RSS

Arhive pe etichete: distopie

Trilogia Divergent, de Veronica Roth – recomandare de lectură


Motto: „O singură alegere te poate transforma radical. O singură alegere te poate distruge. O singură alegere te va defini” (citat cop. 4 a volumului Experiment, de Veronica Roth, Editura Leda)

Divergent-2014Una dintre cele mai citite, mai comentate şi mai „la modă” lecturi care s-au votat şi pe care le-am citit în cadrul clubului de lectură „Să povestim despre-o carte” a fost trilogia Jocurile Foamei, a scriitoarei americane Suzanne Collins. Azi aş vrea să povestim despre tot o trilogie prezentând o lume distopică, scrisă tot de o scriitoare americană, Veronica Roth şi anume: Divergent (cu volumele Divergent, Insurgent, Experiment în limba română apărute la Editura Leda, Grupul Editorial Corint / A beavatott  în limba maghiară la Editura Cicero).Veronica Roth, Photo credit Wikipedia Am vorbit anterior despre autori care au debutat foarte devreme, despre autori care au debutat la o vârstă înaintată, iar acum trebuie să vă spun că deşi autoarea, Veronica Roth, nu se încadrează în lista celor mai tineri autori, este şi ea foarte tânără (născută pe 19 august 1988) iar Divergent a fost scris în vacanţa de iarnă a ultimului an de facultate iar drepturile de difuzare le-a vândut extrem de rapid, încă înainte de-a termina studiile (2010).  Sunt incredibili autorii care reuşesc chiar de la prima lor încercare. Bazându-se tocmai pe combinaţia care a avut succes anterior, aceea dintre lumea distopică, povestea de dragoste şi science fiction, Divergent, primul volum al trilogiei este şi cel care a avut un foarte mare succes, a fost premiat în 2011 pentru cel mai bun roman pentru adolescenţi şi tineri adulţi (Goodreads Readers Choice Awards, Young Reader’s Choice Award), a fost pe locul întâi într-un top 10, în alegerea tinerilor cititori (Teens’ Top Ten Vote) şi a atras foarte rapid atenţia producătorilor în vederea realizării unei ecranizări. Filmul, realizat în 2014, a fost o ecranizare reuşită, fiind premiat cu 7 premii. Voi mai povesti despre film, dar să revenim la cărţi: să vă spun ce mi-a plăcut foarte mult, ceea ce cred că a contat nu atât în lumea criticii, cât a cititorilor, faptul că este o lectură captivantă, că are o poveste interesantă, cu multe răsturnări de situaţie, că, în toată aceea lume post-apocaliptică şi-a făcut loc şi povestea de dragoste, că a avut un concept interesant iar finalul este atipic romanelor moderne americane.

divergentÎn primul volum, chiar de la primele pagini, facem cunoştiinţă cu Beatrice Prior şi fratele ei Caleb, care se află pe punctul de-a fi testaţi pentru a li se stabili apartenenţa la o facţiune. Lumea lor este un oraş, fostul oraş Chicago, aflat la 100 de ani de la un război apocaliptic. Puterea acestei lumi este cumva împărţită în cele 5 facţiuni (Abnegaţie, Candoare, Prietenie, Neînfricare şi Erudiţie), fiecare având rolul ei bine determinat în societate. Oamenii aparţinând facţiunilor se deosebesc prin calităţi, fel de a fi, înclinaţie şi culoarea hainelor. Abnegaţia poartă doar gri iar membri ei sunt altruişti; Neînfricarea poartă negru şi membri sunt curajoşi; Candoarea (care spune mereu adevărul şi nu lucrează cu jumătăţi de măsură) poartă alb-negru iar rmembri ei sunt extrem de sinceri; Prietenia poartă culori vii (roşu, galben) iar felul apartenenţilor acestei facţiuni este paşnic şi împăciuitor; Erudiţii poartă albastru şi sunt foarte inteligenţi. Cei din Abnegaţie, pentru că sunt altruişti şi dedicaţi societăţii, se află la conducerea acestui oraş-stat. Ei au în grija lor şi mulţimea care se află în afara facţiunilor, cei care n-au făcut faţă cerinţelor facţiunilor alese, sau care din motive diverse şi-au părăsit facţiunea. Cei din Candoare sunt avocaţi, judecători. Membri din facţiunea Prieteniei se ocupă cu agricultura. Erudiţii sunt cei care inventează, care cercetează şi sunt dornici de putere, desconsiderând celelalte facţiuni, cu precădere Abnegaţia. Neînfricaţii asigură apărarea oraşului, sunt curajoşi şi fără milă. Foarte puţini oameni bătrâni pot fi văzuţi în această facţiune, ei murind repede sau refugiindu-se în afara facţiunilor când nu mai pot să facă faţă cerinţelor facţiunii. Oamenii care sunt Fără Facţiune execută diverse munci ca personal de curăţenie sau muncitori ce servesc celelalte facţiuni şi trăind de azi pe mâine în locuri extrem de insalubre.

Factiunile DivergentLa vârsta de 16 ani tinerii supuşi obligatoriu testării ar trebui să fie ajutaţi să aleagă singurul drum potrivit lor. Dar indiferent de facţiunea de provenienţă şi de testare, aceştia pot să aleagă orice facţiune şi-ar dori. Au libertatea de a alege dar dacă nu fac faţă  cerinţelor specifice facţiunii alese, ei nu se pot întoarce nici la părinţi şi nici nu-şi pot alege o altă facţiune. O lume dură cu reguli extrem de stricte. Lozinca „facţiunea înaintea sângelui” este cea care ne arată cel mai bine că odată ce alegi un drum, eşti obligat să mergi pe el, uitând vechea viaţă. Ce te faci însă când testarea nu te lămureşte, nu îţi arată drumul pe care trebuie să mergi mai departe? Testarea Beatricei Prior este neconcludentă, aceasta putând alege între trei dintre facţiunile existente: Abnegaţie, Neînfricare şi Erudiţie. Primeşte o denumire de care nu auzise până atunci – Divergentă – şi este sfătuită să nu spună niciodată nimănui despre acest lucru, pentru că se află în mare pericol. În ziua alegerii ea decide să-şi părăsească părinţii şi Abnegaţia unde a fost crescută şi alege Neînfricarea. Dacă părinţii ei (mai ales mama ei) n-au fost uimiţi de alegerea ei, cu totul altfel au stat lucrurile când l-au văzut pe Caleb, fiul lor, alegând Erudiţia deşi până atunci părea să fie modelul de om perfect pentru Abnegaţie. Lucrurile stau cu atât mai prost cu cât Erudiţia şi Abnegaţia se află într-un conflict puternic. Erudiţii contestă felul de-a guverna al Abnegaţiei, acuzându-i de proastă gestionare a fondurilor obşteşti, dorindu-şi de fapt să conducă chiar ei. Pe acest fond de conflict, Beatrice îşi începe antrenamentele foarte dure ale Neînfricării. Primul pas este să ia un tren din mers, să coboare sărind tot din mers pe o clădire şi să se arunce în gol fără să ştie ce o aşteaptă la aterizare. divergent four trisPovestea de iubire poate că începe chiar de la acestă aterizare, când Tris îl întâlneşte pe Four (Tobias), viitorul ei instructor. Povestea de iubire se contruieşte cu paşi mărunţi, dar siguri. Totuşi nu este lipsită de dramatism. De altfel relaţiile par să fie conflictuale între facţiuni şi implicit între oameni. Tobias are o relaţie tensionată cu părinţii lui, Tris este în conflict direct cu fratele ei, iar acesta pare să facă parte cu adevărat din Erudiţie şi să aplice sloganul „facţiunea înainte de sânge”.

Cum poţi  scăpa de manipularea strategică a celor mai inteligenţi oameni? Cum pot aceştia să înfrângă celelalte grupări fără să piardă oameni din propria lor facţiune? Ce poate să iasă dintr-un conflict deschis, cât de periculoasă este inteligenţa când nu este dublată de căldura iubirii, înţelegerii şi care poate fi singurul aliat pe care Neînfricaţii îl pot avea într-un război în care pare că nimeni nu este aşa cum se presupune a fi? Cât rezistă iubirea când este supusă unor teste pe viaţă şi moarte? Dar prietenia?  Asta deja este volumul doi 🙂 Pe de altă parte curiozitatea te roade de la începutul romanului să ştii ce s-a întâmplat cu restul lumii, cu celelalte oraşe şi state ale Americii şi de cine se apără conducătorii acestui oraş de parcă ar fi sub atac, avându-i pe Neînfricaţi drept apărători?! Afli acest lucru abia în cel de-al treilea volum. Dacă din primul volum v-am spus unele amănunte tocmai pentru că a fost deja ecranizat, a rulat şi la televizor nu demult şi probabil v-aţi familiarizat cu lumea distopică şi protagoniştii ei, nu vreau să insist asupra poveştii care continuă tocmai pentru că eu, citind am fost extrem de surprinsă de felul în care autoarea a ştiut să „învârtă” acţiunea, mi-a plăcut cum a dezvoltat romanul şi de aceea aş vrea să păstrez această surpriză intactă pentru voi. Pot să vă spun că am comparat des în minte această carte cu Jocurile Foamei. Dacă acea carte a fost prima distopie modernă pe care am citit-o (comparând-o cu lumile distopice clasice ale lui Orwell, Kafka) şi mi-a plăcut prin noutatea subiectului, a tinerilor aflaţi într-o încercare mortală care reuşesc să răstoarne o lume întreagă, aici noutatea nu mai este tema – lumea este distopică, personajele sunt tot tineri aflaţi parcă într-o cursă permanentă, ameninţarea morţii planând mereu deasupra lor – ci realizarea ei, cursivitatea, conexiunea de date care se realizează până la sfârşitul celui de-al treilea volum şi finalul total neaşteptat. Ca cititor eşti în „primul rând”, trăieşti povestea şi afli totul odată cu eroii cărţii.

experimentÎn primele două volume ale trilogiei Divergent povestea se spune văzută prin ochii lui Tris (Beatrice) Prior. Analizând romanele trilogiei Jocurile foamei ziceam că mi s-au părut cumva inegale ca valoare, pe cel de-al treilea simţindu-l mai puţin lucrat, oferind puţină lumină asupra acţiunilor tocmai cauză că era povestit doar de Katniss, care nu participa la toate discuţiile ce ţineau de politică şi nu era la curent cu toate deciziile care se luau. În volumul Experiment, cel de-al treilea volum al trilogiei Divergent, autoarea a decis să explice mai bine şi mai atent fiecare decizie, împărţind capitolele între cele două personaje principale, Tris şi Tobias (Four). Astfel vedem ceea ce gândesc şi simt acestea iar povestea capătă o cu totul altă perspectivă. Povestea de dragoste este şi ea prezentă, are savoare şi oferă sprijin personajelor în momente grele, dar este şi motivul pentru care uneori deciziile luate par să lovească mai adânc în sufletul celuilalt. Acţiunea este alertă, iar întorsăturile de situaţie precum şi lumina pe care o face cel de-al treilea volum asupra societăţii distopice din Chicago, a lumii din afară sau a guvernelor manipulatoare care conduc experimente sunt neaşteptate. Am citit cu mare plăcere, extrem de rapid şi cu mare nerăbdare să văd finalul… Nu vă spun nimic mai mult, dar vă recomand cărţile cu mare căldură.

Tris-and-Four-image-tris-and-four-36169912-587-587Revenind la filmul care ecranizează primul volum al cărţii, în regia lui Neil Burger şi avându-i ca protagonişti pe Shailene Woodley, Theo James, pot să vă spun că mi-a plăcut, că a urmat foarte aproape cartea, că cele 7 premii despre care vorbeam au fost câştigate datorită unui bun casting, a unei bune interpretări, a unei excelente chimii între protagonişti, a unor foarte bune şi reuşite efecte speciale. Aştept cu nerăbdare să văd ecranizarea şi pentru următoarele volume. Dar… indiferent cât de reuşit este filmul, cât de captivantă realizarea, parcă mie tot cartea mi-a plăcut mai mult. Dar trebuie să recunosc că faţă de ecranizarea primului volum al Jocurilor Foamei (care m-a dezamăgit cumplit) acest film a reuşit să ofere cititorilor o variantă credibilă, reuşită, atât pentru personajele cât şi pentru lumea distopică descrisă în carte.

Puteţi găsi cărţile în limba engleză în bibliotecă (Divergent, Insurgent, Allegiant) iar în română, cel de-al treilea volum (Experiment) este în prelucrare, fiind în curând pe rafturi pentru împrumut. Dacă volumele sunt împrumutate, puteţi face rezervare pentru fiecare titlu. De asemenea cărţile se găsesc şi în limba maghiară la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Question mark of booksÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit cărţile? Aţi văzut filmul care ecranizează primul volum? Vă plac romanele de acest gen? Dacă aţi citit – ce anume v-a plăcut? Ce anume credeţi că aţi fi schimbat, aţi fi scris altfel dacă aţi fi fost în locul autoarei?

 

 

 

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Să povestim despre „Jocurile Foamei” de Suzanne Collins


jocurile-foamei-concurs1Cartea despre care vom povesti astăzi, Jocurile Foamei de Suzanne Collins, a fost aleasă pentru a fi citită la sfârşit de trimestru II (iunie 2013). Deşi hotărârea de-a oferi mai mult timp pentru lectură, în cazul cărţilor pe volume, a fost una corectă, am constatat că această regulă nu se aplică şi acestui roman. Nu spun că va fi singura excepţie. Sunt cărţi pe care le sorbi ca însetatul, parcurgâng cu nesaţ fiecare pagină. Am citit-o extrem de rapid, fiind captivată de poveste, de ideea nouă. chiar dacă vorbim despre o carte în care acţiunea se petrece într-o lume distopică şi de nedorit, având în vedere că este vorba de lupta pentru subzistenţă, de moartea unor copiii, până la urmă.

Jocurile Foamei sunt inspirate din luptele de gladiatori oferite locuitorilor Romei antice de conducătorii acestora, începând de la Cezar. În Capitoliu se oferă „Panem et circensem” (Pâine şi circ) ca să mulţumească cetăţenii, fiind în acelaşi timp un mod de a controla, de-ai ţine sub teroare pe locuitorii districtelor. Ţara, situată geografic în fosta America de Nord, este împărţită ca o pâine (PANEM) în 12 districte care se supun Capitoliului, Al treisprezecelea district pare să fie ras de pe faţa pământului de la războiul civil ce-a avut loc cu peste 70 de ani în urmă. Pentru ca nimeni să nu uite cine a câştigat, Capitoliul organizează anual Jocurile Foamei, unde, participanţii, între vârste pornind de la 12 până la 18 ani, sunt aleşi prin tragere la sorţi. Din fiecare district se alege un băiat şi-o fată. Cei 24 sunt Tributurile de sânge pe care The_Hunger_Games_Districtul 12Districtele le datorează Capitoliului. Aflaţi în arenă, tinerii sunt obligaţi să ucidă pentru a supravieţui. Regula jocurilor este ca ultimul supravieţuitpr să fie câştigător. Câştigul pentru ultimul supravieţuitor este mare, oferindu-i lui şi familiei sale, confort şi avere. Poate de aceea, în Districtele 1 şi 2, tinerii se pregătesc intens şi merg voluntari la aceste jocuri. Districtul 12, din care fac parte Katniss Everdeen şi Peeta Mellark, este un district mic, specializat în minerit. Din districtul lor nimeni nu s-a oferit vreodată voluntar şi doar o singură persoană de aici a câştigat aceste jocuri. Este vorba de Haymitch Abernathy, cel care este mentorul participantilor aleşi din Districtului 12 şi totodată câştigătorul celei de-a 50-a ediţie a Jocurilor Foamei. La a 74-a aniversare/ediţie, prima voluntară a acestui district – Katniss Everdeen, se oferă tribut în locul sorei sale, Primrose Everdeen. Este un moment dramatic, emoţionant. Al dolea tribut, băiatul care are ghinionul să fie ales prin extragere, este Peeta Mellark, căruia Katniss simte că-i datorează viaţa pentru ajutorul pe care i l-a dat cu ani de zile în urmă. Prietenul cel mai bun şi partenerul de vânătoare al lui Katniss este Gale Hawthorne. Împreună, ei asigură, din vânzarea pe piaţa neagă a animalelor vânate, traiul familiilor lor. Apropierea pe care o simte Katniss faţă de Gale şi sentimentele pe care le are pentru Peeta fac ca povestea să nu fie simplă nici pe plan sentimental. Încurcătura sentimentală, faptul că de-a lungul a trei volume Katniss nu-şi recunoaşte sentimentele, nu ştie ce este potrivit pentru ea, m-a dus cu gândul la situaţia similară a lui Scarlett O’Hara, din Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. Şi totuşi, ce poţi să faci dacă eşti pusă în situaţia de-a ucide pentru a supravieţui, de-a ucide pe cineva de care îţi pasă, pentru care ai sentimente de preţuire? Poate că încerci să negi tot ceea ce simţi pentru ca să fie totul mai uşor. Sau poate simulezi sentimente pentru că ştii că dragostea poate atrage şi vinde, poate schimba hotărâri, poate să te ajute în cazul unui reality show. M-am întrebat până unde poate merge un om pentru a supravieţui şi cât din sufletul său este sacrificat în acest proces? De învingători, după transmisiunile directe de la Jocurile Foamei, nu se aude nimic, nu se ştie cât de bună este viaţa lor, ei fiind într-un fel despărţiţi de marea masă, având un cartier al lor, condiţii bune de trai. Trăiesc ei oare bine? Sau coşmarul luptelor îi însoţeşte mereu, distrugându-le viaţa?

M-am gândit la alte lumi distopice imaginate de alţi autori. Am găsit unele similitudini cu sistemul opresiv din 1984 de George Orwell. Şi în districte lumea trăieşte permanent monitorizată, controlată şi orice mic gest de nesupunere este sancţionat. Istoria este manipulată, schimbată şi adevărul ascuns sau distorsionat. Lumea se supune deşi o duce greu, mulţi dintre ei murind din lipsă de hrană sau căldură. Nesupunerea se plăteşte cu moartea sau oamenii dispar fără urmă, transformaţi în Avox-i (torturaţi şi fără limbă), sclavi ai celor din Capitoliu. Gestul de nesupunere al lui Katniss şi Peeta, din primul volum, declanşează, ca o avalanşă, revolta în toate districtele. Care poate să fie urmarea? Opresiunea poate da roade, ameninţările sunt făcute, iar Katniss trăieşte cu spaimă, crezând că dacă va accepta ceea ce i se impune, va salva viaţa celor dragi. La aniversarea celor 75 de ani … se preconizează un spectacol impresionant. Ce va fi oare? Apar zvonuri despre cel de-a 13-lea District. Cine sunt cei care au lăsat în suferinţă şi opresiune celelalte 12 Districte un timp atât de îndelungat? Care este scuza lor? Care este scopul lor? Aflăm multe în cel de-al 3-lea volum al trilogiei. Nu vreau să dau amănunte, pentru că îmi doresc ca cei care nu au citit această carte s-o facă, fără să fiu spoiler. De aceea, restul amănuntelor le vom analiza şi povesti în comentarii.

English: A picture of Suzanne Collins.

English: A picture of Suzanne Collins. (Photo credit: Wikipedia)

Autoarea, Suzanne Collins, este romancieră şi scenaristă americană, fiind premiată pentru scenariile de televiziune pentru tineret. Experienţa pe care a acumulat-o ca scenaristă de emisiuni pentru tineret, a fost utilizată în Jocurile Foamei. Aici creatorii de jocuri, în fapt ai emisiunilor de tip reality TV (prezentarea cărora m-a dus cu gândul la emisiunea concurs Survivor) fac regulile jocului, oferă antren privitorilor, cresc audienţa imaginând noi modalităţi de a-i pune la încercare pe participanţi. Mi se pare interesant că autoarea, în Jocurile Foamei oferă o perspectivă demoralizantă şi critică a acestor tip de emisiuni. Anterior acestei trilogii, romanciera a mai scris o serie de romane pentru tineret de mare succes, Underland Chronicles.

Închei acordând câteva cuvinte şi ecranizării realizate la primul volumThe Hunger Games (2012). Interesant, pentru cine n-a citit cartea (pentru noutateaThe_Hunger_Games_1330723985_2012 idei), filmul este mult sub nivelul acesteia şi a fost o mare dezamăgire pentru mine, care am l-am văzut după ce am lecturat romanul. Mi s-a părut că se putea face mai mult, că putea oferi din punct de vedere vizual, al efectelor speciale, mai mult. Nu mi-a plăcut nici actorul care a fost ales să joace rolul lui Peeta Mellark. S-a descurcat, dar n-ar fi fost alegerea mea, dacă aş fi făcut casting-ul. După ce văzusem coperta îmi imaginasem şi o altfel de eroină principală, din punct de vedere fizic, dar mi-a plăcut cum a jucat Jennifer Lawrence. Ce nu mi-a plăcut este că nu ştie să cânte şi nu s-a gândit nimeni să facă playback. În carte, Katniss, ca şi tatăl ei, are o voce deosebită, remarcabilă, pe care şi păsările se opresc din ciripit, ca să o asculte. Astea sunt doar câteva păreri personale, ceea ce vă recomand este să citiţi întâi cartea, pentru că dacă vedeţi întâi filmul s-ar putea să nu vă doriţi să citiţi romanul şi asta ar fi o pierdere.

Plusuri ale romanului – stilul alert care te prinde, ideea Jocurilor Foamei, spiritul de sacrificiu, tensiunea, emoţia unor momente (extragerea participanţilor, momentul Rue).

Minusuri – este scris la persoana întâi, prin ochii lui Katniss Everdeen care nu ia parte la toate deciziile, nu are încă experienţă şi reacţionează mai mult din instinct decât din raţiune. Am simţit această lipsă mai ales la cel de-al treilea volum, unde acţiunea trenează, hotărârile luate sub impulsul momentului nu sunt cele mai inspirate. Ar fi fost nevoie de o privire de ansamblu, de ceva informaţii suplimentare. Deduci. mai mult decât citeşti, care sunt problemele reale şi care este manipularea politică ce mişcă lucrurile atât în Districte cât şi în Capitoliu. Tot un minus ar fi şi faptul că volumul al treilea se termină brusc iar povestea de iubire este tratată superficial.

Puteţi citi ce-au scris despre acest roman: Sonia, pe Blog de iarnă,  (si vol. 2, 3- Sfidarea, Revolta); Sorin Berbecaru (Jocurile foamei, Sfidarea, Revolta) Sayuki, Daniella, Adinab pe Blog de cărţi,

Dacă mai sunt şi alţii care au scris despre aceste cărţi – vă rog postaţi cometarii cu link-urile şi le voi adăuga articolului. Pentru cine a scris şi despre film – şi poate oferi o mai bună analiză, vă rog să procedaţi la fel (postaţi link-uri.)

 

Etichete: , , , , , ,

Un „Străin” în lumea lui „1984” – Camus şi Orwell faţă în faţă


Aţi fost vreodată tentaţi să comparaţi romane, sau personaje de roman între ele? Aţi citit cărţi care să vă fi lăsat sufletul să alerge pe câmpiile imaginaţiei? Vi s-a întâmplat să recunoaşteţi realităţi ale vieţii prezente sau trecute, în paginile unor cărţi celebre? Mie mi s-a întâmplat de multe ori, iar una din dăţi a fost atunci când am recitit 1984” de George Orwell şi „Străinul de Albert Camus. Este uşor să faci o paralelă pentru „1984” într-o lumea distopică aşa  cum este cea din „Procesul” a lui Kafka sau Biserica Neagră a lui A.E. Baconski. „Străinul” poate constitui o paralelă pentru „Procesul” lui Franz Kafka, sau Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski. De aceea mi s-a părut nouă şi interesantă paralela dintre d-nul Mersault (personajul principal din Străinul a lui Camus) şi Winston Smith (personajul principal din romanul 1984 a lui Orwell) şi efectul societăţii asupra lor.

Category:George Orwell Category:Nineteen Eight...

Category:George Orwell Category:Nineteen Eighty Four (Original text : George Orwell, 1984. This self-made image is based on a picture that appears in an old acreditation for the BNUJ.) Picture of George Orwell taken from File:GeoreOrwell.jpg. (Photo credit: Wikipedia)

În „1984” Orwell prezintă lumea într-o societate distopică unde omul este controlat, nu are voie să aibă sentimente individuale, ci doar de grup, comandate de partidul care conduce. Omul nu are trecut şi nu contează ca individ, deoarece poate fi oricând vaporizat, existenţa lui poate fi ştearsă. El este doar o rotiţă într-un mare angrenaj, care trebuie să funcţioneze perfect, pentru ca „maşina” să meargă bine. Winston Smith este unul dintre cei care se opune sistemului, căci deşi înţelege cum, nu înţelege de ce se face totul, cui îi foloseşte ca omul să fie maşină.

Poliţia Gândirii se află pe urmele tuturor celor ce gândesc altfel decât ar trebui. Oameni de ştiinţă, psihologi, sociologi urmăresc pe feţele tuturor oamenilor cele mai mici semne de răzvrătire, deoarece toată lumea este monitorizată şi analizată prin tele-ecrane, care, alături de poza Fratelui cel Mare, există pretutindeni. Este o societate, pentru noi absurdă, în care copiii sunt încurajaţi să-şi denunţe părinţii, iar distracţia, pentru ei, este să privească o execuţie publică.

Asta este lumea în care trăieşte Winston Smith, un simplu om ce caută să-şi amintească de viaţa lui, aşa cum a fost ea înainte de Fratele cel Mare şi de a exista Oceania, pe vremea când exista Londra şi Marea Britanie, pe vremea când mama, sora lui cea mică trăiau şi el era fericit. Cele două minute de ură ale zile îi copleşesc sufletul dar este periculos să se manifeste altfel decât aşa cum e de aşteptat.

„Înainte de-a se fi scurs treizeci de secunde de Ură, jumătate din lumea din sală începuse să aibă manifestări necontrolate de furie.” „ În al doilea minut Ura ajunse la demenţă. Oamenii se foiau în sus şi în jos pe scaune şi zbierau în gura mare, sforţându-se pentru a acoperi vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minţi.” „Un extax hidos al fricii şi al răzbunării, dorinţa de a ucide, de a tortura, de a zdrobi feţele cu barosul se scurgeau ca un curent electric prin întregul grup de oameni, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinţei sale, într-un dement care se schimonosea şi zbiera.” „Lui Winston i se părea că-i îngheaţă maţele. În timpul celor două minute de Ură nu putea să nu ia parte la delirul general” … „ar fi fost imposibil să faci altfel. A-ţi disimula sentimentele, a-ţi controla faţa, a face exact la fel ca toată lumea, acestea erau reacţii instinctive.”  (citat din „1984” de G. Orwell)

Winston visează să iubească şi i se întâmplă minunea asta, iubind-o şi fiind iubit de Julia. Cuvintele „Te iubesc” sunt cele care te pot duce la tortură în Ministerul Iubirii şi la vaporizarea totală. Nimeni nu are voie să iubească pe altcineva în afara Fratelui cel Mare. Viaţa este un program bine stabilit de partid pentru toţi membrii societăţii, dar în principal pentru cei de partid. Prolii (marea masă a proletariatului) sunt cei care nu contează, pentru că ei oricum nu gândesc şi deci au voie să aibă instincte animalice, să se înmulţească şi să ducă o existenţă aproape normală, dar asta numai pentru că nu gândesc, nu simt conştient iubirea, nu sunt capabili de sentimente. Oricine gândeşte e un pericol pentru stabilitatea sistemului şi trebuie „vindecat” pentru ca apoi, când este trup şi suflet de acord cu doctrina, să poată fi ucis.

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length ...

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length portrait, seated at desk, facing left, smoking cigarette (Photo credit: Wikipedia)

D-nul Mersault, din „Străinul” lui Camus, este pe de altă parte un specimen ciudat al societăţii în care trăieşte şi ale cărei reguli nu ştie să le aplice. Noţiunea de timp este vagă pentru el „Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.” Nu ştie câţi ani avea mama lui şi nici nu crede că este relevant acest lucru. Crede sincer că oricum „toţi murim într-o zi” şi deci nu reacţionează în nici un fel, sau cel puţin nu arată nici cele mai mici semne de regret. Este deranjat mai mult de oboseală şi căldură şi se gândeşte la odihnă: „bucuria mea când autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului şi când m-am gândit că aveam să mă culc şi să dorm douăsprezece ore în şir.” (Străinul de Albert Camus). Merge la baie şi o întâlneşte pe Maria cu care va începe o aventură în aceiaşi seară. Nu o iubeşte, dar asta nu l-ar împiedica să se căsătorească cu ea, pentru că „asta nu înseamnă nimic”. El este foarte mulţumit de viaţa lui, care nu e nici mai bună, nici mai rea decât a celorlalţi, dar pe care nu vrea s-o schimbe. Nu are ambiţii, nu iubeşte, este superficial în toate relaţiile lui – de la relaţia cu mama lui, pe care n-a mai vizitat-o cu multe luni înainte de de a muri, până la relaţiile cu vecinii, sau chiar cele de prietenie. Nu are noţiunea de prieten, de dreptate – crede doar ceea ce i se spune, fără a verifica datele din lene, plictiseală sau din dezinteres. Vecinul, Raymond Sintes, îl foloseşte întâi pentru a scrie o scrisoare, care mai apoi îl va incrimina şi, după aceea, pentru a da o mărturie falsă la poliţie, care îi va aduce un grav prejudiciu, în propria sa apărare în cazul crimei. Nu poate avea sentimente curate, nu poate crede în nimic (este ateu) pentru că toate relaţiile lui sunt de suprafaţă, el este un om superficial, care nu poate comunica în primul rând cu sine şi din această cauză nici cu alţii. Meursault poartă o „mască”, ca şi Winston Smith, pentru că încearcă să mulţumească, atât timp cât nu trebuie să depună eforturi prea mari, pe cei care îl înconjoară. Este văzut ca „un bărbat adevărat”, deoarece nu prea vorbeşte (nu poartă vorba), la fel şi Winston Smith tace, de frică să nu spună ceva care să-l compromită, să dezvăluie ceea ce gândeşte. Asemănarea ar fi, că amândoi sunt acuzaţi de societatea în care trăiesc, pentru că nu se conformează acesteia, dar ei nu pot fi aşa cum li se cere, ei nu cred că greşesc comportându-se aşa. Diferenţa este că, Winston Smith este în permanenţă conştient că toţi ochii sunt pe el, că este judecat după tot ceea ce face, după mimica feţei, sau cum doarme şi ce visează de către cei de la Poliţia Gândirii, pe câtă vreme Meursault nu e conştient de reacţia celorlaţi în ceea ce-l priveşte. Află, doar la proces, că, la înmormântarea mamei, toţi cunoscuţii l-au ţinut ca sub o lupă şi i-au înregistrat toate cuvintele şi gesturile, exact ca un performant „tele-ecran” din lumea lui „1984”. La proces e stupefiat văzând cât de multă lume pare că-l urăşte. Lumea îl judecă, în fapt, pentru că şi-a dus mama la azil, n-a vizitat-o, n-a vrut s-o vadă după ce a murit, şi-a continuat viaţa, fără să fie incomodat, în vreun fel, de pierderea suferită. E judecat pentru că n-a ştiut să-şi aleagă prietenii, pentru că nu a iubit, şi abia mai apoi pentru faptul că a ucis un om. Această ucidere pare să fie o continuare a vinii lui de a-şi refuza sentimentele, o consecinţă a împietririi sufletului. D-nul Mersault poate să fie un vrednic membru al Partidului din „1984”, unul care nu întreabă, nu crede în Divinitate, nu iubeşte, nu are prieteni, nu are amintiri, de fapt nu are nici prenume. Prin asta el seamănă cu O’Brien (prietenul lui Winston şi ,în acelaşi timp, călăul lui, membru al partidului interior), cu d-nul Charrington, cu Parssons – ei nu au prenume deoarece nu le este necesar, pentru că este mult prea intim, prea apropiat, iar Partidul nu are nevoie şi nu cere intimitate. Mariei nu-i trebuie, în schimb, numele de familie, nici Juliei, de altfel. Ele sunt simbolul eternului feminin, sunt cele care oferă o clipă de răgaz, o amintire pentru zilele grele ce vor veni. Amintirea lor se confundă cu libertatea, cu soarele, cu vântul, cu vremurile fericite:

„..am căutat un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui şi flacăra dorinţei: era acela al Mariei”.(Străinul de Albert Camus)

„Se făcea că era pe Tărâmul de Aur, sau că stătea în mijlocul unor ruine uriaşe, măreţe, luminate de soare, cu mama lui, cu Julia, … şi nu făcea nimic, stătea, pur şi simplu la soare, vorbind de lucruri paşnice.”(1984 de George Orwell )

După luni de detenţie Meursault îşi aminteşte despre mama şi tatăl lui. Sunt puţine amintiri ale tatălui, dar ţine minte că aceasta „vâna” toate execuţiile capitale, la care ţinea să fie martor. Într-unul din „scenariile” pe care şi le imaginează, în eventualitatea eliberării sale, Meursault se gândeşte să meargă şi el la toate execuţiile. I se pare extrem de important acest lucru, educativ. Regăsim acest gând nu doar în „1984”, unde copiii, îndoctrinaţi de Partid, merg cu cea mai mare plăcere la execuţii, acestea fiind considerate culmea distracţiei, cât şi în „Colonia penitenciară” a lui Franz Kafka, unde, pe vremea fostului comandant, copiii erau puşi în primele rânduri, să asiste la torturarea condamnaţilor cu Maşina, invenţie a aceluiaşi comandant. Ideea participării lui Meursault la execuţii poate însemna o nevoie de a-şi reafirma existenţa, de-a simţi ceva profund, de-a se simţi viu. 

Spre sfârşitul cărţii, Meursault începe s-o înţeleagă pe mama lui, aşa cum n-a înţeles-o pe vremea când trăia şi începe să creadă că moartea e doar începtul spre o nouă existenţă. Este o schimbare ciudată, având în vedere că el nu crede în Dumnezeu şi viaţa veşnică. Winston Smith este „curăţat de păcate” la Ministerul Iubirii, prin tortură şi apoi redat societăţii, pentru a putea deveni „pur” în vederea uciderii lui. La fel ca şi preotul care îl vizitează pe Meursault în închisoare şi care doreşte să-l aducă pe drumul cel bun, pe Winston nu îl pot ucide înainte de a se converti, trup şi suflet, la Fratele cel Mare.

În ambele romane, societatea are un cuvânt important şi definitoriu, atât pentru că ea este cea care impune regulile, cât şi pentru că este cea care condamnă, prin membrii colectivităţii, pe toţi acei care nu se conformează acestor reguli. Este adevărat că unul din romane este o contrautopie şi celălalt un roman specific secolului XX, roman al absurdului, dar este tot atât de adevărat că societatea ne face şi ne impune şi nouă regulile ei. Noi suntem, uneori, Winston sau Meursault; suferim de pe urma greşelilor noastre trecute; nu reuşim să comunicăm; nu ne cunoaştem şi nu îi cunoaştem pe cei de lângă noi. Poate că nu înţelegem cum şi de ce trebuie să se întâmple lucrurile aşa, dar măcar noi putem visa, putem iubi, putem spera, putem avea idealuri şi credinţă. În speranţa că, pentru cei ce citesc acest mic eseu, cel puţin, toate lucrurile se vor termina cu bine, sper să ne revedem pe câmpiile imaginaţiei.

Recomand cu căldură aceste cărţi celor care vor să citească ceva interesant şi care să dăinuie prin timp. Mie mi-au fost lecturi obligatorii la facultate, m-am bucurat că le-am citit, că mi s-a oferit posibilitatea unei analize. Acestea au fost şi ecranizate, dar eu n-am văzut filmele. Mi-ar fi plăcut, însă, să le văd. Străinul (The Stranger) a fost ecranizat în 1946 în regia lui Orson Wells iar în 1967 filmul Lo straniero (titlul în original) a fost regizat de Luchino Visconti. Filmul 1984 a apărut chiar în anul 1984, în regia lui Michael Radford. Am discutat anterior despre cartea 1984 cu drugwash. Mi-ar fi plăcut să pot reveni asupra textului, pe care, recunosc, l-am scris de ceva vreme. Aş fi curioasă de părerea voastră după ce citiţi sau dacă aţi citit aceste romane. Mi-ar place să îmi spuneţi ce ştiţi despre filmele care ecranizează aceste cărţi. De asemenea aş fi curioasă ce alte romane asemănătoare sau prezentând lumi distopice aţi citit şi pe care mi le recomandaţi spre lectură.

Vă recomand să treceţi şi pe la: Emil Călinescu.eu, Almanahe, LaFeeBlanche, Fructitza- carte şi film, Recenzii beletristică Andreea Toma, Hapi.Riverwoman, Mixy.ro, AnzhelaMovies, Cristian Lisandru, Cinemagazin.ro, Filme şi cărţi, Marele Ecran, Movie Zone-Piratul cinefil,  Stefania’s , FreeTagZone, Antoaneta Moga, Cinabru, Daniela, Sayuki’s blog, ChGabriela’s Blog, Cuvinte răvăşite, Dragoş Călinescu, Fatadefragi, Denisa Aricescu, Drd Emil Călinescu – studentul minune, DeLaBirou, În grădina mea, Vienela, Wish of Love. Summer Love, Scriptorium, Cronicile unui psihoterapeut, Personalitate autentică , Personalitatea, Coltu’ cu muzică, Jurnal de fraieră şi Teo Negură

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: