RSS

Arhive pe etichete: Robin Hood

Personaj de legendă, din foclorul englezesc care îşi are originile încă din timpurile medievale, dar rămâne cunoscut pentru că fura de la bogați pentru a da săracilor, și pentru că lupta contra nedreptății și tiraniei.

Sutton, de J.R. Moehringer – recomandare de lectură


SuttonAzi vă povestesc despre romanul Sutton, apărut la Editura Pandora M în 2014. Cartea m-a prins încă de la Nota autorului  în care scriitorul american John R. Moehringer specifică că romanul este o  biografie, imaginată de el însuşi, a gangsterului american Willie Sutton. Ceea ce am aflat despre persoana Willie_Suttonreală William Francis „Willie” Sutton, Jr. (n.30.07.1901- d.02.11.1980), supranumit şi „Willie Actorul”, este că acesta a fost un celebru spărgător de bănci care, cu toate că a avut o carieră de criminal ce a durat 40 de ani şi deşi a fost mereu înarmat (pentru că după cum spunea el:  „Nu poţi jefui o bancă numai cu farmec şi personalitate”/ „You can’t rob a bank on charm and personality”), n-a tras nici un foc de armă. Supranumele Actorul îi vine de la predilecţia pe care o avea de-a se costuma în uniforme de poliţist, poştaş, curier, etc. pe care le închiria (împreună cu mustăţi sau alte elemente utile deghizării) de la un teatru, atunci când dădea spargerile. Pe de altă parte, se spune că nici nu jefuia o bancă dacă o femeie ţipa sau vreun copil plângea. A fost comparat de populaţie cu Robin Hood, cu toate că n-a dat nimic înapoi săracilor deşi a furat de la bogaţi. Poate că această simpatie a oamenilor se datora şi faptului că acesta se limita să fure de la bănci (pentru că „acolo erau banii”) iar acestea erau foarte prost văzute pentru că, în aceea perioadă de profundă criză economică (1929-1933), i-au înşelat şi i-au falimentat pe foarte mulţi dintre ei. Probabil că oamenii se simţeau în sfârşit răzbunaţi, iar Sutton era considerat un adevărat erou în unele părţi ale oraşului (cu precădere în Brooklyn). Un adevărat gentleman în felul său, Sutton ar fi furat peste 2 milioane de dolari şi ar fi stat mai bine de jumătate din viaţa sa în puşcărie. Un alt „record” al acestui gangster este şi faptul că a evadat de 3 ori din trei închisori de maximă siguranţă şi a fost pe lista de cei mai căutaţi 10 infractori a FBI-ului. Cu toate că a fost închis pe viaţă, în 1969 o decizie surprinzătoare a guvernatorului Nelson Aldrich Rockefeller îl pune în libertate. La ieşirea din închisoare, Willie Sutton a acceptat să dea un singur interviu. Articolul rezultat în urma acestui interviu n-a fost foarte reuşit, după cum spune Moehringer, fiind „foarte superficial, cu multe greşeli – sau minciuni – şi puţine dezvăluiri în adevăratul sens al cuvântului” (citat din Nota autorului, Sutton, Editura Pandora M, p. 7).

Sutton wanted by the FBIPlecând de la această realitate, J.R. Moehringer îşi scrie cartea făcând presupuneri  despre ceea ce s-a întâmplat în decursul acestui unic interviu şi povestea pe care Sutton ar fi putut-o spune despre întreaga sa viaţă şi carieră. Romanul este curgător, scris alert, captivant, este bine documentat, iar notele de subsol cu extrem de multe trimiteri, fac ca această carte să pară veridică şi ne transpune în pielea personajului readucând la viaţă o întreagă epocă, o lume, istoria ei şi bineînţeles o poveste de dragoste, cea a lui Sutton pentru Bess. Autorul, cunoscut pentru autobiografia Dulcele bar, în care a reuşit să facă ca evenimentele trăite să pară operă de ficţiune, face un drum invers aici în Sutton, construind în aşa fel viaţa unui personaj, a unui Robin Hood modern, încăt de povestea acestuia, de motivele care-l animă sau de exact această existenţă nu te îndoieşti. Personajul acesta, gangster atipic, fermecător şi cult îţi devine cu atât mai simpatic cu cât trăieşti într-o epocă similară, cea a unei crize financiare. Înţeleg fascinaţia pe care au avut-o americanii pentru acest infractor, pentru că mă gândesc că şi la noi haiducii au fost priviţi asemănător, devenind, în baladele folclorice, adevărate figuri romantice. Aflând că William Sutton a fost un înfocat cititor m-am întrebat (deformare profesională de bibliotecar) dacă această pasiune nu l-a influenţat în bine, nu i-a conferit aceea aură de gentleman şi a făcut posibilă viaţa de criminal fără vărsare de sânge sau, dimpotrivă, a devenit un fervent cititor tocmai pentru că a stat prea mult timp la închisoare şi acesta era una din activităţile posibile şi la îndemână acolo? Cert este că, aşa cum menţiona şi Ştefan Agopian, Sutton era:

„… Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta şi toată lumea s-a repezit să cumpere „În căutarea timpului pierdut”. Dacă ar fi avut mai mulţi Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuţie, nişte oameni culţi” (citat Ştefan Agopian, cop. 4, op. cit.)

J.R.Moehringer-54.s_400x400John R. Moehringer s-a născut în New York, pe 7 decembrie 1964. După ce a absolvit Universitatea Yale, în 1986, şi-a început cariera de jurnalist la New York Times. Ca jurnalist a fost premiat în anul 2000, cu Premiul Pulitzer pentru un articol apărut în Los Angeles Times şi în care era vorba despre problemele unei izolate comunităţi riverane de negri, urmaşi ai sclavilor, ce trăiesc în localitatea Boykin, Alabama, cunoscută şi sub numele de Gee’s Bend (acesta fiind şi titlul articolului). În 2005 J.R. Moehringer şi-a publicat memoriile, The Tender Bar / Dulcele bar, care, pe lângă recunoaşterea despre care am vorbit, i-a adus şi un contract de colaborare din partea tenismenului Andre Agassi, care l-a rugat să-l ajute în redactarea propriilor sale memorii. Cartea a apărut în 2009 sub titlul Open: An autobiography şi a ajuns pe locul 1 în lista bestsellerurilor, câştigând în 2010 premiul dedicat autobiografiilor de British Sports Book Awards. Sutton a apărut în SUA în 2012, fiind din nou pe lista de bestselleruri în America.

Mi-au plăcut foarte mult citatele despre autor şi operă de pe copertele a doua şi a patra a cărţii, de aceea ţin să mai menţionez una dintre ele, pentru că este ceea ce am simţit şi eu lecturând cartea:

„Cine atinge cărţile lui J.R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuşi, ca să se protejeze, ori să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Şi nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mânânci , nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor şi la o scriitură o asemenea forţă a seducţiei şi acaparării” (citat Filip Florian, cop. 4, op, cit.)

Vă recomand, în final, cu mare căldură cartea, dacă aveţi chef de-o poveste cu gangsteri, evadări imposibile sau pur şi simplu de-un roman foarte bine scris şi foarte bine documentat asupra perioadei.

P.S. Sintagma atribuită lui Sutton „Pentru că acolo sunt banii” („because that’s where the money is.”) se pare că stă la bazele legii Sutton, care este menţionată mai ales studenţilor în medicină, pentru că se referă la cel mai evident diagnostic, cele mai evidente analize necesare. Cu toate acestea, Sutton în autobiografia sa Where the Money Was: The Memoirs of a Bank Robber (Viking Press, New York, 1976) neagă că ar fi spus celebrele cuvinte.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit această carte sau alta scrisă de J.R. Moehringer? Ce părere aveţi despre subiectul cărţii? Aţi citit alte cărţi în care personajul principal să fi fost un celebru răufăcător? Vă plac poveştile sau filmele poliţiste, cu gangsteri sau cele care prind perioada prohibiţiei din SUA? Puteţi să-mi daţi exemple? Ce alt mare gangster al perioadei puteţi numi? Ce altă biografie sau autobiografie interesantă aţi citit şi puteţi să-mi recomandaţi?

 

Etichete: , , , , , , ,

Legenda lui Robin Hood – de la carte la ecranizare


Zilele trecute, uitându-mă la filmul Vuk, m-am trezit gândindu-mă că este un mic Robin Hood, această micuţă vulpe. Apoi mi-am adus aminte ce mult mi-a plăcut cartea lui Henry Gilbert, bazată pe legendele despre Robin Hood. Poate mai puţină lume ştie că Alexandre Dumas a scris o carte cu acelaşi titlu, dezvoltând legendele despre Robin Hood, adăugând noi personaje şi aprofundând relaţiile acestora. Scrisă în 1863, înaintea cărţii lui Henry Gilbert, mi-a plăcut mai mult povestea lui Dumas, poate din cauză că scrie, ca nimeni altul, romane de aventură. Amploarea pe care o ia povestea lui Robin Hood este interesantă, fiindcă vorbim de o adevărată armată, în jur la 200 de persoane. În varianta lui Henry Gilbert, grupul lui Robin Hood atinge doar 20 de oameni. Probabil mai aproape de realitatea acelor zile, acest grup mic era mai uşor să se ascundă în adâncurile pădurii, fiind mai greu de găsit de către oamenii Şerifului din Nothingham. Povestea plecând de la un haiduc adevărat, fiind înflorită de folclorul popular, romanţată de viziunea lui Dumas sau repovestită de Henry Gilbert a reuşit să creeze un erou universal. Toată lumea cunoaşte povestea lui Robin Hood, pentru că a fost ecranizată de foarte multe ori. Un prinţ între hoţi, fura de la bogaţi ca să le dea săracilor şi îşi servea cu conştinciozitate regele aflat în captivitate. Se lupta cu cei aflaţi la putere şi care doreau înlăturarea lui Richard de pe tronul Angliei, susţinându-l pe fratele lui, infamul Ioan. În mod serios, aventuros, romantic, îmbătrânit sau pur şi simplu parodic, Robin Hood este un film care va atrage mereu privitori. Personajele din cărţi sunt arhicunoscute: călugărul Tuck, morarul Much, Will Scarlett sau Micul John alături de Lady Marian însufletesc povestea lui Robin Hood. Referirile la acest personaj se regăsesc şi în multe alte lucrări ale scriitorilor englezi. Shakespeare, spre exemplu,  în comedia „Cum vă place” face o trimitere puţin voalată. Aici ducele uzurpat de al său frate, se refugiază în pădure, la fel ca şi în vechime, Robin Hood. În cartea lui Sir Walter Scott, Ivanhoe, apare, de asemenea, Robin of Locsley (Hood) alături de însuşi regele Richard, într-o misiune salvatoare.

Cât despre ecranizări – mie mi-a fost drag filmul din 1938, care îi are în rolurile principale pe Erroll Flynn şi Olivia de Haviland. Filmul, unul plin de aventuri şi dueluri de capă şi spadă, este cel care mi-a rămas în amintire, chiar dacă mi-au plăcut şi celelalte ecranizări. Ecranizarea din 1991 a prezentat eroul într-o manieră romantică şi l-a avut în rolul principal pe Kevin Costner. Acest film a fost parodiat în 1993 (Robin Hood : Bărbaţi în izmene). Iar din ecranizarea realizată în 2010, care îl are în rol principal pe Russell Crowe, am aflat cum a devenit cunoscut Robin Hood şi de unde ar fi plecat legenda lui. În 1976, în filmul Robin şi Marian, Sean Connery îl interpretează pe Robin Hood întors după ani lungi şi grei de lupte, înapoi în Anglia, la Lady Marian, interpretată de Audrey Hepburn. Compania Disney realizează, în 1973, ecranizarea legendei în chip de desen animat, care mi-a plăcut în copilărie, când am văzut filmul. Şi aici ne-am întors din nou la Vuk, pentru că varianta animată realizată de compania Disney, avea în rolul principal o vulpe – Robin Hood. După atâtea filme pe această temă, trebuia să urmeze şi un serial, aşa că în 2006 s-a făcut unul. Nu pot spune că ştiu cât este de bun acesta, fiindcă am văzut doar începutul primului episod, dacă ştiţi mai multe vă rog să-mi împărtăşiţi.

Vă invit să citiţi cărţile care au stat la baza acestor ecranizari. Eu sunt părtinitoare şi spun că mi-a plăcut mult mai mult varianta lui Alexandre Dumas, dar puteţi să mă contraziceţi. Cât despre filme, vă invit să le împrumutaţi şi pe acestea de la biblioteca noastră, link-urile vă arată unde sunt ele repartizate pe secţii.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mă gândesc că v-aţi obişnuit să-i urmăriţi şi pe: AnzhelaMovies, LaFeeBlanche, Colţu’ cu muzică, Istorii regăsite, Cronicile unui psihoterapeut, ChGabriela, Idei şi Idei, Innerspacejournal, Luna pătrată, Schtiel, Cristina Ioan Florea, Teo Negură, Fructitza, Pensionarul, Moniqueclassique’s blog, Alex Bodoli

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: