RSS

Arhive pe etichete: Editura Nemira

Biblioteca nopții, de Alberto Manguel, o caldă recomandare de lectură


 

Azi vă povestesc despre Biblioteca Nopţii (titlul original The Library at Night), una dintre cărţile autorului Alberto Manguel, apărută în traducerea Ancăi Stoiculescu la Editura Nemira. O carte scrisă frumos, cu emoţie şi căldură, având la bază pasiunea nestinsă a autorului şi multă documentare pentru subiectul ales. Drumul cărţii spre mine este o poveste în sine deşi, odată aplecată spre ea, lectura a fost rapidă. Am primit această carte cu mult timp în urmă, fiindu-mi încredinţată de o prietenă, tocmai pentru că s-a gândit că aş putea găsi cuvintele potrivite prin care să v-o aduc şi vouă, recenzând-o. Nu ştiu dacă voi reuşi să-i fac dreptate cărţii cu recenzia mea, pot spune cu siguranţă că este una dintre acele cărţi pe care orice iubitor de carte ar trebui să o citească şi mi se pare o lectură necesară unui bibliotecar. Frumoasa carte a stat tăcută şi plină de speranţă să pun mâna şi s-o deschid, multă vreme. După un timp, mă privea cu reproş şi părea doar să-şi întindă timid coperţile înspre mine de pe marginea noptierei, de pe colţul biroului. Am purtat-o după mine la servici, am dus-o în concedii, am „aprofundat” doar coperta şi cele două cuvinte scrise cu auriu, mare pe un fond întunecat, întrebându-mă (anterior lecturii ei) despre ce ar putea fi vorba în ea. Privind-o, parcă mă pedepseam să nu o deschid, ceea ce nici eu, nici un alt bibliotecar nu ar face în mod normal. Aşa că, neştiind despre ce e vorba, necitind nimic despre autor, „biblioteca nopţii” mă trimitea cu gândul la orice, de la invitaţie la lectură, până la un thriller sau roman poliţist. Prima conexiune involuntară m-a dus cu gândul la una dintre cărţile poliţiste româneşti pe care le-am citit în tinereţe: Atac în bibliotecă, a scriitorului George Arion. Greutatea de-a deschide cartea, îmi dau seama acum, după mult timp, nu era decât un mod inconştient de a refuza ceva ce-mi făcea plăcere. Viaţa vine cu tăvălugul ei peste noi toţi şi era rândul meu să fiu încercată atunci. A fost prima dată când nu am lăsat cărțile să mă aline. Departe de-a fi orice mi-aş fi imaginat, cartea m-a surprins şi m-a captivat imediat ce am început-o. Deşi este o carte non-beletristică, trebuie să fiu de acord cu cei de la Washington Post Book (al căror citat se află pe coperta a patra a cărţii) când scriu că este o carte absolut fermecătoare, captivantă pentru orice pasionat de lectură. Da, Alberto Manguel a reuşit să scrie într-un mod vizual, cald, fascinant, interesant şi deosebit … despre biblioteci, despre cărţi, despre universul creat de ele, despre istoria alcătuirii unor biblioteci şi a organizării lor. Am mai scris despre cărţi unde cartea şi locurile destinate ei sunt magice (exemple ce îmi vin rapid în minte sunt Povestea anticarului, de Charlie Lovett; sau Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness) dar această carte este mai aproape de genul acela impresionant de frumos şi dens de informaţii pe care Umberto Eco l-a avut în Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare. Totuşi, deşi Eco este unul dintre preferaţii mei, cred că în cartea de faţă Manguel a reuşit performanţa de a scrie într-un mod aproape poetic şi foarte apropiat despre un subiect demn de orice tratat de biblioteconomie. O asemenea carte poate scrie cineva doar când este un adevărat cunoscător, un iubitor de lectură, un om cu o cultură impresionantă şi o poveste de viaţă la fel de plină. Cred că noi toţi cei care avem o bibliotecă sau şi mai mult, cei ce avem norocul să lucrăm într-una, ne regăsim în textul cărţii, care mi se pare un continuu şir de citate demne de a fi reţinute:

Iubirea faţă de biblioteci, ca mai toate iubirile, trebuie învăţată. Niciun om, păşind pentru întâia oară într-o încăpere confecţionată din cărţi, nu va şti, instinctiv cum să se poarte, ce anume trebuie să facă, ce i se făgăduieşte, ce i se permite. […] În tinereţea-mi nesăbuită, pe vremea când prietenii mei visau la fapte de vitejie în domeniile ingineriei, dreptului, finanţelor sau politicii naţionale, eu visam să devin bibliotecar. (citat din Alberto Manguel, cuvânt înainte la Biblioteca Nopţii, Bucureşti, Nemira, 2011).

Descrierea spaţiului bibliotecii, aranjarea şi ordonarea rafturilor, istoricul sistemelor de ordonare, modul prin care se face trierea şi achiziţionarea cărţilor nu te-ar duce cu gândul la o poveste. Şi totuşi fiecare rând mi s-a părut încărcat de semnificaţiile personale pe care autorul, în imensa lui preţuire pe care o are pentru fiecare dintre cărţile pe care le-a citit, reuşeşte să ni le transmită, să ne facă să retrăim momente similare. Citind prefaţa şi primul capitol în care autorul descrie modul în care a fost absorbit de biblioteca proprie, de reuşita de a-şi organiza şi muta cărţile pe rafturi, mi-am amintit în mod viu şi cald fiecare încercare de-a mea (pe vremea când nu eram bibliotecar) de a-mi organiza şi eu cărţile din bibliotecă. Îmi creasem şi eu diferite sisteme de notare pe cotor şi opisuri în care să regăsesc mai uşor cărţile. Căldura amintirii o leg nu doar de cărţi ci mai ales de faptul că îi aveam alături pe cei dragi mie, era un efort colectiv (al întregii familii) şi o satisfacţie împărtăşită atunci când terminam. Obișnuiam, obișnuiesc de fapt, pentru că încă o fac, să mă uit cu mare plăcere la cărţile cuminţi din rafturi, la modul în care par să comunice între ele şi cu mine, prin minte trecându-mi instant poveştile citite doar privindu-le coperţile. Le poți regândi, le poți atribui noi valori adăugând fiecare emoție pe care conținutul lor ți le provoacă, fiecare trăire adevărată pe care o ai citindu-le. Un cuvânt, o frază, un nume comun, pot să lege povești, pot să îți deschidă noi orizonturi și o altă înțelegere a lecturii.

…pe timpul nopţii, când lămpile din bibliotecă sunt aprinse, lumea de afară dispare şi nu mai există decât acest spaţiu al cărţilor. (op.cit, p.18) … atmosfera se schimbă. Sunetele se estompează, vocea gândurilor prinde puteri. (op.cit. p. 19).

Alberto Manguel vorbește nu doar de biblioteci, nu doar de cărți, ci de ideea lor de continuitate, de permanență. Biblioteca din Alexandria a dispărut fizic, dar mitul ei în timp a crescut și i-am atribuit valori imense fără a ști ce comori ascundea de fapt. Despre achiziția de carte și importanța acesteia am reținut că în spatele unei biblioteci realizate, este una refuzată, una ale cărei posibilități nu s-au concretizat: din lipsă de spațiu, de bani, dintr-o subiectivitate a celui care achiziționa cărțile, din motive politice sau istorice concrete. În Biblioteca nopții se parcurge, într-un fel, istoria lumii, evoluția sau involuția umană, prin felul în care au fost concepute, dezvoltate, tratate, aranjate sau distruse bibliotecile. Dacă ești un om al cărții, dacă îți place istoria, dacă vrei să afli mai multe despre cultura și civilizația lumii, cât și despre istoria și dezvoltarea bibliotecilor, este o carte pentru tine! Este o carte deosebită, caldă, minunată, plină de informații utile, de povești de care nu am auzit până acum, așa că v-o recomand cu mare căldură.

Autorul, Alberto Manguel, este cetățean argentinian, canadian și francez, fiind un om care a trăit în multe alte locuri, a citit mult și a fost familiarizat cu diferite culturi. Deși s-a născut în Argentina, la Buenos Aires (în 1948), a crescut în Tel-Aviv, Israel, pentru că tatăl său a fost ambasador argentinian acolo. Așa se face că a vorbit în engleză și germană înainte de a vorbi spaniola, pe care a început s-o învețe abia la 7 ani, când s-au reîntors în Argentina. Una dintre cele mai importante amintiri ale sale este de pe vremea când avea 16 ani și, lucrând într-o librărie după ore, l-a cunoscut pe scriitorul Jorge Luis Borges. Acesta, aproape orb, avea nevoie de cineva care să-i citească. Manguel a făcut această plăcută și instructivă muncă, citindu-i lui Borges de câteva ori pe săptămână, timp de aproape patru ani (din 1964 în 1968). A fost un lucru benefic pentru amândoi, dar mai important pentru Manguel, căruia conversațiile avute cu scriitorul i-au influențat în mare măsură destinul. În 1967 a făcut un an de facultate, la care a renunțat pentru a lucra la o editură, care îi va deveni agent literar peste 20 de ani. Între anii 1970 și 1982 a fost jurnalist și editor, în aceste calități străbătând lumea, trăind în locuri și țări cum ar fi: Italia, Anglia, Franța, Tahiti. A scris, a fost recompensat cu numeroase premii pentru lucrările sale, a cunoscut oameni care l-au influențat sau împreună cu care a scris unele dintre operele sale (mă gândesc la Gianni Guadalupi la sugestia căruia și împreună cu care a scris The Dictionary of Imaginary Places). În 1982 s-a mutat în Canada, la Toronto, unde a locuit până în 2000. Din 2000 s-a mutat în Franța, în Poitou-Charentes, unde el și partenerul său au cumpărat și restaurat o biserică medievală în care a găsit locul potrivit pentru  impresionanta sale bibliotecă, de aproape 40000 de volume, despre a cărei aranjare și locație specială, scrie în Biblioteca Nopții.  Alberto Manguel este un scriitor remarcabil, de o vastă cultură și cu un bagaj de viață la fel de interesant. Este un om al cărților, un adevărat bibliotecar, sau ceea ce presupune acest termen. A scris numeroase alte cărți, din care biblioteca noastră deține pentru împrumut: Biblioteca nopții (2011), Istoria lecturii (2011), Jurnal de lectură : Un Don Juan al cărților (2012), Un cititor în pădurea din oglindă (2016), apărute toate la Editura Nemira.

P.S. Am fost curiasă cum arată biblioteca autorului și am găsit online poze, dar care sunt protejate de drepturile de autor. Tot ce pot să fac, este să vă îndrum să le vedeți, mai ales dacă citiți cartea, sau cărțile lui, ca să vă faceți o idee despre cum arată locul despre care scrie cu atâta drag. Și puteți să-l ascultați vorbind la o emisiune radio, despre cărțile lui preferate și despre autorii victorieni pe care îi apreciază.

Întrebarea bibliotecarului, la final: Ați citit vreuna dintre cărțile autorului? V-au plăcut? Cum v-ar fi lumea fără cărţi, fără biblioteci?

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe octombrie 7, 2019 în Recomandări de lectură

 

Etichete: , , , , , , , ,

Peregrin printre edituri – Salonul Editurilor Hunedorene 2012 (2)


Continui să vă povestesc cum a fost la Salonul Editurilor Hunedorene, care a avut loc în Deva, între 11-14 octombrie 2012. Dacă în articolul anterior v-am scris câte ceva despre puţinele lansări de carte şi prezentări ale editurilor la care am luat eu parte, acum vă scriu mai pe larg despre titlurile care mi-au atras privirea şi m-au făcut curioasă în plimbarea mea printre edituri.

Editura Nemira, ca în fiecare an, a venit cu carte multă, cu multe reduceri, încât mi-a fost greu să mă decid ce să cumpăr. Căutam Dansul Dragonilor, ultima parte apărută în seria Cântec de gheaţă şi foc de George R.R. Martin. N-am găsit-o în formatul dorit (necartonată) şi aşa că am m-am uitat după alte titluri. Stăteam şi meditam asupra a două titluri, Jocurile foamei şi Doamna din lac, până când… le-am luat pe amândouă. Am cumpărat cartea lui Raymond Chandler şi mă voi bucura să vă scriu despre el pentru că eu zic, după părerea mea, că Philip Marlowe este unul din cei mai reuşiţi detectivi din literatura poliţistă. Cât despre seria scrisă de Suzanne Collins, mi-am dorit să o citesc încă de când am citit recomandările altora. Tot de la această editură am cumpărat Detectivul – ultima carte apărută scrisă de autorul Arthur Hailey, autor despre care am scris anterior, iar a cărei recenzie, scrisă de Alexandra Popescu, m-a făcut extrem de curioasă în privinţa cărţii. Dintre cărţile aflate la acest stand, mi-a rămas inima la colecţia de lux a operelor Rodicăi Ojog Braşoveanu, ale cărei cărţi mi-au plăcut întotdeauna şi care acum au o prezentare grafică deosebită. Rămâne probabil o achiziţie de făcut pentru viitorul salon, cu atât mai mult cu cât sunt multe titluri apărute în această colecţie de autor. Dintre cărţile aflate la super reducere (5 lei) una mi-a atras atenţia din cauza titlului, Nici moartă, nici măritată de Maryjanice Davidson. Nu ştiu cum e, dar n-am rezistat să n-o cumpăr. Titlul m-a amuzat, sper ca şi cartea s-o facă.

M-a uimit să-l regăsesc pe James Patterson în trei ipostaze diferite, la edituri diferite şi abia aştept să-i citesc cărţile ca apoi să vă fac o prezentare de autor. Ipostaza lui James Patterson, autor de romane poliţiste, este bine cunoscută probabil multora şi această ipostază o cunoşteam eu bine. Când a fost însă să aleg un titlu, după multă analiză, frunzărirea a mai multor cărţi dintre cele aflate la standul Editurii Lider, m-am decis asupra uneia despre care n-am auzit decât că ar fi ecranizată – Marea ratare. Ulterior, am văzut la Editura Litera o antologie de proză scurtă, în două volume, Thriller ,  unde James Patterson este editorul cărţii. O altă faţă a lui James Patterson am descoperit-o la Editura Corint – unde autorul surprinde, cel puţin pe mine, cu o carte destinată copiiilor, Generala – cei mai naşpa ani din viaţa mea. O carte care m-a prins de la primele pagini frunzărite şi care mi-au amintit de generală şi pe care cred că elevi ar citi-o cu drag şi amuzament. O carte frumos ilustrată, amuzant scrisă şi pe care sunt nerăbdătoare să o citesc. Cu această ocazie am aflat şi că James Patterson a fost ales de copiii din SUA drept „Autorul anului” în 2010 pentru cărţile sale destinate lor.

Trustul Editorial OrizonturiDintre autorii clasici pe care i-am citit şi care mi-au plăcut, am decis că fac o bună achiziţie cumpărând Gran Canaria de A.J. Cronin pe care am luat-o cu un preţ foarte bun de la Editura Orizonturi. Abia aştept să recitesc cartea şi să scriu despre ea, cu atât mai mult cu cât făcusem deja prima ciornă, dar m-am împotmolit pentru că nu-mi aminteam amănuntele. O carte care mi-a plăcut foarte mult atunci când am lecturat-o prima dată, sper să regăsesc aceiaşi plăcere la recitirea ei. Altă carte bună pe care aş fi cumpărat-o dacă n-aş fi avut-o deja, este Rebecca de Daphne Du Maurier. Nu ştiu dacă aş fi ales să cumpăr şi Lady de Winter, scrisă de o autoare contemporană, Susan Hill, unde acţiunea cărţii se întâmplă anterior celei din Rebecca, descriind-o pe prima doamnă de Winter în toată splendoarea ei. Nu mi-au plăcut foarte mult continuările scrise, de autori contemporani, la cărţile clasice. Nu am fost încântată de Scarlett, continuarea la Pe aripile vântului sau Povestea întoarcerii lui Heathcliff scrisă de Lin Haire-Sargeant, care  este un fel de completare a cărţii La Răscruce de vânturi a autoarei Emily Brontë. Mă gândesc, însă, că mulţi oameni sunt curioşi să vadă o poveste continuată, cu atât mai mult cu cât le-a plăcut prima carte. Poate de asta, în ziua de azi, autorii scriu serii de cărţi.

Un popas mai lung am făcut la Editura Vivaldi, care, anul acesta, a avut mari reduceri la preţ. Am regăsit cu mare plăcere între cărţile pe care le am, dar care acum au un look deosebit, autorul Erich Maria Remarque, cu al lui celebre Arcul de triumf şi Trei camarazi – două carţi care mi-au plăcut în mod deosebit. Poate le-aţi citit şi v-au plăcut, iar dacă nu aţi ştiut de ele vi le recomand cu căldură. Tot aici am regăsit cărţile lui Noah Gordon – un autor care scrie bine şi amplu documentat. Este cunoscut pentru cartea sa Doctorul, dar şi celelalte cărţi – Şamanul sau, acum mai nou, Catalanul, sunt cărţi extrem de bune, care ne poartă prin istorie povestind despre oameni, despre visele, realizările şi viaţa lor. Pentru că tot povesteam despre farse cu Vienela, am găsit şi Cartea Farselor de un alt Gordon, Stuart Gordon. M-am uitat prin ea şi am decis că este o carte pe care chiar vreau să o citesc, pentru că sunt adunate tot felul de farse jucate, de-a lungul timpului, de oameni celebri unor alţi oameni, la fel de celebri. După ce citesc, o să extrag câteva din cele mai reuşite farse, să vă incit la poveşti pe această temă. Un alt titlu, aflat la standul editurii Vivaldi, mi-a atras atenţia, Grefuri dulci, a unui nou autor al literaturii de astăzi, Dumitru Angelescu şi am poposit asupra ei. M-a convins să citesc cartea, nota autorului:

„Un amic m-a sfătuit să nu mai scriu, că este mai bine şi pentru mine, dar şi pentru umanitate. L-am ascultat vreo două luni. Pe urmă, o voce interioară a râs de mine şi a glăsuit: „Prostea, dacă-ţi spunea să nu te mai duci la femei, îl ascultai!?!” […] „Astfel l-am ignorat pe individul din mediul înconjurător şi m-am împrietenit cu tipul din mine, care-i mult mai cumsecade”. ( fragment de citat din nota de început a cărţii Grefuri dulci de Dumitru Angelescu)

Sper că această carte să fie la fel de amuzantă şi interesantă cum e nota ei de început. În speranţa că m-aţi citit cu interes până la capăt, închei cu această notă amuzantă, pe moment. Voi continua peregrinarea mea printre edituri şi cărţi aflate la standuri, de la Salonul Editurilor Hunedorene, în articolul următor. Aştept, ca de obicei, reacţiile voastre şi comentariile complementare care să întregească acest articol, referitor la cărţi, edituri, autori preferaţi.

P.S. Recenzia mea referitor la trilogia Jocurile Foamei o puteți vedea aici

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: