Logofătul de taină, de Rodica Ojog-Braşoveanu – o caldă recomandare de lectură

Astăzi vreau să povestim despre o carte, prima din Ciclul logofătului Andronic scris de Rodica Ojog-Braşoveanu (28.08.1939-02.09.2002) şi anume Logofătul de taină, roman istoric apărut la Editura Nemira în colecţia destinată autoarei. Autoarea, considerată pe drept cuvânt „marea doamnă a literaturii poliţiste româneşti” a scris pe lângă romanele sale poliţiste şi romane istorice. Cărţile poliţiste cum sunt cele din ciclul Melaniei Lupu, sau colecţia Minerva Tutovan – pot fi mai cunoscute iubitorilor de romane de acest gen. Totuşi, având  în vedere trecerea mare de care se bucură romanele istorice în ultimul timp, m-am gândit să vă deschid apetitul celor care nu aţi citit acest ciclu cu această carte şi să vă conving să o faceţi. Logofătul de taină este o carte care mi-a plăcut de prima dată când am citit-o (prin anii 1980) şi pe care am recitit-o cu o şi mai mare plăcere. Prima dată când am citit cartea am urmărit firul poveştii şi n-am fost atât de atentă la maniera de prezentare, care m-a impresionat la o a doua lectură, peste ani. Autoarea a reuşit ca prin culoarea locală, limbaj, descrieri amănunţite ale străzilor, clădirilor, moravurilor şi obiceiurilor, să reînvie o epocă demult apusă, să o facă să trăiască sub ochii tăi. Este de fapt o poveste în poveste pentru că, începi prin a-l întâlni pe părintele Pahomie, cel care este povestitorul şi prin care ajungi să ţi se deznoade povestea mai veche scrisă de părintele Ilarion. Tot el intervine explicând într-un mod cu totul particular şi arhaic politica vremurilor şi situaţia în care se aflau ţările româneşti faţă de restul lumii. Aceste mici ruperi de ritm sunt necesare înţelegerii mai bune a poveştii, dar pot părea obositoare pentru că, abia aştepţi să te întorci la povestea faptelor de vitejie şi să trăieşti alături de logofătul Radu Andronic şi slujtorul şi prietenul său credincios, Ilie Machidon, aventuri ce te duc din întunecatele străduţele înguste, în fastuoase săli de bal. Într-un ritm alert, plin de mister, presărat cu poveşti de iubire şi spionaj în favoarea domnitorului Ţării Româneşti, principele Constatin Brâncoveanu (zis şi Altîn Bei, principele aurului) cartea reuşeşte să îmbine toate genurile şi să fie pe placul tuturor, atât femei cât şi bărbaţi, tineri sau bătrâni. Roman de capă şi spadă, pe picior de egalitate sau mai bun decât cele scrise de Alexandre Dumas, în care logofătul Radu Andronic este descris cu drag de autoare, un personaj la care femeile pot visa, iar bărbaţii pot să îşi dorească să-i semene:

„Uşa de stejar se dădu în lături ţinându-l în prag pe Andronic cel tânăr, logofătul de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu. Umerii largi, înveşmântaţi în cămaşa albă de borangic, despicată până la brâu lăsând să se vadă urmă de rană veche, atingeau uşorii. Era bărbat înalt, cu chipul smead şi părul tuciuriu ce-i aluneca în lungul obrajilor. Atrăgeau mai cu seamă luarea-aminte ochii lungăreţi, cu căutătură catifelie, sclipinde mereu a râs, şi semnul lăsat la tâmplă de o sabie tătărească. Sub mustăcioara subţire sticleau dinţii albi, toţi deopotrivă, parcă mai mulţi decât între buzele altor făpturi. Nădragii leşeşti, sugrumaţi pe mijlocul subţirel şi pulpe, intrau în botforii scurţi şi moi din piele răsurie.” (Rodica Ojog-Braşoveanu, Logofătul de taină, Nemira, 2010, p. 38).

Cred că şi autoarei i-a plăcut acest personaj şi n-a vrut să-l părăsească ci, şi-a dorit să-i urmărească viaţa şi destinul de-a lungul a cinci romane. Nu vreau să „dau din casă”, să fiu „spoiler” şi de aceea nu vă spun pe cine spionează Radu Andronic şi cu cine trebuie să se confrunte, dar îmi place să cred că veţi citi cartea şi veţi vedea singuri. Îmi place mult Rodica Ojog-Braşoveanu şi aici mă refer la toate cărţile ei, dar parcă ceea ce a realizat în seria istorică este mai bun, a implicat mai multă documentare, mai multă inspiraţie şi personajele sunt chiar mai reuşit create decât cele din romanele poliţiste, având în plus acelaşi umor sănătos care face ca lucrările ei să-mi placă mai mult decât cele ale scriitorilor străini cu care este comparată (Agatha Christie sau Alexandre Dumas). Romanele ei reuşesc să fie adevărate fresce ale societăţii vremurile descrise. De asta nu sunt mulţumită de comparaţiile făcute chiar şi cu scriitori consacraţi ai literaturii universale, pentru că ele nu seamănă, sunt atipice, adica sunt mai mult decât presupune genul literar abordat. Singurul lucru de care îmi pare rău este că n-a putut fi la fel de cunoscută ca cei cu care este comparată. Mă gândesc că foarte greu ar putea fi tradus limbajul arhaic sau argotic pe care îl foloseşte în scrierile ei şi probabil că tradus textul şi-ar pierde savoarea şi umorul. Dar aici depinde de traducători, despre care am povestit cu altă ocazie.

Despre Rodica Ojog-Braşoveanu n-am ştiut foarte multe şi de aceea am rămas surprinsă când am citit ce viaţă tumultoasă şi deosebită a avut. S-a măritat la 17 ani, când a fost exmatriculată de la facultatea de drept (în 1956 când s-au făcut epurările în învăţământ) dar a renunţat la mariaj pentru că vroia să aibă o carieră şi soţul ei n-a înţeles acest lucru. A muncit în fabrică, la Galenica, ca muncitor necalificat timp de un an şi a fost fruntaşă în muncă, pentru că asta era condiţia pentru ca să-şi poată relua studiile universitare. Nu a putut fi reînmatriculată, dar i s-a dat voie să dea admitere la orice facultate şi a ales din nou facultatea de drept, cea de la Iaşi de data asta. Acolo l-a întâlnit pe actorul Cosma Braşoveanu cu care, după terminarea facultăţii s-a măritat şi cu care a avut un mariaj deosebit de fericit, dar pe care l-a piedut devreme (după doar 18 ani). Acesta a fost şi cel care a îndemnat-o să scrie şi i-a recomandat să scrie romane poliţiste pentru că acelea au succes rapid. Cu toate pierderile suferite, romanciera a fost un om fericit şi spunea într-un interviu că:

Sunt un om care stie sa ia bucuria de la viata, sa savureze momentul. Adica, mie nu-mi trebuie sa ninga azi, ca sa-mi dau seama ca ieri a fost frumos. De tanara si pana mai incoace mi se intampla sa ma trezesc dimineata fericita, numai pentru faptul ca exist. Sunt o fire optimista. ( citat din interviul In vizita la marea maestra a romanului politist – Rodica Ojog-Brasoveanu, realizat pentru revista Formula AS de Corina Pavel)

Acest fel de a vedea lucrurile îmi este extrem de familiar. Poate datorită zodiei? Mi-a atras atenţia că este născută în zodia Fecioarei, ca şi Agatha Christie, dar în interviul menţionat spunea:

„Nu am din Fecioara decat spiritul analitic excesiv si, pe undeva, vocatiile nativilor din aceasta zodie: diplomatia, avocatura, scrisul. Si – hai sa ma falesc – sunt nascuta in aceeasi zi cu Goethe si cu Tolstoi.”

Cu toate astea, felul în care descrie epoci pierdute, ne mărturisesc dorul autoarei după lumea distrusă de comunişti şi dorinţa melancolică de-a reînvia, măcar în imaginaţie şi pentru imaginaţia noastră, eleganţa şi romantismul acelor vremuri. Vă recomand toate cărţile acestei extraordinare doamne şi puteţi începe, dacă n-aţi citit nimic, chiar cu acest roman istoric, de capă şi spadă şi spionaj, Logofătul de taină :).

 

Întrebările de final ale bibliotecarului: Aţi citit romanul sau alte romane din ciclul Logofătului Andronic? Cunoaşteţi opera Rodicăi Ojog-Braşoveanu? Ce roman v-a plăcut cel mai mult dintre cele pe care le-aţi citit? Dacă aţi citit şi romanele istorice şi cele poliţiste puteţi să spuneţi care v-au plăcut mai mult?

Despre carte şi autoare am vorbit pentru Click-news.ro, în cadrul emisiunii „O carte pe săptămână”. Înregistrarea o puteţi găsi pe pagina VIDEO BLOG

Vă recomand să vedeţi şi un interviu cu Rodica Ojog Braşoveanu, al cărei sursă este Mariana Badea, profa de română, ea însăşi o mare admiratoare a acestei scriitoare. Mie mi-a plăcut interviul extrem de mult, se vede de unde este atât umor în cărţile ei.