneri trebuie să ţină cont de faptul că pentru luna iulie va fi un roman într-un volum, ceva care să nu fie foarte consistent. Mă gândesc că pentru aceste trei luni – având în vedere că urmează concediile şi vacanţa – să facem o lectură potrivită, de vacanţă. Fiecare poate veni cu propuneri de lecturi mai uşoare, romance, thriller, poliţiste, chic sau SF, în funcţie de ceea ce ar citi cu plăcere într-un concediu. Pentru sfârşit de trimestru, la final de septembrie vom avea, din nou, o carte formată din mai multe volume.

Sper ca fiecare din voi să contribuie la crearea sondajului. Vă mulţumesc mult pentru asta, în avans.

This slideshow requires JavaScript.

 

Pendulul lui Foucault de Umberto Eco – la clubul de lectură “Să povestim despre-o carte”

Pendulul lui Foucault, cartea scrisă de Umberto Eco, cea care a fost propusă pe luna aprilie, spre a fi citită şi discutată în cadrul clubului de lectură vitual, “Să povestim despre-o carte”, la care s-a  amânat discuţia pentru luna mai, iar acum… ne aflăm deja, la începutul lui iunie. Îmi cer scuze pentru această întârziere şi sper ca pe viitor să nu fiu nevoită să amân atât vreuna dintre întâlnirile noastre. Revenind, însă la temă şi mai întâi la scriitor, pot spune că Umberto Eco m-a cucerit anterior cu o altă cartea a sa, Numele trandafirului. Într-o perioadă toată lumea citea  sau vroia să citească această carte, iar ulterior ecranizarea ei a fost o reuşită, de asemenea. Când am ajuns la facultate mi-am dat seama că Eco este şi fondatorul, dezvoltatorul unui concept modern al semioticii la nivel mondial. Studiile sale de estetică medievală i-au format o percepţie aparte, inspirând, ca timp şi loc de desfăşurare ale acţiunii, lucrările sale beletristice. Un scriitor de o vastă cultură, ceea ce a făcut posibil ca lucrarea sa, Pendulul lui Foucault, să fie densă de informaţii, de trimiteri, de simboluri, de noţiuni. A fost, cred, cartea pe care am citit-o cel mai încet, zăbovind şi căutând informaţii suplimentare la trimiterile despre care amintea Eco. După lectura cărţii am stat în cumpănă şi m-am gândit cum să scriu despre ea. Care ar fi unghiul potrivit, care ar fi prezentarea care să cuprindă informaţiile, firul narativ al cărţii şi ideile controversate expuse. De la o discuţie la un pahar de băutură, o joacă de gânduri pe tema templierilor care, după cruciade, “rămaseră fără scop sau, mai bine zis, îşi transformaseră mijloacele în scop, îşi administrau imensa lor bogăţie“, se ajunge treptat, discutând aprins, pe măsură ce apar noi şi noi personaje ce vin cu alte argumente ce oferă o perspectivă din ce în ce mai amplă, misterioasă, plină de informaţii asupra acestei teme. Încetul cu încetul ne trezim că se vorbeşte despre ştiinţa cabalei, despre alchimişti ce sigur cunoşteau secretul producerii aurului şi care erau membri ai societăţilor secrete. De la simple discuţii se ajunge la o adevărată conspiraţie, pare totul real, rozacrucienii sau templierii par să existe şi sunt ameninţători în contemporaneitate:

Belbo sună pe Casaubon: “Sunt la ananghie…” “Ei sunt pe urmele mele.”"Templierii… ” “Ei cred că am harta” “Citeşte dischetele pe Abulafia”"M-au găsit, … parola… ” Un pocnet sec, ca de armă. Un amalgam de voci… “- (personajul Belbo, din Pendulul lui Foucault, p. 32-33)

“încă nu ştiam că începuserăm să ne jucăm cu focul grecesc, care arde şi mistuie”.

Mi-a plăcut începutul, mister, cabală, ideea de a putea călători în timp, sau a vedea şi retrăi cu ajutorul Pendulului lui Foucault, orice întâmplare din trecut. Trecerea de la magie la alchimişti şi ulerior la templierii s-a făcut treptat. Am aruncat o privire asupra istoriei, asupra apariţiei templierilor şi asupra motivelor “bogate” pentru care regele, după ce pierde oraşul Damietta, (abia cucerit) fiind nevoit să plătească sarazinilor 500 mii de livre de aur, pentru a-şi salva viaţa – se dezice de templieri, încercând ulterior să-i destrame, să-i unească cu Ordinul Ospitalierilor, apoi le confiscă averile şi-i arestează. Discuţia lui Casauboun, împreună cu Belbo şi Diotallevi se adânceşte. Casaubon îşi scrie teza pe această temă, deci interesul lui, dorinţa de informare este legitimă. Pentru un scurt timp apare un alt pasionat, care propulsează o nouă teorie. Este vorba de colonelul Ardenti care îşi exprimă convingerile şi îşi aduce cercetările făcute, cercetări ce îmbină numerologia cu misterul şi societăţile secrete. Societatea secretă ar trebui să fie formată din 36 pentru că acest număr a fost găsit pe un petec de hârtie şi dintr-o dată a devenit număr sacru 3+6=9, iar 1944=18=3×6, trebuie să fie anul în care planul secret trebuie să se termine pentru a putea ca în 2000 – Anul Fiarei, Anti-Ierusalimul, Noul Babilon să renască. După ce discută cu Casaubon şi Belbo, Ardenti dispare şi la fel dispare şi mapa roşie (sau maro) în care are documentaţia. Cei doi (Belbo şi Casaubon) sunt chestionaţi de poliţie. Faptul că acest colonel poate să se numească diferit – Arcoveggi şi că este posibil să fi fost colaboraţionist – este doar încă o temă pe care ulterior Eco o mai aminteşte atunci când, vorbeşte de unchiul lui Belbo, Carlo, care era “în chip moderat, fascist”. Revenind la numerologie – se pare că cei 36 de cavaleri s-ar afla în 36 locuri secrete pe pământ – suma acestora ar fi 216 iar suma acestora adunate ajungem la cifra 9 (şi revenim la numărul sacru). Locaţia castelului templierilor, intrarea secretă iar emblema pe care scrie “Golul nu există”… reiese atât din discuţia lui Casaubon cu Belbo, cât şi, peste ani, cu Amparo:

“Dincolo de uşă se descoperă un mormânt cu şapte laturi şi unghiuri, luminat din belşug de un soare artificial. În mijloc un altar rotund, împodobit cu diverse citate sau embleme, de tipul NEQUAQUAM VACUUM…”… “Golul nu există”.

M-a deranjat faptul că romanul a fost extrem de fracturat, de împărţit, schimbând tema, timpul şi având pasaje largi dintr-un jurnal care, deşi spuneau multe despre personaje şi relaţiilor lor de iubire, nu aveau nimic, aparent, cu firul acţiunii. Pe urmă, m-am gândit că sunt “pliuri” necesare pentru a ca cititorul să poată să-nţeleagă la nivel encliclopedic fiecare noţiune, fiecare sens. Dar chiar şi aici, în poveştile de iubire, atât a cea a lui Casaubon, cât şi al lui Belbo, se poate spune că există gelozie şi apare un potenţial cavaler, misterios, ce pare să poată cuceri orice femeie – este vorba de d-nul Agliè, care lasă să se înţeleagă că ar fi însuşi Contele de Saint-German, nemuritorul, alchimistul, cel mereu înconjurat de doamne şi cel implicat în constituirea societăţilor secrete. Acesta este cel care plusează informaţia, care face o paralelă între Exu (spritul haosului şi al înşelăciunii) şi Hermes, între miturile europene şi cele africane. Vorbeşte despre rozacrucieni, despre Noua Atlantidă a lui Francis Bacon, care ar fi de fapt ţara rozacrucienilor.

“Marea Fraternitate Albă, zi-le rozacrucieni dacă vrei, zi-le cavalerie spirituală a cărei încarnare ocazională sunt templierii, e o cohortă de învăţăţi, puţin, foarte puţin aleşi, care călătoreşte prin istoria umanităţii, pentru a prezerva un nucleu de înţelepciune eternă.”… “Ea este opera Stăpânilor Lumii, cărora nu le scapă nimic”…”Fireşte că Stăpânii Lumii se apără cu ajutorul secretului”. (D-nul Agliè în conversaţie cu Casaubon)

“Dar ce anume vor ei ca lumea să ştie?” (Casaubon) “Că există un secret. Altfel de ce să trăieşti, dacă totul ar fi aşa cum pare.” (D-nul Algiè)”Şi care-i secretul?” (Casaubon)”Acela pe care religiile revelate n-au putut să-l spună. Secretul se află dincolo”. (D-nul Agliè, p. 238, Pendulul lui Foucault, Umberto Eco)

Odată ce Amparo, cea crescută atee în comunism, cea raţională, ajunge creadă că a fost posedată de Pomba Gira, la o ciudată manifestare ce celebra pe Exu, pleacă şi-l părăseşte pe Casaubon. Se simte inferioară pentru acest fapt, ajunge să creadă că există o diferenţă de care n-a fost conştientă. Citind, ai impresia că această despărţire a fost orchestrată de Agliè, care, ştiind care va fi finalul, are gata pregătite alte noi teorii:

“Rasa, ori cultura, dacă vrei, constituie o parte din inconştientul nostru. Iar o altă parte e locuită de figuri arhetipale, aceleaşi pentru toţi oameni şi pentru toate secolele”(Agliè, p. 246)

“Misticul e pentru ei (Stăpânii n.a.) un sclav, locul unei manifestări a numinosului, cu ajutorul căruia se certează simptomele unui secret” (Agliè, p. 246).

Romanul de teme şi gânduri, Pendulul lui Foucault, mi s-a părut un periplu larg, interesant – care pleacă urmărind feţe diverse, de multe ori opuse ale unui subiect. Se atinge tema credinţei sau a lipsei acesteia, a comunismului şi a capitalismului. Un exemplu al acestei abordări este şi descrierea celor două edituri Garamond şi Manuzio (ca să vedeţi că, pentru mine, mai important decât misterul templierilor este misterul din spatele edituriilor )  care sunt ale aceluiaşi patron. Una, Garamond, este serioasă dar modestă, cu file netăiate şi coperte sobre, iar cealaltă, Manuzio, cu coperte elegante, hârtie scumpă, caractere frumoase şi clare. Diferenţa aceasta se vede şi din amplasamentul fiecărei edituri, din intrări sau secretariat. Opulenţa editurii Manuzio este special aleasă pentru a-i păcăli pe ASP-i (Autorii pe Speze Proprii) care în final ajung să-şi plătească chiar de 2 ori lucrarea tipărită. Manuzio nu este o editură care să facă vânzare, Garamond este cea care publică şi vinde lucrările clasicilor … certificate de timp, cele care se caută. Cu toate astea Proiectul Hermes – “Renaşterea ştiinţelor oculte în lumea modernă” este ales să apară la editura Manuzio şi este destinat să vândă mult. Va publica doar lucrări oculte, care se caută…  Planul mincinos al editurii Manuzio se identifică cu dorinţa ASP-ilor, care devin convinşi să publice la această editură. Dar dintr-o dată un plan iluzoriu este pus în practică şi devine real.

Ca un drum iniţiatic, călătoria pe care o faci citind acest roman, poate că este mai interesantă decât finalul. Pentru că, în final, misterul, dacă există, nu se dezvăluie. Marele plan rămâne ascuns aşa cum probabil trebuia,  rezolvarea misterului pare extrem de facilă şi se bazează tot pe o discuţie, de data asta a lui Casaubon cu Lia, care decide că acel petec de hârtie cu numerele misterioase era o simplă listă de cumpărturi. Finalul este, chiar dacă imposibil de a fi prevăzut,  pe potriva cărţii. Jacopo Belbo pune în joc o adevărată maşinărie, el inventează Planul, un vinovat, “un adevăr cu contururi ceţoase”. Crează o speranţă într-un secret, dar inventând, a creat o altă realitate în faţa căreia trebuia să dea socoteală şi devine martir al planului creat.

Acum, la final de postare, mă gândesc că este posibil să nu fi prins eu ideea, să nu fi reuşit să redau ce-am crezut, ce-am înţeles. Am nevoie de voi, să mă completaţi, să vă scrieţi părerea povestind despre această carte. După îndelungi amânări, declar dezbaterea deschisă!

Despre asta a scris Beausergent aici, aici aici, aici aici, aici. Aştept să-mi trimiteţi link-uri, dacă aţi scris despre acest subiect.

 

Mulţumiri, la finalul campaniei “O jucărie pentru fiecare”

S-a terminat campania “O jucărie pentru fiecare”, pe care Biblioteca Judeţeană “Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva, împreună cu Asociaţia “Prietenii bibliotecii” Deva – Hunedoara au iniţiat-o şi dus-o la bun sfârşit. În comentariile la articolul precendent, cel în care povesteam despre importanţa acestei campanii, voi aţi răspuns prompt şi mulţi dintre voi aţi susţinut această campanie, scriind despre ea, publicând-o pe pagina voastră de facebook şi în final – aducând sau trimiţând prin colete jucării sau cărţi, pentru ca ziua copilului să fie una de neuitat pentru copiii aflaţi în centrele de plasament din judeţul Hunedoara. Tuturor vă mulţumesc eu, în numele celor implicaţi. Aţi făcut posibilă o zi frumoasă. Aţi fost alături de noi, în acest efort şi vreau să vă spun – că noi toţi am făcut o treabă foarte bună: jucăriile adunate au fost în număr impresionant.

O să postez mai jos pozele care au fost făcute de-a lungul acestei campanii. De la mersul din scară în scară de bloc pentru a face o cât mai largă publicitate, până la selecţia şi trierea pe grupe de vârste a jucăriilor, a fost muncă. Bucuria noastră a fost, însă, mare, când am văzut că oamenii au răspuns cu atât de multă dăruire, venind în număr mare să contribuie la această campanie. S-au donat jucării foarte frumoase, unele noi, pentru că donatorii nu mai aveau, sau încă nu aveau copii. Alte jucării au fost extrem de bine întreţinute, arătând minunat. Am primit atât jucării de pluş, cât şi jocuri de societate, jocuri de puzzle, utile sau amuzante. M-au impresionat copiii care au venit şi au donat, însoţiţi de părinţi sau bunici (dacă au fost mai mici) sau chiar şi singuri, dacă erau ceva mai mari. De aceea sper ca donatorii să vadă pozele făcute de noi, când pe feţele celor mici, se citeşte bucuria, uimirea împletită cu neîncrederea, în momentul în care au primit jucăriile. A fost singura recompensă pe care noi şi sper, şi voi cei care aţi donat jucăriile, am aşteptat-o. S-a dovedit că oamenii au, chiar şi pe vreme de criză, sufletul mare, puterea de-a dărui, plăcerea de-a face pe cineva fericit, în special atunci când vorbim despre copiii.

Domnul nostru director, Sebastian Bara, a scris despre această campanie şi, către finalul postării, concluzionează pe drept cuvânt:

A fost o inițiativă cu care ne mândrim, o inițiativă pe care vrem s-o continuăm și să organizăm cât mai des asemenea manifestări dedicate unor segmente sensibile ale societății. Biblioteca Județeană își poate dovedi utilitatea și prin asemenea acțiuni marcate de generozitate și altruism.

Sper ca răspunsul vostru la următoarele campanii să fie la fel de promt şi rezultatele la fel de reuşite ca şi al acesteia. Vă mulţumesc tuturor încă o dată şi vă felicit pentru implicare, pentru că aţi făcut posibil ca această acţiune să fie una de mare succes.

Aş vrea, în încheiere, să îi numesc pe aceia dintre voi de care ştiu că, prin ceea ce-au scris, donat, au susţinut această campanie: Soniei ce scrie Blog de iarnă, lui Dragoş – Drugwash – loc de dat cu capul (chiar dacă articolul s-a şters, el a existat), Vienelei – Iubesc Viaţa, Vax Albina, Maria Riţiu cât şi editurii Mediamorphosis pentru donaţia de carte.

This slideshow requires JavaScript.

 

Campania “O jucărie pentru fiecare” – o invitaţie pentru toţi devenii, dar nu doar pentru ei

M-am tot gândit cu ce cuvinte frumoase să învălui şi să prezint campania O jucărie pentru fiecare, care urmează a se desfăşura în Deva, la sediul Bibliotecii Judeţene “Ovid Densusianu” Hunedoara, în cadrul Secţiei de Artă şi Carte Franceză. Este un gând frumos pus în practică de conducerea bibliotecii în colaborare cu Asociaţia “Prietenii bibliotecii”. Este vorba de o campanie amplă, de colectare de jucării pentru copiii din Centrele de Plasament ale judeţului Hunedoara, care se va desfăşura pe durata 13-30 mai 2013, de luni până vineri între orele 10.00 și 18.00, sâmbăta între orele 9.00 și 14.00. Despre acţiune puteţi citi pe pagina de facebook a bibliotecii.

Fetiţa cu păpuşa de H. Schönhauser, 1904

Nu ştiu dacă în copilărie aţi visat la jucăria perfectă, dacă aţi urmărit-o cu jind prin geamul magazinului de jucării. Dacă aţi avut acest sentiment atunci ştiţi că pentru un copil, la un moment dat, o jucărie poate însemna, pe lângă bucuria de a o avea, un pas către o lume de vis, o lume în care jucându-ne cu păpuşi, maşinuţe, ne creem propria noastră realitate. O jucărie nouă înseamnă destul de mult şi pentru cei care au multe jucării, dar poate însemna enorm pentru cei defavorizaţi, pentru cei pe care realitatea îi aduce zilnic cu picioarele pe pământ, încă de mici. Dacă mă gândesc la literatură, cel mai bine despre dorinţa de-a avea o minunată jucărie, a scris Victor Hugo în Mizerabilii. Am scris despre romanul amintit într-un articol anterior, când am vorbit mai ales despre iubirea de părinte, despre sacrificiul făcut pentru a creşte un copil. Totuşi, dacă vorbim de jucării, mă gândesc la micuţa Cosette, cea care visa la păpuşa din vitrina magazinului şi care se uita pe furiş la jucăriile cu care fetele soţilor Thénardier se jucau. Visul de-a ţine păpuşa în braţe i-a fost împlinit când Jean-Valjean a venit s-o ia, salvând-o din mâinile hrăpăreţe şi nepăsătoare ale tutorilor săi. Am citit doar povestea copilului necăjit, Cosette, în copilărie şi îmi amintesc că am fost extrem de impresionată de acel moment, de acea dorinţă copilărească de-a se juca, de-a visa, în ciuda durerii şi maltratării pe care le suferea. Pe acea vreme, am mers cu mama la un orfelinat, ducând un sac plin cu jucăriile noastre (ale mele şi ale fratelui meu). M-a bucurat mult reacţia de intensă bucurie a copiilor. Ţin minte că m-am ataşat mult de o fetiţă frumoasă ce mă privea cu ochi senini, mari şi mă rugam mamei s-o luăm acasă cu noi. Am rămas mereu cu acea imagine în minte şi cu bucuria intensă pe care am simţit-o dăruind. De aceea sper ca această campanie, care apelează la sufletul şi dărnicia voastră, a copiilor voştri, să fie bine primită, să aibă un larg ecou şi în felul acesta să putem bucura cât mai multe suflete la 1 iunie, în acest an.

Vă mulţumesc din suflet, de pe acum, tuturor celor care veţi participa la această campanie. Vom face poze şi le vom posta la finalul campaniei pentru ca lumea să vadă ce rezultat a avut ea. Un gând bun şi o inimă bună, vouă

 

Proverbe, cugetări celebre ale unor mari scriitori şi oameni cunoscuţi – discuţii, idei, comentarii

William Shakespeare spunea:

Fii sincer faţă de tine însuţi. . . şi atunci nu mai poţi fi fals faţă de cineva.

 În acelaşi ton, cu alte cuvinte. Maurice Maeterlinck întărea această opinie

Este cu neputinţă să fii sincer cu ceilalţi până nu ai învăţat să fii cu tine însuţi.

Despre importanţa, necesitatea sincerităţii scria şi Honoré de Balzac:

Orice şmecherie, orice înşelăciune este descoperită şi în cele din urmă  aduce pagubă; orice situaţie este mai puţin primejdioasă, dacă omul se situează pe terenul sincerităţii.

 În schimb, tot el credea că:

 Oamenii cinstiţi sunt lipsiţi de tact, n-au nicio măsură a binelui, deoarece pentru ei totul este fără ocolşuri, fără gânduri ascunse.

Deci este mai puţin primejdios, dar cu toate astea este lipsit de tact să fii sincer? Pe de altă parte asta vine dintr-o calitate a cuiva – de-a privi totul fără gânduri ascunse.

Un alt scriitor cunoscut, André Maurois, s-a gândit că, cel puţin uneori, sinceritatea poate fi mai puţin valoroasă decât discreţia:

Sinceritatea este de sticlă dar discreţia este de diamant.

Să ştii şi să nu spui? Pe de altă parte nu trebuie să fie ceva neapărat ceea ce ştii despre alţii. Poţi să fii sincer cu tine însuţi şi cu cei din jur (dacă este vorba despre tine, nu despre ei). Dar cu toate astea şi sinceritatea trebuie să meargă până la un punct. Trebuie să păstrezi mereu ceva din sufletul tău doar pentru tine. Aici trebuie să ai discernământul a ceea ce poţi să spui sau a ceea ce nu poţi şi nici nu trebuie să spui. Cugetarea asta îmi aminteşte de un proverb care spune că:

Vorba-i de argint şi tăcerea de aur.

Se pare că-ntr-o vreme, cel puţin pe vremea lui Miguel de Cervantes, discreţia mergea mână în mână cu bunaeducaţie şi normele de conduită socială:

Discreţia este gramatica vorbirii alese, pe care o întăresc bunele obiceiuri.

Fără bunele maniere, bunele obiceiuri, normele sociale societatea omenească n-ar putea coexista, cel puţin aşa era de părere George Bernard Shaw:

Păstrarea distanţelor este întregul secret al bunelor maniere; fără bunele maniere societatea omenească este intolerabilă şi imposibilă.

Într-un fel, păstrarea distanţelor, care ne ajută să fim manieraţi, ne împiedică şi să fim familiari sau sinceri, după părerea mea. Dar este posibil ca în unele condiţii să fie necesară această distanţare faţă de lume, însoţită de discreţie pentru ca totul să fie tolerabil.

 După cum scria Jonathan Swift, prostele maniere ar proveni din:

Mândria, un rău caracter şi lipsa de bun simţ sunt cele trei mari izvoare ale proastelor maniere.

Cât de actuale sunt astăzi, cât de prezente în viaţa noastră sau cât sunt de departe de adevăr, puteţi să-mi spuneţi voi.

 Şi totuşi este important să avem obiceiuri, tradiţii pe care să le urmăm, asemeni strămoşilor noştri. Pentru că, aşa precum spunea Honoré Gabriel Riqueti, conte de Mirabeau, jurnalist, scriitor, politician francez:

La vetrele familiale se formează sentimentele şi obiceiurile care hotărăsc asupra fericirii publice.

şi că:

Este mai important să se dea oamenilor moravuri şi obiceiuri bune, decât legi şi tribunale.

Poate că este atât de important şi pentru că, încă din copilărie imităm tot ceea ce vedem şi creştem având tot felul de obiceiuri, obişnuiţe personale sau de familie. De aceea Alberto Moravia ne avertizează că aceste obiceiuri sunt periculoase când ni se schimbă:

 

Viaţa e alcătuită din obişnuinţe; până şi cinstea nu e decât o obisnuinţă; din momentul însă în care obisnuinţele ni se schimbă, viaţa devine un infern, iar noi nişte diavoli dezlănţuiti, fără respect nici faţă de noi, nici faţă de ceilalţi.

Aşa precum spunea Nicolae Iorga:

Copilul nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea.

Pe de altă parte, Molière spune că:

 

Relele apucături ale tinerilor vin adesea din reaua educaţie dată de părinţii lor.

 Educaţia pe care o dau copiilor adulţii, fie ei părinţi, profesorii sau chiar persoanele publice, ce pot deveni modele pentru tineret, este importantă. Ceea ce-am reţinut eu, este că, în urma educaţiei copilul trebuie să poată distinge binele de rău, să aibe o judecată sănătoasă pentru a alege binele. John Dewey  ne-a lăsat scris cum s-a gândit el că s-ar realiza asta:

O judecată normală şi sănătoasă se câştigă numai dând copilului putinţa să-şi constate greşelile şi să le preţuiască drept.

 Poate că, aşa cum spune Joseph Joubert:

Copiii au nevoie mai mult de modele decât de critici. 

Aşa că educaţia, poate fi, ceva între sinceritate, muncă, exemplu personal, obiceiuri, datorie, bune maniere, discreţie, prin care părinţii şi educatorii trebuie să facă slalom. Şi totuşi, chiar şi când suntem adulţi avem nevoie de modele, de îndrumători, pentru a deveni, la rândul nostru, îndrumători ai altora. Dacă ar fi să trag o linie a tuturor celor înşirate mai sus, pentru a reuşi să avem un impact asupra altora, este necesar să fim sinceri cu noi înşine cât şi cu cei din jur, să fim capabili de discreţie, să judecăm şi să preţuim greşelile făcute în trecut, pentru ca alţii să le evite, învăţând din ale noastre greşeli. Să ne obişnuim cu lucrurile bune, cu alegerile corecte, să alegem drumul abrupt şi mai greu, dar care la final este mai plin de satisfaţii. Să înţelegem că mândria este un păcat, mai ales însoţită de lipsa de bun simţ. E important ca, la final de orice, să trăim, pentru că aşa cum spune  Antoine de Saint Exupéry:

Esenţial este ca undeva să rămână ceea ce ţi-a nutrit viaţa. Şi obiceiurile.Şi sărbătoarea de familie. Şi casa cu amintiri. Esenţialul este să trăieşti pentru a te reîntoarce.

Iar dacă vorbim despre obişnuinţe, să considerăm viaţa una dintre ele, aşa precum zicea Alexandre Dumas, fiul:

Viaţa este ultima obişnuinţă pe care trebuie să o pierdem, pentru că este prima pe care am căpătat-o.

Închei aici – periplul printre cugetări. Vă invit, să vă spuneţi părerea, să interpretaţi cum vreţi voi aceste gânduri sau să contribuiţi cu alte cugetări pe care le ştiţi, care se potrivesc celor scrise, sau dimpotrivă, le contrazic făurind noi teorii, noi feluri de-a privi lumea, viaţa şi obiceiurile acum în pragul sărbătorilor pascale.

Tot acum, vă doresc tuturor celor ce sărbătoresc Paştele, din suflet, Sărbători fericite!!

Pentru cei care sunteţi de altă religie sau credinţă, un gând bun, o primăvară frumoasă 

 

Traduceri, traducători – autori, creatori

După cum mi-a şoptit beausergent într-unul din mesajele anterioare, ar trebui să povestim, dacă tot am vorbit de autori şi cărţi, despre traducătorii şi operele traduse. Cât la sută înseamnă traducerea pentru plăcerea lecturii şi cât de fidele sunt traducerile? Ce înseamnă fidel – ideea conţinută sau ad litteram? Traducerea ad litteram este o greşeală, una de care râzi când foloseşti Goole translator. Să respecţi ideea conţinută, zic eu, este mai important. Talentul literar şi vocabularul personal al traducătorului sunt importante în traducere. De aceea, cele mai reuşite traduceri sunt cele care sunt realizate de scriitori. Poate faptul că ei înşişi sunt creatori, că au un vocabular bogat şi un talent aparte – fac ca opera tradusă să fie înţeleasă şi asimilată cultural. Ce te faci însă cu traducerile care nu sunt bine realizate? Când limbajul este sec, când traducerea este defectuoasă, când structura frazei nu este una potrivită limbii române iar repetiţiile şi lipsa vocabularului sărăcesc textul? Atunci traducătorul face un deserviciu operei, pentru că lecturând traducerea percepi negativ şi originalul, pe care, de fapt, nu-l cunoşti. Mulţi dintre voi aţi scris că preferaţi să citiţi cărţile în limba originală. Ar fi de dorit să poată toată lumea face acest lucru. Adevărul este, totuşi, că puţini dintre noi pot face acest lucru. Eu, chiar dacă cunosc o limbă suficient de bine ca s-o înţeleg, prefer ca textul să fie tradus în română. Mă simt mai apropiată de carte, îmi vorbeşte mai pe înţeles, pe scurt – o simt altfel. Cunoaşterea unei limbi foarte bine înseamnă să gândeşti în aceea limbă, să nu trebuiască să faci în permanenţă efortul de a-ţi traduce în română fiecare cuvănt, frază. Iar adevărul ar fi că eu nu stăpânesc atât de bine nici maghiara, nici engleza (pe care le înţeleg foarte bine). De asta eu aştept mult de la traducători. Dacă o operă este bine tradusă o simţi de parcă ar fi scrisă original în limba ta. De aceea, zic eu, traducătorii sunt primii recreatori ai unei lucrări. Ulterior noi, citind cartea, recreem în minte imaginile, personajele, acţiunea descrisă în carte. Dar cei care transmit opera, cei care pot s-o pună în valoare sau, dimpotrivă, să o îndepărteze de cititori, sunt traducătorii. Eu am o stimă deosebită pentru această meserie şi mă bazez mult pe ei, dorindu-mi ca să traducă cât mai repede cărţile de care aflu şi pe care îmi doresc să le citesc. De asemenea eu compar munca traducătorului cu cea a scriitorului. De multe ori munca traducătorului este mai dificilă, dacă este bine realizată. Mă gândesc la traducerile de poezie, care trebuie să respecte şi ideea conţinută şi să găsească şi rimele potrivite în limba română. Dacă mă gândesc la traduceri, la poezie – automat îmi vine în minte numele lui Corneliu M. Popescu, declarat cel mai bun traducător al operelor lui Eminescu, după care s-au numit The European Poetry Translation Prize in memory of Corneliu M. Popescu, de către The Poetry Society at National Poetry Centre in London sau Concursul de Traduceri “Corneliu M. Popescu”, creat de Alexandru MITA si Mihaela LITEANU – Asociatia Culturalã EUROPEA.

Am întâlnit mulţi traducători, unul din ei fiindu-mi şi coleg de servici. Fiecare din ei sunt specializaţi pe anumite domenii. Nu toţi cei care cunosc o limbă foarte bine, pot să şi traducă, spre exemplu, un text tehnic. De asemenea cei care cunosc bine limbajul tehnic nu au neapărat şi talentul creator pentru a traduce texte literare. Pentru fiecare gen de traducere îmi imaginez că traducătorul trebuie să aibă cunoştinţe de vocabular din domeniul respectiv – atât în limba pe o traduce, cât şi în limba în care traduce. Cunoaşterea la nivel de excelenţă a limbii române (dacă vorbim de traducerile în română) este esenţială pentru o traducere de calitate, iar talentul de a scrie este un alt atu. Am găsit un blog al unor traducători de carte. Articolele lor sunt foarte interesant scrise, frumos realizate, dovedesc talent, de asta sper că sunt şi traducători foarte buni. Nu ştiu însă ce anume au tradus şi n-am găsit pe blogul lor exemple sau titluri de cărţi traduse. M-a impresionat însă un articol pe care vi-l recomand Cel mai greu e să te desparţi de traducere.   

Pe de altă parte sunt cărţi foarte prost, slab traduse. Cât este vina traducătorului, cât a editurii care, s-ar putea spune că, preferă traducători începători pentru a economisi bani… ar putea fi o întrebare. Firesc ar fi să le dăm tuturor o şansă, iar cei tineri să poată începe de undeva. Editura însă, aşa cum bine spune şi Adinab pe Blogul de cărţi, ar trebui să urmărească şi să verifice traducerea realizată, să îndrume paşii tinerilor traducători. Puteţi citi mai multe despre această temă şi câteva exemple de cât de slabă poate fi o traducere în articolul Un “Huo” de la capătul curcubeului.

Ar fi multe de scris despre acest subiect. Am început acest articol imediat ce beausergent mi-a sugerat, totuşi n-am reuşit să-l termin cum mi-aş fi dorit. Chiar şi acum simt că ar trebui să continui şi să dau exemple de traduceri ce mi-au plăcut sau care dimpotrivă m-au îndepărtat de carte. Am fost plecată o perioadă şi n-am avut acces la internet, iar acum mă pregătesc de o altă plimbare de câteva zile. De aceea am zis să postez acum şi, eventual, să revin în comentarii cu amănunte.

Rugămintea mea, acum la acest final abrupt, să veniţi cu păreri, cu exemple de traduceri care v-au plăcut sau care, din contră, v-au dezamăgit. Scrieţi în aşa fel încât acest ciot de articol să poată fi îmbunătăţit – ca de obicei – de voi. Vă mulţumesc anticipat pentru asta.

 

 

Ce citim pe aprilie şi la final de iunie la clubul de lectură “Să povestim despre-o carte”

Am tot amânat să scriu articolul care să vă pună în mişcare La sondajul pentru luna aprilie, câştigătoare la un vot distanţă, a ieşit cartea lui Umberto Eco, Pendulul lui Foucault. Următoarea clasată, foarte aproape să câştige locul 1, a fost Citind Lolita în Teheran a scriitoarei Azar Nafisi. Cartea lui Umberto Eco, pe care am împrumutat-o şi am început s-o citesc, este o carte foarte bună, densă şi îmi face impresia că nu este atât o carte pe care s-o comentezi, cât una care îţi deschide uşi spre lumi nebănuite, idei şi concepte cu care probabil nu te-ai mai întâlnit într-un roman. Cred că voi sta cu tastatura pregătită să-mi notez citate. Este o carte extraordinară pe care e bine s-o citeşti. Am avut o dilemă personală în momentul în care am aflat că prima ediţie a cărţii a avut 2 volume. Se pare că, ţinând cont de această noutate, am încadrat probabil greşit romanul pe care trebuia să-l propun în sondajul pe trimestru. De aceea voi accepta, dacă aveţi nevoie de prelungire, să povestim cartea la mijlocul lui mai, iar pentru luna mai voi propune doar cărţi uşor de lecturat şi considerabil reduse ca dimensiune (cum ar fi, spre exemplul cartea Oscar şi Tanti Roz), ca să poată fi lecturate până la final de lună mai. Am nevoie de acceptul vostru, cu atât mai mult cu cât cartea merită toată atenţia noastră, iar eu ştiu că mai sunt şi problemele casnice din această perioadă, premergătoare sărbătorilor pascale, care să ne răpească din timpul de lectură. Puteţi să găsiţi cartea la biblioteca noastră,  la librării, anticariate, alte site-uri de vânzare online (ediţia din 1991 are două volume).

Pentru final de iunie câştigătoare detaşată a ieşit cartea Jocurile Foamei a scriitoarei Suzanne Collins. Sunt curioasă de carte şi mă bucur că una dintre voi chiar mi-a confirmat lectura cărţii. Poate ar fi trebuit să schimbăm între ele cele două cărţi Am răsuflat uşurată – pentru că în sfârşit voi avea timp să citesc cartea pe care am cumpărat-o din luna noiembrie, la salonul de carte. Puteţi găsi cartea în standurile librăriilor, ale editurilor online, la bibliotecă sau online aici.

Voi păstra în continuare ca propuneri de lectură celelalte trei titluri care s-au clasat apropiat de acest clasatele pe primul loc atât în sondajul pe în sondajul pentru trimestrul viitor şi am nevoie de propuneri de titluri pe care să le putem dezbatem împreună. Aşa cum am scris anterior, vă rog ca propunerile voastre să ţină cont de accesul pe care lumea să-l aibă la lectură, să nu fie foarte recente apariţii editoriale, să existe în bibliotecă într-o ediţie cu mai multe exemplare, sau în mai multe ediţii. Un plus ar fi să existe cartea online, ca ea să poată fi lecturată şi de cei care nu sunt din România, sau poate locuiesc departe de o bibliotecă mai mare.

Aştept cu nerăbdare propunerile voastre, cât şi răspunsul la privind necesitatea prelungirii  termenului de lectură pentru Pendulul lui Foucault. Lectură plăcută!

P.S. Pentru aceia dintre voi care au lecturat aceste romane şi au scris deja recenzii pe marginea lor, vă rog să-mi trimiteţi link-uri pe care, le voi ataşa la finalul articolelor pe care le voi scrie în aprilie /eventual mai, cât şi în iunie.