RSS

Arhive pe etichete: aniversări culturale

Gárdonyi Géza şi un roman aparte – Contract de căsătorie


Géza Gárdonyi

Géza Gárdonyi (Photo credit: Wikipedia)

Ieri s-au împlinit 90 de ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului maghiar Gárdonyi Géza, născut Ziegler Géza. Numele pseudonimului literar l-a luat de la oraşul său de baştină Gárdonyi-Agárdpuszta, unde s-a născut pe 3 august 1863. A încetat din viaţă în Eger, un oraş care ne aminteşte de opera lui (Stelele din Eger / Az Egri csillagok), pe data de 30 octombrie 1922. Ieri, pe când pregăteam expoziţia de carte prin care îl comemorăm pe scriitorul maghiar, mi-am adus aminte de prima carte pe care am citit-o, scrisă de el, Contract de căsătorie (titlul original, în limba maghiară, Ida regénye).

Romanul este o combinaţie interesantă de realism şi romantism, fiind un roman de dragoste, dar în acelaşi timp un roman care aruncă o privire asupra epocii şi moravurilor ei. Ida, personajul principal feminin al cărţii, este, după moartea timpurie a mamei sale, trimisă la o mănăstire de maici de tatăl ei. După ce termină şcoala se reîntoarce acasă, dar tatăl său, comerciant bogat, este departe de a se bucura de întoarcerea ei. El urmează să se căsătorească cu o tânără de vârsta fiicei sale şi fiica îi stă în drum. Aşa că decice s-o mărite cu vrerea sau fără vrerea ei, dând un anunţ în ziar. Am simţit o repulsie firească faţă de acest tată, care pare că-şi vinde fata, cu atât mai mult cu cât oferă o zestre mare, doar să se scape de ea. Iniţial fata este jignită şi îndurerată de decizia tatălui său, apoi decide să accepte situaţia ca să poată pleca din casa tatălui său. Căsătoria aranjată sau din interes era una obişnuită în acele vremuri, iar în unele părţi ale lumii se mai practică şi acum. Ce fel de om este acela care acceptă o soţie ca o pe marfă? Se pare că, în această carte, tânărul Balogh Csaba, ziarist la Pesta şi pictor aspirant, ajunge într-o situaţie din care doar o sumă mare de bani ar reuşi să-l scoată. Sora sa mai mică, căreia i-a cedat moştenirea părintească, are nevoie urgentă de bani. Soţul acesteia, un cartofor înrăit, a ipotecat casa pentru a-şi plăti datoriile făcute la jocuri de cărţi. Csaba ar avea şi el nevoie de bani pentru putea să-şi urmeze visul şi să se dedice picturii. Anunţul din ziar l-a intrigat, dar ulterior, cu toate rezervele unui suflet sensibil, dă curs anunţului, prezentându-se la casa lui O Peter, tatăl Idei.

Tatăl, grăbit să-şi mărite fata, este de acord cu Csaba, stipulând însă, în contractul matrimonial că la căsătorie fata va primi doar o parte din banii de zestre, urmând ca după un an de convieţuire alături de soţul ei să primească restul acesteia. Căsătoria are loc după ce amândoi tinerii se pun de acord asupra faptului că această căsătorie să fie una de formă, de convenienţă, care să le dea dreptul ca la finalul anului să facă fiecare ce doreşte, iar pe parcursul ei să se respecte şi să fie politicoşi unul cu celălalt. Csaba hotârăşte să plece pentru un an la Munchen, dar pe drumul de plecare se opreşte la Jolan, sora sa, pentru a-i lăsa banii necesari.  Pentru că nu vrea ca sora lui să ştie ce sacrificiu a făcut pentru ca să obţină bani, Csaba nu i-o prezintă pe Ida. În schimb Ida rămâne convinsă că Jolan este iubita lui, pentru care acesta s-a sacrificat. Această încurcătură face mai interesantă cartea, dând sens unei decizii ulterioare luată de Ida.

La Munchen, ei încep traiul împreună, cunoscând alte cupluri, alţi pictori, iar Csaba pictează şi aşteaptă inspiraţia pentru Tabloul care să-i propulseze cariera, asigurându-l financiar. Ce se întâmplă cu ei? Ce se alege de această căsătorie de convenienţă? Câtă convenienţă, cât realism sau romantism găsim în cartea lui Gárdonyi? Vă provoc să aflaţi, citind  Contract de căsătorie / Ida regénye. Această temă a căsătoriei de convenienţă am regăsit-o tratată şi în cartea Soţul meu a autoarei de origine franceză, Max du Veuzit, pe numele ei adevărat Alphonsine Zéphirine Vavasseur. Totuşi, comparativ cu această carte, mai romantică parcă, Gárdonyi reuşeşte ca povestea să aibă o anumită consistenţă, iar felul în care descrie societatea prin ochii personajelor sale, conferă cărţii o turnură deosebită, interesantă, devenind ceva mai mult decât un roman de dragoste. Gárdonyi Géza  este unul dintre clasicii literaturii maghiare şi este o recomandare bună de lectură pentru toate titlurile sale. Am ales acest roman pentru că acesta mi-a rămas la suflet. Totuşi mi-a plăcut mult şi Stelele din Eger/ Egri csillagok în care scriitorul maghiar glorifică apărătorii maghiari, conduşi de căpitanul István Dobó în curajoasă lor luptă dusă pentru apărarea cetăţii din Eger. Asediaţi vreme de mai bine de o lună, aceştia fac faţă unei forţe cu mult superioare numeric, cea a trupelor otomane. Este un roman istoric, de inspiraţie romantică, care prinde între paginile sale evenimentul petrecut la Eger în 1552. Unul din locotenenţii prezenţi şi descrişi şi în roman este scriitorul Bornemisza Gergely, care este un scriitor şi folclorist important al Ungariei. Un roman de citit, fără îndoială.

Întrebarile mele la final: Aţi citit ceva de acest autor? Vă plac cărţile de acest gen? Ce alt scriitor maghiar aţi citit şi v-a plăcut?

                                                                                                                                                 Cunoscătorii de limbă maghiară pot viziona filmul din 1934, care ecranizează cartea Ida regénye, AICI

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nikos Kazantzakis – după 55 de ani de la dispariţie


Astăzi se împlinesc 55 de ani de la moartea lui Nikos Kazantzakis. Scriitorul grec s-a născut pe 18 februarie 1883 şi a murit pe 26 octombrie 1957, la vârsta de 74 de ani. A devenit cunoscut mai ales prin cartea sa, Zorba Grecul, apărută în 1947, a cărei ecranizare din 1964 a fost, de asemenea, un succes internaţional, câştigând 3 Premii Oscar. Un boem, care a dus o viaţă plină de lipsuri, a fost de multe ori în conflict cu autorităţile vremii sale, asemeni prietenului său, scriitorul Panait Istrati. Apreciat mai mult în străinătate decât la el acasă, Kazantzakis a fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatură, de mai multe ori.

Despre cum vedea destinul său de scriitor putem să ne dăm seama dintr-unul din citatele din cartea lui, Raport către El Greco:

„Scriam şi eram plin de mândrie: eram un Dumnezeu care făcea ce voia, prefăcea realitatea, o modela aşa cum dorea; amesteca adevărul şi minciuna indisolubil împreună, nu mai era adevăr şi minciună: era un aluat moale pe care îl frământam şi îl modelam după cum îmi dicta fantezia, fără a cere încuviinţarea nimănui.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

Iar despre fericire, viaţă şi bucuriile ei ori despre suferinţă şi moarte, tot în cărţile îi regăsim gândurile:

„Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.” (Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul)

„Sufletul, ca şi trupul, are pudoarea sa, nu se dezbracă în public.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

„Suferinţa e călăuza care ne însoţeşte în urcuşul care transformă animalul în om.” (Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

„Moartea-i un fleac, un simplu pfff! şi candela se stinge. Dar bătrâneţea e-o ruşine.” (Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul)

Eu am scris un scurt remember, pentru că i-am citit şi mi-au plăcut romanele, tema acestora şi culoarea locală pe care a reuşit s-o redea în fiecare. Am ales să scriu câteva rânduri şi pentru că, din păcate, pe Kazantzakis în ultimul timp lumea nu-l mai citeşte ca odinioară. Toate cărţile lui sunt bune. Eu am început cu Zorba Grecul (Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorba). Vă recomand să citiţi cartea şi apoi să vedeţi filmul. Deşi filmul a fost premiat şi este unul foarte bun, Anthony Quinn făcând un rol de zile mari, eu zic că altfel îl înţelegi după ce ai citit cartea.  Pentru că Nikos Kazantzakis merită mai mult decât pot scrie eu pe fugă – vă recomand să citiţi câteva articole scrise extrem de bine, despre omul şi opera lui.

Despre destinul operei scriitorului şi mai ales de ce a intrat într-un nemeritat con de umbră a scris extrem de bine şi documentat Elena Lazăr pentru România literară. Puteţi citi articolul apăsând AICI. Tot despre el ca om şi scriitor scrie remarcabil Dana G. Ionescu în Adevărul Literar şi Artistic

Despre câteva din cărţile lui puteţi citi ce au scris Dragos C. Butuzea pe blogul său Chestii livreşti – cărţi, tablouri, filme (Raport către El Greco) , sau Andrea Ursu pe blogul  Tomata cu scufiţă (Zorba Grecul), sau Raisa Stoleriu pe Bookblog.ro (Ultima ispită a lui Hristos)

Puteţi să împrumutaţi, să vedeţi sau să revedeţi filmul despre care am scris –  Zorba Grecul (1964), de la Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Puteţi să ascultaţi piesa de teatru radiofonic, bazată pe cartea Zorba Grecul de Nikos Kazantzakis

Orice aţi alege să faceţi, petreceţi-vă un moment gândindu-vă la scriitor şi prin gândurile voastre, prin cărţile sale, prin filmul celebru – eu zic că el va fi veşnic printre noi.

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Zaharia Stancu – 110 ani de la naştere


Zaharia Stancu

Zaharia Stancu s-a născut pe 5 oct. 1902 în cornuna Salcia, jud. Teleorman şi a decedat pe 5 decembrie 1974, la Bucuresti. Se împlinesc astăzi 110 ani de la naşterea sa. Un scriitor de talent, care a fost un scriitor contestat. Unii sunt pro, alţii contra lui. Unii îl judecă pentru oportunismul său, alţii iau în considerare opera sa. N-am ştiut că a vrut cu tot dinadinsul să devină membru de partid sau că n-a fost iniţial primit în partid. La vremea când şi-a depus cererea de intrare în Partidul Muncitoresc, a fost numit de Alexandru Drăghici „intelectual oportunist”, iar Nicolae Ceauşescu s-a opus vehement ca acesta să intre în partid (1960), pentru că a avut certe informaţii, din dosarul acestuia, că a fost agent sub acoperire al Siguranţei, înainte de război. Cu toate că nu a fost membru de partid, Stancu a deţinut funcţii importante: a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcţie al Editurii pentru Literatură şi Artă (din 1948), preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1947) şi al Societăţii Scriitorilor Democraţi din România (din 1948). Din 1955, a fost ales membru titular al Academiei Republici Populare Române, instituţie care a fost reformată după noile principii ale politicii comuniste. Iar ca om politic meritele i-au fost recunoscute, fiind ales deputat în Marea Adunare Naţională (1948-1952). Poate ca să-şi păstreze aceste funcţii, sau, poate, din cauza siguranţei ce-o oferea apartenenţa politică, Stancu, ca şi alţi intelectuali, şi-a dorit să fie membru de partid. Deşi proza lui deja publicată (Desculţ publicat în 1948) este de orientare stânga, ca să-şi spele păcatele faţă de vechea apartenenţă, cât şi pentru articolele anti-sovietice scrise anterior, Stancu a scris poezie proletcultistă şi articole pro-comuniste şi de slavă pentru Uniunea Sovietică.

Toate acestea ne spun ceva despre el ca om sau, poate, ca politician, totuşi, acum la 110 ani de la naştere, trebuie să-l privim prin opera lui, prin felul unic în care a scris despre opresiune. Eu am rămas marcată citind Desculţ / Mezitláb, simţind foamea acută pe care o descrie. Descrierea răscoalei, urmare firească a cruzimii cu care erau trataţi ţăranii, s-a pierdut pe undeva prin memorie, dar senzaţia aceea de căldură, oboseală şi foame persistă şi astăzi în amintirea mea. Textul scris mi s-a părut dur, crud, revoltător şi am rămas peste ani gândindu-mă la botniţele cu care erau legaţi ţăranii veniţi la culesul viilor, ca să nu poată mânca struguri. Eu nu sunt critic, nu sunt istoric şi nu judec pentru că nici judecător nu sunt. Ca o părere personală mi s-a părut că Zaharia Stancu, cu toate că a fost un autor prolific, n-a avut în toate lucrările aceiaşi consistenţă, aceiaşi implicare sau că textele lui n-au avut acelaşi rezultat asupra celui care citeşte. Dintre cele care mi-au rămas în minte aş putea aminti o continuare a romanului Desculţ, Ce mult te-am iubit / Sirató, unde este vorba despre moartea mamei lui Darie.  La fel de impresionată m-a lăsat şi Şatra – un roman care surprinde, despre o şatră de ţigani în timpul celui de-al doilea război mondial, când membrii ei sunt nevoiţi să supravieţuiască, în condiţii vitrege, deportării. O analiză frumoasă a acestor două cărţi o face remarcabil Andreea Toma, pe blogul ei. Cât despre mine – acel „Să nu uiţi Darie” mă urmăreşte prin tot romanul fluviu pe care Stancu l-a scris plecând de la Desculţ şi, neuitând, am ţinut să scriu acest articol. Mi-au plăcut, mai bine zis m-au impresionant profund cărţile despre care am vorbit mai sus. Am apreciat talentul şi stilul unic prin care scriitorul a reuşit să confere viaţă textului. Ca o concluzie de final, eu zic că dincolo de orice contestări, talentul trebuie apreciat şi noi, după îndemnul lui Zaharia Stancu, să nu uităm asta şi nici că scriitorul, tocmai pentru acest talent, a fost premiat cu Premiul Herder, (1971) iar cartea lui, Desculţ, este cel mai tradus roman românesc din toate timpurile, fiind tradus în 24 de limbi până în 1988.

Întrebarea de final pentru voi – ce aţi citit de Zaharia Stancu, ce v-a plăcut cel mai mult, ce v-a impresionat sau nu în opera lui?

Puteţi să citiţi mai multe despre Zaharia Stancu şi operele sale la adresele de mai jos:

Zaharia Stancu – biografie -(opera şi scrierile) (site-ul Autorii.com literatura online)

Zaharia Stancu – Desculţ  (articol de George-Paul Creţu)

Cerberul Ceauşescu contra lui Zaharia Stancu, „agentul Siguranţei“ (articol de Florin Mihai)

Şatra (1968) – epopeicul roman de război al lui Zaharia Stancu (articol de Dragoş Vişan)

Şatra, de Zaharia Stancu – o carte cu adevărat impresionantă (articol de Andreea Toma)

google-site-verification: googleb6fc230e4a01a8bd.html

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat: