RSS

Arhive pe etichete: personaje celebre

Jane Eyre, de Charlotte Brontë – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Portrait of Charlotte Brontë

Portrait of Charlotte Brontë (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, aşa cum s-a stabilit, povestim despre una din autoarele mele preferate, Charlotte Brontë (n. 21 aprilie 1816- d. 31 martie 1855), şi despre romanul ei cel mai cunoscut – Jane Eyre (publicat în 1847 şi dedicat scriitorului W.M. Thackeray). M-am bucurat când acest roman a câştigat în sondaj pentru că demult vroiam să scriu despre el. Este unul din romanele pe care ori de câte ori l-aş citi, cred aş face-o cu aceiaşi plăcere. Autoarea, cea mai mare dintre surorile Brontë, a scris romanul sub pseudonimul literar Currer Bell (nume cu rezonanţă masculină, pentru că, la vremea respectivă, proza scrisă de femei era desconsiderată). Romanul este o capodoperă a literaturii. Scris extrem de captivant, ne dezvăluie o poveste de neuitat, ce îmbină realitatea unei copilării nefericite cu romantismul unei poveşti de iubire profunde şi adevărate. Misterul învăluie povestea, o face mai interesantă, mai atractivă şi neaşteptată. Pe de altă parte, putem considera romanul şi o frescă a societăţii acelor vremuri, pentru că are la bază viaţa, experienţele personale ale Charlottei Brontë. Citind cartea, după ce-am citit şi studiat viaţa autoarei, mi-am dat seama că şi aceasta a rămas orfană, mama ei murind de cancer, pe când ea avea doar 5 ani. Tatăl lor a fost un om rece şi violent şi de aceea, precum eroina romanului său, atât ea, cât şi fraţii ei (Mary, Elizabeth, Emily, Anne şi Branwell), au fost încredinţaţi spre creştere surorii mamei sale, Elizabeth Branwell. Nu ştiu cât de apropiată a fost de această mătuşă sau de eventualii veri ai săi, dar mă gândesc că asemenea sentimente nu ar fi izvorât doar din imaginaţie. Poveştile din viaţa autoarei se împletesc Institutul Lowoodîn carte. Ea reuşeşte s-o imortalizeze pe sora ei  Mary, cea care a inspirat personajul Helen Burns, prietena lui Jane de la Şcoala Lowood. Mary a trecut în nefiiinţă la vârsta fragedă de doar 11 ani, murind de tuberculoză, o boală ce făcea ravagii în acele timpuri. Recitind romanul, m-am cutremurat şi întristat din cauza faptelor mătuşii Reed şi verilor cei răi, a odiosului domn Brocklehurst, cât şi a condinţiilor improprii din Aşezământul Lowood, care seamănă într-un fel cu Dotheboys Hall, lugrubul loc unde Nicholas Nickleby (din romanul cu acelaşi titlu de Charles Dickens) ajunge profesor sub conducerea mizerabilului Wackford Squeers. Charlotte şi Emily Brontë au învăţat într-o asemenea şcoală, „Şcoala internat pentru fiicele de preoţi de la Cowan Bridge„, unde au suferit de foame, au trăit în condiţii mizere, insalubre şi acest fapt le-a marcat întreaga viaţă.

Romanul se împarte în trei părţi, cu patru locaţii distincte. Descrierea copilăriei lui Jane, chiar dacă începe jane-eyre-copertaalături de verii şi mătuşa Reed (în Gateshead), este axată mai mult pe traiul la Şcoala Lowood. Perioada cea mai frumoasă, misterioasă şi plină de sentimente aprinse şi uneori controversate o trăieşte după ce părăseşte şcoala şi se angajează ca guvernantă a micuţei Adela Varens, la Thornfield, proprietatea domnului Edward Fairfax Rochester. Dezamăgirea ce urmează descoperirii misterului conacului Thornfield o face să fugă şi o duce departe, obosită, bolnavă, în apropiere de Moor Manor (în traducere Casa Mlaştinii), în localitatea jane-eyre-konyvMorton. Acolo o găsesc şi îngrijesc fraţii Rivers (Mary, Diana şi St. John). Ce este interesant e că peste tot, cu toată suferinţa personajului, există o lumină, o speranţă, există mai mulţi „îngeri” care fac ca experienţele teribile să poată fi trecute mai uşor, care o salvează când este nevoie. În casa mătuşii, deşi este dezavantajată, pedepsită şi foarte prost tratată de rudele ei, o are pe Bessie, cea care, seara îi citeşte poveşti. La Lowood, pe lângă Helen Burns, care îi este prietenă bună de la început, există buna domnişoară Temple, care îi devine exemplu. Iar la Thornfield, doamna Fairfax o tratează cu bunătate şi respect, Adela este ataşată de ea, iar Edward o tratează ca pe o egală (noţiune nouă, de-a dreptul revoluţionară pentru acele vremuri – nu doar privind relaţia dintre bărbaţi şi femei, cât, mai ales între aparţinătorii a două clase sociale diferite). La Morton, Mary şi Diana o tratează cu milă, o salvează şi împart cu ea puţinul lor, iar St. John îi oferă o alternativă raţională de viaţă.

Edward Rochester si Jane Eyre (actori Toby Stephens şi Ruth Wilson)Mi-a plăcut mult Jane Eyre, atât romanul cât şi reuşita întrupare a unei femei puternice, care a supravieţuit unor traume deosebite şi care este capabilă de puternică pasiune, de revoltă, de încăpăţânare cu tot exteriorul paşnic, aparent extrem de raţional. Povestea este captivantă, antrenantă, un roman al devenirii, al iubirii, fiind în acelaşi timp o critică adusă societăţii atât pentru condiţiile de viaţă din acele „Aşezăminte”, cât şi pentru situaţia femeii acelei vremi, care, dacă nu avea bani sau nu era căsătorită (subiect asupra căruia stăruie Jane Austen şi în Mândrie şi prejudecată), era limitată la meserii cum ar fi cele foarte prost plătite de profesoară sau cele „invizibile” de guvernantă.

Spuneam că romanul se bazează pe experienţele de viaţă ale autoarei, meseria de guvernantă fiind una pe care a fost nevoită s-o facă între 1839-1841. Gândindu-mă la atitudinea prietenilor nobili ai domnului Rochester faţă de guvernante, discuţiile purtate la conacul Thornfield de mame şi fiicele lor (printre care cele mai acide sunt cele ale lui Blanche şi ale mamei sale) mă gândesc că, la aşa ceva, autoarea a fost martoră, a auzit, şi a suferit de-a lungul carierei sale de guvernantă. Copiii erau şi ei, având exemplul părinţilor lor, de mici neascultători şi desconsiderau bietele femei care încercau să-i înveţe. Un roman realist, ancorat în realitatea vieţii acelor vremuri, dar care în acelaşi timp, oferă şi una din cele mai romantice poveşti de dragoste.

Având toate ingredientele succesului, nu-i de mirare că acest roman a fost de nenumărate ori ecranizat. Am jane eyre. dvdvăzut mai multe ecranizări şi mi-au plăcut toate, deşi nici una dintre acestea nu a reuşit, pentru mine, să egaleze frumuseţea cărţii. Totuşi, fiecare regizor a accentuat una sau alta din părţi, în aşa fel încât dacă le vezi îţi poţi imagina mai bine perioada victoriană din Anglia, situaţia acelor aşezăminte şcolare şi tragismul situaţiei eroinei principale. Povestea de iubire a fost şi ea, diferit tratată. Mulţi actori celebri au ales să interpreteze rolul Domnului Rochester – de la Orson Wells  (1944), Charlton Heston, la Timothy Dalton (1983) sau William Hurt (1996),  fiecare s-a străduit să întruchipeze cât mai reuşit acest personaj. O bună figură face şi Toby Spencer în ecranizarea realizată de BBC în 2006, film pe care biblioteca noatră îl deţine pentru împrumut. Cea mai recentă ecranizare este cea din 2011, unde rolul este interpretat de Michael Fassbender, un actor versatil, care dovedeşte că poate trece cu uşurinţă de la roluri cum a fost cel al nazistului din Inglorious Basterds, la ceva clasic, sensibil şi solicitant, cum este acest personaj. Nu ştiu care actor mi-a plăcut mai mult. Poate, Orson Wells m-a impresionat cel mai tare şi cred că şi fizic este cel mai apropiat faţă de descrierea personajului din carte.

Surorile BronteViaţa n-a fost foarte darnică cu fraţii Brontë, pentru că atât Emily, Anne (despre care lumea a auzit mai degrabă, datorită scrierilor lor) cât şi fratele lor Branwell sau surorile Mary şi Elizabeth (care au murit în copilărie, de tuberculoză) au murit de tineri. Singura care a atins maturitatea şi s-a bucurat de împlinirea unei iubiri şi reuşita unei căsătorii a fost Charlotte. S-a căsătorit cu reverendul Arthur Bell Nicholls, vicarul tatălui ei, în iunie 1854. Totuşi această iubire s-a frânt brusc, după puţin timp, când Charlotte a murit, la naştere. O viaţă stinsă devreme, dar atinsă de geniu. Citind, îi eram recunoscătoare Charlottei Brontë că a reuşit să scrie  acest roman. Îmi plac toate cărţile ei, care sunt reuşite mai ales pentru că fiecare dintre ele are la bază inspiraţia propriei vieţi şi aşa cum toţi ştim, când scrii despre ceva care îţi este familiar, care te afectează, care ţi-a trezit sentimente, nu poţi scrie decât foarte bine, iar un scriitor de talent, aşa cum a fost Charlotte Brontë, a reuşit să facă ca viaţa personală să rămână undeva într-un colţ palidă, dar romanele ei au prins strălucire, viaţă, optimism şi oferă unele din cele mai frumoase poveşti ale literaturii engleze, păstrând-o astfel şi pe ea vie în mintea noastră.

Sunt nerăbdătoare să aud voi ce părere aveţi despre această minunată carte, despre Charlotte Brontë, despre filmele care au ecranizat cartea. Sunt de asemenea curioasă ce alte cărţi ale autoarei engleze aţi citit, v-au plăcut. Vă invit să povestim despre toate acestea. De asemenea, dacă aţi scris şi voi, pe blogurile voastre despre acest roman, sau despre scriitoare, vă rog să vă lasaţi link-urile de trimitere în comentarii, mai jos.

Vă las în compania lui Orson Wells şi a lui Joan Fontaine în trailer-ul de prezentare al filmului Jane Eyre (1944)

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Un „Străin” în lumea lui „1984” – Camus şi Orwell faţă în faţă


Aţi fost vreodată tentaţi să comparaţi romane, sau personaje de roman între ele? Aţi citit cărţi care să vă fi lăsat sufletul să alerge pe câmpiile imaginaţiei? Vi s-a întâmplat să recunoaşteţi realităţi ale vieţii prezente sau trecute, în paginile unor cărţi celebre? Mie mi s-a întâmplat de multe ori, iar una din dăţi a fost atunci când am recitit 1984” de George Orwell şi „Străinul de Albert Camus. Este uşor să faci o paralelă pentru „1984” într-o lumea distopică aşa  cum este cea din „Procesul” a lui Kafka sau Biserica Neagră a lui A.E. Baconski. „Străinul” poate constitui o paralelă pentru „Procesul” lui Franz Kafka, sau Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski. De aceea mi s-a părut nouă şi interesantă paralela dintre d-nul Mersault (personajul principal din Străinul a lui Camus) şi Winston Smith (personajul principal din romanul 1984 a lui Orwell) şi efectul societăţii asupra lor.

Category:George Orwell Category:Nineteen Eight...

Category:George Orwell Category:Nineteen Eighty Four (Original text : George Orwell, 1984. This self-made image is based on a picture that appears in an old acreditation for the BNUJ.) Picture of George Orwell taken from File:GeoreOrwell.jpg. (Photo credit: Wikipedia)

În 1984Orwell prezintă lumea într-o societate distopică unde omul este controlat, nu are voie să aibă sentimente individuale, ci doar de grup, comandate de partidul care conduce. Omul nu are trecut şi nu contează ca individ, deoarece poate fi oricând vaporizat, existenţa lui poate fi ştearsă. El este doar o rotiţă într-un mare angrenaj, care trebuie să funcţioneze perfect, pentru ca „maşina” să meargă bine. Winston Smith este unul dintre cei care se opune sistemului, căci deşi înţelege cum, nu înţelege de ce se face totul, cui îi foloseşte ca omul să fie maşină.

Poliţia Gândirii se află pe urmele tuturor celor ce gândesc altfel decât ar trebui. Oameni de ştiinţă, psihologi, sociologi urmăresc pe feţele tuturor oamenilor cele mai mici semne de răzvrătire, deoarece toată lumea este monitorizată şi analizată prin tele-ecrane, care, alături de poza Fratelui cel Mare, există pretutindeni. Este o societate, pentru noi absurdă, în care copiii sunt încurajaţi să-şi denunţe părinţii, iar distracţia, pentru ei, este să privească o execuţie publică.

Asta este lumea în care trăieşte Winston Smith, un simplu om ce caută să-şi amintească de viaţa lui, aşa cum a fost ea înainte de Fratele cel Mare şi de a exista Oceania, pe vremea când exista Londra şi Marea Britanie, pe vremea când mama, sora lui cea mică trăiau şi el era fericit. Cele două minute de ură ale zile îi copleşesc sufletul dar este periculos să se manifeste altfel decât aşa cum e de aşteptat.

„Înainte de-a se fi scurs treizeci de secunde de Ură, jumătate din lumea din sală începuse să aibă manifestări necontrolate de furie.” „ În al doilea minut Ura ajunse la demenţă. Oamenii se foiau în sus şi în jos pe scaune şi zbierau în gura mare, sforţându-se pentru a acoperi vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minţi.” „Un extax hidos al fricii şi al răzbunării, dorinţa de a ucide, de a tortura, de a zdrobi feţele cu barosul se scurgeau ca un curent electric prin întregul grup de oameni, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinţei sale, într-un dement care se schimonosea şi zbiera.” „Lui Winston i se părea că-i îngheaţă maţele. În timpul celor două minute de Ură nu putea să nu ia parte la delirul general” … „ar fi fost imposibil să faci altfel. A-ţi disimula sentimentele, a-ţi controla faţa, a face exact la fel ca toată lumea, acestea erau reacţii instinctive.”  (citat din „1984” de G. Orwell)

Winston visează să iubească şi i se întâmplă minunea asta, iubind-o şi fiind iubit de Julia. Cuvintele „Te iubesc” sunt cele care te pot duce la tortură în Ministerul Iubirii şi la vaporizarea totală. Nimeni nu are voie să iubească pe altcineva în afara Fratelui cel Mare. Viaţa este un program bine stabilit de partid pentru toţi membrii societăţii, dar în principal pentru cei de partid. Prolii (marea masă a proletariatului) sunt cei care nu contează, pentru că ei oricum nu gândesc şi deci au voie să aibă instincte animalice, să se înmulţească şi să ducă o existenţă aproape normală, dar asta numai pentru că nu gândesc, nu simt conştient iubirea, nu sunt capabili de sentimente. Oricine gândeşte e un pericol pentru stabilitatea sistemului şi trebuie „vindecat” pentru ca apoi, când este trup şi suflet de acord cu doctrina, să poată fi ucis.

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length ...

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length portrait, seated at desk, facing left, smoking cigarette (Photo credit: Wikipedia)

D-nul Mersault, din „Străinul” lui Camus, este pe de altă parte un specimen ciudat al societăţii în care trăieşte şi ale cărei reguli nu ştie să le aplice. Noţiunea de timp este vagă pentru el „Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.” Nu ştie câţi ani avea mama lui şi nici nu crede că este relevant acest lucru. Crede sincer că oricum „toţi murim într-o zi” şi deci nu reacţionează în nici un fel, sau cel puţin nu arată nici cele mai mici semne de regret. Este deranjat mai mult de oboseală şi căldură şi se gândeşte la odihnă: „bucuria mea când autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului şi când m-am gândit că aveam să mă culc şi să dorm douăsprezece ore în şir.” (Străinul de Albert Camus). Merge la baie şi o întâlneşte pe Maria cu care va începe o aventură în aceiaşi seară. Nu o iubeşte, dar asta nu l-ar împiedica să se căsătorească cu ea, pentru că „asta nu înseamnă nimic”. El este foarte mulţumit de viaţa lui, care nu e nici mai bună, nici mai rea decât a celorlalţi, dar pe care nu vrea s-o schimbe. Nu are ambiţii, nu iubeşte, este superficial în toate relaţiile lui – de la relaţia cu mama lui, pe care n-a mai vizitat-o cu multe luni înainte de de a muri, până la relaţiile cu vecinii, sau chiar cele de prietenie. Nu are noţiunea de prieten, de dreptate – crede doar ceea ce i se spune, fără a verifica datele din lene, plictiseală sau din dezinteres. Vecinul, Raymond Sintes, îl foloseşte întâi pentru a scrie o scrisoare, care mai apoi îl va incrimina şi, după aceea, pentru a da o mărturie falsă la poliţie, care îi va aduce un grav prejudiciu, în propria sa apărare în cazul crimei. Nu poate avea sentimente curate, nu poate crede în nimic (este ateu) pentru că toate relaţiile lui sunt de suprafaţă, el este un om superficial, care nu poate comunica în primul rând cu sine şi din această cauză nici cu alţii. Meursault poartă o „mască”, ca şi Winston Smith, pentru că încearcă să mulţumească, atât timp cât nu trebuie să depună eforturi prea mari, pe cei care îl înconjoară. Este văzut ca „un bărbat adevărat”, deoarece nu prea vorbeşte (nu poartă vorba), la fel şi Winston Smith tace, de frică să nu spună ceva care să-l compromită, să dezvăluie ceea ce gândeşte. Asemănarea ar fi, că amândoi sunt acuzaţi de societatea în care trăiesc, pentru că nu se conformează acesteia, dar ei nu pot fi aşa cum li se cere, ei nu cred că greşesc comportându-se aşa. Diferenţa este că, Winston Smith este în permanenţă conştient că toţi ochii sunt pe el, că este judecat după tot ceea ce face, după mimica feţei, sau cum doarme şi ce visează de către cei de la Poliţia Gândirii, pe câtă vreme Meursault nu e conştient de reacţia celorlaţi în ceea ce-l priveşte. Află, doar la proces, că, la înmormântarea mamei, toţi cunoscuţii l-au ţinut ca sub o lupă şi i-au înregistrat toate cuvintele şi gesturile, exact ca un performant „tele-ecran” din lumea lui „1984”. La proces e stupefiat văzând cât de multă lume pare că-l urăşte. Lumea îl judecă, în fapt, pentru că şi-a dus mama la azil, n-a vizitat-o, n-a vrut s-o vadă după ce a murit, şi-a continuat viaţa, fără să fie incomodat, în vreun fel, de pierderea suferită. E judecat pentru că n-a ştiut să-şi aleagă prietenii, pentru că nu a iubit, şi abia mai apoi pentru faptul că a ucis un om. Această ucidere pare să fie o continuare a vinii lui de a-şi refuza sentimentele, o consecinţă a împietririi sufletului. D-nul Mersault poate să fie un vrednic membru al Partidului din „1984”, unul care nu întreabă, nu crede în Divinitate, nu iubeşte, nu are prieteni, nu are amintiri, de fapt nu are nici prenume. Prin asta el seamănă cu O’Brien (prietenul lui Winston şi ,în acelaşi timp, călăul lui, membru al partidului interior), cu d-nul Charrington, cu Parssons – ei nu au prenume deoarece nu le este necesar, pentru că este mult prea intim, prea apropiat, iar Partidul nu are nevoie şi nu cere intimitate. Mariei nu-i trebuie, în schimb, numele de familie, nici Juliei, de altfel. Ele sunt simbolul eternului feminin, sunt cele care oferă o clipă de răgaz, o amintire pentru zilele grele ce vor veni. Amintirea lor se confundă cu libertatea, cu soarele, cu vântul, cu vremurile fericite:

„..am căutat un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui şi flacăra dorinţei: era acela al Mariei”.(Străinul de Albert Camus)

„Se făcea că era pe Tărâmul de Aur, sau că stătea în mijlocul unor ruine uriaşe, măreţe, luminate de soare, cu mama lui, cu Julia, … şi nu făcea nimic, stătea, pur şi simplu la soare, vorbind de lucruri paşnice.”(1984 de George Orwell )

După luni de detenţie Meursault îşi aminteşte despre mama şi tatăl lui. Sunt puţine amintiri ale tatălui, dar ţine minte că aceasta „vâna” toate execuţiile capitale, la care ţinea să fie martor. Într-unul din „scenariile” pe care şi le imaginează, în eventualitatea eliberării sale, Meursault se gândeşte să meargă şi el la toate execuţiile. I se pare extrem de important acest lucru, educativ. Regăsim acest gând nu doar în „1984”, unde copiii, îndoctrinaţi de Partid, merg cu cea mai mare plăcere la execuţii, acestea fiind considerate culmea distracţiei, cât şi în „Colonia penitenciară” a lui Franz Kafka, unde, pe vremea fostului comandant, copiii erau puşi în primele rânduri, să asiste la torturarea condamnaţilor cu Maşina, invenţie a aceluiaşi comandant. Ideea participării lui Meursault la execuţii poate însemna o nevoie de a-şi reafirma existenţa, de-a simţi ceva profund, de-a se simţi viu. 

Spre sfârşitul cărţii, Meursault începe s-o înţeleagă pe mama lui, aşa cum n-a înţeles-o pe vremea când trăia şi începe să creadă că moartea e doar începtul spre o nouă existenţă. Este o schimbare ciudată, având în vedere că el nu crede în Dumnezeu şi viaţa veşnică. Winston Smith este „curăţat de păcate” la Ministerul Iubirii, prin tortură şi apoi redat societăţii, pentru a putea deveni „pur” în vederea uciderii lui. La fel ca şi preotul care îl vizitează pe Meursault în închisoare şi care doreşte să-l aducă pe drumul cel bun, pe Winston nu îl pot ucide înainte de a se converti, trup şi suflet, la Fratele cel Mare.

În ambele romane, societatea are un cuvânt important şi definitoriu, atât pentru că ea este cea care impune regulile, cât şi pentru că este cea care condamnă, prin membrii colectivităţii, pe toţi acei care nu se conformează acestor reguli. Este adevărat că unul din romane este o contrautopie şi celălalt un roman specific secolului XX, roman al absurdului, dar este tot atât de adevărat că societatea ne face şi ne impune şi nouă regulile ei. Noi suntem, uneori, Winston sau Meursault; suferim de pe urma greşelilor noastre trecute; nu reuşim să comunicăm; nu ne cunoaştem şi nu îi cunoaştem pe cei de lângă noi. Poate că nu înţelegem cum şi de ce trebuie să se întâmple lucrurile aşa, dar măcar noi putem visa, putem iubi, putem spera, putem avea idealuri şi credinţă. În speranţa că, pentru cei ce citesc acest mic eseu, cel puţin, toate lucrurile se vor termina cu bine, sper să ne revedem pe câmpiile imaginaţiei.

Recomand cu căldură aceste cărţi celor care vor să citească ceva interesant şi care să dăinuie prin timp. Mie mi-au fost lecturi obligatorii la facultate, m-am bucurat că le-am citit, că mi s-a oferit posibilitatea unei analize. Acestea au fost şi ecranizate, dar eu n-am văzut filmele. Mi-ar fi plăcut, însă, să le văd. Străinul (The Stranger) a fost ecranizat în 1946 în regia lui Orson Wells iar în 1967 filmul Lo straniero (titlul în original) a fost regizat de Luchino Visconti. Filmul 1984 a apărut chiar în anul 1984, în regia lui Michael Radford. Am discutat anterior despre cartea 1984 cu drugwash. Mi-ar fi plăcut să pot reveni asupra textului, pe care, recunosc, l-am scris de ceva vreme. Aş fi curioasă de părerea voastră după ce citiţi sau dacă aţi citit aceste romane. Mi-ar place să îmi spuneţi ce ştiţi despre filmele care ecranizează aceste cărţi. De asemenea aş fi curioasă ce alte romane asemănătoare sau prezentând lumi distopice aţi citit şi pe care mi le recomandaţi spre lectură.

Vă recomand să treceţi şi pe la: Emil Călinescu.eu, Almanahe, LaFeeBlanche, Fructitza- carte şi film, Recenzii beletristică Andreea Toma, Hapi.Riverwoman, Mixy.ro, AnzhelaMovies, Cristian Lisandru, Cinemagazin.ro, Filme şi cărţi, Marele Ecran, Movie Zone-Piratul cinefil,  Stefania’s , FreeTagZone, Antoaneta Moga, Cinabru, Daniela, Sayuki’s blog, ChGabriela’s Blog, Cuvinte răvăşite, Dragoş Călinescu, Fatadefragi, Denisa Aricescu, Drd Emil Călinescu – studentul minune, DeLaBirou, În grădina mea, Vienela, Wish of Love. Summer Love, Scriptorium, Cronicile unui psihoterapeut, Personalitate autentică , Personalitatea, Coltu’ cu muzică, Jurnal de fraieră şi Teo Negură

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: