RSS

Arhive pe etichete: Despre scriitori

John Grisham şi thriler-ul juridic

John Grisham şi thriler-ul juridic

John Grisham (născut pe 8 februarie 1955 în Jonesboro, Arkansas, SUA) este unul dintre scriitorii a căror cărţi a captat atenţia publicului, dar şi a producătorilor de filme, deoarece cărţile pe care le scrie sunt antrenante, inteligente, tratează probleme sociale importante sub masca unor thrillere juridice, unde personajele principale sunt avocaţi. El însuşi şi-a luat doctoratul în drept, a profesat ca avocat iar ca om politic, a fost ales în Camera Reprezentanţilor (Si vreme e ca sa uciziSUA) din partea partidului democrat. Romanul său de debut a fost A time to kill, (apărut în 1989 şi ecranizat cu acelaşi titlul în 1996) / Şi vreme e ca să ucizi Ha ölni kell este un roman care m-a marcat profund şi a cărui ecranizare mi-a plăcut foarte mult. Pentru ca să scrie acest roman i-au trebuit 3 ani. Interesant este că John Grisham, cu toată puterea lui de convingere ca avocFirmaat şi om politic, a avut nevoie de mult timp ca să găsească o editură care să-şi dorească să-i publice cartea, dar, chiar şi aşa, primul tiraj a fost mic, de doar 5000 de exemplare. Este bine că nu s-a dat bătut după ce 28 de alte edituri l-au refuzat. De-abia după ce au apărut romanele următoare, The Firm (Firma), The Pelican Brief (Cazul Pelican) şi The Client (Clientul), după ce succesul a fost asigurat, a fost reeditat şi primul său roman. Să fi fost asta din cauza problemelor rasiale pe care le tratează cartea? Sau poate editurile n-au crezut că scrierile de acest gen pot captiva şi interesa cititorii? Debutul lui John Grisham se poate Cazul Pelicanalătura altor poveşti ale unor debuturi celebre sau interesante despre care am scris anterior (Margaret Mitchell, Leila Meachum). Dacă pentru romanul de început i-au trebuit trei ani, Grisham a ajuns la performanţa de-a scrie unClientul roman în 6 luni. Scrie de 23 de ani şi are 25 de cărţi apărute. Pe de altă parte, romanele nu mai au aceea încărcătură emoţională pe care au avut-o romanele sale de la începutul carierei de scriitor. Dacă n-aţi citit nimic de John Grisham, precis că aţi văzut filmele, dar şi aşa, eu vă recomand cărţile sale. Dintre cele 9 romane ecranizate, biblioteca noastră deţine: Avocat şi victimă (The Gingerbread Man), Juriul şi Dosarul Pelican (The Pelican Brief) . Romanele sale, scrise alert, reuşesc să facă şi o radiografie a societăţii, atingând probleme acute sociale sau rasiale, încă existente în Statele Unite ale Americii. Azi aş vrea să vă postesc, însă, despre alte două cărţi ale sale: Avocatul străzii şi Testamentul.

Avocatul straziiUn roman, poate mai puţin cunoscut, al acestui scriitor, The Street Lawyer  (roman apărut în 1998 şi ecranizat sub formă de film TV în 2003) / Avocatul străzii/ Az utca ügyvédje. Am ajuns întâmplător să citesc această carte şi m-au marcat problemele care sunt prezentate aici, cu atât mai mult cu cât, pe plan personal, am cunoscut, recent, pe cineva cu o poveste tristă de o natură apropiată celor descrise în carte, find o persoană ce a ajuns să trăiască pe străzi. Revenind la roman – povestea acestuia începe descriind viaţa foarte confortabilă financiar, plină de posesiuni şi promisiuni ale unor avansări importante în carieră ale unui tânăr avocat, căsătorit cu slujba lui, mai degrabă decât cu soţia sa. Firma de avocatură, la care lucrează de câţiva ani buni, este una dintre cele mai bune şi prospere firme, având sute de avocaţi angajaţi atât în Washington (locul unde se desfâşoară acţiunea) cât şi în filialele din restul oraşelor importante din SUA. Toată această viaţă de fapt rutinantă, extrem de încărcată şi stresantă, unde colegii sunt mai degrabă concurenţi şi unde tinerii avocaţi pun munca, interesele firmei înainte de orice, este pe cale să se schimbe odată cu o ameninţare venită din partea unui om al străzii. Ajuns la limită, el caută vinovaţii care, pe el şi pe mulţi alţii, l-au scos ilegal din casă. Ce poate el să facă în faţa colosului juridic? Se decide să îi ţină ostatici şi să îi ameninţe cu o bombă. Romanul devine interesant din primele pagini, deşi acţiunea Domnului (cum vrea să i se spună) este sortită eşecului. Este un semnal, însă, pentru tânărul avocat prezent şi atins de evenimente. Ce poate face un avocat împotriva colosului pe care îl cunoaşte, mai ales dacă se aliază cu alţii care vor dreptate pentru cei umili? Asta este povestea pe care v-aş invita s-o citiţi. Mie mi-a plăcut modul în care e descrisă viaţa oamenilor străzii, a celor care luptă pentru ei, a Sistemului pe care îl foloseşti sau împotriva căruia lupţi pentru o cauză justă. Mi-ar fi plăcut să ştiu atât de multe despre sistemul nostru de ajutorare în cazul oamenilor străzii. Am aflat însă, că, din fericire pentru oamenii necăjiţi din Deva, s-a deschis un adăpost de noapte.

TestamentulLa polul opus al acestei vieţi umile, în romanul The Testament / Testamentul / A végrendelet, Grisham face o incursiune într-o altă lume, cu alt gen de probleme, lumea celor foarte bogaţi şi viaţa lor irosită pe plăceri. Aceştia, în ciuda unui start financiar foarte mare, comparativ cu al majorităţii oamenilor (sau poate tocmai datorită lui) ajung să fie restrânşi financiar şi dependenţi de capriciile unui tată, Troy Phelan, foarte în vârstă, pe care speră să-l moştenească. Bătrânul, viclean şi nemilos, semnează un ultim testament din care toţi copiii săi, fostele sale soţii, sau alte rude şi angajaţi sunt omişi, lăsând toată averea sa unei fete, pe nume Rachel Lane, pe care n-a recunoscut-o fiind în viaţă. După moartea sa, avocatul său, Josh Stafford, este însărcinat să o caute pe această fiică, să-i aducă la cunoştiinţă faptul că a devenit una din cele mai bogate femei ale Americii şi să lupte, dacă este cazul, cu ceilalţi moştenitori pentru a-i onora ultima dorinţă. Despre acestă pierdută fiică bătrânul ştie doar că este misionară intr-un colţ uitat de lume, într-unul din satele pierdute pe undeva prin Pantanal. N-am ştiut foarte multe despre aceast800px-Pantanal,_south-central_South_America_5170ă regiune până n-am citit cartea lui Grisham. Această zonă aflată pe teritoriul a mai multe state (Brazilia, Paraguai, Bolivia)  este extrem de întinsă, între 140.000 și 195.000 kilometri pătrați şi unde peste 80% din sol este inundat în sezonul ploios. Josh Stattford se gândeşte să trimită omul potrivit în această misiune, pe Nate O’Riley. Un avocat excelent, este în acelaşi timp un om cu multe probleme, pe care îl scoate efectiv dintr-un sanatoriu unde era pentru adicţiile faţă de droguri şi alcool. Nate acceptă să plece în această misiune, cu atât mai mult cu cât are multe probleme financiare. Autorul reuşeşte să prindă foarte bine problemele pe care le are un om consumat de asemenea obiceiuri nesănătoase şi tentaţiile pe care le întâlneşte în cale. Cât de sigur este să mergi după cineva aflat la capătul lumii, mai ales în Pantanal în timpul anotimpului ploios? Ar fi interesant să citiţi despre asta. Sau să aflaţi mai multe despre triburile paşnice ale indienilor din Brazilia şi decimarea lor de-a lungul istoriei. Autorul este foarte bine documentat asupra zonei şi istoriei locurilor. Aşa că dintr-un thriller juridic am simţit că romanul a devinit unul iniţiatic (în ceea ce-l priveşte pe Nate), de aventură şi social dacă ne gândim la problemele cu care se confruntă, lipsurile şi viaţa grea pe care o duc oamenii în zona Pantanal.

John Grisham. romanePoate că vorbeşte avocatul din el, poate politicianul, sau poate că morala pe care o au toate lucrările lui, să fie o consecinţă a creşterii sale profund religioase, cert este că a fost unul din cei mai vânduţi scriitori americani în anii ’90. Scriitorul a reuşit să familiarizeze lumea cu termenii juridici, cu procedura în diferite cazuri si cu sistemul juridic american. Cred că este primul care a creat eroul-avocat. Poate că era nevoie şi de publicitatea pozitivă, având în vedere că atât în filme, cât şi în alte romane (începând cu literatura clasică, din care pot aminti pe Charles Dickens – în Bleak House / Casa Umbrelor) în marea lor majoritate, avocaţii sunt percepuţi mai degrabă negativ. Dar trebuie să spun că şi la Grisham eroul este cel care se opune corporaţiilor, care reuşeşte să mişte Sistemul în ciuda obstacolelor, a puterii oponente, triumfând morala.. Stilul este accesibil, iar poveştile alerte. El însuşi recunoaşte sincer că ceea ce scrie nu se încadrează în marea literatură şi speră doar ca la finalul unei cărţi cititorilor: „Să le fi plăcut. Eu încerc să scriu ficţiune de calitate. Nu fac literatură şi nici nu pretind asta” (John Grisham). Romanele sale i-au adus lui John Grisham, pe lângă celebritate şi o avere de 15 milioane de dolari anual. Până în 2012 romanele sale s-au vândut în peste 275 milioane de exemplare în întreaga lume. El şi Tom Clancy sunt singurii autori care, la prima ediţie a unui roman, au vândut două milioane de exemplare. În cazul lui John Grisham, romanul despre care vorbim este Dosarul Pelican. Deţine şi recordul de a fi singurul autor al cărui cărţi s-au aflat pe locul întâi al listei de best-seller timp de 7 ani consecutiv (între 1994-2000). Poate că merită să citeşti cărţile ca să vezi dacă tu le-ai fi putut scrie, ai fi putut să-ţi clădeşti o avere din asta?


Nu am uitat că trebuie să scriu despre Bridget Jones 🙂

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Albert Camus – 100 de ani de la naştere


Albert Camus, Nobel prize winner, half-length ...

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length portrait, seated at desk, facing left, smoking cigarette (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, se împlinesc 100 de ani de la naşterea scriitorului, romancierului, dramaturgului şi filozofului francez Albert Camus. S-a născut pe 7 noiembrie 1913 în Mondovi, un ţinut sărac din Algeria. A dus o viaţă grea alături de părinţii şi fraţii lui. Mama sa, o femeie simplă, de origine spaniolă, era analfabetă şi aproape surdă. De aceea comunicarea era dificilă şi strict legată de probleme de zi cu zi. Sărăcia a fost ceea ce l-a marcat şi format pe Camus, care scria în Caiete:

Ducând o viață săracă printre oamenii aceia umili sau vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții

Cu toate acestea, Camus priveşte timpul copilăriei cu drag, considerându-l paradisul pierdut. Iar dacă ne gândim că ulterior a trecut prin vremuri de război şi boală, este uşor de înţeles de ce, cu toată sărăcia, regretă vremurile simple şi relativ liniştite de atunci. În tinereţe este şi un foarte bun sportiv, fiind celebru fotbalist, dar foarte devreme se îmbolnăveşte de tuberculoză şi trebuie să renunţe la viaţa boemă pe care o ducea, în locul uneia mai retrase. Normalitatea, poate şi din această cauză, este ceva la care tinde. Nu-şi doreşte să fie un geniu, un om de excepţie (deşi, prin operele sale a dovedit că este):

Sunt un om mediu + o existență. Valorile pe care aș simți nevoia să le apăr sunt valori medii (Albert Camus, op. cit.)

Am scrStrainul-104792is anterior, pe acest blog, un eseu despre una dintre operele sale foarte cunoscute, Străinul, într-o comparaţie cu 1984 a scriitorului George Orwell. Este una din cărţile la care mi-a rămas întipărit în minte prima frază:

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.

Acum mă gândesc că relaţia personală a autorului cu propria sa mamă, a influenţat felul de-a relaţiona şi privi moartea mamei de către domnul Mersault. 

Camus n-a trăit în nişte vremuri uşoare. Născându-se cu puţin înainte de primul război mondial, a fostrainul-ciuma-caderea-exilul-si-imparatia_1_fullsizest afectat de cel de-al doilea război, chiar dorindu-şi să se ducă pe front, dar din cauza bolii este respins medical. Totuşi el se implică activ într-o mişcare antifascistă încă din 1933 şi se înscrie şi în Partidul Comunist. Ca membru de partid primeşte însărcinarea de-a face propagandă în mediile musulmane. Cred că el, provenit dintr-o lume săracă, înţelegea mai bine nevoile res_774c688872ad6e1956e63c446ab18fea.gifacestora şi bineînţeles lumea musulmană îi era apropiată. Privitor la comunism spunea că „libertatea n-a învățat-o de la Marx, ci din mizerie”. Aderarea la Partidul Comunist n-a fost de foarte lungă durată, pentru că prin 1935-1937 se retrage din partid. Vremurile trăite, războaiele care au afectat societatea (Războiul civil din Spania, cel de-al doilea război mondial), teroarea nazismului, l-au făcut să aibă o percepţie cu totul deosebită asupra vieţii, care a dus la crearea unei literaturi absurd-existenţialiste, a artei de a trăi în timpuri de catastrofă, o artă a renașterii și revoltei în fața morții. Dictonul cartezian reinterpretat „mă revolt, deci suntem” (din Omul revoltat) ne arată că revolta este, din punctul lui de vedere, singurul mijloc de a lupta contra absurdului.

nobel-1Pentru deosebita contribuţie literară a fost premiat cu premiul Nobel pentru literatură în 1957, bucurându-se de binemeritata recunoaştere cu doar 3 ani înainte de-a muri, în mod absurd, într-un accident de maşină, pe data de 4 ianuarie 1960.

Astăzi Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva organizează un amplu eveniment care marchează acest centenar. Voi ataşa poze de la această manifestare, ulterior.

P.S. Aşa precum am promis, revin cu atasamentul pozelor realizate la această manifestare. Sunt grăitoare pentru felul cum a decurs manifestarea. Colega mea a pus, la finalul prezentării sale, întrebări, iar cei care au răspuns corect au fost premiaţi, de bibliotecă, cu cărţi şi diplome.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Petre Ispirescu la 125 de ani de la trecerea în neființă


Petre Ispirescu (1823-1887)

Petre Ispirescu (1823-1887) (Photo credit: Wikipedia)

Mă gândesc mereu la poveștile care mi-au încântat copilăria. Sunt sigură că poveștile joacă un rol deosebit în dezvoltarea spirituală cât și imaginativă a copiilor. Ele sunt primele lecturi, te învaţă despre bine şi rău, făcând în acelaşi timp tranziţia, mai târziu către romanele fantasy. Cred că unele din cele mai frumoase povești, basme și legende care mi s-au citit sau pe care le-am recitit în copilărie au fost basmele lui Petre Ispirescu. M-am gândit intens la ele, acum când s-au comemorat 125 de ani de la moartea povestitorului Petre Ispirescu (n. ianuarie 1830 – d.21.(27?)11.1887). Am început acest articol pe 21 noiembrie, dar se pare că pot să-l postez doar pe 27. Poate, neintenţionat am ajuns să unesc cele două date pe care le dau dicţionarele (21 sau 27 noiembrie 1887) ca dată a morţii scriitorului.

Ispirescu s-a născut într-o familiei modestă, în Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche. Tatăl său a fost frizer, dar el se pare că a moştenit darul povestirii de la mama sa, care provenea din Transilvania. Pregătindu-mă pentru a scrie articolul mi-am dat seama că, deşi citisem toate poveştile culese, adaptate şi reinterpretate de Ispirescu, nu ştiam foarte multe despre viaţa lui. Ce m-a frapat, cercetându-i cu atenție biografia, a fost cât de autodidact a fost, cât de multe a reușit să facă, cu toate că, după cum singur spunea, că nu a absolvit nici 4 clase primare, deoarece pe a sa vreme, școlile naționale erau în organizare. Am citit în romanul Mara despre cum aceasta îi aranjează fiului său Trică să fie primit ucenic la meşterul Bocioacă. Nu ştiu cum a ajuns Ispirescu, la vârsta de 14 ani, ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, dar a făcut-o şi pentru a fi mai aproape de carte. De învăţat, a învăţat de la unii dascăli de biserici, iar apoi singur, citind cărţile date spre tipărire. De la doi buni prieteni, unul medic iar altul negustor, învaţă franceza, seara după terminarea lucrului. Din ceea ce scria în jurnalul său, Ispirescu a fost fascinat nu doar de conţinutul cărţilor, dar şi de cum anume se realizează acestea.

„Ştiu că în mână mi-au căzut Erotocritul, Halimaua şi Alexandria, pe care le devoram. Acestea mi-au excitat curiozitatea să ştiu cum se face cărţile” (citat din Jurnalul lui Petre Ispirescu)

De la primul lui meşter tipograf a plecat probabil şi din cauză că acesta vroia să-l însoare cu o nepoată de-a lui, dar şi pentru că vroia să lucreze la o tipografie unde să aibă mai mare contact cu literatura. Aşa că a ajuns la tipografia lui Iosif Compaing, unde i se oferă prilejul să lucreze la tipărirea unor traduceri din operele scriitorilor Jonathan Swift, Jean Jacques Rousseau, Victor Hugo, potolindu-şi în acelaşi timp şi setea de lectură. În această perioadă, alături de alţi unionişti, se integrează în lupta pentru unirea principatelor. Din cauza unor texte tipărite fără acordul cenzurii, poliţia îi arestează pe toţi, inclusiv pe Ispirescu care este eliberat după  3 săptămâni, dar îşi pierde slujba avută ca tipograf. Îl ajută Vasile Boierescu, care este simpatizant unionist şi, sub îndrumarea lui, lucrează ca director al revistei Naţionalul. Începe perioada, pe care singur o numeşte ca, cea mai frumoasă a vieţii sale. În această perioadă se căsătoreşte cu Sevastiţa, fiica lui Dima Petrescu, staroste de cavafi cu care va avea 10 copii. Îşi va cumpăra o casă,  pe strada Sălciilor, în Bucureşti. Datorită noului loc de muncă a cunoscut și importanți scriitori ai vremii sale (I. Ionescu de la Brad, N. Filimon, I. Ghica, D. Bolintineanu).

La îndemnul prietenilor scriitori publică primul basm, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cu mare modestie semnându-se doar I.P. După debutul din Ţăranul român publică aici multe din poveştile sale, foarte gustate de public. Pe acestea, în 1862 le adună într-o broşurica Basme sau snoave populare, astăzi o raritate bibliofilă. Acesta a fost începutul. Mă gândesc că, poate, faptul că ulterior n-a mai publicat nimic timp de 10 ani poate fi şi din cauza greutăţilor vieţii, a copiilor mici dar şi preocuparea pentru a fonda mai multe asociaţii şi tipografii. A fost printre fondatorii primei Case de ajutor reciproc a tipografilor din România. Conduce Tipografia Imprimeriilor Statului şi ulterior, pe cheltuiala proprie, înfiinţează Tipografia Academiei Române. Grijile şi necazurile l-au îmbătrânit prematur, la 50 de ani arâtând ca un moşneag cu barba albă şi cu sprâncenele stufoase. Pe de altă parte, sunt convinsă că, asemeni mamei sale, le spunea poveşti copiilor săi, amintindu-şi, în acest fel, mai bine de toate poveştile care i s-au auzite.

În 1872 a publicat cartea sa cea mai cunoscută, Legende sau basmele românilor. Ghicitori și proverburi  cu o prefaţă a scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu. În 1873-1874 apar Snoave sau povesti populare adunate din gurile acelora care stiu multe. Activitatea sa afost subiectul unui articol elogios scris de folcloristul evreu Moses Gaster și publicat în Magasin fur die Literatur des Auslandes. În 1882 alcătuieşte, la îndemnul lui Vasile Alecsandri o ediţie completă a Legendelor şi basmelor românilor. În prefaţa scrisă la această colecţie,Vasile Alecsandri îi mulţumeşte, găsind cuvinte alese de laudă pentru acest volum:

„recunoştinţa noastră îţi este dar câştigată pentru totdeauna. Preţiosul dumitale volum trebie să se afle în fiecare casă” (Vasile Alecsandri, în prefaţa din 1882). 

Totuşi cuvintele frumoase ale lui Alecsandri nu-i conferă lui Ispirescu şi premiul Academiei la categoria la care candidase. Toate problemele şi greutăţile prin care a trecut trebuie să fi lăsat urme adânci. Poate de aceea, după ce în mai 1887 a suferit un atac cerebral din care şi-a revenit cu greu, în noiembrie 1887 a murit după cea de-a doua congestie cerebrală.

Mai puţin răsplătit pe timpul vieţii sale, Ispirescu a ajuns să fie, aşa cum spunea Alecsandri, citit de toată lumea, basmele şi legendele lui fiind unele din cele mai cunoscute şi îndrăgite şi de copiii României de astăzi. Pe lângă basmele sale pe care mi le amintesc cu drag,  mi s-a părut foarte interesant Petre Ispirescu, ca om. Când am ajuns să ştiu mai multe despre el, mi-am dat seama că mi-aş dori ca şi astăzi cartea să fie iubită cum a iubit-o el. Mi-ar place să se citească cu atâta pasiune cum a citit el. Cred că am ajunge departe dacă toţi am fi, măcar în parte, autodidacţi cum a fost el. Mă gândesc că astăzi este mai uşor să ajungi la informaţie, este mai simplu şi la îndemână, dar voinţa şi dorinţa nu este atât de mare. Ispirescu a reuşit prin muncă şi dăruire, prin talent şi prin mult studiu individual să îşi depăşească condiţia, să evolueze. A fost un om modest dar hotârât, a avut idei şi a muncit să le vadă puse în aplicare. S-a consumat îmbătrânind prea devreme, dar a rămas nemuritor prin cărţile la care, în calitatea sa editor, folclorist, povestitor, scriitor sau tipograf român şi-a adus contribuţia. Am admirat dorinţa lui de a cunoşte, de a ştii, de a învăţa, fie chiar şi o limbă străină, cu toate că n-a fost plecat din Bucureşti decât o singură dată – până la Roşiorii de Vede. Nu s-a lăsat învins de greutăţi şi, datorită felului său de a fi, datorită muncii sale a fost apreciat şi sprijinit de dascăli, prieteni, de scriitori celebri şi oameni de valoare ai literaturii române. Fără să fi avut avere, poziţie socială sau şcoala pe care alţii au avut-o a reuşit în viaţă, a rămas un nume cunoscut posterităţii şi ne-a înfrumuseţat tuturor copilăria. A avut 10 copiii şi a pus pe picioare tipografii, asociaţii. A plecat de la cele nici 4 clase absolvite şi a ajuns director de ziar, patron, scriitor. Poate nu s-a gândit că va rămâne cunoscut mai ales pentru poveştile sale. Dar noi toţi am ajuns, datorită lui, să le citim şi să le îndrăgim. Le-a scris şi publicat în ziare şi reviste accesibile publicului larg, pentru a putea să fie citit de lume, pentru a putea, într-un fel, să educe şi să servească spre pildă şi învăţătură celor care le citeau. El însuşi a fost un model de urmat.

Întrebarea bibliotecarului de final: Vouă vă plac basmele lui Ispirescu? Aţi ştiut despre viaţa deosebită pe care a avut-o? Cunoaşteţi poveşti de reuşită similare ale altor oameni?

Puteţi să găsiţi poveştile lui Petre Ispirescu online AICI.

Puteţi să vedeţi ecranizarea basmului Sarea în bucate AICI.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri – piesă de teatru, film şi o acţiune a bibliotecii


Română:

Română: (Photo credit: Wikipedia)

Scriind despre Caragiale mă gândeam că dacă el este cunoscut a fi cel mai important dramaturg român, primul, cel care a pus bazele teatrului românesc şi al literaturii dramatice, a fost Vasile Alecsandri. Cunoscut şi pentru poeziile lui, pentru crearea pastelurilor ca gen de poezie în literatură, Vasile Alecsandri a fost şi un important om politic, fiind, unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848,  exilat după înfrângerea mişcării şi numit ministru odată cu Unirea Principatelor de către Alexandru Ioan Cuza. În 1840, înainte de a fi revoluţionar sau ministru,  Alecsandri a fost director de teatru în Iaşi. Odată cu această funcţie a început să  scrie piese de teatru. Printre cele mai cunoscute sunt dramele Despot Vodă, Fântâna Blanduziei şi comediile din ciclul Chiriţelor.

Chiriţia în provinţie_de_Vasile_Alexandri

Chiriţa în provincie

Prin seria de piese de teatru al căror personaj principal este Cucoana Chiriţa, scriitorul caricaturizează şi critică societatea feudală şi moravurile ei. Alături de elevii clasei a XI-a am vizionat filmul Cucoana Chiriţa (1986) care ecranizează piesa de teatru Cucoana Chirița în provinție. Deşi o critică a societăţii feudale, percepţia mea asupra piesei de teatru este una de acută actualitate. Cucoana Chiriţa doreşte ca soţul ei, Conul Bârzoi să se  isprăvnicească. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul, similarul actual ar fi prefect. O funcţie de pe urma căreia să se îmbogăţească. Tot speranţa de înavuţire o animă când hotărăşte că nepoata ei orfană, Luluţa, care are o zestre mare, să se căsătorească cu Guliţă, fiul ei. Acesta este cam lipsit de minte, răutăcios şi fără educaţie. Dar Luluţa este îndrăgostită de Leonaş, un tânăr cinstit şi deştept care, după întoarcerea din străinătate, vine la Bârzoieni s-o ceară pe Luluţa de soţie.

Activitate a Filialei nr. 3 a Bibliotecii judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-DevaPiesa de teatru este împărţită în două acte şi diferă de filmul văzut. Spre exemplu, în piesă Chiriţa se pregătește să meargă la Paris în al doilea act, pe câtă vreme în film Chiriţa se reîntoarce de la Paris chiar în primele momente. În piesa de teatru Leonaş se deghizează în ofiţer, în birjar și ulterior într-o actriţă. Ca ofițer, vrând să fie mai aproape de Luluța, o face pe Cucoana Chirița să creadă că este încântat de Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Deva ea, iar această îi dăruiește un portret. Ca birjar vrea să vadă, din punctul de vedere al pricinatului năpăstuit, pe conu Bârzoi cum împarte dreptatea la isprăvnicie. În acest fel descoperă că un curcan bătrân este cumpărat şi răscumpărat pentru a fi dat plocon conului ispravnic. Despre primii paşi ai mitei funcţionarului public 🙂 putem spune că a scris aici, printre primii, Alecsandri. Cucoana Chirița insistă să se facă logodna lui Guliță cu Luluța, chiar dacă Conu Brâzoi e de părere că fata ar fi năbădăioasă și nu-i potrivită pentru scumpul fecior. La petrecerea de logodna apare o trupă de teatru, iar Leonaș este deghizat în Activitate la Filiala nr. 3 a Biblitecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Devaactriță. Luluța prefecându-se a avea o criză de nebunie, cere să fie logodită cu madama actriță (Leonaș). I se face pe plac, astfel ea ajunge să fie logodită cu Leonaș. După ce se schimbă inelele, Leonaș își reia înfățișarea. Bârzoi sare, nefiind de acord cu logodna, dar Leonaș îi arată hrisovul prin care prin care era destituit, iar el, Leonaș pus în funcție de ispravnic. Coana Chirița are și ea de comentat, dar o șantajează amintindu-i de potretul pe care i l-a dat, pe vremea când credea că este un simplu ofițer. Toți devin brusc de acord și … petrecerea de logodnă continuă, de data asta cu voia fiecaruia dintre logodnici. Filmul din 1986 este diferit în aceste amănunte de piesa de teatru. Iar finalul ne înfățișează pe tineri scăpând cu fuga alături de trupa de teatru.

Prin caricaturizarea personajelor Chiriţa, Bârzoi, Guliţă se subliniază lipsa trăsăturilor morale, spoiala de educație (prin franțuzismele fără sens furculision, trântision, învârtision amestecate cu cuvinte provenite din Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Devaneogreacă cum ar fi metahirisim) a unor parveniți. Chiar și cheltuielile fără măsură ale Chiriței pentru mobila nouă, pentru hainele „nemțești” ale soţului ei, preocuparea pentru așa zisa modă – sunt tot trimiteri la superficialitatea personajelor, la lustrul aparent. Moda importată nu are nimic tradițional, nu oferă nimic decât o aparență, care, în viziunea Chiriței, îi poate apropia de nobilime, de lumea bună. Dacă ne gândim însă la ziua de azi, putem spune că preocuparea intensă pentru modă şi pentru lucrurile materiale, care să dovedească o apartenenţă la lumea avută dovedeşte şi acum spoiala de suprafaţă şi lipsa de consistenţă a persoanelor contemporane cu noi. De asta, probabil, operelor clasicilor nu le trece „moda” pentru că sunt actuale şi recunoşti, parţial cel puţin, personajele pe care ai posibilitatea să le vezi în jurul tău.

Eu am recitit piesa, am revăzut filmul şi m-am amuzat teribil de mult. Mi-a plăcut mult cum au jucat actorii. Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-DevaMi-am amintit că înainte ca Draga Olteanu-Matei (care a interpretat rolul Chiriţei în 1986,1987) sau Tamara Buciuceanu (care a jucat în filmul de televiziune Chiriţa în provincie din 2002) să joace acest cunoscut rol – acesta a fost interpretat de un actor, Mihail Miluţă Gheorghiu. În acest an, pe 9 octombrie s-au împlinit 105 ani de la naşterea celebrului actor (09.10.1897-10.12.1971). A reuşit să-i urmeze cu succes lui Matei Milo, care a fost primul actor ce a întruchipat-o pe Chiriţa. Miluţă Gheorghiu a reuşit să facă un rol excepţional cu acest personaj şi l-a interpretat în 1500 de spectacole. Cred că a fost teribil de greu să urmezi după un asemenea succes, mă refer la interpretarea actoricească a celor două mari actriţe. Draga Olteanu Matei spunea, într-un interviu luat de Dana Păcală şi Vasile Hotea, în 2011, că:

„De fapt, Alecsandri vedea în Chiriţa un bărbat, au jucat-o superb pe Chiriţa Matei Milo sau Miluţă Gheorghiu. Au fost mai reuşiţi în rolul Chiriţei, eu nu am pierdut nicio Chiriţă, indiferent ce teatru o juca. O femeie, indiferent de vârstă, nu trezeşte simpatie în Chiriţa, cel mult râsul, dar un bărbat care se agaţă de gâtul unui bărbat stârneşte un haz nebun. Cineva care îi felicita pe actori i-a sărutat mâna lui Miluţă, crezând că e femeie. Dacă ar fi să reiau Chiriţa, aş pune-o în scenă cu un bărbat care să o joace bine” (Draga Olteanu Matei, interviu pentru Mediafax)

Dar a fost un succes, zic eu şi interpretarea lor. Vă recomand cu căldură să citiţi şi piesa de teatru, dar neapărat să vedeţi filmele sau să audiaţi piesa de teatru radiofonic.

Puteţi să audiaţi piesa de teatru radiofonic în interpretarea lui Miluţă Gheorghiu – o înregistrare din 1953, pe care o puteţi împrumuta la  Secţia de Artă  şi Carte Franceză a bibliotecii noastre. Tot de aici puteţi să împrumutaţi,dacă doriţi să revedeţi filmul Cucoana Chiriţa (din 1986 care ecranizează Chiriţa în provincie)  sau filmul din 1988, Chiriţa în Iaşi

Întrebările mele pentru astăzi:

Ce v-a plăcut în mod deosebit în piesele lui Alecsandri? Care este personajul vostru preferat dintre acestea? Vi se par şi vouă actuale piesele lui Alecsandri?

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Gárdonyi Géza şi un roman aparte – Contract de căsătorie


Géza Gárdonyi

Géza Gárdonyi (Photo credit: Wikipedia)

Ieri s-au împlinit 90 de ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului maghiar Gárdonyi Géza, născut Ziegler Géza. Numele pseudonimului literar l-a luat de la oraşul său de baştină Gárdonyi-Agárdpuszta, unde s-a născut pe 3 august 1863. A încetat din viaţă în Eger, un oraş care ne aminteşte de opera lui (Stelele din Eger / Az Egri csillagok), pe data de 30 octombrie 1922. Ieri, pe când pregăteam expoziţia de carte prin care îl comemorăm pe scriitorul maghiar, mi-am adus aminte de prima carte pe care am citit-o, scrisă de el, Contract de căsătorie (titlul original, în limba maghiară, Ida regénye).

Romanul este o combinaţie interesantă de realism şi romantism, fiind un roman de dragoste, dar în acelaşi timp un roman care aruncă o privire asupra epocii şi moravurilor ei. Ida, personajul principal feminin al cărţii, este, după moartea timpurie a mamei sale, trimisă la o mănăstire de maici de tatăl ei. După ce termină şcoala se reîntoarce acasă, dar tatăl său, comerciant bogat, este departe de a se bucura de întoarcerea ei. El urmează să se căsătorească cu o tânără de vârsta fiicei sale şi fiica îi stă în drum. Aşa că decice s-o mărite cu vrerea sau fără vrerea ei, dând un anunţ în ziar. Am simţit o repulsie firească faţă de acest tată, care pare că-şi vinde fata, cu atât mai mult cu cât oferă o zestre mare, doar să se scape de ea. Iniţial fata este jignită şi îndurerată de decizia tatălui său, apoi decide să accepte situaţia ca să poată pleca din casa tatălui său. Căsătoria aranjată sau din interes era una obişnuită în acele vremuri, iar în unele părţi ale lumii se mai practică şi acum. Ce fel de om este acela care acceptă o soţie ca o pe marfă? Se pare că, în această carte, tânărul Balogh Csaba, ziarist la Pesta şi pictor aspirant, ajunge într-o situaţie din care doar o sumă mare de bani ar reuşi să-l scoată. Sora sa mai mică, căreia i-a cedat moştenirea părintească, are nevoie urgentă de bani. Soţul acesteia, un cartofor înrăit, a ipotecat casa pentru a-şi plăti datoriile făcute la jocuri de cărţi. Csaba ar avea şi el nevoie de bani pentru putea să-şi urmeze visul şi să se dedice picturii. Anunţul din ziar l-a intrigat, dar ulterior, cu toate rezervele unui suflet sensibil, dă curs anunţului, prezentându-se la casa lui O Peter, tatăl Idei.

Tatăl, grăbit să-şi mărite fata, este de acord cu Csaba, stipulând însă, în contractul matrimonial că la căsătorie fata va primi doar o parte din banii de zestre, urmând ca după un an de convieţuire alături de soţul ei să primească restul acesteia. Căsătoria are loc după ce amândoi tinerii se pun de acord asupra faptului că această căsătorie să fie una de formă, de convenienţă, care să le dea dreptul ca la finalul anului să facă fiecare ce doreşte, iar pe parcursul ei să se respecte şi să fie politicoşi unul cu celălalt. Csaba hotârăşte să plece pentru un an la Munchen, dar pe drumul de plecare se opreşte la Jolan, sora sa, pentru a-i lăsa banii necesari.  Pentru că nu vrea ca sora lui să ştie ce sacrificiu a făcut pentru ca să obţină bani, Csaba nu i-o prezintă pe Ida. În schimb Ida rămâne convinsă că Jolan este iubita lui, pentru care acesta s-a sacrificat. Această încurcătură face mai interesantă cartea, dând sens unei decizii ulterioare luată de Ida.

La Munchen, ei încep traiul împreună, cunoscând alte cupluri, alţi pictori, iar Csaba pictează şi aşteaptă inspiraţia pentru Tabloul care să-i propulseze cariera, asigurându-l financiar. Ce se întâmplă cu ei? Ce se alege de această căsătorie de convenienţă? Câtă convenienţă, cât realism sau romantism găsim în cartea lui Gárdonyi? Vă provoc să aflaţi, citind  Contract de căsătorie / Ida regénye. Această temă a căsătoriei de convenienţă am regăsit-o tratată şi în cartea Soţul meu a autoarei de origine franceză, Max du Veuzit, pe numele ei adevărat Alphonsine Zéphirine Vavasseur. Totuşi, comparativ cu această carte, mai romantică parcă, Gárdonyi reuşeşte ca povestea să aibă o anumită consistenţă, iar felul în care descrie societatea prin ochii personajelor sale, conferă cărţii o turnură deosebită, interesantă, devenind ceva mai mult decât un roman de dragoste. Gárdonyi Géza  este unul dintre clasicii literaturii maghiare şi este o recomandare bună de lectură pentru toate titlurile sale. Am ales acest roman pentru că acesta mi-a rămas la suflet. Totuşi mi-a plăcut mult şi Stelele din Eger/ Egri csillagok în care scriitorul maghiar glorifică apărătorii maghiari, conduşi de căpitanul István Dobó în curajoasă lor luptă dusă pentru apărarea cetăţii din Eger. Asediaţi vreme de mai bine de o lună, aceştia fac faţă unei forţe cu mult superioare numeric, cea a trupelor otomane. Este un roman istoric, de inspiraţie romantică, care prinde între paginile sale evenimentul petrecut la Eger în 1552. Unul din locotenenţii prezenţi şi descrişi şi în roman este scriitorul Bornemisza Gergely, care este un scriitor şi folclorist important al Ungariei. Un roman de citit, fără îndoială.

Întrebarile mele la final: Aţi citit ceva de acest autor? Vă plac cărţile de acest gen? Ce alt scriitor maghiar aţi citit şi v-a plăcut?

                                                                                                                                                 Cunoscătorii de limbă maghiară pot viziona filmul din 1934, care ecranizează cartea Ida regénye, AICI

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat: