RSS

rezultatele căutării pentru ‘mândrie şi prejudecată’

Pe malurile Niemenului, de Eliza Orzeszkowa


Ştiţi cărţile acelea, care vi se cuibăresc în suflet şi care, chiar dacă nu vă amintiţi fiecare detaliu, vă rămân vii în amintire? Acelea la care vă gândiţi printre primele, dacă vă întreabă cineva, pentru o recomandare de carte bună? Astăzi vă povestesc despre o asemenea carte care mi-a rămas la inimă şi pe care eu, cu cel mai mare drag o recomand. Este vorba despre „Nad Niemnem” (titlul original în poloneză) / Pe malurile Niemenului a scriitoarei poloneze Eliza Orzeszkowa (n.06.06.1841-d.18.05.1910), apărută la Editura Univers în 1986 şi care, din păcate, nu a fost reeditată. Ea însă poate fi găsită la noi în bibliotecă şi în anticariate. Deşi pentru fiecare dintre noi sensul de „o carte bună” poate fi diferit, sunt acele cărţi care pot acoperi preferinţele mai multora dintre noi pentru că sunt extrem de bine scrise, pentru că te transpun într-o lume ce pare reală, tangibilă, iar personajele prind viaţă rămânând în amintirea ta precum într-un univers paralel, întrebându-te ce s-a întâmplat mai departe, ce-or mai fi făcut după ce s-a terminat povestea scrisă în carte. Pentru aceia dintre voi care doresc să ştie ce gen literar şi cam despre ce este vorba în roman, vă pot spune că este un roman ţărănesc, un roman de epocă, un roman de dragoste, un roman frescă a unei perioade istorice. Puteţi să citiţi dacă v-a plăcut Mândrie şi prejudecată, fiind scris în aproximativ aceeaşi perioadă de timp, putând face o comparaţie între lumea rurală engleză şi cea poloneză din Lituania la finalul anilor 1800. La vremea când am citit prima dată romanul, aşteptam cu nerăbdare să văd cum evoluează povestea de dragoste a eroilor principali, dar după ce am terminat romanul am rămas cu mult mai mult decât o poveste de dragoste pentru că în filele lui cuprinde şi amintirea unor vremuri dureroase care sunt încă vii în conştiinţa eroilor cărţii şi le mai arde încă sufletul celor care au trăit să povestească. Este vorba despre Revoluţia  din ianuarie (1863-1864), când polonezii şi lituanienii s-au ridicat împreună împotriva Imperiului Rus. Atunci s-au adunat laolaltă atât nobili, cât şi membri ai comunităţii, cum era şleahta (marea şi mica nobilime) şi aşa zisa clasă de jos, ţăranii. Atunci, pentru o scurtă perioadă de timp, aceştia şi-au uitat graniţele ce-i despărţeau şi au împărţit aceleaşi vise, au luptat pentru aceleaşi idealuri, s-au ridicat la luptă din aceeaşi iubire a pământului strămoşesc. Dar această perioadă este doar în amintirea celor rămaşi, celor care n-au pierit în lupte.

La peste douăzeci de ani de acele momente, graniţele între clase şi normele sociale parcă sunt parcă mai bine trasate şi lumea a redevenit convenţională. Mica nobilime a sărăcit, se vede din descrierea conacelor care ar necesita reparaţii, a mobilelor temeinic lustruite, dar care au văzut vremuri mai bune şi din lipsa unor lucruri de artă ce se văd că au fost vândute pentru a asigura traiul zilnic. Între aceştia şi ţăranii mai avuţi pare să nu fie mare diferenţă, poate doar o iluzie susţinută cu efort. Pe de altă parte, marea nobilime desconsideră mica nobilime, relaţiile de căsătorie între cei cu averi mari şi fetele fără avere, chiar aparţinând micii nobilimi scăpătate, sunt descurajate din start. Ce ar trebui să se întâmple pentru ca aceste graniţe să poată fi încălcate, şterse? Aici începe povestea eroinei Justyna Orzelska. De la bun început ni se arată că ea suferă de pe urma unei dezamăgiri, o dragoste care a crescut din copilărie pentru Zygmunt Korczyński. El făcea parte din marea nobilime, iar pentru familia lui ar fi însemnat o mezalianţă şi nu a fost de acord cu Justyna, tânărul găsindu-şi o nevastă mai „potrivită” cu cerinţele societăţii. Aşa se face că Justyna s-a întors înapoi la Korczyn. Dar nici Korczyn nu este de fapt casa ei, ci doar locul unde vărul mamei ei i-a primit să locuiască pe ea şi tatăl ei, Ignacy Orzelski, după ce acesta şi-a pierdut averea şi a rămas văduv. Pentru o fată îngăduită de milă, ea este mai „originală” şi neconvenţională decât şi-ar dori membrii elevaţi ai clasei din care face parte. Ea este frumoasă şi atrage privirile. D-nul Rózyc fiind unul dintre cei interesaţi de ea:

Ai pus ochii pe ea, nu? Nu-i rea ce-i drept, dar mie nu mi-e simpatică… e rece… aspră… prea originală. […] Are o rentă de cinci mii la domnul Benedict, ce zestre poate fi asta… n-are nici o zestre… dar e mândră ca o prinţesă şi rea ca o viespe. [Op. cit., p. 53].

Cine o înţelege mai bine şi, într-un fel se află în aceeaşi situaţie, este Marta Korczynska, sora lui Benedyct. Ea este cea care are grijă de toate lucrurile şi treaba din casă. Organizează totul şi i-a crescut pe copiii fratelui ei. Ea este cea care îşi aminteşte de relaţia apropiată pe care cei de la Korczyn au avut-o avut cu familia Bohatyrowicz, ţărani pe moşia Korczyn:

A fost o vreme, scurtă, când Bohatyrowiczii făceau vizite la conac şi stăteau cu noi la masă… chiar tata lui Janek ăsta, Jerzy şi unchiul lui, Anzelm Bohatyrowicz, cel despre care se zice c-ar fi suferind acum de melancolie… Şi ce bărbat mândru era odată!… Chipeş, curajos, patriot, …. romanţios… Eram prieteni atât de apropiaţi, încât ţin minte, se întâmpla uneori să mă aşez la pian, luam câteva acorduri, iar Anzelm venea în spatele meu şi începea să cânte. […] Se împlinesc iată, douăzeci şi doi de ani… ba, şi trei… Ce voioşie era în casa noastră, ce viaţă duceam şi eu şi ceilalţi. Acum totul e altfel… altfel… tristeţe fără margini. [Op. cit., p. 29].

Jan Bohatyrowicz, urmaşul lui Jerzy, al cărui părinte a pierit în revoluţie, pare să aibă tot ce ar putea să-şi dorească. E tânăr, frumos, harnic şi avut pentru nivelul lui social. Dacă privirea ar putea vorbi, atunci cea fugară, scânteietoare, pe care i-o aruncă Justynei i-ar da de gol plăcerea de-a o vedea. Ea însă face parte dintr-o altă lume, chiar dacă pare şi ea fericită să-l vadă, aşa că inima lui nu e uşoară. O lume a mezalianţelor imposibile.  Alte  poveşti de viaţă şi dragoste se întrepătrund, deşi aflate pe un plan secundar, ele dau culoare şi conturează lumea aflată pe malurile largi ale Niemenului. Patriotismul şi durerea împletite cu pozitivismul şi credinţa într-o lume în care patria va renaşte răzbat din întregul roman. Tinerii sunt viitorul. Îl întâlnim pe Wiltold, fiul lui Benedyct, student la agronomie, asupra căruia idealurile strămoşilor au avut un impact major, este cel care crede în renaşterea naţiunii şi vrea să facă schimbări, chiar dacă părintele lui, care a suferit de pe urma Revoluţiei, s-a resemnat să subziste şi să plece capul. El munceşte foarte mult şi speră să evite ruina financiară. Îl înţelegi şi îl compătimeşti sincer pe Benedyct, care a avut parte de o viaţă  grea şi a avut alături o soţie ipohondră, prea „delicată”  şi care îşi „răsfaţă” nervii, prăbuşită pe o sofa într-o cameră de primire a oaspeţilor. Vecinul moşiei Korczyn, Krilo, este unul dintre admiratorii şi susţinătorii ei, petrecându-şi timpul în aceeaşi cameră sufocantă şi lăsându-şi propria nevastă să se descurce singură cu greutăţile moşiei sale. Teofil Rózyc este dependent de narcotice şi arată şi el suferind, o umbră de om, chiar dacă este tânăr. Prin aceştia scriitoarea îşi varsă năduful privitor la aşa-zisa „societate bună” a cărei reguli au urmărit-o şi pe ea. Eliza Orzeskowa s-a născut şi ea într-o familie bogată, dar ca şi alte femei la acea vreme a fost obligată să se căsătorească împotriva dorinţei sale. Romanul este o oglindă a societăţii pe care o trăieşte, a dorinţelor cu care se confruntă, a patriotismului în care a fost crescută şi a evenimentelor la care ea personal a fost martoră. Fiecare personaj este gândit pentru a simboliza un sentiment, o tipologie umană contribuie la această frescă a societăţii. Privită din afară, lumea pare idilică, ţăranii muncind la câmp sunt frumoşi şi par să facă fără efort tot ce e de făcut într-o gospodărie. Obiceiurile lor, cântecele şi chimiliturile populare fac parte din farmecul cărţii. Căldura toridă se aşterne pe câmpuri şi parcă şi în inimile tinerilor. Pentru Justyna, calmul, fericirea simplă a ţăranului, până şi munca câmpului par să fie, cu toată greutatea fizică, atrăgătoare. Dar viaţa asta nu este bună pentru tatăl său, care încă se consideră parte din nobilime, chiar dacă trăieşte din mila rudelor de a căror ironie şi bătaie de joc nu-şi dă seama. În schimb, pentru Justyna acestea devin de nesuportat. Pe de altă parte,Teo Rózyc se interesează de ea, oferindu-i şansa de a avea o altă viaţă, una ce i-ar oferi şi tatălui ei tot ce îşi doreşte. Ce poate face Justyna în această situaţie?!  Sper să vă fi făcut curioşi să aflaţi continuarea citind această carte!

Scriitoarea Eliza Orzeszkowa, pe numele de naştere Eliza Pawłowska, deşi este mai puţin cunoscută la noi, este reprezentantă de seamă a pozitivismului polonez. S-a născut în Milkowszczyzna, în familia nobiliară Pawłowski. La vârsta de 17 ani a fost măritată cu Piotr Orzeszko, un moşier de două ori mai în vârstă decât ea. Căsătoria lor a fost una nereuşită, cauză a ideilor ei privitoare la independenţa feminină şi la emanciparea iobagilor. Soţul ei a fost unul dintre participanţii la Revoluţia din 1863, fiind exilat în Siberia după înăbuşirea revoltei. Soţia sa s-a aflat în centrul evenimentelor şi a fost martoră la desfăşurarea lor, aşa că nu e de mirare că a reuşit să scrie atât de viu în romanul „Pe malurile Niemenului” despre ele. După 11 ani de separaţie s-a despărţit oficial de soţul ei în 1869. Se mută în Grodno (actualmente aflat în Belarusia) unde, în 1879, şi-a deschis o librărie şi o editură. În 1878 publicase Meir Ezofowicz (denumit după numele eroului principal), un roman în care este prezentată viaţa îngrozitoare a unui evreu într-un mic oraş din Belarusia, în care autoarea nu încurajează doar toleranţa, cât mai degrabă asimilarea comunităţii evreieşti. Autorităţile ruseşti i-au închis afacerea în 1882 şi au pus-o sub supraveghere polițienească timp de cinci ani. În 1894 se recăsătoreşte, după o relaţie de peste 30 de ani, cu Stanisław Nahorski, care moare la doar 2 ani după acest eveniment. Romanul Pe malurile Niemenului, considerat capodopera scriitoarei, este singurul tradus în română. A văzut lumina tiparului în 1888, fiind ecranizat  prima dată în 1939 şi ulterior în 1987 (Nad Niemnen / tradus în engleză On the Banks of the Niemen), în regia lui Zbigniew Kuzminski. Mi-aş dori foarte mult să pot vedea acest film.

Nume de seamă în literatura poloneză, Orzeszkowa a scris peste 30 de romane şi 120 de schiţe, drame şi nuvele în care se preocupă de condiţiile sociale, de educaţie, independenţa şi căsătoria femeilor în societatea poloneză aflată sub ocupaţie rusească. Problemele sociale cum sunt cele privitoare la munca femeilor, copiii ilegitimi sau prostituţia sunt tratate în operele ei, recunoaşterea lor fiind destul de îndrăzneaţă şi inovatoare pentru romanul polonez al secolului al XIX-lea. Datorită acestor idei şi a modului deosebit în care a reuşit să le transpună literar, scriitoarea a fost nominalizată în 1905, alături de Henryk Sienkiewicz (pentru cartea sa Pan Wolodowski) şi Lev Tolstoi (care a fost propus în fiecare an din 1902 în 1906) la Premiul Nobel pentru Literatură. A câştigat Sienkiewicz, dar pentru acele vremuri în care valoarea operelor feminine era cu reticenţă recunoscută, a fost de o mare importanţă chiar şi această nominalizare alături de doi mari titani ai literaturii universale. Oricum, anul 1905 a fost un an glorios în literatura poloneză, tocmai pentru că a avut doi reprezentanţi ai ţării nominalizaţi la prestigiosul Premiu Nobel. Dacă ne gândim că Sienkiewicz şi Orzeskowa erau contemporani cu  Bolesław Prus, considerat a fi cea mai importantă figură a literaturii poloneze, putem aprecia cu atât mai mult aceste nominalizări.

Mi-aş dori foarte mult ca vreuna dintre editurile din România să fie inspirate şi să caute, să traducă şi să editeze operele acestei autoare, sau măcar ca Editura Univers să reediteze cartea. Până atunci, mă bucur că măcar ediţia din 1986 este la raft, aşa că cei interesaţi vor fi aşteptaţi cu drag la noi la bibliotecă!

P.S. Întrebările de final ale bibliotecarei: Aţi auzit de autoarea Eliza Orzeszkowa? Aţi citit Pe malurile Niemenului? Vă plac scriitorii polonezi? Puteţi să-mi daţi exemple de cărţi pe care le-aţi citit din literatura poloneză? Aţi citit sau aţi văzut filmele care ecranizau romanele lui Henryk Sienkiewicz (Prin foc şi sabie; Potopul; Pan Wołodyjowski) ?

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Video Blog


M-am gândit să pun la dispoziţia voastră şi materialele filmate pentru emisiunea „O Carte pe Săptămână”, realizate de Click-NewsTV şi postate pe YouTube. În general sunt recomandări despre care am şi scris de-a lungul timpului pe blog.

videoblog

06.Iulie.2015. Recomand cu căldură pentru vacanţă, pentru destindere, romanul scriitoarei Barbara Harrison, Spitalul Municipal ce îmbină drama, poveştile de dragoste cu munca infernală dintr-un spital american. Alte amănunte aveţi AICI

29.Iunie.2015. Despre un Robin Hood modern sau, mai bine zis, un gangster american, Willie Sutton în romanul scriitorului J.R. Moehringer, Sutton, despre care am scris AICI

22.Iunie.2015. Vremea cireşelor şi începutul vacanţei. Mi-am amintit de Cireşarii, ciclul scris de Constantin Chiriţă, despre care putem vorbi pe larg AICI

15.Iunie.2015. Un bestseller, un debut la o vârstă înaintată a autoarei. Vorbesc despre Trandafiri de Leila Meacham despre care am scris AICI.

08.Iunie.2015. Un scriitor celebru, Victor Hugo, de la cărui moarte s-au împlinit pe 22 mai, 130 de ani. Vorbesc despre capodopera sa, romanul Mizerabilii, despre care am şi scris AICI

02.Iunie.2015. O carte premiată cu prilejul „Trofeului micului cititor” aflat la cea de-a 35 ediţie. Despre carte am scris AICI

25.Mai.2015. O carte palpitantă, captivantă, misterioasă şi foarte bine scrisă! Un debut editorial de mare succes al scriitorului S.J. Watson : Înainte să adorm (Before I Go to Sleep). Locul unde putem povesti despre carte este AICI

24.Mai.2015. O carte pe care am înţeles-o cu totul altfel după apariţia marilor Mall-uri, pentru că descrie cu lux de amănunte un mare magazin parizian, La Paradisul Femeilor. Un roman scris de Emile Zola (de la a cărui naştere s-au aniversat 175 de ani, în  aprilie anul acesta) despre care am scris mai amănunţit AICI (unde vă aștept să povestim pe marginea lui)

19. Mai.2015. O lume distopică, o trilogie modernă, un roman ale cărui prime două volume au fost deja ecranizate – Divergent (Divergent, Insurgent, Experiment). Primul titlul fiind romanul de debut al autoarei americane Veronica Roth. Despre aceasta și despre cărți am scris AICI

27.Aprilie 2015. Cu ocazia unei apropiate continuări scrisă de Harper Lee la vârsta de 88 de ani, revin la „Să ucizi o pasăre cântătoare” despre care am scris amănunţit şi am comentat alături de voi AICI

20.Aprilie 2015 – În apropierea Zilei Bibliotecarului (23.04) am vorbit despre „Povestea unui anticar: Romanul unei obsesii”, a scriitorului american Charlie Lovett, despre care am scris mai multe AICI

14. Aprilie.2015. O recomandare pe care pot să o fac oricui, la orice oră: „Mândrie şi prejudecată”, a scriitoarei Jane Austen, despre care am scris AICI

05.Aprilie 2015. Recomandarea unui bestseller internaţional, un roman autobiografic extrem de amuzant, „Spuneţi-mi Jake”, scris de un copil de 12 ani, Jake Marcionette, despre care am vorbit pe larg AICI

30. Martie 2015. O carte pentru copii („Zânuţa Dora-Li şi vrăjitoarea Ciumfi”) scrisă de-o autoare pe care am cunoscut-o virtual şi despre care am scris pe larg AICI

23.Martie 2015. „SAS – Ghidul supravieţuitorului” o carte non-beletristică pe marginea căreia am povestit cu voi AICI

16.Martie 2015. O carte plăcută (şi scurtă), metaforică şi amuzantă – „Cel mai mic sărut pomenit vreodată” a autorului francez Mathias Malzieu despre care am scris mai multe AICI

09.Martie 2015. Recomand cu căldură întreagă operă a autoarei Rodica Ojog-Braşoveanu şi primul volum al unei seriei istorice Logofătului Andronic –  „Logofătul de taină”, despre care puteţi citi pe larg AICI

02.Martie 2015. O carte extrem de interesantă şi într-o ediţie de lux, „Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare”, de Umberto Eco, despre care am scris AICI

24. Februarie 2015. De Dragobete am vorbit despre „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” de Deborah Harkness, despre care am scris AICI

16.Februarie 2015. Zi de cotitură, nu foarte bună pentru John Grisham şi cartea sa, „Şirul de platani”, despre care am scris AICI

09. Februarie 2015. O carte emoţionantă despre care am vorbit cu mare greutate şi mult mai multe emoţii, „Întâi l-au omorât pe tata: Povestea unei fetiţe” din Cambodgia, cartea scriitoarei Loung Ung, despre care puteţi citi AICI

02. Februarie 2015. Am început cu emoţii recomandarea unui roman science fiction, „Jocul lui Ender”, al scriitorului Orson Scott Card, despre care am scris AICI

 

Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – La clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

sa ucizi o pasare cantatoarePovestim astăzi despre cartea scriitoarei americane Harper Lee, To kill a mocking bird /Să ucizi o pasăre cântătoare / Ne bántsátok a feketerigót!  Spuneam în articolul precedentromanul a fost publicat în 1960, primind premiul Pulitzer şi devenind unul dintre romanele clasice americane. Romanul este uşor de lecturat, scris pe un ton cald şi apropiat despre nişte subiecte grave cum este cel al segregării rasiale. Reuşeşte să-ţi scoată atât zâmbete, cât şi lacrimi. Este una din cărţile care sunt pe listele de lecturi suplimentare sau pe cele de cărţi care trebuie citite. Este o carte care poate fi citită la orice vârstă pentru că problemele atinse pot fi înţelese diferit şi mai profund la vârsta adultă. Privită prin ochii inocenţi ai unui copil este cu atât mai sensibilă, mai deosebită.

Am revenit cu fraza de mai sus – repetându-mă, pentru că asta este pe scurt părerea mea despre carte. Este un roman autobiografic, singurul scris de Harper Lee. Autoarea a reuşit să se impună şi să rămână, asemeni lui Margaret Mitchell, cunoscută posterităţii pentru această singură carte publicată. Iniţial numită Atticus, titlul este simbolic, provenind de la o conversaţie a lui Atticus cu copiii, referitor la păcatul de-a omorî o pasăre cântătoare pentru că acestea:

nu fac altceva decât să cânte, spre desfătarea noastră. Ele nu strică grădinile oamenilor, nu-şi fac cuibul în lanurile de porumb, în schimb îşi pun tot sufletul cântând pentru noi. De asta e păcat să ucizi o pasăre cântătoare (citat din Atticus Finch, Să ucizi o pasăre cântătoare, Editura Venus, Bucureşti, 1993).

mockingbirdMockingbird este o specie de mierloi american, o pasăre cântătoare, pe care o regăsim ca simbol al lmockingjayibertăţii şi în Jocurile Foamei, a scriitoarei Suzanne Collins, roman despre care am povestit anterior la Clubul de lectură. Având în vedere că este vorba de o societate distopică, trimiterea pe care scriitoarea contemporană o face către societatea imperfectă a scrierii lui Harper Lee, cred că nu este întâmplătoare.

Romanul a primit premiul Pulitzer, iar autoarea, cu toate că a scris doar acest roman, a primit Medalia Prezidențială a Libertății în noiembrie 2007, pentru contribuţia sa la literatură. Cartea este o frescă a societăţii, moravurilor, obiceiurilor şi problemelor sociale din micile oraşe ale Statele Unite ale Americii, cu precădere a celor aflate în Sud. Nelle Harper Lee a fost crescută într-un asemenea oraş, Monroeville, din statul american Alabama unde s-a născut pe 28 aprilie 1926. Ca şi Scout, personajul cărţii sale, a fost o fată băieţoasă, iar tatăl ei, la fel ca şi Atticus Finch, a fost, pe lângă redactor de ziar, şi avocat. Romanul, publicat într-o vreme când se ducea un adevărat război pentru drepturile civile în America [prin Mişcarea African-Americană pentru Drepturile Civile / African-American Civil Rights Movement (1954–68) a cărui scop era de-a pune capăt segregării rasiale], a surprins cu o mare delicateţe problemele sociale şi rasiale ale perioadei. Dacă comparăm impactul pe care l-a avut cartea (pentru perioada despre care vorbim) cred că acesta este asemănător cu cel pe care l-a avut romanul Uncle’s Tom Cabin (Coliba unchiului Tom) a scriitoarei Harriet Beecher Stowe, înainte de războiul de secesiune. Perioada descrisă în carte este cuprinsă între anii 1933 şi 1936, în plină criză economică, fapt care acutizează toate problemele sociale existente. Oamenii se înrâiesc de prea mare sărăcie şi sunt mai uşor de manipulat. Societatea descrisă prin prisma unui copil te face să înţelegi mult mai bine, mai adânc, aceste probleme. Regăsim aici, la fel ca şi în romanul De veghe în lanul de secară, cele două voci ale autoarei – Scout, copilul ce trăieşte perioada, căruia i se întâmplă povestea, şi persoana adultă care îşi aminteşte şi analizează perioada cu plus de informaţie asupra tuturor evenimentelor. Cel mai bine am realizat acest lucru când am văzut filmul, unde vocea naratoarei este a persoanei adulte, deosebită de mica fetiţă care joacă rolul Scout în copilărie. Harper Lee este o povestitoare înnăscută, ceea ce face ca romanul să aibă o curgere frumoasă, să fie interesant, neaşteptat şi să fie exrem de uşor de citit. Am avvut senzaţia că romanul ar mai fi putut continua, că aş fi vrrut să văd ce se întâmplă mai departe cu Jem, Scout, Atticus şi toată acea lume aflată departe în timp, prăfuită, dar totuşi atât de vie.

scout_and_jemRomanul începe când Scout (Jean Louise Finch) are 6 ani şi începe prima zi de scoală, iar Jem (Jeremy Atticus Finch), fratele ei, are 9 ani. De la primele pagini eşti cu zâmbetul pe buze când vezi ce probleme are Scout din prima zi de şcoală – când profesoara îi interzice să mai citească pentru că nu o face după sistemul pe care ea vrea să-l instaureze. Scout citea cu tatăl ei încă de la 4 ani şi jumătate, acest lucru devenind unul din ritualurile de seară, iar această interdicţia profesoarei o înfurie şi o supără într-atât încât nu-şi doreşte să mai meargă următoarea zi la şcoală. Pe de altă parte, băieţoasă fiind, se bate cu unul din colegi, pentru că, din cauza acestuia, este certată de aceeaşi d-na profesoară. Atticus este însă tatăl perfect. El este în stare să-o convingă să nu se supere pe şcoală, s-o înţeleagă pe profesoara care, nefiind localnică nu înţelege încă mersul lucrurilor şi în schimb îi promite aceeaşi lectură de seară. Viaţa începe simplu şi lucrurile par să fie extrem de plăcute şi liniştite în micul orăşel de provincie. Preocuparea majoră a copiilor este joaca lor, punctul de interes maxim fiind ocupat de misteriorul vecin – Boo Radley / Bau Radley, care în închipuirea lor devine un adevărat Bau-Bau, monstru ucigaş. Odată cu apariţia lui Dill (Charles Baker Harris), un copil venit în vizită la rude, a cărui minciuni copilăreşti întrec orice închipuire, fantezia lor atinge cote maxime şi devine o demonstraţie de curaj să atingă în fugă casa în care acesta locuieşte, sau se se furişeze pe prispa casei, noaptea. În afară de acest vecin, pe care copiii nu l-au văzut niciodată, sunt descrişi cu acurateţe toţi ceilalţi vecini, scriitoarea reuşind, la fel ca şi Jane Austen, în Mândrie şi prejudecată, să creioneze întreaga lor mică lume, de la intelectuali „de familie bună”, la oameni albi săraci, la albii desconsideraţi pentru moravurile sau lipsa acestora (cum este familia Ewell), sau negrii şi relaţiile dintre toate aceste categorii sociale. Este o lege a majorităţii, pe care în general toată lumea o urmează, sunt convenţiile sociale şi regulile de bună purtare. Problemele rasiale se acutizează odată cu învinuirea pe care o aduce un alb, Bob Ewell, unui om de culoare, Tom Robinson, cum că i-ar fi agresat şi violat fata, pe Mayalla Ewell. Judecătorul îi atribuie acuzatului ca avocat din oficiu pe Atticus Finch. Acesta acceptă, cu toate că, doar faptul că este avocatul unui presupus vinovat (dar considerat de mulţi dintre albi gata vinovat şi condamnat) îi creează probleme, atât lui, cât şi copiilor săi, care înţeleg jignirile, deşi nu înţeleg motivul acestora. Este momentul când sora lui Atticus, o adevărată doamnă sudistă, Alexandra, se hotărăşte să vină să locuiască cu ei. Odată cu venirea acesteia în casă se impun stricte reguli (mai ales pentru Scout, care trebuie să devină domnişoară), iar obligativitatea de-a le urma devine de nesuportat pentru Scout. Maturizarea presupune şi asumarea acestor norme de convieţuire, a căror falsitate, rigiditate şi nedreptate este observată, cu inocenţa copilăriei, de Scout. Jem se maturizează şi el. La 12 ani devine „bărbat”, nu se mai joacă cu Scout şi Dill, şi citeşte, ca şi tatăl său, ziarul. El înţelege problemele pe care le are tatăl său şi încearcă să-l ajute, pe cât posibil. Atticus este îngrijorat pentru ei, dar speră ca să-şi ajute copii

să treacă prin toate acestea fără amărăciune, dar mai presus de orice, fără să se molipsească de obişnuita boală a comitatului nostru […]. Singura mea ambiţie este ca Jem şi Scout să vină la mine după răspuns, în loc să asculte ce spune oraşul. (Atticus Finch, în discuţia cu fratele său Jack, op, cit.)

De ce este foarte prost privit Atticus Finch de restul populaţiei albe din orăşel?  – pentru că el, nu vrea doar să „pozeze” în avocatul lui Tom Robinson, ci vrea cu adevărat să-l reprezinte şi să-l apere pe acesta. Fără dovezi materiale, având doar cuvântul unuia împotriva celuilalt, este clar că „lumea” nu va crede un negru în detrimentul unui alb, chiar dacă acesta este una dintre scursurile societăţii. Este felul discriminatoriu de-a privi lumea – când orice alb, indiferent de calitatea sa morală sau lipsa acesteia, este considerat mai presus de un negru, chiar dacă este un om de calitate. Acest fel de-a judeca nu este şi felul lui Atticus, care consideră că:

Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorităţii este conştiinţa omului. (Atticus Finch, op.cit. cântătoare)

Gregory-Peck-and-Brock-Peters - To kill a mockingbird 1962Un exemplu, un om de o mare valoare, Atticus Finch este un tată excepţional. Un om modest care nu se împăunează cu meritele sale şi care reuşeşte să-şi înveţe copii să aprecieze la justa valoare oamenii, indiferent de provenienţa sau culoarea acestora. Pe Jem îl obligă să meargă să-i citească d-nei Dubose, o femeie bolnavă, chiar dacă aceasta este mereu arţăgoasă şi îl judecă aspru, la fel cu restul oamenilor albi. Motivul este cel de-al învăţa ceva pe fiul său:

Voiam să afli ceva de la ea – voiam să vezi ce înseamnă curajul adevărat, fiindcă, vezi tu, curajos nu este omul cu puşca-n mână. Să fii curajos înseamnă să ştii că eşti pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuşi întreprinzi oricum, şi mergi până la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuşi se întâmplă câteodată. (Atticus Finch, op. cit.)

Acest tip de curaj este cel care îl animă pe Atticus şi este inspirator pentru Jem, care îşi doreşte să fie gentlemen ca şi tatăl său. Copiii îl descoperă şi pe tatăl lor, odată cu descoperirea lumii. Află că este cel mai bun ţintaş din ţinut, lucru pe care nu l-ar fi ştiut dacă n-ar fi fost incidentul cu câinele turbat, pe care Atticus îl omoară dintr-un glonţ. Dar mai presus de asta este curajul liniştit cu care stă în faţa bandei de oameni veniţi să-l linşeze pe Tom Robinson, înainte chiar de proces. Despre curaj, roman şi Atticus Finch un critic a scris că:

În secolul al douăzecelea, To Kill a Mockingbird este poate cea mai citită carte despre rasă în America, iar protagonistul ei, Atticus Finch, cea mai persistentă imagine de ficțiune a eroismului rasial (Joseph Crespino în articolul „The Strange Career of Atticus Finch” / Strania carieră a lui Atticus Finch, în revista Southern Cultures nr. 6, vara 2000, pp. 9–29).

Ar fi multe de spus despre acest roman, dar nu vreau să epuizez subiectul. Este unul dintre cele pe care oricine ar trebui să-l citească, atât pentru frumuseţea scrierii, cât şi pentru mesajul transmis. Să ucizi o pasăre cântătoare a fost editată în peste 30 de milioane de exemplare şi a fost tradusă în peste 40 de limbi. Până acum n-a fost editată în format electronic, dar tocmai am citit, mulţumită lui Vax-Albina (Jurnalul unei fraiere), despre faptul că autoarea, care cu modestie se miră de longevitatea şi importanţa pe care o are cartea şi în prezent, şi-a dat acordul editurii Harper Collins pentru a scoate o ediţie electronică, atât text, cât şi audio (legală) a scrierii sale – pentru tânăra generaţie.

To_Kill_A_MockingbirdNu-i de mirare că romanul a fost, la scurtă vreme după apariţie, ecranizat. Filmul apărut în 1962 în regia lui Robert Mulligan, îl are ca protagonist, în rolul lui Atticus Finch, pe actorul Gregory Peck. Filmul a primit trei premii Oscar (Gregory Peck, pentru cel mai bun actor; Horton Foote, pentru cel mai bun scenariu adaptat; Alexander Golitzen, Oliver Emert şi Henry Bumstead – pentru scenografie) şi numeroase alte premii şi nominalizări, figurând pe locul 74 din 250 cele mai bune filme de până acum, după cum figurează pe site-ul IMDB. Mi-a plăcut mult filmul, pe care îl găsiţi pentru împrumut şi la biblioteca noastră, şi vi-l recomand cu mare căldură după ce citiţi cartea. E adevărat însă că nu poate să atingă nivelul cărţii, fiind dramatic fără să aibă acea căldură şi veselie pe care o regăsim împletită cu dramatismul în carte. În plus, lipsesc explicaţiile povestitorului şi multe din personaje care pot să ne explice mai bine acea lume.

Deja câţiva dintre voi aţi citit cartea şi mi-aţi lăsat link-uri către articolele voastre. Mă bucură acest lucru. Vă rog să citiţi şi ce au scris:  Fructiza, Ely. Sayuki. Aştept cu nerăbdare părerea voastră despre carte, despre film, despre idealul pe care îl reprezintă Atticus Finch, despre problemele sociale de atunci – sau chiar despre o pararelă a acestora în contemporaneitate.


 

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Nord şi Sud, de Elizabeth Gaskell – la Clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”


Elizabeth Gaskell

Elizabeth Gaskell

Astăzi povestim despre una din cărţile pe care le-am citit pe vremuri şi le-am recititIMG_20140301_185215_1 din nou cu aceeaşi plăcere, North and South / Nord şi SudÉszak és Dél romanul scriitoarei Elizabeth Gaskell. Scriitoarea britanică, născută pe 29 septembrie 1910 în Cheyne Walk, Chelsea, a fost cea mai mică dintre cei opt copii ai familiei. Din păcate mama ei a murit dându-i viaţă. Aşa se face că ea a trăit mult timp alături de mătuşa dinspre mamă, Hannah Lumb sau alături de bunici. Datorită vremurilor, a bolilor şi lipsei medicamentelor (aceeaşi problemă ca şi în cazul fraţilor Brontë) doar doi dintre copiii familiei Cleghorn Stevenson (numele scriitoarei la naştere) au reuşit să ajungă la maturitate – Elizabeth şi fratele său, John. Viaţa ei, problemele personale, relaţiile pe care le-a avut cu mama vitregă, cu tatăl ei, au fost prinse în cărţile sale. Cele mai reuşite scrieri, cele pe care le înţelegem şi le receptăm şi cu sufletul nu doar cu mintea, sunt cele în care autorii scriu bazându-se pe experienţe personale, viaţa lor reală, de aceea romanele edesek-es-mostohak--3959792-90Elizabethei Gaskell se citesc uşor, sunt atractive şi simţi că prind frânturi de viaţă între coperţicranford-500x500, devenind fresce ale societăţii acelor vremuri. Dacă în romanul Cranfod, unde este descrisă viaţa într-un sat din Anglia, scriitoarea descrie viaţa pe care a dus-o împreună cu mătuşa ei, în Knutsford, iar în Wives and daughters / Soţii şi fiice / Édesek és mostohák scrie despre relaţiile complicate care se nasc atunci când tatăl se recăsătoreşte (caz concret în viaţa autoarei, când tatăl ei îşi întemeiază o nouă familie şi are şi alţi doi copii), în Nord şi Sud, autoarea descrie viaţa, împrejurările şi problemele specifice apărute în urma industrializării cu care devine familiarizată odată ce, măritată fiind, ajunge într-un oraş din nordul Angliei, unde soţul ei este pastor.

Toate aceste date despre viaţa autoarei, despre roman, mi-au lipsit când am citit prima dată romanul. Deşi am Nord şi Sud. Elizabeth Gaskell. 1979constatat ulterior că l-am avut şi acasă, în biblioteca părintească, eu l-am citit împrumutându-l de la biblioteca oraşului unde am crescut. Pe vremea când l-am citit (pe la sfârşitul anilor ’80) se difuza la televizor un serial cu acelaşi titlu, Nord şi Sud, în care era vorba de războiul de secesiune din America. Îmi plăcea serialul şi de aceea, când am văzut cartea în raftul bibliotecii, am luat-o repede pentru că m-am gândit că pe baza ei a fost ecranizat. Când am ajuns acasă, cu mare nerăbdare m-am apucat să citesc. Din primele pagini nu părea să aibă nimic comun cu America şi cu familiile Hazard şi Main. Iniţial dezamăgită, narațiunea  m-a furat şi m-a prins. Povestea începe cu o nuntă, cea a lui Edith, verişoara lui Margaret Hale, eroina cărţii. De aici înţelegem că Margaret a locuit mult timp alături de mătuşa, unchiul şi verişoara sa. A fost prietena şi companioana verişoarei sale, neuitându-se totuşi că este ruda săracă a familiei şi fiind cazată într-o cameră mică, asemănătoare celei dedicate servitorilor. Mătuşa sa, care s-a măritat de bunăvoie cu un om avut şi mai în vârstă, o invidia pe sora ei, care s-a măritat din dragoste – ideal pe eszak-es-del--5638704-90care i l-a insuflat şi fiicei sale. Edith se căsătoreşte cu un ofiţer fără avere, căpitanul Lennox, cu care urmează să plece în insula Corfu, unde este staţionat regimentul acestuia. Această poveste de dragoste nu este urmărită şi te întrebi sincer, având în vedere că Edith n-a făcut niciodată nimic, având servitori pentru orice, cum se va descurca în viaţa cazonă pe care urmează s-o ducă. Cu prilejul acestei nunţi, Elizabeth îl cunoaşte pe fratele mai mare al mirelui, Henry Lennox, „singurul membru nearătos într-o familie de oameni deosebit de frumoşi” dar a cărui figură „îi era inteligentă, subtilă şi mobilă” şi care urmărea pregătirile de nuntă cu un aer uşor sarcastic. Acesta este atras de frumuseţea şi inteligenţa tinerei fete. Așa că pleacă s-o caute în Helstone. O cerere în căsătorie pare ceva la care ea nu s-a gândit, dar care totuşi se întâmplă. Ce răspunde fata luată pe neașteptate? Oare poate să-l privească ca pe un iubit când era obișnuită să-l considere prieten? Hotărârea ei pare definitivă, totuși pentru el rămân speranțe…

nord si sud-Pe de altă parte, pastorul Hale, „unul dintre cei mai buni predicatori … şi un perfect preot de parohie (op. cit. p. 19), schimbă cursul vieții lor tihnite dusă în sudul călduros și umed al Angliei. Acesta (precum tatăl autoarei, pastorul unitarian William Stevenson) renunță la biserica anglicană, pe motive de conștiință, conflict de opinii. Așa se face că, după ce este măcinat zilnic de nemulţumirile soţiei sale (femeie crescută cu anumite standarde şi care suferă de lipsa banilor şi apartenenţei la lumea bună) care şi-ar dori ca el să primească o parohie mai importantă, în loc să-i facă pe plac el renunţă la venitul mic dar sigur și la mica parohie aflată în Helstone, un adevărat colţ de rai în sudul Angliei şi alege să devină profesor particular şi să se mute într-un oraş industrial, Milton-Norhern din comitatul Darkshire (în traducere liberă – Comitatul întunecat).  

Doamna Hale, o femeie delicată și suferindă mai ales când lucrurile nu merg conform propriilor vise, se aseamănă parţial cu mama descrisă de Jane Austen în romanul Mândrie și prejudecată. Dintre toate personajele cărţii, totuşi cel al mamei este cel mai puţin dezvoltat şi credibil, cel puţin din punctul meu de vedere. M-am gândit că acest lucru este şi din cauză că autoarea nu a avut propriu-zis mama şi nu îşi poate imagina una credibilă. Ea este personajul creionat, ce nu contează cu adevărat nici în fața soțului său care nu-i spune ce probleme îl macină și nici faptul că a renunțat la funcția de pastor. Devine sarcina Elizabethei de a-i comunica aceste hotărâri ce afectează întreaga familie. 

Realitatea crudă era faptul că tatăl ei îngăduise îndoielilor amăgitoare să-i năpădească atât de tare mintea, încât devenise un schismatic – un proscris; toate schimbările care decurgeau de aici se grupau în jurul acestui fapt distrugător (Margaret  Hale, op. cit., p. 57-58).

Mi-a displăcut felul cum a procedat aici pastorul, care recunoaşte că este un laş care nu suportă să le pricinuiască durere celor dragi şi, după câte mi se pare mie, un visător – egoist, totodată. Dacă n-aș fi știut că există un model real al acestei fapte, aș fi spus că aici autoarea a creat acest conflict doar pentru a putea muta familia şi a realiza o paralelă antagonică între sudul şi nordul Angliei. Văzute prin prisme diferite Helstone poate fi:

E doar un cătun; nu cred că aş putea să-l numesc sat. Nu e decât o biserică şi, pe pajiştea de lângă ea, câteva case – mai curând un fel de bordeie – năpădite de trandafiri cătărători. (Margaret Hale, în Nord şi Sud de Elizabeth Gaskell, Editura Vivaldi 1995, p. 14-15).

Helstone e ca un sat dintr-o poezie – dintr-o poezie de Tennyson. (Margaret Hale, op. cit. p. 15).

Drumurile sunt atât de frumoase , încât ar fi o ruşine să foloseşti trăsura – aproape o ruşine să călăreşti. (Margaret Hale, op. cit., p. 16).

– Doar nu crezi că funinginea dintr-un oraş industrial, plin de coşuri şi murdărie ca Milton-Northern, o să fi e mai bună decât aerul de aici, curat şi proaspăt, chiar dacă prea umed şi te slăbeşte (Doamna Hale, op. cit., p. 62).

Faţă de aceste descrieri idilice, încă înainte de-a ajunge în Milton:

Cu multe mile înainte de Milton, zăriră un nor plumburiu atârnând la orizont, în direcţia în care se afla oraşul.[ …] Cu cât se apropiau de oraş, cu atât văzduhul părea să miroasă şi chiar să aibă gust de fum; de fapt nu aerul avea cu adevărat gust sau miros, ci, mai degrabă, nu se simţea mireasma de iarbă şi verdeaţă.(Op. cit., p. 83).

Margaret HaleÎn acest oraş cu miros şi gust de fum, în care cenuşiul şi noroiul era la el acasă, apare o domnişoară ca Margaret Hale, plină de colorit, vibrând de viaţă, frumoasă, autoritară, demnă şi cu prestanţă regală. Asta-i ceea ce vede John Thornton, prosperul industriaş, proprietar de fabrică şi viitor elev al domnului Hale. El a decis că n-o place, pentru că pe când el o privea admirativ, ea îl trata cu mândră nepăsare… Părerea ei proastă să se menţină? Părerea lui să se schimbe? Povestea de dragoste m-a dus cu gândul din nou la Mândrie şi prejudecată. Furtunoasă relaţie în care d-ra Hale pare să fie mereu în conflict cu d-l Thornton. Problemele sociale alimentează prejudecata iniţială, iar John Thorntonorgoliul ambilor parteneri îi împiedică să renunţe. Cum se termină?? Este o poveste la care o fată modernă poate visa 🙂  Oricum asta este doar o parte din roman. Mi-a rămas întipărită însă în memorie descrierea fabricii, condiţiile de muncă şi faptul că şi copiii lucrau de la vârste fragede. Citind acest roman sau Shirley de Charlotte Brontë am înţeles mult mai bine conceptul de revoluţie industrială în Anglia, despre care am învăţat pe vremuri la istorie. Mie datele seci istorice nu reuşesc să-mi rămână în memorie, dar citind un roman care cuprinde şi asemenea date de viaţă, care face o frescă a acelor vremuri şi reuşeşte să îmbine poveşti de dragoste cu probleme existenţiale şi sociale – asigură o ancoră unde acele date să se prindă. Aşa pot să reţin că odată cu motorul cu aburi perfecţionat a lui James Watt – putem spune că a început Revoluţia industrială – 1784, iar primul domeniu unde s-a utilizat acesta a fost în industria textilă.

nord-e-sud-by-elizabeth-gaskell-prima-edizion-L-D8u-a8Romanul lui Elizabeth Gaskell a fost excelent ecranizat de BBC în 2004, în regia lui Brian Percival şi avându-i ca protagonişti pe Richard Armitage, care a făcut un rol foarte bun interpretându-l pe John Thornton şi pe Daniela Denby-Ashe, în rolul lui Margaret Hale. O miniserie care urmăreşte fidel cartea şi care ne oferă o variantă vizuală a condiţiilor de muncă, a fabricilor acelor începuturi. Vă recomand cu mare căldură atât filmul, cât şi cartea pe care le găsiţi pe rafturi la biblioteca noastră.

Aştept cu nerăbdare părerile voastre despre această carte, despre film dacă l-aţi văzut. Sunt curioasă ce aţi fi question-markfăcut dacă aţi fi trăit pe acele vremuri? Sunteţi întreprinzători cum era John Thornton, aţi fi făcut munca din fabrici sau credeţi că aţi fi luat-o pe calea pastorului Hale – profesând după o viaţă petrecută ca om al bisericii? Ori aţi fi fost o domnişoară de familie bună, ca şi Margaret Hale, care să facă muncă întru ajutorul muncitorilor din fabrici? Cine ar fi ales să se mărite din dragoste cu un ofiţer, precum verişoara Edith? 🙂 Întrebări…

Puteţi să citiţi şi ce a scris Ely despre această carte  şi despre film pe frumosul blog Cuvinte vrăjite

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

„Jurnalul lui Bridget Jones” şi „Bridget Jones: La limita raţiunii”, de Helen Fielding


helen-fieldingPovestim astăzi despre cărţile scriitoarei Helen Fielding (n. 19 februarie 1958) şi despre eroina care-a făcut-o celebră, Bridget helen-fielding vol. 1Jones. Jurnalistă britanică, cunoscută pentru documentarele sale din Africa şi a cărei roman de debut din 1994, Celebritate pentru o cauză nobilă, deşi aclamat de critică, a fost mai puţin cunoscut publicului larg. Pe lângă munca serioasă de jurnalist, scriitoarea a început să scrie şi o coloană de articole amuzante pentru ziarul The Independent, ce au plăcut mult publicului. Cu toate acestea, Helen Fielding a devenit un nume cunoscut internaţional doar după realizarea filmului (2001) care a ecranizat romanul Bridget Jones’s Diary. Filmul este o comedie romantică reuşită, în regia lui Sharon Maguire, care îi are pe Renée Zellweger, Hugh Grant şi Colin Firth în rolurile principale. Cartea, care stă la baza acestui film, a apărut ca urmare a succesului de care s-a bucurat coloana comică pe care jurnalista a scris-o pentru ziarul unde lucra. Aici a prins viaţă eroinaBridget Jones Diary sa, Bridget Jones şi bazându-se pe succesul pe care l-a avut la public, Editura Macmillan i-a cerut jurnalistei să scrie un roman întreg despre aceasta. Scriitoarea a mărturisit că, atunci când a scris primul roman Bridget Jones, nu s-a gândit că îl va citi cineva. Trebuie să recunosc eu, ca şi toţi cei care nu au citit ziarul The Independent, am aflat de eroină doar după ce-am văzut filmul şi abia pe ulterior am citit cartea. Dar aşa cum am constatat şi eu, poate şi alţii au făcut-o – cartea este mult mai amuzantă decât comedia, de altfel reuşită, realizată de Universal Pictures. Din primele pagini mi-a captat atenţia şi am râs recunoscând promisiunile deşarte pe care şi eu de-a lungul vieţii le-am făcut (privitor la cura de slăbire) la fiecare început de an:

„Voi mânca mai multe legume”,  „Mă voi duce la sala de sport de trei ori pe săptămână şi nu doar ca să cumpăr sandvişuri”, „Voi avea mai multă încredere în mine însămi”… (citat din lista  de Hotărâri pentru noul an, Jurnalul lui Brigdet Jones, Polirom, 2003).

De-a lungul anilor s-a rezolvat doar partea cu încredere în mine… :)) Dar să revenim la carte. Filmul m-a amuzat, dar cartea a fost cea care m-a dus cu gândul la povestea din Mândrie şi prejudecată a lui Jane Austen. Bridget reprezintă femeia nemăritată, de treizeci şi ceva de ani, modernă, lansată într-o cursă veşnic piedută de a-şi îmbunătăţi viaţa, cu un serviciu fără mari perspective, fără mari calităţi sau avere dar cu un simţ al umorului foarte dezvoltat. Ea se află cam în situaţia lui Elizabeth Bennet privitor la posibilitatea unui măritiş bun. Dar dacă Elizabeth este o persoană mulţumită de sine, cu un caracter hotărât şi destul de încăpăţânată, Bridget este nehotărâtă şi în general nemulţumită de sine, căutând sfaturi într-o mulţime de cărţi despre dezvotarea personală. Dar poate că pentru noi, aşa cum Elizabeth pare să fie personajul ideal al femei epocii lui Austen, Bridget întruchipează femeia zilei de azi. Femeia care devine nesigură de sine din cauză idealului imposibil de atins al frumuseţii feminine, unde silueta subţire este extrem de importantă şi unde banul îşi spune cuvântul.

Of, de oare sunt atât de neatrăgătoare? De ce? Chiar şi un bărbat care poartă ciorapi cu bulinaşe crede că sunt oribilă.” (citat, op. cit., p. 23)

BridgetTotuşi Bridget, aşa cum nu se vede pe sine, este o persoană cu suflet bun, o bună prietenă, inteligentă (în ciuda hotărârilor stupide pe care le ia), cu mult umor şi care nu arată deloc atât de rău pe cât crede. Simpatizezi cu ea şi speri să se trezească să se vadă cu ochii altora. Faptul că doi bărbaţi arătoşi îi dau atenţie ar trebui s-o trezească la realitate. Lupta pe care o duce cu sine te amuză prin felul în care îşi găseşte scuze în expunerea ritualică din jurnal a numărului kilogramelor, a caloriilor şi explicatul exceselor alimentare, sau de orice altă natură. Poveştile de dragoste te fac să crezi că, în sfârşit va ajunge să se cunoască, să se aprecieze. Te enervează la culme mama sa, care este asemănătoare doamnei Bennet, concentrată fiind doar pe viaţa personală nereuşită (după părerea ei) a fiicei sale. Ea este cu siguranţă unul din factorii răspunzători de nesiguranţa de sine a lui Bridget. Helen Fielding face mai multe trimiteri spre romanul lui Austen, plecând de la numele personajului masculin, Mark Darcy până la evoluţia poveştii în sine. Deşi această similitudine, dacă ai citit Mândrie şi prejudecată, te-ar putea face să prevezi finalul, cartea te atrage şi îţi place pentru hazul şi buna-dispoziţie ce ţi-o crează lecturând-o. O recomand  cu căldură celor care au nevoie de puţină destindere. Dacă linia poveştii urmează cartea lui Austen, stilul şi problemele dezbătute în carte, dificultăţile întâmpinate în reuşita unei relaţii de cuplu moderne le regăsim tratate într-un mod apropiat cărţii (şi serialului) Sex and the City (Totul despre sex).

bridget-jones-la-limita-ratiunii_1_fullsize Cel de-al doilea roman al său, Bridget Jones: The Edge of Reason / Bridget Jones: La limita raţiunii, ecranizat la rândul său în 2004, începe fericit:

„Urraa! Anii de sihăstrie au luat sfârşit. De patru săptămâni şi cinci zile am o relaţie normală cu un bărbat adult, dovedind, prin urmare, cu nu sunt o paria în materie de amor, aşa cum mă temusem” (citat din Bridget Jones: La limta raţiunii, Polirom, 2003, p. 11)

Poate faptul că deja din prima pagina începe atât de bine, te face să te gândeşti – frate, ce se poate strica acum? Şi-atunci îţi dai seama că de-aici încolo nu ştii cum se va desfăşura cartea pentru că, în mod evident, acţiunea din romanul lui Jane Austen a fost depăşită. Aştepţi cu nerăbdare să vezi când „cade pantoful” şi cu ce alte probleme se va confrunta Bridget. Atunci îţi dai seama că iubirea n-o poate face sigură pe ea, sigură pe iubirea pe care o inspiră şi că … în fond nu este un remediu natural care rezolvă toate problemele interioare ale cuiva. Mark ştie că s-a lăsat de fumat, deci în faţa lui nu mai fumează… dar o face pe ascuns 🙂 De parcă problemele sale n-ar fi de ajuns, se confruntă şi cu „drama” pe care o generează mama ei, care suferă de-o criză a vârstei a treia. Vrea să-şi părăsească soţul şi să plece în Kenya… totuşi din cauză că i-a expirat paşaportul nu mai pleacă – din stupidul motiv că în noile poze arată la fel de bătrână pe cât este 🙂 Viaţa ei perfectă de cuplu pare să se confrunte cu diferite probleme, apare „prietena” ei Rebbeca în peisaj, despre care Bridget spune:

Chestia e că individa e alunecoasă ca o meduză. Discuţi cu ea şi totul pare bine şi la locul lui, dar dintr-o dată simţi că ai fost înţepat şi nu ştii de unde ţi s-a tras. Vorbeşti, să  zicem, despre blugi şi ea spune ceva de genul: „Păi, dacă ai celulită, cel mai bine e să porţi ceva larg, stil Dolce & Gabbana” – ea are nişte coapse splendide, ca de pui de girafă…( citat din op.cit, p. 47)

Din cum decurge povestea, se pare că Bridget a judecat-o corect, şi aşa cum se va dovedi mai târziu aceasta poate fi extrem de manipulatoare, reuşind să se insinueze între cei doi iubiţi. Nici prietenele ei bune Shazzer şi Jude nu fac cele mai bune alegeri când o cadorisesc, îi lasă bilete sau când o sfătuiesc, acutizând astfel problemele iscate artificial. Când oamenii sunt îndrăgostiţi, mai ales la începutul unei relaţii este mai uşor să fie destabilizaţi. Gelozia nu este nici ea cel mai bun sfătuitor în relaţiile de dragoste. Ce faci când vrei să scapi de toate – pleci în vacanţă? Într-un loc frumos, însorit… sau poate în Thailanda în anotimpul ploios 🙂 cum pleacă Bridget însoţită de prietena ei Shazzer. Acolo alte peripeţii ne ţin captivi şi ne este prezentată şi o drastică cură de slăbire ce are rezultate spectaculoase 🙂 Cam atât pe moment despre acest roman – vom povesti mai jos, în comentarii mai pe larg.

Helen-Fielding-2657335Povestea personajului şi al romanelor ce au avut un fulminant succes, fiind traduse în 40 de limbi şi atingând numărul de 15 milioane de exemplare vândute, ne duce cu gândul la succesul pe care alţi scriitori l-au avut şi despre care am scris (John Grisham, Margaret Mitchell, Leila Meacham, Arthur Haley). Bridget Jones a fost creată de autoare când ea însăşi era, asemeni eroinei sale, îndrăgostită şi ulterior proaspăt căsătorită cu Kevin Curran, căsătorie ce a durat din 1999 până în 2009. După divorţul de acesta, scriitoarea a scris o continuare a acestor romane, Bridget Jones: Mad About the Boy (2013). În această continuare, pedepsindu-l probabil pe soţul ei, care a fost prototipul pentru Mark Darcy, Helen Fielding scapă de el şi ne prezintă o altă faţetă a lui BridgeBridget Jones. Mad about the boyt, care se transformă, după 14 ani, dintr-o celibatară cu probleme, într-o văduvă şi mamă a doi copii. Fanii cărţilor ei au fost îngroziţi de uciderea personajului principal masculin. Eu nu am citit romanul care a apărut recent în Anglia. Dacă ne-am gândi că personajul ar fi putut fi fost o fantomă răzbunătoare, ar fi explicată şi problema pe care a avut romanul şi care a necesitat retragerea primei ediţii a cărţii de pe piaţă. Se pare că romanul a avut erori de editare, pentru că a cuprins, din greşeală, 40 de pagini dintr-o altă carte, a altui autor, care a fost tipărită în aceiaşi zi. Cartea cu care s-a „contopit” Bridget Jones: Mad about a boy este o carte de memorii, My Life, a autorului Sir David Jason. Cât de sugestivă totuşi această încurcătură dacă ne gândim doar la titlul Viaţa mea / My Life – ce face o remarcabilă trimitere la evoluţia autobiografică a romanelor doamnei Fielding.  Cât despre ultimul abia apărut, este posibil să fie ecranizat, deşi se pare că steaua actriţei Renée Zellweger nu mai străluceşte cum strălucea … şi nici romanul nu pare să se ridice la aceiaşi înălţime. Totuşi sunt curioasă să-l citesc şi cred că aş vedea şi filmul.

 question-markVoi ce părere aveţi? Aţi citit romanele? Aţi văzut filmele? V-aţi confruntat vreodată cu problemele lui Bridget? Vă recunoaşteţi în vreunul din personaje?

Vă recomand să citiţi şi ce-au scris pe acest subiect Puştoaica citeşte, Cuvinte vrăjite sau pe blogul Jurnal de fraieră

Pentru toţi cei care aţi scris despre acest subiect, mi-ar place să-mi lăsaţi link-uri de trimitere către articolele voastre pentru ca să le adaug ulterior aici.

P.S. (nota din 2018) – ecranizarea din 2017 a celui de-al treilea roman din seria Bridget Jones, având titlul Bridget Jones’s Baby / Bridget Jones însărcinată este de găsit şi pentru împrumut la Secţia de Artă şi Carte Franceză a bibliotecii noastre

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat: