RSS

„Războiul care mi-a salvat viaţa”, de Kimberly Brubaker Bradley

04 apr.

Azi am citit o carte captivantă şi vreau să v-o recomand şi vouă!  Este vorba despre cartea scriitoarei americane Kimberly Brubaker Bradley, „Războiul care mi-a salvat viaţa” (The War That Saved My Life), apărută în traducerea Iuliei Arsintescu, la Editura Arthur, în 2016.

Titlul m-a făcut curioasă tocmai pentru că a dat o conotaţie pozitivă războiului care, în general, curmă vieţi, distruge şi schimbă destine într-un mod cât se poate de crud. Aşa că am citit prima pagină, neştiind la ce război se referă sau dacă e vorba într-adevăr de un război. Cartea este scrisă într-un mod curgător, antrenant, care te fură. Din primele pagini am constatat că acţiunea începe în Londra, în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar protagonista cărţii este o copilă pe nume Ada (Smith). Cum se vede lumea prin ochii de copil? Dar dacă eşti un copil suferind de un handicap? Şi cum ar fi dacă mama, acea fiinţă care ar trebui să te apere şi să te protejeze, ţi-ar fi cel mai mare duşman, te-ar abuza şi te-ar umili pentru că eşti „oloagă”? Ce ar face oricine dacă ar trăi în asemenea condiţii? Te întrebi de câtă putere poate da dovadă cineva care, sechestrată fiind de când se ştie (probabil 9-10 ani), într-o cameră mică dintr-un apartament sordid din Londra, nefiind învăţată să meargă, neavând măcar nişte cârje care să-i fie de ajutor, este cu toate astea cea care are grjiă de frăţiorul ei şi care pregăteşte ceaiul şi micul dejun mamei sale. Fratele ei mai mic este singura ei bucurie, deşi el are libertatea care ei îi lipseşte. Pe măsură ce el creşte, gândindu-se la viitor, Ada conştientizează că este imperios necesar să înveţe să meargă, chiar dacă asta înseamnă chin, durere şi iar durere.

Pentru Ada, zvonurile de război nu însemnau nimic, până când fratele său a venit acasă de la şcoală şi a spus că toţi copiii vor fi evacuaţi din Londra, pentru a fi protejaţi în caz de atac aerian.  Din istorie ştim că în 1939, după invadarea Poloniei, Regatul Unit declară război Germaniei naziste. Dar nu ştiam că odată cu declaraţia de război, statul s-a preocupat de punerea la adăpost a copiilor, organizând o reţea de ajutor în oraşele şi comunele aflate la distanţă de Londra. Copiii trebuiau să ajungă la şcoală, să plece de acolo cu autobuzele la gară şi de acolo cu trenul, fiind însoţiţi doar de profesorii lor. Aflând asta, fata începe să tragă nădejde că va scăpa de acasă, dar mama ei nu vrea să o lase să plece şi pe ea, ci doar pe Jamie, fratele ei. La gândul că va fi despărţită de fratele ei, singurul ei gând este să plece fără ca mama lor să ştie. De-a dreptul evadează din casă, forţându-se, în ciuda durerii, să se ţină pe picioare. Piciorul ei sucit de la gleznă o face să meargă cu greu şi mai, mai să cadă, când întâlneşte un copil căruia îi făcea cu mâna de sus de la geam. Acesta credea, ca toată lumea, de altfel, că fata este handicapată mintal, aşa cum se plângea de ea mama ei. Odată ce se lămureşte situaţia, el este cel care o ajută să ajungă cu bine la gară. Adăpostită în tren, fiecare nouă informaţie, clădire, copac, animal şi fir de iarbă îi oferă copilei momente de uimire, pentru că orizontul ei se limitase la străduţa înghesuită, caldarâmul pietruit şi cei câţiva oameni ce străbăteau strada. Când, din goana trenului, vede o tânără călărind, îşi doreşte din tot sufletul să poată face şi ea aşa ceva. Se simte liberă, deşi ştie că starea asta nu e permanentă şi se teme încă de furia mamei sale şi că vor ajunge înapoi la ea.

Ajunşi la destinaţie, toţi sunt aduşi grămadă şi de acolo locuitorii îşi aleg după preferinţe copiii pe care să-i cazeze. Ada şi Jamie nu sunt doriţi şi nici aleşi de nimeni. Sunt murdari, nepieptănaţi, ea e handicapată şi par să nu fie în toate minţile pentru că nu înţeleg tot ceea ce aud. De unde să ştii cuvinte dacă n-ai fost învăţat? Dacă nu s-a vorbit cu tine? Ce poţi să faci? Doamna care se ocupă cu repartizarea evacuaţilor nu se lasă şi o forţează pe Susan Smith, una dintre locuitoarele satului, să îi primească la ea. Aceasta e o femeie singură, suferindă de pe urma morţii prietenei sale, ce declară că nu şi-a dorit copii niciodată şi că nu ştie să se îngrijească de ei. Să fie o nouă încercare pentru Ada? Să fie o nouă respingere? Nu îndrăzneşte să se apropie de femeia care încearcă să le ofere tot confortul, chiar dacă nu i-a ales, chiar dacă a fost obligată să-i primească. Războiul le oferă o nouă casă, o nouă lume şi viaţă. Sunt raţionalizări de hrană, dar adevărul e că tot mai bine ajung să mănânce în străini decât vreodată acasă la mama lor. Cartea reuşeşte în cuvinte simple să prezinte nişte probleme grave, să deschidă uşi şi să schimbe lumi, pentru că războiul care se desfăşoară la scară mondială pentru Ada înseamnă şi un război cu mama ei, cu sine, cu problemele pe care le înfruntă curajos şi undeva există speranţa unei victorii, o libertate ce trebuie câştigată. Eu vă recomand această carte dedicată tinerilor de 12-14 ani, dar care poate fi citită cu mare plăcere şi interes la orice vârstă, fiind cu atât mai profund înţeleasă. Eu am citit-o într-o singură zi şi am fost nerăbdătoare să văd finalul, pe care nu vreau să vi-l deconspir.

Am citit şi am şi scris despre cărţi  în care felul inocent al copiilor de-a privi lucrurile şi sentimentele trăite de aceştia ne-au prezentat într-un alt fel o lume sau moment istoric despre care am învăţat sau am privit în documentare şi filme. Am văzut cum era percepută societatea americană şi problemele rasiale prin ochii copilului în Să ucizi o pasăre cântătoare  iar despre genocidul din Cambodgia în vremea khmerilor roşii, am citit în Întâi l-au omorât pe tata. Dacă mă gândesc la cărţile a căror acţiune se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt multe cele care m-au întristat, care mi-au rămas la suflet, mi-au plăcut sau m-au antrenat în tot felul de acţiuni. Sunt câteva care ating suflete şi aici pot să dau câteva exemple care îmi vin acum în minte: „Jurnalul Annei Frank”, „Băiatul cu pijamale în dungi”, „Hoţul de cărţi”, toate acestea fiind în marea lor majoritate şi ecranizate. Fiecare dintre ele te face să vezi cu alţi ochi războiul, să înţelegi ce greu e să ai o copilărie în asemenea vremuri. Această carte oferă o altă perspectivă, salvarea unei vieţi chinuite se datorează tocmai războiului. 

Foto credit Publishers Weekly

Kimberly Brubaker Bradley

Scriitoarea americană Kimberly Brubaker Bradley s-a născut în Fort Wayne, Indiana, în 1967. Ea însăşi se declară o mare iubitoare de lectură, din câte spune pe blogul său, ea era genul de copil care prefera să îşi petreacă pauzele povestind cu bibliotecara şcolii (eu întotdeauna am îndrăgit acest gen de copii). Nu s-a gândit niciodată să devină scriitoare, pasiunea ei fiind chimia şi a intrat la facultate la medicină, la care a renunţat la doar 6 saptămâni de la începerea cursurilor. Primul ei roman s-a „născut” în 1998 şi până în prezent a mai scris alte 16, ultimul fiind o continuare a acestui roman The War that I Won (care încă nu a fost tradus) şi care a devenit imediat un bestseller. Pentru Războiul care mi-a salvat viaţa, autoarea a câştigat în 2016  Newbery Honor Medal  şi a fost pe locul 1 pe lista New York Time Bestseller.

Am avut plăcerea să găsesc şi o recenzie pe care Amalia, o tânără din Bacău, a scris-o acestei cărţi, M-a bucurat faptul că am descoperit încă un copil ce citeşte şi scrie frumos despre cărţi, dar şi pentru că în cuvinte simple şi o descriere scurtă a ştiut să surprindă esenţa cărţii şi să-i ofere prospeţimea proprie vârstei. Totodată am descoperit şi site-ul Roata Mare care are o secţiune dedicată special tinerilor cititori şi unde  cărţile pentru tineret sunt recenzate chiar de aceştia. Felicitări realizatorilor!

Întrebările de final ale bibliotecarului: Ce părere aveţi? Aţi citit cartea? Deşi este o operă de ficţiune, despre astfel de vieţi chinuite, abuzuri asupra copiilor sau a femeilor auzim mereu la ştiri. Legislaţia are mari lacune din acest punct de vedere. Cum credeţi că ar putea fi prevenite sau remediate astfel de cazuri? Aştept cu nerăbdare părerile voastre!

 

 

 

Reclame
 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

6 răspunsuri la „„Războiul care mi-a salvat viaţa”, de Kimberly Brubaker Bradley

  1. shiki

    aprilie 5, 2018 at 10:18 pm

    N-am citit si nu vad nicaieri partea a doua netradusa, de fapt cred ca as prefera sa le citesc pe amandoua netraduse. Seamana cu Dickens dupa ce povestesti acolo si nu e genul meu de poveste preferat 😛 . Dar probabil o sa le citesc. Daca se termina prost nu citesc nimic 😛 . Acu trebuie sa faci o minune si sa ajunga cartea la mine 😀 .

     
    • bibliodevafiliala3

      aprilie 5, 2018 at 10:27 pm

      O să fie o minune simplă. Cartea va fi pe rafturi la bibliotecă şi sper să reuşesc să ţi-o aduc 🙂
      Eu zic că nu are un final trist. Dar mă interesează şi pe mine continuarea. Sunt curioasă ce va face fetiţa asta şi ce se mai întâmplă. De fapt povestea cred că o pot bănui, nu-i misterul chiar aşa adânc, dar este frumos şi atractiv scrisă, special pentru ca să-i atragă pe cei mai tineri dintre cititori şi să poată fi înţeleasă. Pentru ei e cu atât mai interesant să poată vedea dintr-un alt punct de vedere pe copii cu nevoi speciale. Pot mai uşor să înţeleagă anumite probleme la care nimeni nu s-ar gândi şi ar conştientiza că poate sunt nişte fericiţi că părinţii au grija lor, i-au învăţat să vorbească, să înţeleagă cuvintele şi că toate astea presupun implicare, interes şi un anumit tip de muncă susţinută. A fost prima carte pe care am reţinut-o şi despre care mi-am dorit să scriu de când s-a îmbolnăvit şi a murit mama. Poate că am citit-o într-un moment potrivit, dar eu cred că este şi o carte sensibilă şi am putut s-o privesc într-un mod antitetic cu modul în care am fost eu crescută de mama mea. Cu atât mai mult cât şi eu am suferit în copilărie, dar mama niciodată nu m-a considerat altfel decât deosebită şi minunată.

       
  2. Drugwash

    aprilie 7, 2018 at 3:02 pm

    Cine ştie cîţí copii din lumea asta şi-ar dori un fel de „război” care să-i salveze din situaţia în care se află… O schimbare majoră, în bine, pentru ei… Din păcate, războiul adevărat nu e niciodată un lucru bun; da, e posibil ca o excepţie să apară şi el să devină cauza unei „evadări” din rău înspre bine, dar la modul general războiul produce prea multă distrugere materială şi spirituală ca să poată fi privit ca un „salvator” de vieţi.

    Însă aici avem parte tocmai de una dintre acele excepţii care merită să fie luate în considerare. Pînă la urmă, în viaţa reală orice întîmplare poate fi asimilată ideii de „război”, de situaţie majoră care schimbă destine. Un tată abuziv, beţiv notoriu, ucis în stradă lovit de un camion poate fi şansa unei vieţi noi, mai bune – spre exemplu.

    Războiul cu soarta, cu propria incapacitate sau infirmitate, e altceva. Acela se poartă în interior şi e mai subtil dar nu mai puţin distrugător şi obositor pe plan psihic. Să încerci încontinuu, zi de zi, ceas de ceas să te ridici la înălţimea celorlalţi care sînt „normali” – şi de multe ori să eşuezi, să fii luat în rîs sau împins cu bocancul înapoi în mocirla propriei imposibilităţi – e un război poate mult mai greu de dus decît cel cu puşti, grenade, tunuri ş.a.m.d.

    Cum se va descurca protagonista cărţii? Nu ştiu, rămîne ca fiecare din cei ce vor avea timpul şi plăcerea de a o citi, să afle. Şi poate aşa vor afla şi cum să-şi poarte propriile „războaie” ca să le cîştige.
    Lectură plăcută tuturor şi muţumesc, Roxana, pentru tot ceea ce faci aici!

     
    • bibliodevafiliala3

      aprilie 7, 2018 at 5:46 pm

      Mulţumesc, Dragoş pentru comentariu! Mă bucur mult să te citesc! Am dispărut o perioadă lungă. Este primul articol pe care îl pot să îl scriu după o foarte lungă perioadă de timp. Mama mea era printre primii care comentau articolele mele şi era mereu foarte mândră de mine. Îmi lipseşte profund! Dar viaţa merge mai departe. Cu atât mai mult apreciez comentariul tău. Cât despre carte! Da. Protagonista cărţii are o voinţă şi o putere remarcabile. Sper să reuşesc să găsesc şi să citesc şi cartea următoare. Sunt curioasă cum s-a gândit autoarea că ar fi rezolvarea problemelor de sănătate, ce operaţii se pot face şi ce alte încercări o pot aştepta. Cât despre mama ei, mă bucur că a decis să o părăsească. Unii oameni n-ar trebui să aibă copii. Şi mai de neînţeles este atunci când se părintele abuziv sau neinteresat de viaţa copilului este mama. Pentru mine e de neînţeles aşa ceva. Dar dacă la animale lipsa sentimentului matern este destul de rară ( pasărea cuc este primul exemplu la care mă gândesc când fac afirmaţia), se pare că la oameni devine din ce în ce mai des întâlnit.

       
      • Drugwash

        aprilie 7, 2018 at 9:01 pm

        Ţï-am simţit lipsa şi nu am ştiut motivul pînă ieri. Dar fii sigură că nu a fost singura persoană care să-ţi aprecieze munca. Eu, cel puţin, am un mare respect pentru tot ceea ce faci, pentru faptul că aduci cartea – imaginaţia prin lectură – mai aproape de oameni, indiferent de vîrsta lor fizică.

        Dacă e să judecăm la rece, instinctul matern (sau patern) nu e ceva obligatoriu, el poate lipsi şi doar natura ştie de ce. Nu-l putem forţa asupra cuiva. Ce putem face, dacă avem noi înşine acel instinct, e să avem grijă de cei lăsaţi de izbelişte. Şi cred că doamna Smith – parcă aşa se numea, nu? – a reuşit să facă asta chiar dacă i-a fost cumva forţată acea „maternitate”. Şi nu mi se pare deloc bizar, dacă e să mă gîndesc că eu însumi am adoptat, instantaneu, fără să mă gîndesc la consecinţe, cîte un suflet părăsit, chiar dacă nu s-a aflat într-un „container” uman.

        Acum, ca o paranteză, încerc să fiu „avocatul diavolului” pentru cucul la care te-ai referit şi să raţionez în felul următor: „ştiind că nu sînt un bun părinte, încerc să-mi las copiii pe mîini mai bune”. Ăsta pare a fi raţionamentul păsării respective şi mi se pare corect la modul global. Mult mai grav mi se pare cînd cineva se consideră perfect apt pentru a fi părinte dar se comportă oribil cu propriile-i progenituri. Iar cînd vine vorba de om…

         
      • bibliodevafiliala3

        aprilie 9, 2018 at 12:04 am

        Da! Este mai ok să laşi copilul altcuiva sau să nu fii părinte, pentru că nu-i obligatoriu, când nu simţi că eşti în stare de o asemenea misiune grea. Dar pentru asta este nevoie să fii mult mai corect cu tine şi alţii. Mama denaturată a făcut copii pentru că soţul ei işi dorea, iar el a murit înainte de a-i putea creşte. Ea nu şi-a dorit copii, aşa cum nici d-na Smith nu şi-a dorit şi nici nu a crezut că ar face o treabă bună, dar s-a descărcat cu toată ura pe fata pentru că nu era nici măcar normală. I s-a spus că poate de mică să aibă parte de o intervenţie care i-ar reda mobilitate firească a picioarelor şi era uşoară şi fără urmări, dar ea nu a crezut şi în plus i se cereau bani, aşa că nu a considerat necesar, câtă vreme era mai uşor de ascuns, precum un gunoi sub preş. Iar în faţa oamenilor se plângea că are un copil handicapat… D-na Smith a fost o mană cerească pentru cei doi copii. Dar sunt mulţi părinţi adoptivi care înseamnă raiul pentru copiii de care au grijă şi pentru care faptul că nu sunt părinţi biologici nu contează. Eu mă gândesc concret la mai multe exemple de genul ăsta pe care le-am întâlnit în viaţa mea, cel mai recent este chiar o colegă de-a mea, care este un asemenea părinte exemplar şi mă bucur mult pentru că a făcut un copil fericit. Sunt convinsă că şi tu, la cum am ajuns să te cunosc, ai făcut tot ce ai putut pentru cei aflaţi în nevoie şi mă bucur că există asemenea oameni. Ei sunt cei care reuşesc să repare, de multe ori, răul făcut. Cât despre copii – în ei ar trebui să fie investiţia maximă, ei înseamnă viitorul, aşa precum ii creştem şi îngrijim, aşa ne vor fii şi bătrâneţile.

         

Aştept răspunsul tău!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat asta: