RSS

Arhive pe etichete: cupluri celebre

Jane Eyre, de Charlotte Brontë – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Portrait of Charlotte Brontë

Portrait of Charlotte Brontë (Photo credit: Wikipedia)

Astăzi, aşa cum s-a stabilit, povestim despre una din autoarele mele preferate, Charlotte Brontë (n. 21 aprilie 1816- d. 31 martie 1855), şi despre romanul ei cel mai cunoscut – Jane Eyre (publicat în 1847 şi dedicat scriitorului W.M. Thackeray). M-am bucurat când acest roman a câştigat în sondaj pentru că demult vroiam să scriu despre el. Este unul din romanele pe care ori de câte ori l-aş citi, cred aş face-o cu aceiaşi plăcere. Autoarea, cea mai mare dintre surorile Brontë, a scris romanul sub pseudonimul literar Currer Bell (nume cu rezonanţă masculină, pentru că, la vremea respectivă, proza scrisă de femei era desconsiderată). Romanul este o capodoperă a literaturii. Scris extrem de captivant, ne dezvăluie o poveste de neuitat, ce îmbină realitatea unei copilării nefericite cu romantismul unei poveşti de iubire profunde şi adevărate. Misterul învăluie povestea, o face mai interesantă, mai atractivă şi neaşteptată. Pe de altă parte, putem considera romanul şi o frescă a societăţii acelor vremuri, pentru că are la bază viaţa, experienţele personale ale Charlottei Brontë. Citind cartea, după ce-am citit şi studiat viaţa autoarei, mi-am dat seama că şi aceasta a rămas orfană, mama ei murind de cancer, pe când ea avea doar 5 ani. Tatăl lor a fost un om rece şi violent şi de aceea, precum eroina romanului său, atât ea, cât şi fraţii ei (Mary, Elizabeth, Emily, Anne şi Branwell), au fost încredinţaţi spre creştere surorii mamei sale, Elizabeth Branwell. Nu ştiu cât de apropiată a fost de această mătuşă sau de eventualii veri ai săi, dar mă gândesc că asemenea sentimente nu ar fi izvorât doar din imaginaţie. Poveştile din viaţa autoarei se împletesc Institutul Lowoodîn carte. Ea reuşeşte s-o imortalizeze pe sora ei  Mary, cea care a inspirat personajul Helen Burns, prietena lui Jane de la Şcoala Lowood. Mary a trecut în nefiiinţă la vârsta fragedă de doar 11 ani, murind de tuberculoză, o boală ce făcea ravagii în acele timpuri. Recitind romanul, m-am cutremurat şi întristat din cauza faptelor mătuşii Reed şi verilor cei răi, a odiosului domn Brocklehurst, cât şi a condinţiilor improprii din Aşezământul Lowood, care seamănă într-un fel cu Dotheboys Hall, lugrubul loc unde Nicholas Nickleby (din romanul cu acelaşi titlu de Charles Dickens) ajunge profesor sub conducerea mizerabilului Wackford Squeers. Charlotte şi Emily Brontë au învăţat într-o asemenea şcoală, „Şcoala internat pentru fiicele de preoţi de la Cowan Bridge„, unde au suferit de foame, au trăit în condiţii mizere, insalubre şi acest fapt le-a marcat întreaga viaţă.

Romanul se împarte în trei părţi, cu patru locaţii distincte. Descrierea copilăriei lui Jane, chiar dacă începe jane-eyre-copertaalături de verii şi mătuşa Reed (în Gateshead), este axată mai mult pe traiul la Şcoala Lowood. Perioada cea mai frumoasă, misterioasă şi plină de sentimente aprinse şi uneori controversate o trăieşte după ce părăseşte şcoala şi se angajează ca guvernantă a micuţei Adela Varens, la Thornfield, proprietatea domnului Edward Fairfax Rochester. Dezamăgirea ce urmează descoperirii misterului conacului Thornfield o face să fugă şi o duce departe, obosită, bolnavă, în apropiere de Moor Manor (în traducere Casa Mlaştinii), în localitatea jane-eyre-konyvMorton. Acolo o găsesc şi îngrijesc fraţii Rivers (Mary, Diana şi St. John). Ce este interesant e că peste tot, cu toată suferinţa personajului, există o lumină, o speranţă, există mai mulţi „îngeri” care fac ca experienţele teribile să poată fi trecute mai uşor, care o salvează când este nevoie. În casa mătuşii, deşi este dezavantajată, pedepsită şi foarte prost tratată de rudele ei, o are pe Bessie, cea care, seara îi citeşte poveşti. La Lowood, pe lângă Helen Burns, care îi este prietenă bună de la început, există buna domnişoară Temple, care îi devine exemplu. Iar la Thornfield, doamna Fairfax o tratează cu bunătate şi respect, Adela este ataşată de ea, iar Edward o tratează ca pe o egală (noţiune nouă, de-a dreptul revoluţionară pentru acele vremuri – nu doar privind relaţia dintre bărbaţi şi femei, cât, mai ales între aparţinătorii a două clase sociale diferite). La Morton, Mary şi Diana o tratează cu milă, o salvează şi împart cu ea puţinul lor, iar St. John îi oferă o alternativă raţională de viaţă.

Edward Rochester si Jane Eyre (actori Toby Stephens şi Ruth Wilson)Mi-a plăcut mult Jane Eyre, atât romanul cât şi reuşita întrupare a unei femei puternice, care a supravieţuit unor traume deosebite şi care este capabilă de puternică pasiune, de revoltă, de încăpăţânare cu tot exteriorul paşnic, aparent extrem de raţional. Povestea este captivantă, antrenantă, un roman al devenirii, al iubirii, fiind în acelaşi timp o critică adusă societăţii atât pentru condiţiile de viaţă din acele „Aşezăminte”, cât şi pentru situaţia femeii acelei vremi, care, dacă nu avea bani sau nu era căsătorită (subiect asupra căruia stăruie Jane Austen şi în Mândrie şi prejudecată), era limitată la meserii cum ar fi cele foarte prost plătite de profesoară sau cele „invizibile” de guvernantă.

Spuneam că romanul se bazează pe experienţele de viaţă ale autoarei, meseria de guvernantă fiind una pe care a fost nevoită s-o facă între 1839-1841. Gândindu-mă la atitudinea prietenilor nobili ai domnului Rochester faţă de guvernante, discuţiile purtate la conacul Thornfield de mame şi fiicele lor (printre care cele mai acide sunt cele ale lui Blanche şi ale mamei sale) mă gândesc că, la aşa ceva, autoarea a fost martoră, a auzit, şi a suferit de-a lungul carierei sale de guvernantă. Copiii erau şi ei, având exemplul părinţilor lor, de mici neascultători şi desconsiderau bietele femei care încercau să-i înveţe. Un roman realist, ancorat în realitatea vieţii acelor vremuri, dar care în acelaşi timp, oferă şi una din cele mai romantice poveşti de dragoste.

Având toate ingredientele succesului, nu-i de mirare că acest roman a fost de nenumărate ori ecranizat. Am jane eyre. dvdvăzut mai multe ecranizări şi mi-au plăcut toate, deşi nici una dintre acestea nu a reuşit, pentru mine, să egaleze frumuseţea cărţii. Totuşi, fiecare regizor a accentuat una sau alta din părţi, în aşa fel încât dacă le vezi îţi poţi imagina mai bine perioada victoriană din Anglia, situaţia acelor aşezăminte şcolare şi tragismul situaţiei eroinei principale. Povestea de iubire a fost şi ea, diferit tratată. Mulţi actori celebri au ales să interpreteze rolul Domnului Rochester – de la Orson Wells  (1944), Charlton Heston, la Timothy Dalton (1983) sau William Hurt (1996),  fiecare s-a străduit să întruchipeze cât mai reuşit acest personaj. O bună figură face şi Toby Spencer în ecranizarea realizată de BBC în 2006, film pe care biblioteca noatră îl deţine pentru împrumut. Cea mai recentă ecranizare este cea din 2011, unde rolul este interpretat de Michael Fassbender, un actor versatil, care dovedeşte că poate trece cu uşurinţă de la roluri cum a fost cel al nazistului din Inglorious Basterds, la ceva clasic, sensibil şi solicitant, cum este acest personaj. Nu ştiu care actor mi-a plăcut mai mult. Poate, Orson Wells m-a impresionat cel mai tare şi cred că şi fizic este cel mai apropiat faţă de descrierea personajului din carte.

Surorile BronteViaţa n-a fost foarte darnică cu fraţii Brontë, pentru că atât Emily, Anne (despre care lumea a auzit mai degrabă, datorită scrierilor lor) cât şi fratele lor Branwell sau surorile Mary şi Elizabeth (care au murit în copilărie, de tuberculoză) au murit de tineri. Singura care a atins maturitatea şi s-a bucurat de împlinirea unei iubiri şi reuşita unei căsătorii a fost Charlotte. S-a căsătorit cu reverendul Arthur Bell Nicholls, vicarul tatălui ei, în iunie 1854. Totuşi această iubire s-a frânt brusc, după puţin timp, când Charlotte a murit, la naştere. O viaţă stinsă devreme, dar atinsă de geniu. Citind, îi eram recunoscătoare Charlottei Brontë că a reuşit să scrie  acest roman. Îmi plac toate cărţile ei, care sunt reuşite mai ales pentru că fiecare dintre ele are la bază inspiraţia propriei vieţi şi aşa cum toţi ştim, când scrii despre ceva care îţi este familiar, care te afectează, care ţi-a trezit sentimente, nu poţi scrie decât foarte bine, iar un scriitor de talent, aşa cum a fost Charlotte Brontë, a reuşit să facă ca viaţa personală să rămână undeva într-un colţ palidă, dar romanele ei au prins strălucire, viaţă, optimism şi oferă unele din cele mai frumoase poveşti ale literaturii engleze, păstrând-o astfel şi pe ea vie în mintea noastră.

Sunt nerăbdătoare să aud voi ce părere aveţi despre această minunată carte, despre Charlotte Brontë, despre filmele care au ecranizat cartea. Sunt de asemenea curioasă ce alte cărţi ale autoarei engleze aţi citit, v-au plăcut. Vă invit să povestim despre toate acestea. De asemenea, dacă aţi scris şi voi, pe blogurile voastre despre acest roman, sau despre scriitoare, vă rog să vă lasaţi link-urile de trimitere în comentarii, mai jos.

Vă las în compania lui Orson Wells şi a lui Joan Fontaine în trailer-ul de prezentare al filmului Jane Eyre (1944)

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Puşkin – cel mai mare poet rus, un adevărat Don Juan


Povesteam zilele trecute despre cât de mult îmi place poezia, cât de mult mi-a plăcut să şi scriu, la un moment dat, poezii. Poate cu vremea am devenit eu prozaică sau poate sintagma „orice român este poet”, cel puţin la un moment dat în viaţa lui 🙂 , se aplică şi în cazul meu. Pentru iubitorii de poezie şi cred că mai sunt mulţi, chiar dacă vremurile s-au schimbat, m-am gândit să scriu despre unul dintre cei mai mari poeţi romantici, cel mai mare poet rus, fondatorul literaturii ruse moderne, Alexandr Sergheevici Puşkin.

S-a născut pe 6 iunie 1799, la Moscova şi a murit pe 10 februarie 1837. Prin naştere a intrat într-o străveche familie de aristocraţi ruşi, având strămoşi germani, scandinavi şi africani. Mama lui, Nadejda Ossipovna Hannibal, a fost nepoata lui Abram Petrovici Hannibal, un sclav african, adus cadou suveranului Petru cel Mare şi care a devenit, graţie abilităţilor sale deosebite, general de armată şi persoană apropiată ţarului. Din acest amestec pestriţ de naţii, s-a născut o personalitate în care se îmbină profunzimea şi sensibilitatea sufletului rus, cu pornirile pătimaşe ale sângelui african. Poate această combinaţie a făcut ca să fie atât de copleşit de emoţii, atât de prins în braţele iubirii. Şi tot aceasta a dat acea combinaţie unică care l-a făcut să poată transmite cu atâta sensibilitate acele frumoase versuri de dragoste.

Eu te-am iubit

de Alexandr Sergheevici Puşkin (Traducere de Maria Banuş)
 
„Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.”
 

Comparat adesea cu Don Juan, Puşkin, deşi a trăit puţin, fiind împuşcat într-un duel, a avut parte de mai multe poveşti de dragoste, de fapt acestea par să fi fost în jur de 113 la număr. Până s-a căsătorit a avut parte de drame, iubiri, trădări, glorie iar pentru poeziile lui revoluţionare a fost mult timp în exil. Aflat pentru o lungă perioadă de timp în Basarabia, Puşkin se îndrăgosteşte de cele toate cele trei fiice ale generalului Raievski, eroul bătăliei de la Borodino. A stârnit cu aceasta un adevărat scandal, deşi una dintre fete, Maria, viitoarea printesă Volkonskaia, i-a luat apărarea, scriind în jurnalul ei: „Poet fiind, Puskin a simţit o datorie de onoare în a fi îndrăgostit de toate femeile frumoase şi tinere pe care le întâlnea”.

După aceste cuceriri i-au urmat altele, celebre fiind pasiunile pe care le-a avut pentru o frumoasă doamnă, Ludmila Sekora Inglezi, soţia boierului Inglezi. Se spunea că această femeie a fost cumpărată de boierul Inglezi de la nişte ţigani, ţigancă ea însăşi, de-o frumuseţe răpitoare. Boierul era însă extrem de gelos şi aproape îi prinde în flagrant. Bănuind adevărul, acesta îl provoacă la duel pe poetul cu sânge năvalnic. Acesta acceptă, dar într-un final duelul este contramandat de guvernatorul Ivan Nikitici Inzov, pentru care Puşkin lucra ca funcţionar. Soluţia lui pentru a-l feri pe Puşkin de primejdie a fost să-i dea 10 zile arest la domiciliu, iar boierului să-i recomande o plimbare în străinătate, împreună cu soţia lui.

Următoarea iubire a lui Puşkin a fost însă tot o ţigancă pe nume Zamfira. Pentru a fi aproape de iubita lui, Puşkin a trăit în şatră timp de o lună, din iulie până în august, ca invitat de onoare al bulibaşei, tatăl Zamfirei. Se spune că aceasta i-ar fi ghicit în palmă viitorul, spunându-i că se va căsători cu o femeie frumoasă care îi va aduce pieirea. Zamfira însă l-a părăsit pentru un ţigan de care era îndrăgostită, găsindu-şi şi ea pieirea, mai târziu, din cauză că acesta a înjunghiat-o în inimă. Perioada pe care a petrecut-o alături de şatra ţigănească l-a inspirat pe Puşkin să scrie „Ţiganii”.

O altă iubire, o altă sursă de inspiraţie a fost Calipso, o grecoaică, care în frageda tinereţe ar fi fost amanta lordului Byron. Pe ea a întâlnit-o Puşkin la o serată dată de un boier basarabean, unde aceasta a cântat la  chitară cântece turceşti. Avea o voce caldă şi plăcută. Ea a fost iubita cu „şalul negru”

Într-un final, robit de dragoste, s-a căsătorit cu una din cele mai frumoase femei de la curtea ţarului, Natalia GoncearovaNatalia Goncearova. Deşi a cunoscut-o în 1826, a avut de luptat cu refuzul familiei acesteia timp de 3 ani de zile, până într-un final tatăl fetei a fost de acord. Se spune că Natalia a fost cea de-a 113 iubire şi ultima. Dacă până la căsătorie a fost de nenumărate ori exilat (din 1820-1823, din 1824-1826 iar în 1825 intrând sub cenzura guvernului i-a fost interzis să publice ori să călătorească), după căsătorie a devenit un apropiat al curţii, datorită soţiei sale admirată de către ţar. Acesta, totuşi, spre a-l umili i-a oferit cel mai neînsemnat titlu de la curte. Dar cu această „onoare” împăratul rezolvase două probleme: îl avea pe Puşkin sub observaţie şi se bucura de prezenţa Nataliei, soţia poetului. Din punct de vedere al creaţiei literare se pare că această apropiere de conducători nu a fost atât de inspirantă, perioada prolifică fiind cea din timpul exilului. Căsătoria lui Puşkin părea să fie una fericită. A avut 4 copii cu Natalia, dar în acelaşi timp opera lui era cenzuarată, iar funcţia neînsemnată pe care o avea la curte îl măcina.

Nefericirea lui putem spune că ar fi atins apogeul în 1834 când la curtea ţarului a venit un ofiţer francez, Georges d’Anthes. Acesta, un favorit al doamnelor, îi face curte asiduă doamnei Puşkin. Se pare, că deşi Natalia a simţit un profund ataşament faţă de acest domn, i-a rămas fidelă soţului său. Foarte plauzibilă ar fi şi varianta „înfloririi” voite a acestei legături de către cei de la curte, tocmai pentru a-l îndepărta pe Puşkin, cunoscut pentru temperamentul năvalnic şi pentru gelozia de care da dovadă. La primirea unei scrisori anonime, care făcea referire la infidelitatea soţiei sale, Puşkin l-a provocat la duel pe Georges d’Anthes. Drept răspuns francezul îi cere ca amânare o perioadă de 15 zile, timp în care se căsătoreşte cu sora Nataliei, Ecaterina. Căsătoria ofiţerului francez nu rezolvă însă conflictul între cei doi. O poezie scrisă în 1828 parcă prevesteşte sfârşitul lui tragic.

Presimţire

de Alexandr Sergheevici Puşkin (Traducere de Veronica Porumbacu)

„În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată,iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?

După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.

Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.”

1828

În 8 februarie 1837, după o scrisoare dură pe care poetul i-o adresează cumnatului său, acesta îl provoacă la duel, pe malul Pârâului Negru (Ciornaia Recika), nume parcă predestinat dezastrului care v-a urma. Poetul scrie în însemnările sale: „Eu nu am o dorinţă limpede de a muri, dar mă comport ca şi cum aş căuta moartea cu toate puterile”. Având în vedere că duelul trebuia să fie pe viaţă şi pe moarte, iar distanţa dintre cei doi foarte apropiată, moartea părea să fie aproape sigură, şansele de supravieţuire fiind foarte mici. Amândoi combatanţii au fost răniţi, în urma duelului, dar singurul care a murit a fost Puşkin, după două zile de agonie. El rămâne însă veşnic viu prin poemele lui, prin povestea vieţii lui, prin felul absolut incredibil, ardent, pătimaş şi aproape nebunesc prin care a ales să celebreze viaţa şi dragostea.

Mă bucur să vă regăsesc şi vă recomand să-i citiţi şi pe: Emil Călinescu.Eu, LaFeeBlanche, Absolut obişnuit, Alex Bodoli, Andra Pavel, Almanahe, Andzhela Movies, ChGabriela, Cinemagazin.ro, Cinemateca Trisk, Convieţuire, Cronicile unul psihoterapeut, Andreotti – Cu capul în nori, Drugwash – Loc de dat cu capul, Fructitza – Carte şi film, Innerspacejournal, Istorii regăsite, Iulia Radu, Luna Pătrată, Moniqueclassique’s Blog, Movie Zone – Piratul cinefil, Pensionarul, Schtiel, Stefania’s, Suflet vorbitor, Teo Negură, Şiraguri de mărgele

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: