RSS

Arhive pe etichete: muzică clasică

Carte, muzică şi film – gusturile ce ne definesc


Pornind de la aticolul precedent, m-am gândit că sunt sunt definitorii muzica care îţi place, filmele pe care le vizionezi şi, probabil, cărţile pe care le citeşti. Dacă asculţi muzică se poate să îţi placă mai mult un anumit gen, să îl preferi într-o anumită stare de spirit. Totuşi dacă te limitezi la un singur gen muzical, cred că rişti să devii şi tu mai limitat. Renunţi, în felul acesta, de a explora, de a căuta ceva nou, de a vedea dacă şi altceva ce s-ar putea să-ţi fie pe plac, sau care să te emoţioneze la fel de mult, ba poate chiar mai mult. Pentru Filme, muzică şi cartemine definitorie este secvenţa din filmul Pretty Woman / Frumuşica, când fata e dusă la operă, fără să fi ascultat vreodată acest gen. A văzut şi ascultat Traviata a compozitorului Giuseppe Verdi, operă a cărei poveste pleacă de la romanul Dama cu camelii a lui Alexandre Dumas, fiul. Aici, este vorba tocmai despre o femeie de moravuri uşoare, care se îndrăgosteşte. Romanul este deosebit. poate tocmai pentru că autorului i s-a întâmplat să se îndrăgostească de o femeie de acest gen. Iar muzica îţi intră cu atât mai bine la suflet cu cât este, într-un fel, şi povestea de iubire a lui Verdi cu Giuseppina Strepponi. Muzica povesteşte trista poveste atât de bine iar Julia Roberts a reuşit să fie extraordinară în interpretarea acelor secvenţe. „Frumuşica” a reacţionat emoţional, a înţeles din muzică povestea şi a trăit-o. Poate că mai mulţi dintre noi ar putea lua exemplu şi ar putea da muzicii bune o şansă. Eu iubesc muzica bună – îmi place jazz-ul, rock-ul, muzica clasică (Verdi, Beethoven, Mozart, Ravel, Chopin, Enescu… şi lista este extrem de lungă), muzica populară, muzica lăutărească. Cu cât asculti mai multe genuri, cu atât mai complet eşti ca om şi îi înţelegi mai bine pe ceilalţi. Muzica oferă un fel de conexiune în lume pe care nici o altă artă sau fel de comunicare nu-l are, pentru că nu are bariere de limbă şi este, spre deosebire de pictură sau sculptură – un mod prin care te poţi manifesta alături de alţii.

La fel, zic eu, este dacă citeşti un singur gen lectură indiferent dacă este beletristică ori non-beletristică. Dacă citeşti numai non-beletristică – pentru documentare, pentru învăţare sau pentru serviciu, uiţi să te relaxezi prin lectură, să îţi dezvolţi imaginaţia. Percepi lectura ca învăţare sau obligaţie şi imediat ce nu mai ai nevoie, nu mai citeşti. Iar dacă citeşti numai un gen de romane rişti să fii plictisit, rişti ca lectura să devină previzibilă şi să renunţi să mai citeşti. Recent am discutat cu mai mulţi oameni, foşti cititori de-ai mei. Au citit mult şi acum, din cauza lipsei de timp au ajuns să citească doar în concedii. Dacă asta se întâmplă cu iubitorii de lectură, ce se întâmplă cu cei cărora lectura le este indiferentă, în cel mai bun caz? Mie, spre exemplu, îmi plac multe genuri de lectură, deşi am avut perioade în care am citit cu precădere un anumit gen literar. Acum am întotdeauna câteva cărţi începute în genuri şi de dificultăţi diferite. Citesc în funcţie de dispoziţie sau de starea de oboseală. Daca citesti un singur gen de cărţi, nu stiu dacă acel gen te defineşte, dar defineşte ceva din tine şi poate că în timp se ajunge la o limitare, la o lipsă de orizont. Este ca şi când te-ai uita la acelaşi apus de soare – identic în fiecare zi. Oricât de frumos ar fi, după un timp tânjeşti să vezi nişte nori pufoşi, să vezi cerul înourat, plouând, ningând, să fie ceva ieşit din rutina zilnică. Cu cât este mai largă paleta, cu cât citeşti mai multe genuri sau cărţi din domenii diferite cu atât te împlineşti sufleteste, te dezvolţi intelectual, îţi completezi din lacune. Muzica bună are acelaşi efect. Pentru momente diferite, fiecare poate alege genuri de muzică diferită. Pentru fiecare moment al vieţii există un sunet, pentru fiecare anotimp un cântec, pentru fiecare viaţă o simfonie… sau o operă bufă (depinde de viaţă).

Plecând de la aceleaşi premise cred că noi toţi privim mai multe genuri de filme. Este patologic, însă, să te uiţi doar la un singur gen de film – devine chiar suspect. Te întreabă lumea, mai ales dacă se întâmplă să vezi doar horror-uri… sau numai filme siropoase. Ce-ai păţit? Ce ţi s-a întâmplat? Ai probleme? Eşti îndrăgostit? Toţi avem, poate, un gen preferat, cu toate astea cea mai mare parte din noi ne uităm şi la filme de acţiune, privim alături de familie şi filme pentru copiii şi adolecenţi, suspinăm la o dramă, ne uităm, noaptea târziu cu prietenii, la un horror şi râdem de speriturile fiecăruia. Este firesc aşa – deci ar fi normal să procedăm aşa şi cu muzica sau cărţile.

Aş fi curioasă tu ce părere ai?

De aceea vă întreb şi pe voi : Absolut obişnuit, Alex Bodoli, Almanahe, AnzhelaMovies, Emil Călinescu, ChGabriela, Cinemagazin.ro, Laura Meleacă – Cinemateca Trisk, Colţu’ cu muzică, Convieţuire, Cronicile unui psihoterapeut, Andreotti – Cu capul în nori (La Boheme), Filme şi cărţi, Fructitza, Innerspacejournal, LaFeeBlanche, Pensionarul, ŞtefaniaTeo Negură, Şiraguri de mărgeleBlogul micului Burlac

 
69 comentarii

Scris de pe iulie 2, 2012 în Povestiri, Sfaturi utile

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Centenarul naşterii lui Sergiu Celibidache – mare dirijor român


Sergiu Celibidache

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea celebrului dirijor şi compozitor român Sergiu Celibidache. S-a născut pe 28 iunie 1912 în Roman, judeţul Neamţ şi a murit pe 14 august 1996 în reşedinţa sa,  din comuna franceză  Neuville – sur – Essonne, departamentul Loiret, Franța. Cu ocazia centenarului naşterii sale, UNESCO a declarat 2012 Anul Sergiu Celibidache. Celebrându-l,  între 3 mai şi 7 iulie are loc primul Festival Sergiu Celibidache, în Bucureşti. Aflăm mai multe despre acest festival şi ce s-a organizat până acum de pe site-ul Fundaţiei Celibidache. În onoarea lui Google şi-a schimbat astăzi logo-ul.

Am găsit un interviu al lui Sergiu Celibidache din 1978 în care este imortalizată părerea lui despre orchestra simfonică şi şcoala românească de muzică, printre altele. Tot aici maestrul spune şi de ce nu a fost de acord să înregistreze în studio. Încă din 1978, el spunea despre muzica înregistrată că se îndepărtează de suflet, de sunetul natural şi alterează emoţiile. Spre sfârşitul interviului pare cumva descurajat de anevoioasa cale pe care o are de urmat un muzician ca să ajungă celebru, un material de văzut, zic eu. Totuşi el a reuşit să devină un mit, o legendă a lumii muzicale, fiind un nonconformist, perfecţionist şi un adevărat geniu. Deşi a trăit mult timp departe de România, Celibidache declara: „Sunt român şi voi muri român”.

Eu nu sunt muzician, dar îmi place muzica cultă şi apreciez o interpretare deosebită sau un dirijor de marca maestrului Celibidache. Ca bibliotecar, pot doar să vă recomand să mergeţi la Secţia de artă şi carte franceză, a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva şi să vă alegeţi unul din multele titluri audio-video deţinute, cu muzica unor compozitori diferiţi ce au în comun bagheta dirijorală a lui  Sergiu Celibidache şi să le împrumutaţi pentru audiţie. Simt că nu pot să scriu mai mult, dar vă las să auziţi cum sună Rapsodia română de George Enescu sub conducerea dirijorală a lui Sergiu Celibidache. 

 Rapsodia română nr. 1 de George Enescu, dirijor Sergiu Celibidache

Interpretează Orchestra Simfonică „George Enescu”, înregistrare din 1978 realizată de TVR la Ateneul Român din Bucureşti.

 
 

Etichete: , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: