RSS

Arhive pe etichete: biblioteci

Biblioteca nopții, de Alberto Manguel, o caldă recomandare de lectură


 

Azi vă povestesc despre Biblioteca Nopţii (titlul original The Library at Night), una dintre cărţile autorului Alberto Manguel, apărută în traducerea Ancăi Stoiculescu la Editura Nemira. O carte scrisă frumos, cu emoţie şi căldură, având la bază pasiunea nestinsă a autorului şi multă documentare pentru subiectul ales. Drumul cărţii spre mine este o poveste în sine deşi, odată aplecată spre ea, lectura a fost rapidă. Am primit această carte cu mult timp în urmă, fiindu-mi încredinţată de o prietenă, tocmai pentru că s-a gândit că aş putea găsi cuvintele potrivite prin care să v-o aduc şi vouă, recenzând-o. Nu ştiu dacă voi reuşi să-i fac dreptate cărţii cu recenzia mea, pot spune cu siguranţă că este una dintre acele cărţi pe care orice iubitor de carte ar trebui să o citească şi mi se pare o lectură necesară unui bibliotecar. Frumoasa carte a stat tăcută şi plină de speranţă să pun mâna şi s-o deschid, multă vreme. După un timp, mă privea cu reproş şi părea doar să-şi întindă timid coperţile înspre mine de pe marginea noptierei, de pe colţul biroului. Am purtat-o după mine la servici, am dus-o în concedii, am „aprofundat” doar coperta şi cele două cuvinte scrise cu auriu, mare pe un fond întunecat, întrebându-mă (anterior lecturii ei) despre ce ar putea fi vorba în ea. Privind-o, parcă mă pedepseam să nu o deschid, ceea ce nici eu, nici un alt bibliotecar nu ar face în mod normal. Aşa că, neştiind despre ce e vorba, necitind nimic despre autor, „biblioteca nopţii” mă trimitea cu gândul la orice, de la invitaţie la lectură, până la un thriller sau roman poliţist. Prima conexiune involuntară m-a dus cu gândul la una dintre cărţile poliţiste româneşti pe care le-am citit în tinereţe: Atac în bibliotecă, a scriitorului George Arion. Greutatea de-a deschide cartea, îmi dau seama acum, după mult timp, nu era decât un mod inconştient de a refuza ceva ce-mi făcea plăcere. Viaţa vine cu tăvălugul ei peste noi toţi şi era rândul meu să fiu încercată atunci. A fost prima dată când nu am lăsat cărțile să mă aline. Departe de-a fi orice mi-aş fi imaginat, cartea m-a surprins şi m-a captivat imediat ce am început-o. Deşi este o carte non-beletristică, trebuie să fiu de acord cu cei de la Washington Post Book (al căror citat se află pe coperta a patra a cărţii) când scriu că este o carte absolut fermecătoare, captivantă pentru orice pasionat de lectură. Da, Alberto Manguel a reuşit să scrie într-un mod vizual, cald, fascinant, interesant şi deosebit … despre biblioteci, despre cărţi, despre universul creat de ele, despre istoria alcătuirii unor biblioteci şi a organizării lor. Am mai scris despre cărţi unde cartea şi locurile destinate ei sunt magice (exemple ce îmi vin rapid în minte sunt Povestea anticarului, de Charlie Lovett; sau Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness) dar această carte este mai aproape de genul acela impresionant de frumos şi dens de informaţii pe care Umberto Eco l-a avut în Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare. Totuşi, deşi Eco este unul dintre preferaţii mei, cred că în cartea de faţă Manguel a reuşit performanţa de a scrie într-un mod aproape poetic şi foarte apropiat despre un subiect demn de orice tratat de biblioteconomie. O asemenea carte poate scrie cineva doar când este un adevărat cunoscător, un iubitor de lectură, un om cu o cultură impresionantă şi o poveste de viaţă la fel de plină. Cred că noi toţi cei care avem o bibliotecă sau şi mai mult, cei ce avem norocul să lucrăm într-una, ne regăsim în textul cărţii, care mi se pare un continuu şir de citate demne de a fi reţinute:

Iubirea faţă de biblioteci, ca mai toate iubirile, trebuie învăţată. Niciun om, păşind pentru întâia oară într-o încăpere confecţionată din cărţi, nu va şti, instinctiv cum să se poarte, ce anume trebuie să facă, ce i se făgăduieşte, ce i se permite. […] În tinereţea-mi nesăbuită, pe vremea când prietenii mei visau la fapte de vitejie în domeniile ingineriei, dreptului, finanţelor sau politicii naţionale, eu visam să devin bibliotecar. (citat din Alberto Manguel, cuvânt înainte la Biblioteca Nopţii, Bucureşti, Nemira, 2011).

Descrierea spaţiului bibliotecii, aranjarea şi ordonarea rafturilor, istoricul sistemelor de ordonare, modul prin care se face trierea şi achiziţionarea cărţilor nu te-ar duce cu gândul la o poveste. Şi totuşi fiecare rând mi s-a părut încărcat de semnificaţiile personale pe care autorul, în imensa lui preţuire pe care o are pentru fiecare dintre cărţile pe care le-a citit, reuşeşte să ni le transmită, să ne facă să retrăim momente similare. Citind prefaţa şi primul capitol în care autorul descrie modul în care a fost absorbit de biblioteca proprie, de reuşita de a-şi organiza şi muta cărţile pe rafturi, mi-am amintit în mod viu şi cald fiecare încercare de-a mea (pe vremea când nu eram bibliotecar) de a-mi organiza şi eu cărţile din bibliotecă. Îmi creasem şi eu diferite sisteme de notare pe cotor şi opisuri în care să regăsesc mai uşor cărţile. Căldura amintirii o leg nu doar de cărţi ci mai ales de faptul că îi aveam alături pe cei dragi mie, era un efort colectiv (al întregii familii) şi o satisfacţie împărtăşită atunci când terminam. Obișnuiam, obișnuiesc de fapt, pentru că încă o fac, să mă uit cu mare plăcere la cărţile cuminţi din rafturi, la modul în care par să comunice între ele şi cu mine, prin minte trecându-mi instant poveştile citite doar privindu-le coperţile. Le poți regândi, le poți atribui noi valori adăugând fiecare emoție pe care conținutul lor ți le provoacă, fiecare trăire adevărată pe care o ai citindu-le. Un cuvânt, o frază, un nume comun, pot să lege povești, pot să îți deschidă noi orizonturi și o altă înțelegere a lecturii.

…pe timpul nopţii, când lămpile din bibliotecă sunt aprinse, lumea de afară dispare şi nu mai există decât acest spaţiu al cărţilor. (op.cit, p.18) … atmosfera se schimbă. Sunetele se estompează, vocea gândurilor prinde puteri. (op.cit. p. 19).

Alberto Manguel vorbește nu doar de biblioteci, nu doar de cărți, ci de ideea lor de continuitate, de permanență. Biblioteca din Alexandria a dispărut fizic, dar mitul ei în timp a crescut și i-am atribuit valori imense fără a ști ce comori ascundea de fapt. Despre achiziția de carte și importanța acesteia am reținut că în spatele unei biblioteci realizate, este una refuzată, una ale cărei posibilități nu s-au concretizat: din lipsă de spațiu, de bani, dintr-o subiectivitate a celui care achiziționa cărțile, din motive politice sau istorice concrete. În Biblioteca nopții se parcurge, într-un fel, istoria lumii, evoluția sau involuția umană, prin felul în care au fost concepute, dezvoltate, tratate, aranjate sau distruse bibliotecile. Dacă ești un om al cărții, dacă îți place istoria, dacă vrei să afli mai multe despre cultura și civilizația lumii, cât și despre istoria și dezvoltarea bibliotecilor, este o carte pentru tine! Este o carte deosebită, caldă, minunată, plină de informații utile, de povești de care nu am auzit până acum, așa că v-o recomand cu mare căldură.

Autorul, Alberto Manguel, este cetățean argentinian, canadian și francez, fiind un om care a trăit în multe alte locuri, a citit mult și a fost familiarizat cu diferite culturi. Deși s-a născut în Argentina, la Buenos Aires (în 1948), a crescut în Tel-Aviv, Israel, pentru că tatăl său a fost ambasador argentinian acolo. Așa se face că a vorbit în engleză și germană înainte de a vorbi spaniola, pe care a început s-o învețe abia la 7 ani, când s-au reîntors în Argentina. Una dintre cele mai importante amintiri ale sale este de pe vremea când avea 16 ani și, lucrând într-o librărie după ore, l-a cunoscut pe scriitorul Jorge Luis Borges. Acesta, aproape orb, avea nevoie de cineva care să-i citească. Manguel a făcut această plăcută și instructivă muncă, citindu-i lui Borges de câteva ori pe săptămână, timp de aproape patru ani (din 1964 în 1968). A fost un lucru benefic pentru amândoi, dar mai important pentru Manguel, căruia conversațiile avute cu scriitorul i-au influențat în mare măsură destinul. În 1967 a făcut un an de facultate, la care a renunțat pentru a lucra la o editură, care îi va deveni agent literar peste 20 de ani. Între anii 1970 și 1982 a fost jurnalist și editor, în aceste calități străbătând lumea, trăind în locuri și țări cum ar fi: Italia, Anglia, Franța, Tahiti. A scris, a fost recompensat cu numeroase premii pentru lucrările sale, a cunoscut oameni care l-au influențat sau împreună cu care a scris unele dintre operele sale (mă gândesc la Gianni Guadalupi la sugestia căruia și împreună cu care a scris The Dictionary of Imaginary Places). În 1982 s-a mutat în Canada, la Toronto, unde a locuit până în 2000. Din 2000 s-a mutat în Franța, în Poitou-Charentes, unde el și partenerul său au cumpărat și restaurat o biserică medievală în care a găsit locul potrivit pentru  impresionanta sale bibliotecă, de aproape 40000 de volume, despre a cărei aranjare și locație specială, scrie în Biblioteca Nopții.  Alberto Manguel este un scriitor remarcabil, de o vastă cultură și cu un bagaj de viață la fel de interesant. Este un om al cărților, un adevărat bibliotecar, sau ceea ce presupune acest termen. A scris numeroase alte cărți, din care biblioteca noastră deține pentru împrumut: Biblioteca nopții (2011), Istoria lecturii (2011), Jurnal de lectură : Un Don Juan al cărților (2012), Un cititor în pădurea din oglindă (2016), apărute toate la Editura Nemira.

P.S. Am fost curiasă cum arată biblioteca autorului și am găsit online poze, dar care sunt protejate de drepturile de autor. Tot ce pot să fac, este să vă îndrum să le vedeți, mai ales dacă citiți cartea, sau cărțile lui, ca să vă faceți o idee despre cum arată locul despre care scrie cu atâta drag. Și puteți să-l ascultați vorbind la o emisiune radio, despre cărțile lui preferate și despre autorii victorieni pe care îi apreciază.

Întrebarea bibliotecarului, la final: Ați citit vreuna dintre cărțile autorului? V-au plăcut? Cum v-ar fi lumea fără cărţi, fără biblioteci?

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe octombrie 7, 2019 în Recomandări de lectură

 

Etichete: , , , , , , , ,

Povestea anticarului: Romanul unei obsesii, de Charlie Lovett – recomandare de lectură


Povestea anticarului: romanul unei obsesiiAstăzi m-am gândit să vă prezint o noutate ce va ajunge în curând pe rafturile bibliotecii noastre, o carte pe care am îndrăgit-o repede şi care cred. că va place tuturor celor care iubesc cărţile şi literatura, pentru că este o carte ce reuşeşte să te plimbe prin biblioteci şi librării, reuşind să prezinte lumea misterioasă a cărţilor din rafturile acestora şi care îmbină tot acest mister, această lume minunată cu o poveste de dragoste ce pare să vină de peste timpuri. Este vorba despre cartea scriitorului american Charlie Lovett, The Bookman’s Tale / Povestea anticarului: romanul unei obsesii, apărută în româneşte la Editura RAO, în 2014. Cartea, care se bucură de o prezentare grafică extrem de reuşită, are şi o poveste extrem de captivantă încă de la primele pagini. Personajul principal, Peter Byerly, de profesie anticar, se află, la sfatul medicilor săi, în Ţara Galilor, unde, chiar în prima pagină aflăm, se obligă să intre într-o librărie Hay-on Wye (un anticariat). Lucru greu de făcut, cu toate că el fusese un mare iubitor de cărţi, librării şi biblioteci până cu nouă luni în urmă. Greutatea imensă vine de la asocierea pe care o face între aceste frumoase locuri şi iubita sa soţie, pe care o cunoscuse într-o bibliotecă şi de la a cărei moarte trecuseră acele nouă luni. Totuşi, se pare că Amanda, ca un înger sau o fantomă, îl însoţeşte dându-i încredere şi putere să treacă peste anxietate şi durere, apărându-i în faţă şi îndemnându-l să intre. Peter, ignorând fantasma, dar ascultându-i îndemnul – încearcă să se calmeze, să-şi invingă  panica şi intrând, pentru a regăsi pacea şi plăcerea de-odinioară, caută cu privirea un sprijin într-o carte familiară. Uitându-se pe rafturi zăreşte cartea Un studiu privind autenticitatea unor documente de Edmond Malone, pe care o recunoaşte:

Cunoştea această carte. Chiar dacă nu era o prietenă veche, era cu siguranţă o cunoştinţă, iar gândul de a-şi petrece câteva minute între copertele ei îl calmă (Charlie Lovett, Povestea anticarului: romanul unei obsesii, Editura Rao, 2014, p.7)

cartiCartea e veche de-o sută de ani, dar atunci când o deschide are surpriza ca între paginile ei să găsească o miniatură în acuarelă, la fel de veche ca şi cartea. Era portretul unei femei ce semăna izbitor de mult cu soţia lui, Amanda. La început şocat, apoi intrigat de şocanta asemănare – este hotărât să descopere cine a fost această femeie şi care poate fi legătura dintre vechea acuarelă pictată şi soţia sa născută în 1966. Mergând pe urmele acuarelei din epoca victoriană, descoperă încă un mister şi alte documente ce fac legătura cu William Shakespeare şi referiri la autenticitatea operelor sale. Într-o singură carte avem povestea a două mistere, suspans şi, în plus, o poveste de  dragoste. Pentru cei care iubesc opera lui William Shakespeare şi îşi doresc să vadă cine este adevăratul autor al acestora, sau pentru cei care iubesc o carte bine scrisă despre mistere ascunse în cărţi şi lumi demult apuse – vă recomand această carte. Este în acelaşi timp şi o carte ce aruncă o lumină aparte, deosebită asupra bibliotecilor, a lumii miraculoase a cărţilor, a muncii importante de conservator de carte şi a meseriei de anticar. Aduce şi un tribut celui ce depune o muncă obsesivă de căutare prin arhive şi biblioteci, pe urmele documentelor străvechi pentru descoperirea misterului ce ascunde adevărul de multe ori pierdut asupra operelor, a autorilor acestora şi ne arată cum afectează deţinătorii succesivi şi notele marginale, informaţia despre autorul unei cărţi.

lovett-portrait-Crop-263x300Scriitorul american Charlie Lovett este născut în 1962, în oraşul Winston-Salem, Carolina de Nord (SUA), în familia unui profesor de literatură. Şi-a petrecut verile la ţară învăţând de mic copil să iubească lumea şi viaţa rurală. El însuşi pasionat colecţionar de cărţi rare şi un iubitor al literaturii, devine anticar odată ce o cunoaşte pe prima sa soţie, Stephanie, în 1984. Putem spune că Charlie Lovett se dezvăluie pe sine şi ceea ce-i este drag în acest roman, Povestea anticarului: romanul unei obsesii, cu care  reuşeşte să spargă frontierele şi să devină cunoscut internaţional şi tradus în multe limbi. Unul dintre prietenii săi spunea, referitor la neaşteptatul său succesul, că: „Este cunoscutul caz al omului caruia i-au trebuit doar douăzeci de ani pentru ca să devină un succes peste noapte” (traducere aproximativă a textului original: “It’s the old case of the man who takes twenty years to become an overnight success.”). Eu cred însă că ceea ce i-a adus succesul este – bineînţeles munca, dar şi faptul că a scris (aşa cum am vorbit anterior şi în cazul autoarei romanului Trandafiri, Leila Meacham) bazându-se pe lucruri trăite, subiecte cunoscute bine şi pe care le simte aproape, le are dragi. Autorul lucrează în prezent la două alte proiecte: First Impressions o continuare a primului său roman (în care îşi propune să facă lumină asupra operei lui Jane Austen, aşa cum a făcut pentru William Shakespeare în Povestea unui anticar) şi Lewis Carroll’s religious life (Viaţa religioasă a lui Lewis Carrol) – biografie.

 

Question mark of booksÎntrebarea bibliotecarului la final: Aţi citit cartea? Aţi auzit de ea? Ce părere aveţi despre succesul în literatura zilelor de azi? Cât contează talentul, cât munca, cât inspiraţia şi cât experienţa personală? Sunt cărţi moderne şi sunt cărţi fără vârstă – pe care le preferaţi?

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: