Un scriitor copil, Jake Marcionette, şi romanul său „Spuneţi-mi Jake” – devenit bestseller
24aug.
Câţi dintre noi ştiu pe cineva genial, pe cineva extrem de talentat, pe cineva care a reuşit? Cred că toţi ne mândrim că am cunoscut, întâlnit sau ştiut măcar odată o asemenea persoană. Dar câţi dintre noi au avut determinarea să găsească în ei puterea de-a încerca, să rostogolească zarurile, să bată pe la uşi, să îşi prezinte creaţia, să convingă pe cineva să creadă suficient în ei pentru a-i ajuta? Ne uităm la unii dintre cei care au reuşit şi putem spune că acelora le-a fost mai uşor decât ne-ar fi nouă. Eu nu contest că poate mulţi dintre aceia au avut şi şansă, dar cred că în afară de asta este nevoie de multă muncă, de talent şi de mult curaj. Un exemplu de reuşită, pe plan literar, este şi tânărul scriitor american Jake Marcionette, despre care am vorbit anterior AICI. Despre cartea lui Jake vă povestesc şi în filmarea de mai jos, realizată pentru emisiunea O carte pe săptămână. Cu voi aş vrea să povestim despre reuşite, despre nereuşite, despre încercări sau despre care credeţi că este calitatea cea mai importantă pe care trebuie s-o aibă cineva ca să poate ajunge să-şi împlinească visele. Eu una mă declar fan al celor care încearcă, chiar dacă nu reuşesc. Voi?
Am urmarit din nou filmarea si cred ca, este vorba de un autor foarte tanar, de doar 12 ani care, este foarte talentat, descurcaret si cu mare incredere in fortele proprii, asa cum ne dorim sa avem cat mai multi tineri, care sa poata sa-si foloseasca timpul, facand lucruri constructive.
Inca n-am citit cartea si cred ca, atunci cand o voi citi, ma voi transpune si eu in lumea minunata a copilariei, ceea ce ar fi benefic pentru starea mea sufleteasca.
Cu totii trebuie sa pastram viu copilul din noi pentru a putea sa pretuim, asa cum fac copii, fiecare lucru mic pe care reusim sa-l facem ori, pe care altii ni-l daruiesc.
Pe mine Roxana m-ai convins sa citesc acest roman si o voi face cat de curand.
Un gand bun si o vara frumoasa in continuare, succes si multa sanatate, tie Roxana si cititorilor blogului tau.
A fost o după-masă amuzantă pentru mine când am citit romanul. Era de parcă aş fi fost o muscă într-o lume demult apusă. Având şi eu un frate mai mic, neastâmpărat şi inventiv am fost şi eu curioasă ce poate fi în mintea fraţilor mai mici. Jake Marcionette povesteşte cu mult haz şi face asta într-un mod foarte uşor, de parcă ar povesti unor prieteni. M-am gândit că, probabil, atunci când scrii despre ceea ce trăieşti şi eşti tu însuţi o persoană cu mult umor, poţi găsi sau imagina suficient de multe poveşti pentru cei apropiaţi. Dacă te cheamă Mark Twain, personajele tale rămân nemuritoare şi se numesc Tom Sawyer sau Huckleberry Finn. Dar dacă ai doar 12 ani, eşti departe de prieteni, mutat în alt capăt al ţării şi pe deasupra mai eşti şi pedepsit de mama să scrii în fiecare zi o jumate de oră, poate că îţi vine ideea să îţi notezi poveştile pe care le-ai fi spus prietenilor tăi de care eşti despărţit. Probabil că aşa a apărut romanul Spuneţi-mi Jake! Eu mă gândesc că fratele meu ar fi putut poate fi un Jake Marcionette. Are umorul, inteligenţa, harul necesar. Poate că n-a avut ideea, dorinţa să pună în practică, sau poate că i se potriveşte mai bine să spună poveşti şi atunci varianta de poveşti audio ar fi cea mai probabilă reuşită, dar ştiu că mi-ar plăcea să încerce. Nu ştiu dacă acum este momentul, pare că niciodată nu-i momentul potrivit. Dar asta sunt poveşti pentru prieteni 🙂 Mulţumesc mult pentru comentariu! Un gând bun şi ţie şi o vară plăcută şi ţie, îţi doresc!
[…] care credeţi că este calitatea cea mai importantă pe care trebuie s-o aibă cineva ca să poate ajunge să-şi împlinească visele [?]
Aceea de a se fi născut în „familia” potrivită. 🙄
Dacă nu, atunci visurile trebuie să-i fie musai croite după dimensiunile plăpumii sub care se oploşeşte. Altfel e bai mare.
Niciodată, nicăieri nu ajungi „sus” de unul singur, prin muncă asiduă, perseverenţă, optimism, bla-bla-bla, fie chiar şi dispunînd de o doză rezonabilă de geniu. Dacă ai „material” eşti desemnat unui „tutore” care te duce de mînă şi te înalţă atîta vreme cît asculţi ordinele. Neapărat el, tutorele (şi cei din spatele lui) trebuie să cîştige suficient de pe urma ta. Dacă asta nu se (mai) întîmplă, dispari de pe firmament de parcă nici n-ai fi fost vreodată. La propriu şi/sau la figurat.
S-ar putea să ai dreptate. Nu cred că mulţi oameni muritori de foame, bolnavi, obosiţi şi stresaţi de traiul zilnic sunt copleşiţi neapărat de nevoia de a scrie. Probabil că asta, dacă a existat pe vremea lui Eminescu sau anterior lui, s-a cam stins, iar accesul la informaţie, la cultură, pare că ar fi mai la îndemână celor care au de toate. Totuşi trebuie să te contrazic. Am văzut mulţi copiii care s-au ratat tocmai pentru că au avut de toate şi n-au mai trebuit să muncească pentru ceea ce-şi doreau. Nu întotdeauna este bine să ai totul din prima pentru că nu apreciezi ceea ce ai şi cu timpul nici nu mai vrei ceea ce ai primit. Undeva la mijloc, nici foarte sărac, nici prea bogat şi cu părinţi care să te susţină, dar să nu te cocoloşească cred că ar fi ideal. În plus, faţă de SUA, ar fi bine să găseşti un impresar care să vorbească pentru tine. Nici tu, nici părinţii tăi nu pot face atât cât reuşeşte un străin care să cunoscă pe cine trebuie şi să prezinte cu încredere şi determinare. Ai dreptate, nu poţi să ajungi singur şi doar cu talent şi muncă asiduă, dar pe lângă toate celelalte, dacă pe astea două nu le ai, ar trebui să-i plăteşti bine chiar şi pe cei apropiaţi doar ca să te citească. Banii pot mult, dar nu pot totul.
Nu mă refeream numai la scris ci la orice. Şi da, exact problema cu „impresarul”am subliniat-o, fiindcă acel impresar te poate ridica – dacă primeşte ce/cît vrea – sau te poate doborî cu un simplu apel telefonic dacă superi pe cine nu trebuie sau nu cooperezi. Dacă nu eşti sclavul unui „impresar”, nu ai voie să exişti.
Cît despre copiii de bani gata care dau chix, aici e problema lipsei de interes din partea părinţilor/tutorilor. Şi poate faptul că acei copii nu au fost „aleşi” să devină cineva.
Săracul care reuşeşte măreţ în viaţă e doar un mit hollywoodian, nimic mai mult. Propagandă pentru minţile slabe, influenţabile. Dacă cumva vezi undeva un asemenea specimen, acela e un „cal troian” – fereşte-te de el! 😉
Poveştile sunt frumoase. Ele sunt în stare să întreţină speranţa în suflet. Că nu se întâmplă, că raţional nu trebuie să fie aşa, asta-i altceva. Presupun că oamenii trebuie să visese. Poate de asta şi citesc.
bibliodevafiliala3 
ritiumaria39
25 august 2015 at 16:19
Am urmarit din nou filmarea si cred ca, este vorba de un autor foarte tanar, de doar 12 ani care, este foarte talentat, descurcaret si cu mare incredere in fortele proprii, asa cum ne dorim sa avem cat mai multi tineri, care sa poata sa-si foloseasca timpul, facand lucruri constructive.
Inca n-am citit cartea si cred ca, atunci cand o voi citi, ma voi transpune si eu in lumea minunata a copilariei, ceea ce ar fi benefic pentru starea mea sufleteasca.
Cu totii trebuie sa pastram viu copilul din noi pentru a putea sa pretuim, asa cum fac copii, fiecare lucru mic pe care reusim sa-l facem ori, pe care altii ni-l daruiesc.
Pe mine Roxana m-ai convins sa citesc acest roman si o voi face cat de curand.
Un gand bun si o vara frumoasa in continuare, succes si multa sanatate, tie Roxana si cititorilor blogului tau.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
bibliodevafiliala3
25 august 2015 at 20:05
A fost o după-masă amuzantă pentru mine când am citit romanul. Era de parcă aş fi fost o muscă într-o lume demult apusă. Având şi eu un frate mai mic, neastâmpărat şi inventiv am fost şi eu curioasă ce poate fi în mintea fraţilor mai mici. Jake Marcionette povesteşte cu mult haz şi face asta într-un mod foarte uşor, de parcă ar povesti unor prieteni. M-am gândit că, probabil, atunci când scrii despre ceea ce trăieşti şi eşti tu însuţi o persoană cu mult umor, poţi găsi sau imagina suficient de multe poveşti pentru cei apropiaţi. Dacă te cheamă Mark Twain, personajele tale rămân nemuritoare şi se numesc Tom Sawyer sau Huckleberry Finn. Dar dacă ai doar 12 ani, eşti departe de prieteni, mutat în alt capăt al ţării şi pe deasupra mai eşti şi pedepsit de mama să scrii în fiecare zi o jumate de oră, poate că îţi vine ideea să îţi notezi poveştile pe care le-ai fi spus prietenilor tăi de care eşti despărţit. Probabil că aşa a apărut romanul Spuneţi-mi Jake! Eu mă gândesc că fratele meu ar fi putut poate fi un Jake Marcionette. Are umorul, inteligenţa, harul necesar. Poate că n-a avut ideea, dorinţa să pună în practică, sau poate că i se potriveşte mai bine să spună poveşti şi atunci varianta de poveşti audio ar fi cea mai probabilă reuşită, dar ştiu că mi-ar plăcea să încerce. Nu ştiu dacă acum este momentul, pare că niciodată nu-i momentul potrivit. Dar asta sunt poveşti pentru prieteni 🙂 Mulţumesc mult pentru comentariu! Un gând bun şi ţie şi o vară plăcută şi ţie, îţi doresc!
ApreciazăApreciază
Drugwash
25 august 2015 at 20:58
Aceea de a se fi născut în „familia” potrivită. 🙄
Dacă nu, atunci visurile trebuie să-i fie musai croite după dimensiunile plăpumii sub care se oploşeşte. Altfel e bai mare.
Niciodată, nicăieri nu ajungi „sus” de unul singur, prin muncă asiduă, perseverenţă, optimism, bla-bla-bla, fie chiar şi dispunînd de o doză rezonabilă de geniu. Dacă ai „material” eşti desemnat unui „tutore” care te duce de mînă şi te înalţă atîta vreme cît asculţi ordinele. Neapărat el, tutorele (şi cei din spatele lui) trebuie să cîştige suficient de pe urma ta. Dacă asta nu se (mai) întîmplă, dispari de pe firmament de parcă nici n-ai fi fost vreodată. La propriu şi/sau la figurat.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
bibliodevafiliala3
25 august 2015 at 21:24
S-ar putea să ai dreptate. Nu cred că mulţi oameni muritori de foame, bolnavi, obosiţi şi stresaţi de traiul zilnic sunt copleşiţi neapărat de nevoia de a scrie. Probabil că asta, dacă a existat pe vremea lui Eminescu sau anterior lui, s-a cam stins, iar accesul la informaţie, la cultură, pare că ar fi mai la îndemână celor care au de toate. Totuşi trebuie să te contrazic. Am văzut mulţi copiii care s-au ratat tocmai pentru că au avut de toate şi n-au mai trebuit să muncească pentru ceea ce-şi doreau. Nu întotdeauna este bine să ai totul din prima pentru că nu apreciezi ceea ce ai şi cu timpul nici nu mai vrei ceea ce ai primit. Undeva la mijloc, nici foarte sărac, nici prea bogat şi cu părinţi care să te susţină, dar să nu te cocoloşească cred că ar fi ideal. În plus, faţă de SUA, ar fi bine să găseşti un impresar care să vorbească pentru tine. Nici tu, nici părinţii tăi nu pot face atât cât reuşeşte un străin care să cunoscă pe cine trebuie şi să prezinte cu încredere şi determinare. Ai dreptate, nu poţi să ajungi singur şi doar cu talent şi muncă asiduă, dar pe lângă toate celelalte, dacă pe astea două nu le ai, ar trebui să-i plăteşti bine chiar şi pe cei apropiaţi doar ca să te citească. Banii pot mult, dar nu pot totul.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Drugwash
25 august 2015 at 22:42
Nu mă refeream numai la scris ci la orice. Şi da, exact problema cu „impresarul”am subliniat-o, fiindcă acel impresar te poate ridica – dacă primeşte ce/cît vrea – sau te poate doborî cu un simplu apel telefonic dacă superi pe cine nu trebuie sau nu cooperezi. Dacă nu eşti sclavul unui „impresar”, nu ai voie să exişti.
Cît despre copiii de bani gata care dau chix, aici e problema lipsei de interes din partea părinţilor/tutorilor. Şi poate faptul că acei copii nu au fost „aleşi” să devină cineva.
Săracul care reuşeşte măreţ în viaţă e doar un mit hollywoodian, nimic mai mult. Propagandă pentru minţile slabe, influenţabile. Dacă cumva vezi undeva un asemenea specimen, acela e un „cal troian” – fereşte-te de el! 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
bibliodevafiliala3
25 august 2015 at 22:55
Şi cu Frumuşica (Pretty Woman) ce se alege ? 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Drugwash
26 august 2015 at 01:24
Mnoh, povestea aia s-o creadă cine vrea – oricum nu mi-a plăcut niciodată Julia Roberts. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
bibliodevafiliala3
26 august 2015 at 07:53
Poveştile sunt frumoase. Ele sunt în stare să întreţină speranţa în suflet. Că nu se întâmplă, că raţional nu trebuie să fie aşa, asta-i altceva. Presupun că oamenii trebuie să visese. Poate de asta şi citesc.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Drugwash
26 august 2015 at 09:00
Poveştile – cel mai vechi drog al lumii moderne, cultivat şi distribuit legal de către „autorităţi” şi de către noi înşine. 😉
Atenţie la supradoze, există pericolul derapajului (permanent) în iluzie!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
bibliodevafiliala3
26 august 2015 at 12:12
Din păcate prea puţini riscă aşa ceva. Mă bucur să spun însă, că la noi la bibliotecă a crescut numărul de utilizatori, cititori.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Drugwash
26 august 2015 at 12:31
Mulţi visători în zonă, aşadar… 🙂
La mai mulţi, zic – poate cîndva vor ajuta la restabilirea ordinii în lume! 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană