William Shakespeare spunea:
Fii sincer faţă de tine însuţi. . . şi atunci nu mai poţi fi fals faţă de cineva.
Este cu neputinţă să fii sincer cu ceilalţi până nu ai învăţat să fii cu tine însuţi.
Despre importanţa, necesitatea sincerităţii scria şi Honoré de Balzac:
Orice şmecherie, orice înşelăciune este descoperită şi în cele din urmă aduce pagubă; orice situaţie este mai puţin primejdioasă, dacă omul se situează pe terenul sincerităţii.
Oamenii cinstiţi sunt lipsiţi de tact, n-au nicio măsură a binelui, deoarece pentru ei totul este fără ocolşuri, fără gânduri ascunse.
Deci este mai puţin primejdios, dar cu toate astea este lipsit de tact să fii sincer? Pe de altă parte asta vine dintr-o calitate a cuiva – de-a privi totul fără gânduri ascunse.
Un alt scriitor cunoscut, André Maurois, s-a gândit că, cel puţin uneori, sinceritatea poate fi mai puţin valoroasă decât discreţia:
Sinceritatea este de sticlă dar discreţia este de diamant.
Vorba-i de argint şi tăcerea de aur.
Se pare că-ntr-o vreme, cel puţin pe vremea lui Miguel de Cervantes, discreţia mergea mână în mână cu buna
educaţie şi normele de conduită socială:
Discreţia este gramatica vorbirii alese, pe care o întăresc bunele obiceiuri.
Păstrarea distanţelor este întregul secret al bunelor maniere; fără bunele maniere societatea omenească este intolerabilă şi imposibilă.
Într-un fel, păstrarea distanţelor, care ne ajută să fim manieraţi, ne împiedică şi să fim familiari sau sinceri, după părerea mea. Dar este posibil ca în unele condiţii să fie necesară această distanţare faţă de lume, însoţită de discreţie pentru ca totul să fie tolerabil.
Mândria, un rău caracter şi lipsa de bun simţ sunt cele trei mari izvoare ale proastelor maniere.
Cât de actuale sunt astăzi, cât de prezente în viaţa noastră sau cât sunt de departe de adevăr, puteţi să-mi spuneţi voi.
Şi totuşi este important să avem obiceiuri, tradiţii pe care să le urmăm, asemeni strămoşilor noştri. Pentru că, aşa precum spunea Honoré Gabriel Riqueti, conte de Mirabeau, jurnalist, scriitor, politician francez:
La vetrele familiale se formează sentimentele şi obiceiurile care hotărăsc asupra fericirii publice.
Este mai important să se dea oamenilor moravuri şi obiceiuri bune, decât legi şi tribunale.
Viaţa e alcătuită din obişnuinţe; până şi cinstea nu e decât o obisnuinţă; din momentul însă în care obisnuinţele ni se schimbă, viaţa devine un infern, iar noi nişte diavoli dezlănţuiti, fără respect nici faţă de noi, nici faţă de ceilalţi.
Copilul nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea.
Pe de altă parte, Molière spune că:
Relele apucături ale tinerilor vin adesea din reaua educaţie dată de părinţii lor.
O judecată normală şi sănătoasă se câştigă numai dând copilului putinţa să-şi constate greşelile şi să le preţuiască drept.
Copiii au nevoie mai mult de modele decât de critici.
Aşa că educaţia, poate fi, ceva între sinceritate, muncă, exemplu personal, obiceiuri, datorie, bune maniere, discreţie, prin care părinţii şi educatorii trebuie să facă slalom. Şi totuşi, chiar şi când suntem adulţi avem nevoie de modele, de îndrumători, pentru a deveni, la rândul nostru, îndrumători ai altora. Dacă ar fi să trag o linie a tuturor celor înşirate mai sus, pentru a reuşi să avem un impact asupra altora, este necesar să fim sinceri cu noi înşine cât şi cu cei din jur, să fim capabili de discreţie, să judecăm şi să preţuim greşelile făcute în trecut, pentru ca alţii să le evite, învăţând din ale noastre greşeli. Să ne obişnuim cu lucrurile bune, cu alegerile corecte, să alegem drumul abrupt şi mai greu, dar care la final este mai plin de satisfaţii. Să înţelegem că mândria este un păcat, mai ales însoţită de lipsa de bun simţ. E important ca, la final de orice, să trăim, pentru că aşa cum spune Antoine de Saint Exupéry:
Esenţial este ca undeva să rămână ceea ce ţi-a nutrit viaţa. Şi obiceiurile.Şi sărbătoarea de familie. Şi casa cu amintiri. Esenţialul este să trăieşti pentru a te reîntoarce.
Viaţa este ultima obişnuinţă pe care trebuie să o pierdem, pentru că este prima pe care am căpătat-o.
bibliodevafiliala3 