RSS

Povestea doamnei Murasaki, de Liza Dalby – recomandare de lectură

30 Iun

povestea-doamnei-murasaki-produs_galerie_mareNu ştiu dacă ştiaţi, eu am aflat destul de târziu, că primul roman al lumii a fost scris de o femeie în urmă cu aproape o mie de ani. Este vorba despre cartea Povestea lui Genji (Genji monogatari) al scriitoarei japoneze Shikibu Murasaki (n. 978 — d. 1016). Dar oricât de interesant ar fi acest prim roman al lumii (care a apărut la noi într-o variantă prescurtată şi fragmentată a originalului, în 1969, în traducerea din limba franceză a Henriettei Yvonne Stahl) nu despre el vreau să vorbesc, ci despre romanul de debut al autoarei Liza Dalby, The Tale of Murasaki / Povestea domnei Murasaki, apărut la Humanitas Fiction în 2014 şi care este o nouă achiziţie a bibliotecii noastre. În această carte autoarea americană reuşeşte să recreeze, asemeni unui arheolog, din fragmentele istorice rămase, perioada, atmosfera şi profilul acestei misterioase prime romanciere a lumii. Având la bază o documentaţie solidă asupra perioadei şi  vieţii culturale ale acelei vremi în Japonia, romanul m-a dus cu gândul la un alt scriitor (J.R. Moehringer) şi o altă biografie imaginată despre care am vorbit recent (Sutton). Liza Dalby este o povestitoare înnăscută. Romanul ei de debut este impresionant, o frescă a societăţii acelor vremuri, plăcut şi interesant de citit. Citindu-l, afli nu doar despre viaţa autoarei Shikibu Murasaki, ci şi despre obiceiurile şi modul de viaţă japonez sau despre eticheta şi restricţiile impuse la curtea imperială a anilor 1000. Povestea vieţii reale a scriitoarei japoneze se întrepătrunde cu cea a Prinţului Genji, eroul romanului acesteia, Liza Dalby oferindu-ne şi povestea creaţiei acestui prim roman al lumii. Imaginat sub forma unor memorii pe care fiica lui Shikibu Murasaki le-ar fi găsit după moartea acesteia,  romanul este scris remarcabil, poetic, fascinant. Faptul că este scris din perspectiva personală a scriitoarei japoneze, că vezi viaţa povestită prin ochii acesteia, o simţi reală, o simţi vorbindu-ţi cu adevărat. Mi-a plăcut foarte mult şi faptul că romanul conţine şi poemele scrise de scriitoarea japoneză sau a celor cu care a întreţinut dialoguri versificate (care s-au păstrat ca documente). Versurile sunt scrise sub o forma waka, precursoare a poeziei haiku. Cu toate că epoca descrisă este atât de îndepărtată, citind cartea reuşeşti să te transpui în acele vremi pe care romanul le readuce la viaţă. Este o carte interesantă, captivantă, care prezintă personaje istorice reale, intrigi politice, ritualuri, etichetă şi o frumoasă poveste despre cum a reuşit o femeie neconvenţională să-şi depăşească condiţia impusă de canoanele societăţii, datorită minţii sale curioase şi talentului nativ de povestitoare, celebritatea aducând-o la curtea imperială.

Liza DalbyLiza Dalby (n. 1950, SUA) a vizitat prima dată Japonia în perioada liceului, ca parte a unui schimb cultural. La început i-a fost foarte greu, fiind prima şi singura elevă străină a univesitaţii Saga (1960). Cu toată bariera lingvistică, sau poate tocmai datorită efortului depus pentru eliminarea acesteia, Liza a început să aprecieze cultura, să asimileze mai bine limba şi comportamentul social.  Probabil atunci a fost momentul în care a început pasiunea ei pentru cultura japoneză. A învăţat să cânte la shamisen (instrument cu coarde, asemănător chitarei) lucru care ulterior i-a devenit folositor pentru a putea intra in lumea gheişelor. Acest lucru s-a întâmplat când a revenit în Japonia pentru a-şi da teza de doctorat în antropologie. Numele japonez pe care Liza l-a primit când a devenit membră a comunităţii gheişelor a fost Ichijiku, ea fiind de altfel şi singura străină devenită gheişă din Japonia. Cărţile ei ichigiku2non-beletristice Gheisa şi Kimono i-au adus recunoaşterea ca expertă în cultura japoneză. Precum J.R. Moehringer (care după apariţia cărţii sale Dulcele bar a fost angajat consultant pentru autobiografia lui Andre Agassi), Liza Dalby a fost atât consultanta lui Arthur Golden pentru romanul său Memoriile unei gheişe, cât şi a lui Steven Spielberg la ecranizarea acestei cărţi. Am simţit nevoia să subliniez aceste fapte biografice ale autoarei tocmai pentru a demonstra că, pe lângă talentul incontestabil de povestitoare, fina şi aprofundata cunoaştere asupra lumii nipone fac ca romanul Povestea doamnei Murasaki să fie atât de credibil, de real.

P. S. Câteva informaţii despre perioadă care mi-au stârnit interesul: În secolul al XI-lea, când a trăit Shikibu Murasaki, cunoştiinţele literare, artistice, erau apanajul bărbaţilor, femeilor nefiindu-le îngăduită scrierea cu caractere chinezeşti (preluată de japonezi prin Coreea), folosită de bărbaţi şi în scrierile oficiale. Femeile foloseau scrierea cu caractere japoneze, Hiragana. Această scriere care la început era folosită doar de femei sau în scrisori, a început să fie utilizată în literatură şi de bărbaţi. Cert este că, potrivit informaţiilor pe care le-am găsit, Povestea Prinţului Genji  (Povestea lui Genji) a fost scrisă cu acest tip de scriere.

question-markÎntrebările de final ale bibliotecarului: Aţi auzit de acest prim roman al lumii? Aţi citit cartea sau aţi văzut filmul Memoriile unei gheişe? Sunteţi atraşi de cultura japoneză? Aţi citit cartea Lizei Dalby? Ce alte cărţi de acest gen puteţi să-mi recomandaţi? Ce ştiţi despre gheişe?

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , ,

17 răspunsuri la „Povestea doamnei Murasaki, de Liza Dalby – recomandare de lectură

  1. zapadalbastra

    Iunie 30, 2015 at 6:12 pm

    Recunosc,nu am auzit despre primul roman al lumii,dar nu ma mir ca l-a scris o femeie.Am citit insa ,,Memoriile unei gheise”, daca pana atunci nu ma interesa in mod deosebit subiectul,acum citesc tot ce-mi pica-n mana.

     
    • bibliodevafiliala3

      Iunie 30, 2015 at 6:45 pm

      Şi mie mi s-a părut foarte interesantă lumea aceea lume, civilizaţie, cultură. Mi-a plăcut mult şi Memoriile unei gheişe, iar acum că ştiu că această autoare a fost consultantul de specialitate, nu mă mir că au fost atât de veridice şi exacte anumite informaţii privitoare la viaţa acestora. Primul roman al lumii are 1000 de pagini, peste 400 de personaje şi este neterminat. Nu este tradus integral, dificultăţile provenind, cred eu, şi din cauza limbii vechi japoneze.

       
  2. ritiumaria39

    Iunie 30, 2015 at 8:30 pm

    N-am auzit de acest roman si n-am citit nici memoriile unei gheise dar, din prezentarea ta Roxana, pare sa fie un roman interesant si mai ales ca, este un roman biografic, privind-o pe prima scriitoare a lumii, care cu cca 1000 de ani inainte, a avut „indrazneala” sa se confrunte cu lumea inchistata in convenientele sociale ce, considerau femeia ca un instrument al placerii, prin scierea unui roman asa de laborios, ne-a dat ocazia noua sa cunoastem modul de viata, cultura,obiceiurile unei societati si acestea, pot sa dainuie, peste veacuri, prin grija si munca unui om dedicat . Este impresionant faptul ca, primul roman al lumii, a fost scris de o reprezentanta a sexului frumos, dovada ca, talentul si daruirea, nu au nici un fel de lagatura cu, apartenenta la un sex ori altul.
    Despre gheise stiu ca, de mici erau educate pentru a putea oferi dragoste, erau persoane culte si respectate in societatea japoneza si mai stiu ca, purtau niste incaltari mici si dure care, nu le permiteau picioarelor sa creasca.
    Cate ceva din cultura japoneza am citit si in romanul Shogun de James Clavell, acolo descrie si ceremonialul ceaiului, precum si modul in care japonezii sunt educati pentru a renunta cu usurinta la viata, lucru ce s-a dovedit a se aplica, in cursul celui de al II-lea Razboi mondial, prin metoda kamikaze. Tot acolo a fost descrisa si viata gheiselor, o viata interesanta dar trista, dupa opinia mea pentru ca, nu aveau „dreptul” de a iubi si a fi iubite ci, doar „datoria” de a oferi dragoste.
    M-ai facut curioasa Roxana, mai ales ca imi plac si romanele biografice, asa ca, ma si vad lecturand aceasta carte de debut a scriitoarei Liza Dalby.
    Un articol foarte bun, asa cum ne-ai obisnuit de fapt pentru care-ti multumim.
    Un gand bun, multa sanatate si mult succes, in tot ceea ce faci.

     
    • bibliodevafiliala3

      Iunie 30, 2015 at 11:21 pm

      Şi mie mi-a plăcut faptul că o femeie, chiar şi în atare societate, cu multe restricţii şi reguli impuse, a reuşit nu doar să scrie un roman, dar să şi aibă succes, reuşita aducând-o la curtea imperială, lucru la care se pare visa orice femeie nobilă. Felul în care este scrisă cartea, chiar dacă este doar o biografie imaginată, bazându-se pe unele documente care au supravieţuit, face atractivă cartea. Este drept, tocmai am povestit cu Dragoş despre faptul că o biografie romanţată, imaginată nu este acelaşi lucru cu un document istoric, cu o biografie bazată pe documente. Dar mă gândesc şi la faptul că dacă ar fi fost strict istorică (chiar presupunând că ar exista documente suficiente după aşa un lung timp) nu ar fi citit-o prea multă lume, pentru că ar fi avut un stil greoi. Oricum are dreptate Dragoş, este cumva greşit să-ţi imaginezi cumva un personaj real, iar povestea lui de viaţă să fie cu totul alta. Totuşi eu mă mulţumesc şi cu frânturile de adevăr, mai ales dacă sunt bine scrise şi par reale. Îmi plac amănuntele privitoare la epocă, la haine, la obiceiuri, la restricţiile sociale. Sunt noutăţi pentru mine care n-am citit prea multe cărţi ce descriu societatea japoneză sau cultura lor. Ca şi ţie mi-a plăcut Shogun şi pot spune că a fost printre primele cărţi care au deschis o uşă spre lumea şi civilizaţia niponă. Într-un fel gheişele erau alese şi pregătite pentru viaţa respectivă şi cred că unele dintre ele erau chiar mai câştigate decât soţiile. După câte ştiu era o selecţie destul de dură pentru a putea intra în comunitatea lor. Trebuiau să intre ucenice la o gheisă sau aşa ceva. Oricum puteau să iasă din comunitatea respectivă şi puteau să se mărite. Aşa cel puţin am citit despre acestea. Ceea ce n-am ştiut că gheişele au fost la început bărbaţi (hōkan) şi abia după 1800 gheişele femei i-au depăşit numeric pe bărbaţi. Am citit pe internet, deci nu ştiu cât de adevărat este … Totuşi sună interesant. Mulţumesc de apreciere şi de urări. Asemenea îţi doresc şi eu ţie. Numai bine!

       
  3. Drugwash

    Iunie 30, 2015 at 9:46 pm

    Chiar şi în ziua de azi setul de caractere Hiragana e considerat scriere feminină. Katakana a fost în trecut scrierea masculină cu trăsături drepte, viguroase şi în prezent este folosit în special la scrierea numelor proprii. Setul Kanji, adică cel derivat din scrierea chinezească – despre care spui că era interzis femeilor – are peste patru mii de caractere şi învăţarea lui cere o considerabilă perioadă de timp, ceea ce probabil este unul dintre motivele pentru care nu li s-a permis femeilor folosirea lui, timpul respectiv fiind probabil mai important de folosit în treburile casnice ale perioadei. Bineînţeles, aici doar speculez.

    De citit n-am citit niciuna dintre cărţile menţionate însă am vizionat filmul „Memoirs of a geisha”; mi s-a părut interesant dar nu memorabil. Poate ar trebui să-l revăd ca să-mi împrospătez ideile. Nu auzisem nici de ‘Genji monogatari’ pînă acum. Nu mă miră întîietatea unei femei în domeniul literaturii ci poate doar îndrăzneala sa în contextul social respectiv.

    Despre Liza nu ştiu ce să spun, cunoştinţele sale ar putea fi foarte temeinice însă la modul general mă cam deranjează tipul acesta de lucrări unde realul se împleteşte atît de bine cu imaginarul încît cititorul va fi înclinat să creadă orbeşte (chiar dacă numai în subconştient, poate) informaţiile respective, pe care apoi le va da mai departe ca fiind absolut reale, denaturînd astfel adevărul. Aceeaşi problemă am avut-o şi în cazul „Sutton”, la care nu mai ştiu dacă am apucat să comentez (atît de incisiv, cel puţin). Pseudo-biografiile, mai ales dacă sînt romanţate, au tendinţa de a înlocui realitatea în conştientul colectiv, ceea ce din punctul meu de vedere e egal cu a falsifica istoria. Poate sună cam dur, dar asta e. În rest, e în regulă pentru cine poate păstra distanţa faţă de elementele fictive, delectîndu-se doar cu o lectură bună, fără a asimila informaţiile.

    Personal am avut o scurtă perioadă în care am devenit brusc interesat de limba japoneză şi indirect de cultura respectivă şi din cînd în cînd ascult cu plăcere cîteva piese ale lui Tamaki Koji, Hikaru Utada şi alţi cîţiva, ba am avut şi răbdarea de a viziona un film complet lipsit de dialoguri: „Hadakano shima” (‘Naked island’) din 1960. Sînt lucruri care îmi plac şi pe care le respect la cultura japoneză, dar sînt şi unele care mi se par exagerări sau de-a dreptul o degradare a condiţiei umane. Totul e însă o pură viziune personală.

    Mi-ar fi plăcut să fie totuşi o lucrare a unui autor japonez despre scriitoarea Murasaki. Americanii prea sînt peste tot şi deja e multă vreme de cînd atotprezenţa lor mă enervează. (din nou o viziune personală) Dincolo de asta, ai scris ca de obicei cu pasiune şi cu informaţii necesare şi pertinente, lucru pe care-l admir întotdeauna la tine. 😉

    P.S. ‘Ichi’ înseamnă ‘unu’, e posibil ca ‘ichijiku’ să însemne ‘primul/prima’. N-am stat să caut, speculez din nou (că doar la asta mă pricep cel mai bine 🙂 )

     
    • bibliodevafiliala3

      Iunie 30, 2015 at 10:02 pm

      Ca de obicei tu eşti cel care mă surprinzi pe mine cu informaţii 🙂 Mulţumesc mult pentru comentariu informativ atât de amplu. Sunt informaţii de care aveam nevoie, eram curioasă şi chiar nu ştiam amănunte. Este adevărat că ar fi fost mai bine să fi fost o biografie reală şi nu imaginată, dar trebuie să recunoaştem că probabil nu aveam chiar nici o şansă să reziste peste timp. Tot ceea ce este scris despre perioadă, mod de viaţă, cutumă şi curtea imperială este documentat temeinic, pe baza documentelor istorice. Că povestea vieţii autoarei este romanţată şi bazată doar pe resturi biografice este adevărat. Dar mă gândesc că oricum ar fi bine să aflăm şi ceva parţial adevărat despre prima femeie care şi-a sfidat condiţia şi a avut succes decât să ignorăm complet subiectul. Bineînţeles că la fel precum se spune despre Shakespeare, se bănuieşte că aceasta n-ar fi scris integral cartea. Pe mine nici asta nu mă interesează foarte tare. Dacă te uiţi bine, chiar vorbind despre oamenii zilei de azi nu poţi băga mâna în foc de realitatea faptelor şi spuselor lor, darămite dacă ne gândim la ceea ce s-a întâmplat cu o mie de ani în urmă. Apropo de filmul Memoriile unei gheişe, nu mi-a plăcut nici mie atât de mult cum mi-a plăcut cartea, dar asta este o constantă dacă stau să mă gândesc. Puţine filme au reuşit să mă surprindă şi să fie la fel de bune ca şi cartea şi într-un singur caz, precum cred că am menţionat, mai bun decât cartea (Departe de Africa / Out of Africa).

       
      • Drugwash

        Iunie 30, 2015 at 10:20 pm

        O, informaţiile mele sînt puţine. N-am fost capabil nici să persist în învăţarea limbii japoneze. 😳

        Dacă am sta la o discuţie aprofundată despre istorie probabil ne-ar trebui cîteva zeci de ani pentru a ajunge pînă la urmă la concluzia că nu putem trage o concluzie. 🙂 Parcă ar fi totuşi de dorit numai fapte – cît de puţine – fără înflorituri. Altfel ajungem să facem din Hitler un horticultor înfocat şi din Maica Tereza o lesbiană sado-masochistă. Iar americanii se ştie că sînt foarte capabili la înflorituri. 😉

        E adevărat că la un anumit nivel de gîndire, autorul nici măcar nu are importanţă, ci doar strict opera în sine. Eu aşa am funcţionat în copilărie cînd am citit asiduu tot ce mi-a picat în mînă dar nu aş fi capabil să înşir autorii sau titlurile, fiindcă mi s-au amestecat în minte informaţiile mai ceva decît într-un blender de ultimă generaţie. 😀

        Cartea va avea întotdeauna întîietate fiindcă apelează în totalitate la imaginaţia individului, a cititorului, creînd imagini, scene, acţiuni în mintea sa irepetabile indiferent de talentul regizoral, actoricesc ş.a.m.d. Din păcate, cei (ca mine) care nu mai pot citi (fără efort, cel puţin) se vor mulţumi, probabil, cu ecranizările şi modalitatea lor de a reda – de obicei incomplet şi imperfect – conţinutul cărţilor pe care sînt bazate. Dar după cum spuneai mai sus, mai bine ceva, oricît, decît nimic. Nu? 😉

        Acum m-ai intrigat cu ‘Out of Africa’, trebuie să dau de filmul acela. 😀

         
      • bibliodevafiliala3

        Iunie 30, 2015 at 10:39 pm

        Da, asta e cu istoria 🙂 Filmul Out of Africa a apărut prin anii 1980-1985 şi actorii principali sunt Meryl Streep şi Robert Redford. Karen Blixen a scris o carte autobiografică lungă şi … extrem de plictisitoare, în schimb filmul este foarte bun. Nu degeaba a primit 7 Oscaruri. Îl recomand din suflet şi cred că este singurul film pe care îl prefer cărţii. Cât despre citit – cred că poate fi obositor şi inconfortabil. Eu nu mai pot să citesc cărţile vechi a căror scriere este ştearsă şi fontul mărunt. Mă oboseşte mult prea mult. Pe vremuri aveam o cititoare care mereu alegea cărţile în funcţie de cât de mare era scrisul. Nu judecam, dar mi se părea cumva bizar. Acum am ajuns acolo, dar eu mi-am luat e-book-reader tocmai pentru a-mi putea mări fontul literelor. M-am obişnuit cu acest aparat deşi recunosc că mereu cărţile vor avea întâietate în inima mea. Şi da, contează ca informaţia să ajungă la om, indiferent de mijloace, deşi filmele o trunchiază şi fac exact ceea ce spui tu că nu-ţi place la biografiile retuşate, imaginate – interpretează intr-un singur fel posibil opera. Dar cum eu sunt un fan al imaginaţiei şi cred că ea poate fi o pârghie importantă în devenirea personală, nu contest că orice fel de a imagina este mai bine decât lipsa totală. Mai bine să se ecranizeze cărţile, chiar şi mai nereuşit, dacă prin asta povestea ajunge mai departe 🙂

         
      • Drugwash

        Iunie 30, 2015 at 11:36 pm

        Da, imaginaţia e motorul lumii. Sînt total de partea lecturii atunci cînd condiţiile o permit, iar contactul cu hîrtia e absolut de preferat lumii computerizate reci şi impersonale.
        Ai dreptate şi cu filmele, cu modalitatea lor de a interpreta şi trunchia întregul unei cărţi. O viaţă întreagă se pare că sîntem sclavii compromisurilor.

        Cînd eram copil, taică-meu sculpta piese de şah din sîrmă de aluminiu de 2,5-3mm grosime, cu lupa la ochi. Rîdeam de el că nu vede, eu care pe atunci eram „leu-paraleu”. Acum îmi intră cîte-un ţep de cactus în deget şi nu-mi ajung ochelarii plus o lupă puternică pentru a-l detecta, dar n-am nici trei mîini la dispoziţie: una cea defectă, una care să ţină lupa şi una care să mînuiască penseta. Aşa că rîdem noi de cei ce nu văd, dar nu ne gîndim că va veni vremea cînd nici noi nu vom mai vedea. Se poate spune asta şi la modul metaforic, dar cumva în revers.

        Despre film am aflat deja toate datele necesare, e pe drum deşi recunosc că nu mi-e prea dragă Meryl Streep fără să pot spune de ce. Sper să compenseze Robert Redford. 🙂

        De Karen Blixen am aflat relativ recent şi complet diagonal, citind blogul unui personaj interesant, născut în Pakistan dintr-o familie franceză, trăit în Africa şi acum rezident în Mexic. Cred că cel mai mult contează modul cum reuşeşti să povesteşti viaţa, chiar şi cele mai banale întîmplări putînd deveni aventuri extraordinare dacă există acel talent narativ de excepţie. 😉

         
      • bibliodevafiliala3

        Iulie 1, 2015 at 12:05 am

        Karen Blixen a avut o viaţă incredibilă aşa că romanul ar fi putut fi extrem de bun, dar se pierdea în amănunte, în descrierea extrem de amănunţită a peisajul şi acţiunea trena. De fapt pare să fie o colecţie de povestiri mai mult decât un roman. Cred că asta ma deranjat pe mine. Dar cred că părerea mea nu este impărtăşită de alţii pentru că autoarea a fost propusă la Nobel. Despre povestea de dragoste pot spune că filmul nu este fidel cărţii aici, poate de asta e mai bun. Karen Blixen, probabil din pudoare nu a insistat asupra sentimentelor pe care Denys i le inspira, cu toate că în realitate au fost un cuplu după divorţul de soţul ei. Oricum filmul merge cumva după spiritul cărţii şi nu după litera ei. În plus sunt alese câteva povestiri din carte, nu întreaga carte… Dar atunci când a apărut cartea a fost extrem de apreciată, poate şi din cauză că vorbea despre o lume cu totul străină şi despre nişte obiceiuri neobişnuite, nefamiliare. Poate ar fi trebuit totuşi, din spirit de solidaritate cu cărţile să recomand cartea şi de data asta… Se intitulează Din inima Africii (Departe de Africa este titlul filmului).

         
      • Drugwash

        Iulie 1, 2015 at 12:23 am

        Răbdarea unui om are o limită (şi vezica la fel). :). FIlmele cam ţin cont de asta. 😉 O carte e cu totul altceva. Contează starea de spirit curentă atunci cînd o deschizi. O poţi relua cînd starea revine (sau se menţine).

        Poate că procentul de amănunte a fost gîndit special pentru a realiza o documentare cît mai veridică, pentru a nu lăsa loc ficţiunii care apare inerent în biografiile imaginate aşa cum e cea despre care vorbim acum, şi ‘Sutton’ şi cîte altele or mai fi. Aş fi curios să ştiu ce zodie a fost Karen, dar sînt prea… „vesel” acum ca să mai caut. 😀

        Problema cu noi, oamenii, e că tot ce e necunoscut şi misterios ne pare interesant şi captivant, iar odată ce misterul e înlăturat totul devine… plictisitor şi banal. Sîntem o ciudăţenie a naturii! 😀

         
      • bibliodevafiliala3

        Iulie 1, 2015 at 6:54 am

        Mă gândeam eu că la cât de aventuroasă viaţă a avut, Karen Blixen nu putea fii decât Săgetător sau Berbec. Pe 17 aprilie – e berbec, încăpăţânat, aventuros, lider 🙂 Şi eu citesc în funcţie de starea de spirit. De asta am mereu câteva cărţi începute, de genuri diferite.

         
      • Drugwash

        Iulie 1, 2015 at 9:41 am

        De data asta a fost rîndul tău să vii cu precizările. 🙂 Berbec, hm… Am un dinte contra lor, dar să lăsăm chestiile personale deoparte. 😉

        Nu mai ştiu dacă am citit vreodată aşa, simultan. De obicei, cînd sînt pasionat, merg pînă la capăt cu ce-am început şi abia apoi trec la altceva. Dar mai nou mi se întîmplă să trec de la una la alta, pierzînd „firul”. Bătrîneţea, deh! 😛 😀

        Am găsit filmul acela dar îmi va trebui un computer mult mai performant ca să-l văd. Pînă atunci rămîne la colecţie. 🙂

         
  4. shiki

    Iunie 30, 2015 at 9:59 pm

    ai uitat sa intrebi ” mananci calule ovaz? ” (stii, totdeauna m-am intrebat daca chiar le da cineva ovaz). Genji e pomenit in multe alte scrieri , am citit Genji monogatari si am mai citit doua chestii tot de autoare occidentale care surprind destul de bine atmosfera si spiritul japonez ( cel putin asa mi se pare mie)-foc in pavilionul de ceai de Elis Avery si legendele clanului otori de Lilian Hearn desi ultimele sunt un fel de fantasy si nu se petrec explicit in Japonia. cat despre memoriile unei gheise nu m-am dat pe spate . chiar nu inteleg de ce sunt gheisele atat de interesante.cat despre autorii japonezi mie imi pace Haruki Murakami dar e destul de ciudat si n-am citit chiar asa de mult

     
    • bibliodevafiliala3

      Iunie 30, 2015 at 10:14 pm

      Mă gândeam eu că o să-ţi fie pe plac subiectul 🙂 Am citit Pădurea norvegiană a lui Haruki Murakami şi mi-a plăcut felul în care era scrisă deşi povestea mi s-a părut tristă şi cu prea multe poveşti despre sinucideri şi sex cu unele când de fapt iubeşti pe altele 🙂 Cred că asta m-a impiedicat să citesc 1Q84… şi faptul că are 3 volume şi n-am timp. Gheişele îşi alegeau viaţa, erau singurele care beneficiau de educaţie şi învăţau să întreţină conversaţii, să cânte, să danseze… într-o vreme când femeile căsătorite erau extrem de marginalizate. Eu n-am citit Povestea lui Genji şi mă bucur că tu ai făcut-o. Este o ediţie veche pe care n-o mai avem la bibliotecă. M-ar fi interesat să văd cum este scris primul roman al lumii. Poate că îl vor reedita. Cât despre Memoriile unei gheise mi-a plăcut mai mult cartea decât filmul, iar despre carte pot spune că mi s-a părut interesantă pentru că arunca o lumină asupra unei vieţi necunoscute mie.

       
  5. antoanetac

    Iulie 16, 2015 at 9:52 am

    Interesant ca Henriette Yvonne Sthal a fost scriittoarea care a tradus la noi primul roman al lumii, i se potriveste alegerea, ea insasi o femeie aparte: culta, frumoasa, admirata. Foarte atractiv subiectul cartii prezentate de tin. Acum inteleg cum a fost construit succesul romanului si filmului cu acelasi nume „Memoriile unei gheise”, de unde venea acea puternica nota de autenticitate – consultantul era chiar o gheisa ! Bineinteles ca am citit cartea, apoi am vazut si filmul – ambele o delectare, dar mai ales cartea (eu tin cu cartile, mai mult decat cu filmele!) M-au indemnat sa mai caut ceva despre cultura nipona si am gasit si citit cartea lui Lesley Downer – Gheișa: Istoria secretă a unei lumi pe cale de dispariție. Am retinut propunerea ta, o voi cauta la bibloteca noastra municipala! O zi buna si spor la treaba intre carti!

     
  6. antoanetac

    Iulie 16, 2015 at 9:55 am

    biblioteca municipala (scriu repede si mai mananc litere, scuze!)

     

Aştept răspunsul tău!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: