Simt nevoia să scriu câteva cuvinte despre actriţa Vivien Leigh, Lady Olivier, de la a cărei naştere se împlinesc astăzi 100 de ani. Născută pe 5 noiembrie 1913, în oraşul Darjeeling, Bengalul de Vest, India, actriţa, pe numele de botez Vivian Mary Hartley, ne-a devenit cunoscută sub numele primit cu ocazia primei sale căsătorii, cu avocatul Herbert Leigh Holman, căsătorie ce a durat din 1932 până în 1940. Vivien Leigh a fost o actriţă britanică, ce a rămas celebră pentru multe din rolurile sale, totuşi premiată cu Premiul Oscar a fost doar pentru două dintre ele: pentru rolul Scarlett din ecranizarea cărţii scriitoarei Margaret Mitchell, Pe aripile vântului şi pentru rolul lui Blanche DuBois, din ecranizarea piesei lui Tennesse Williams, Un tramvai numit dorinţă, pe care anterior l-a jucat şi în teatru. Pe lângă aceste două premii importante, actriţa a primit şi premiul Tony pentru Cea mai bună actriţă într-un rol principal dintr-un musical (musicalul Tovarich, 1963).
În 1940, Laurence Olivier şi Vivien Leigh s-au căsătorit oficial în California, divorţând 20 de ani mai târziu Citeste mai mult: adev.ro/njauhd
În teatru, cât şi în film a colaborat cu Laurence Olivier, marea sa iubire, cel de-al doilea soţ al ei, cu care a fost căsătorită din 1940 până în 1960. În 1947, când Laurence Olivier a fost ridicat la rang de cavaler, Vivien Leigh, l-a însoţit la Palatul Buckingham, şi de atunci fost cunoscută, conform legilor, sub numele de Vivien, Lady Olivier chiar şi după divorţul ei de Laurence Olivier.
Viaţa actriţei a fost tulburată de faptul că, la maturitate, a suferit de o tulburare bipolară şi de tuberculoză, de care a şi murit, la vârsta de 54 de ani, pe 8 iulie, 1967. În ciuda acestor probleme medicale, care i-au influenţat viaţa socială, sau poate tocmai datorită acestora, Vivien Leigh a avut un talent remarcabil, poate nu îndeajuns de preţuit la vremea respectivă. Ea însăşi credea că frumuseţea o împiedică să fie luată în serios ca atricţă. Eu zic că şi-a demonstrat cu prisosinţă talentul, iar premiile primite sunt o garanţie a acestui fapt. Cu toate astea, pentru mine, în amintire îmi va rămâne veşnic tânără, frumoasă, deosebită, ambiţioasă şi energică, aşa cum am perceput-o prin rolul ei, Scarlett O’Hara. Mi-o imaginez pe pajiiştea de la Doisprezece Stejari / Twelve Oaks, sau la Tara alături de tinerii de familie bună, ce-i faceau curte. Despre performanţele sale şi cariera sa atât cinematografică cât şi teatrală am citit destul de multe atât pe wikipedia, cât şi pe un blog excelent dedicat filmelor clasice şi care are multe articole, poze şi filmuleţe dedicate marii actriţe.
Despre ea regizorul George Cukor a spus că era:
actriță desăvârșită, stânjenită de frumusețea sa. (Shipman, David, Movie Talk, St Martin’s Press, 1988, pag. 126)
Garson Kanin o considera:
o persoană uimitoare a cărei frumusețe răvășitoare a tins spre eclipsarea realizărilor sale din cariera de actriță. Marile frumuseți sunt rareori și mari actrițe — deoarece nu au nevoie să fie. Vivien era diferită; ambițioasă, perseverentă, serioasă, deseori inspirată” (Shipman, op. cit., p. 125)
Vivien Leigh declara, într-un interviu din 1961, că şi-a simţit frumuseţea ca fiind un handicap:
oamenii cred că, din moment ce arăți destul de bine, nu ești capabil să interpretezi, iar mie îmi păsa numai de interpretare, cred că frumusețea poate fi un mare handicap, dacă îți dorești să arăți ca și personajul pe care îl joci, care nu este de multe ori ca și tine”
Poate îmi spuneţi şi voi, în ce filme aţi văzut-o, care rol v-a plăcut mai mult, ce v-a impresionat din
Cover of Anna Karenina (1948)
impresionanta carieră a actriţei. Vă recomand să vedeţi, sau să revedeţi cele două filme de Oscar sau orice alt film care v-ar place. Mie una, mi-ar place să văd filmul Anna Karenina în interpretarea ei, că tot am vorbit recent de această carte, de acest film. Dacă nu aveţi nici o altă preferinţă, poate vedeţi filmul Dark Journey, postat cu dărnicie pe blogul Moniqueclassique’s, unde o putem revedea pe Vivien Leigh alături de Conrad Veidt. Vizionare plăcută!
bibliodevafiliala3 
Andreotti
6 noiembrie 2013 at 14:23
Am revăzut de curând „Pe aripile vântului”, cu aceeași plăcere ca de fiecare dată. Am văzut-o, de asemenea, în ”Un tramvai numit dorință” dar și în „Cezar & Cleopatra” ..ultimul film văzut cu Vivien a fost „ Waterloo Bridge”. Am un cult pentru filmele vechi, le caut și le vizionez cu mare drag. Mi-e greu să spun în care dintre filme a excelat Vivien dar acolo unde s-a arătat în toată splendoarea talentului său, a fost în rolul Blanche, din „Un tramvai…”, poate și pentru că înainte de a turna filmul, Vivien a jucat foarte multe reprezentații în teatru cu această piesă …și cred că Blanche i-a fost mai aproape ca rol ca oricare altul pentru că a trudit la el mai mult ca oricare altul! Deși părea a fi o partitură pe „contre-emploi”, așa cum spun actorii, o Blanche trăia în Viviene, în stare latentă și nu i-a luat mult să o scoată la suprafață…
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
6 noiembrie 2013 at 17:19
Ai dreptate în ceea ce priveşte rolul Blanche DuBois. Este interesant cum actriţa a reuşit, cu toate că este britanică, să fie premiată pentru roluri în care interpretează o sudistă americană. Iar dacă stau să mă gândesc, în amândouă filmele, modul de viaţă al eroinelor se ciocneşte cu duritatea, pragmatismul, unor concepte şi trăiri total diferite. În Pe aripile vântului conflictul personajului este cu sine, cu cei apropiaţi, cu o lume întreagă ce suferă ororile unui război fratricid şi care n-o înţelege pentru uşurinţa cu care pare să se adapteze noilor condiţi. Aici este puternică, voluntară, reuşeşte să-şi împlinească multe dintre dorinţe, deşi pierde din vedere iubirea. În rolul lui Blanche DuBois, conflictul este cu Stanley, respectiv cel al unei femei frumoase, bine crescute, reprezentantă a unei lumi dispărute şi care ţine cu preţiozitate la acele norme de conduită ale vechiului Sud cu un om dur, pragmatic, reprezentant al unei alte clase, care nu înţelege nevoia acestor norme, a vieţii inutile duse pe spinarea şi cheltuiala sa, Pe Vivien o regăsim aici jucând rolul unei femei debusolate şi confuze, un rol care a afectat-o mult timp şi pe care, datorită bolii sale (bipolaritate) l-a continuat în viaţa reală mult timp după ce piesa de teatru şi filmul s-au terminat. Se vede că este un rol faţă de care s-a ataşat, este un rol trăit, pe care, probabil, l-a putut dezvolta de la un spectacol la altul, în teatru. Datorită vieţii ei şi bolilor de care a suferit, nu m-a mirat că a reuşit un rol remarcabil într-o dramă, dar m-a uimit faptul că a jucat şi excelat într-un musical. Mi-ar fi plăcut s-o văd. Am văzut doar câteva selecţiuni dintr-un spectacol, pe blogul moniqueclassique’s. Nu mi-o imaginam dansând şi cântând… Dar probabil că marii actori reuşesc să se reinventeze, să îşi forţeze limitele şi caută mereu roluri noi, deosebite viaţa reală sau de ceea ce-au jucat până atunci.
ApreciazăApreciază
Drugwash
6 noiembrie 2013 at 17:37
Nu ştiu cum faci, Roxana dragă, dar pui atîta pasiune în ceea ce ne transmiţi încît cu greu poate sta cineva deoparte. Da, am vrut să stau deoparte acum, fiindcă am o oarecare rîcîială cu Scorpioancele. Ele sînt actriţe perfecte; problema e că nu numai pe scenă sau pe platoul de filmare, ci în viaţă, total. Iar rolul Scarlett – ce-o să mă bată Andreea pentru asta! 😳 – este chintesenţa vieţii femeii Scorpion: a călca pe cadavre pentru a ajunge cît mai sus, chiar dacă ea însăşi va deveni unul dintre ele, din atîta ambiţie. Recunosc, aici am plusat puţin din experienţa proprie, dar nimeni nu poate nega adevărul. Şi am urît-o pe Vivien/Scarlett atunci şi acolo.
Tramvaiul l-am pierdut, în toate sensurile. Poate într-o zi, pe unul dintre ele, cel mai accesibil, îl voi prinde. Dar în mintea mea, Vivien va rămîne mereu cu handicapul „Scarlett”, indiferent ce alt rol ar juca. Poate doar Anna şi sfîrşitul ei să-i mai spele „păcatele”, dacă aşa ceva o fi posibil…
Of Roxana, Roxana, cum m-ai tras în tunelul timpului… 😉
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
6 noiembrie 2013 at 19:32
Mulţumesc! Întotdeauna reuşesc să mă surprindă şi totodată să mă bucure cuvintele tale de laudă. Cât despre faptul că ai urât-o pe Scarlett/Vivien – eu cred că dacă ţi-a transmis sentimentul a fost o realizare remarcabilă. Un rol, după mine, ca să fie reuşit, nu trebuie să ne lase indiferenţi, dacă este bine interpretat. Tu şi acum, după atâţia ani, ca şi mine, de altfel, îţi aminteşti de film, de personaj. Cred că aici este arta actorului. Cât despre viaţa artistei, a avut doar mici momente de fericire şi un munte de durere, nemulţumire, deznădejde şi nefericire. Poate că Scarlett este un bun exemplu pentru zodia Scorpionului, dar eu cred că, mai ales pentru reuşita în afaceri, de pragmatismul şi spiritul întreprinzător – s-ar potrivi mai bine zodiei Leu (care îşi doreşte să fie mereu în centru atenţiei, care este un lider şi ale căror reprezentate sunt demne urmaşe ale Evei) sau Capricorn (care îşi propune, realizează, implementează, conduce…). Iar pentru duplicitatea de care a dat dovadă – cred că Gemenii pot fi un bun model. Tu recunoşti o persoană – eu mai multe. Probabil că ţine de noi să găsim asemănări şi recunoaşteri a ceea ce ne-a plăcut sau displăcut în viaţa noastră. Despre faptul că Scorpionii sunt actori buni şi în viaţa reală – se poate să ai dreptate. Cunosc şi eu câţiva. Dacă tot vorbim de zodii, contează cum ai spus – şi pregătirea, sexul, anul zodiacal cât şi ascendentul…. Eu am ascendent în Scopion, totuşi cred că Zodia Fecioarei îmi guvernează majoritar viaţa 🙂 pentru că sunt lipsită cu totul de talentul actoricesc sau sportiv pe care îl au cei din Scorpion 🙂
ApreciazăApreciază
Drugwash
6 noiembrie 2013 at 19:58
Eh, cînd am văzut filmul prima dată eram copil, nu înţelegeam mai nimic din acţiune. Întîmplarea a făcut să-l revăd de curînd – nu mai ştiu din ce motiv. Aşa că acum am relativ proaspătă în minte imaginea personajului Scarlett şi acţiunea.
Într-adevăr, un actor adevărat este cel care se identifică la modul absolut cu personajul în aşa fel încît nici nu mai gîndeşti „ia uite ce bine a intrat în pielea personajului” ci vezi exclusiv personajul. Asta e arta actoriei, restul sînt fleacuri trecătoare pe Hollywood Boulevard. 😉
Un Scorpion le are pe toate cele cîte le-ai menţionat, e o fiinţă complexă. Iar tu de la Scorpion ai pasiunea, ceea ce nu e puţin lucru. Se vede aici din plin şi sînt convins că nu numai aici.
iar Vivien… probabil că a făcut ce a putut, conform vremurilor şi poate că a avut şi oarece ghinion, datorat – paradoxal! – frumuseţii fizice care atrage poveri uneori greu de îndurat, după cum singură recunoştea. Mă gîndesc dacă să alerg acum după tramvai… 🙄
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
6 noiembrie 2013 at 20:17
Mi-a plăcut piesa de teatru Un tramvai numit dorinţa, a lui Tennesse Williams, pentru că eu am citit piesa mai întâi, pe urmă, după scurt timp, s-a dat la televizor filmul. Ştiu că aveam proaspăt în minte imaginea pe care mi-o făurisem despre personaje. Dar văzând filmul am câştigat primind feţele la care să mă gândesc atunci când se pomeneşte, sau când îmi amintesc de piesă. Pe lângă Vivien, care a primit premiul pentru cel mai bun rol principal feminin, a fost premiată şi actriţa care a jucat rolul Stellei, pentru cel mai bun personaj secundat feminin şi a fost premiat şi actorul Karl Malden pentru cel mai bun rol secundar. A fost premiată şi scenografia. De nominalizat au fost toţi ceilalţi – începând cu scenariul, realizat chiar de Tennesse Williams, cât şi de Elia Kazan, ca regizor. Dacă n-ai văzut filmul, ţi-l recomand. Totuşi, ţinând cont că este o drama existenţialistă, trebuie să găseşti momentul potrivit, ca să-o poţi savura în voie.
ApreciazăApreciază
Drugwash
6 noiembrie 2013 at 21:43
Am o puternică senzaţie de deja-vu… dar nu-mi amintesc cînd, unde, cum. Am căutat prin colecţie şi nu-l am, la teveu nu mă mai uit de aproape doi ani iar conexiunea nu-mi permite să văd filme online. Şi totuşi îmi sună cunoscut… Ah, da: Stella o cheamă pe maică-mea! Mister dezlegat. 😆
Dincolo de glumă, puţine filme reuşesc să fie atemporale, adică să prezinte interes şi să dea de gîndit nu numai imediat după lansare ci şi cu multe decenii după aceea. Multe se limitează la mici subiecte de moment care vor fi date uitării curînd, iar filmele ce le zugrăvesc vor deveni superflue la puţin timp după aceea, mai ales dacă distribuţia (şi/sau regia) lasă de dorit.
După premii nu mă iau niciodată. Nici după cotări sau alte etaloane. Mă orientez în ordine după titlu, subiect, distribuţie. Dacă mă intersectez şi cu vreun scurt sinopsis e de ajuns ca să-mi fac o idee. Rareori m-am înşelat – desigur, în funcţie de gusturile personale. Regia nu-mi spune nimic – mi-am luat ţepe cu regizori celebri (‘After Earth’ regizat de M. Night Shyamalan e cel mai recent exemplu).
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
7 noiembrie 2013 at 06:17
Mai nou nici mie nu-mi spun nimic premiile. Ori pe vremuri de dădeau mai bine, ori erau alese filmele mai cu grijă, pentru că nu se făceau atâtea. Pe de altă parte, dramele existenţialiste rămân în contemporaneitate pentru că prind bucăţi de viaţă. Un alt exemplu de teatru existenţialist foarte cunoscut este Who’s afraid of Virginia Woolf, a scriitoului Edward Albee, care are a fost ecranizată, avându-i ca actori principali pe Richard Burton şi Elizabeth Taylor. N-am văzut Afler Earth… Dar cum spuneam, este una să lucrezi după o carte, după o piesă de teatru cunoscută, apreciată – şi alta să realizezi un film după scenariu unui regizor, şi al unui actor… Din lipsa de imaginaţie a scenariului nu mi-a plăcut nici Avatar.
ApreciazăApreciază
Drugwash
7 noiembrie 2013 at 14:05
Avatar n-a fost un film, a fost un test pentru nou-implementata (pe atunci) tehnologie 3D. Cel puţin aşa mi-a creat mie impresia. Efectele vizuale or fi fost ele super-extra-mega-whatever, dar povestea a fost varză. Pe tema asta discutam în mail cu un amic indian, dar cu referire la jocurile PC din ziua de azi unde e plin de grafică înghesuită super-realistă, dar acţiunea, plot-ul lasă mult de dorit. Sau poate ar trebui să mă pun la curent cu noutăţile, dar n-am nici hardware şi nici finanţe pentru asemenea teste.
Revenind la filme, şi After Earth se încadrează în aceeaşi categorie cu Avatar şi cu multe altele. După cum bine punctai, odinioară se realizau filme puţine dar atent gîndite, cu subiecte bine structurate. Cadrul era restrîns şi se punea mare atenţie pe detalii, pe cînd acum au lărgit cadrul şi au pus-o de-o ciorbă, ori subiectele stricte sînt tratate superficial şi încearcă să „se scoată” cu vreun final apoteotic sau moralizator. De-asta prefer filmele mai vechi, în general, iar pe cele mai nouţe doar cînd vreau să mă relaxez puţin.
Uite, ‘Virginia Woolf’ e un exemplu la care titlul m-a ţinut departe. Numele în sine degajă o răceală care mă face să-l resping. Nici pînă în ziua de azi nu m-am învrednicit să trec peste această primă (şi persistentă) impresie şi să văd măcar filmul, dacă tot sînt repetent 😳 la capitolul lectură. Oare timpul m-o mai răbda suficient încît să-mi trec peste temeri şi preconcepţii…?
Despre premii (cum le percepem noi, „muritorii”) nici nu îndrăznesc să dezvolt, fiindcă nu vreau să deschid Cutia Pandorei aici, e un loc prea frumos. 🙂
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
7 noiembrie 2013 at 14:42
Cui i-e frica de Virginia Woolf – te pune pe gânduri şi pe lângă drama descrisă de Albee, parcă poţi să vezi cum se poate deteriora o relaţie de cuplu, poate niciodată prea potrivită. Richard Burton şi Elizabeth Taylor, care sunt protagoniştii în film, au mult bagaj personal, multă istorie la vremea când acesta s-a turnat în 1966. Ei au fost căsătoriţi din 1964 în 1974 şi recăsătoriţi ulterior din 1975-1976. Citeam undeva că Elizabeth spunea că cea ce îi place cel mai mult la Richard este felul în care aruncă farfuriile. O relaţie tensionată, pasionată, furtunoasă, precum este şi cea din piesa lui Albee. Poate de aceea ecranizarea a avut un asa mare succes. Oricum filmele, piesele, romanele existenţialiste sunt interesante dar trebuie să ai timpul necear si dispoziţia să le poţi savura.
Despre cum se acordă acum premiile în cinema sunt şi eu, de prea multe ori, dezamăgită. Dar ai dreptate, nu e locul să povestim despre dezamăgiri aici.
ApreciazăApreciază
Drugwash
7 noiembrie 2013 at 15:29
O Roxana, dar eu am jucat în piesa asta! Eram covorul de care uneori se mai împiedicau ba mama, ba tata, atunci cînd se certau şi-şi spărgeau diverse – farfurii, geamuri sau capete… E suficient să-mi reamintesc – atît cît mai am putere – copilăria şi mai ales adolescenţa.
Au turnat filmul în ’66, zici? Tii coincidenţă, că tot în anul ăla mă turnară şi pe mine în lume! 🙂 Maaaaare greşeală! 😈
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
7 noiembrie 2013 at 15:42
:)) Râd, deşi nu-i deloc amuzant să trăieşti aşa de copil. Dar este mai mult decât bine, dacă tu poţi privi cu o ironie amară şi să râzi acum de asta. Ai avut dreptate – sunt o fericită şi trebuie să mulţumesc zilnic cuiva pentru realitatea şi amintirile mele.
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
7 noiembrie 2013 at 15:42
66 zici? Eu 65 – sunt mai mare 🙂
ApreciazăApreciază
Drugwash
7 noiembrie 2013 at 16:42
Ce mai pot face acum? Măcar ironia şi hazul de necaz să mă mai ţină la suprafaţă. 😉
E bine cînd ai motiv de mulţumire şi e bine cînd ai cui mulţumi.
Uf, de-acu’ tre’ să-ţi zic „tanti”, c-aşa se cuvine. Săr’na, tanti Roxana! Şi… mulţi înainte, fericiţi cu toţii! 😀
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
7 noiembrie 2013 at 17:00
Vezi să nu uiţi :))
ApreciazăApreciază
Drugwash
7 noiembrie 2013 at 19:42
Mintenaş arunc pisica moartă în curtea lu’ nea Alzheimer! 😆
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
7 noiembrie 2013 at 20:03
Săracul Alois, câte pisici are în curte :))
ApreciazăApreciază
Drugwash
7 noiembrie 2013 at 20:14
Să vedem partea bună a lucrurilor: sînt toate moarte, nu trebuie să le hrănească! 😆
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
6 noiembrie 2013 at 21:00
A da! Uitasem – să-ţi mulţumesc pentru analiză. Este adevărat că pun pasiune şi mult suflet în ceea ce fac, dacă îmi place. Dar din fericire meseria şi toate hobby-urile legate de ea, îmi plac enorm şi aşa că nu-i greu. Mă gândesc cu groază că aş fi putut să mă ratez, pentru că mi-am început cariera ca grefier la Judecătorie. A fost cel mai „negru” an din viaţa mea de salariat. Din fericire m-a salvat organismul, care a dat în primire de am ajuns cu mâna în ghips, din cauza efortului şi a maşinilor de scris vechi şi stricate, După vreo lună de zile, când am ajuns din nou la ghips, ortopedul m-a trimis la medicina muncii şi mi-au recomandat schimbarea locului de muncă … Aşa am plecat dintr-un loc unde nu mi-ar fi plăcut să rămân, dar aş fi rămas, că sunt fire statornică :)) De atunci, cu toate problemele ivite consider că sunt norocoasă şi în mă bucur în fiecare zi, ca de un cadou, pe care soarta mi l-a făcut, aşa că încerc să dau puţin înapoi din ceea ce simt.
ApreciazăApreciază
Drugwash
6 noiembrie 2013 at 21:49
Ei, nu exagera acum. Ce analiză – o simplă constatare. Omul potrivit la locul potrivit iese imediat în evidenţă. 😉 Şi cred că odată cu plecarea de la vechiul loc de muncă ai mai bifat o vorbă din popor: „tot răul spre bine”. Îmi pare rău de accidentul cu mîna dar îmi pare bine că el te-a adus aici spre binele atîtor oameni. Să ai în continuare spor şi drag de ceea ce faci! 😉
ApreciazăApreciază
Andreotti
7 noiembrie 2013 at 14:04
Mulțumesc pentru completare, Roxana! Ca de obicei, extraordinar de bine documentată și cu suflet, pătimașă…ca și mine:)))
Dragoș…care „Andreea” să te bată? Eu? 🙂 Nu, niciodată!! Nu le am cu zodiile și habar nu am ce caracteristici au femeile Scorpion. Eu am un bărbat scorpion lângă mine (actor de meserie, ca și mine:))) și doar în privința lui mă pot pronunța. Eu sunt Leu 😉
…și tot ție, Dragoș, dacă nu reușești să vizionezi „Un tramvai”…, poți citi și piesa! Un semestru întreg am studiat-o în facultate!
ApreciazăApreciază
Drugwash
7 noiembrie 2013 at 14:26
Păi care altă Andree, inimioară, că doar nu Moş Crăciun…? 🙂 Doar tu ridicai elogii lui Scarlett cu puţin înainte să dau eu cu ea de pămînt. 😀 Nu fu cu intenţie, ştii doară, da’ mai ştii şi că nu pot pentru ca să mă dau pe după deget ci pun adevărul gîndului propriu pe tavă spre a fi disecat de oricine se-ntîmplă prin preajmă. 😉
Ştiam că mi-eşti iubire, Leoaică tînără… Iată, acum am aflat ce jumătate potrivită te-ntregeşte. Cred că de atîţia ani (ştiu cîţi 😉 ) prezenţa-i te-a ajutat în devenirea-ţi. Am I right or am I right? 😎
Biblioteca mea e plină de Stanislavski, taică-meu era pasionat de teatru (sau fusese, în tinereţe). Dar mă îndoiesc să găsesc şi vreun tramvai înghesuit pe acolo. 🙄 Şi-apoi, aici rostogoleam cuvinte în cinstea lui Vivien şi s-ar cuveni cu respect să-i urmăresc prestaţia cinematografică, altfel ne-om descurca noi cîndva şi cu tramvaiul dorinţei, cînd vremea-i va veni. 😉
ApreciazăApreciază
Andreotti
7 noiembrie 2013 at 15:50
Ahaaaaa, multe știi tu, daaaa…you are right! 😉
Cu tramvaiul…când va să vie, dacă va face oprire și în stația ta, să fie binevenit, zic! Eu așa îți urez!
În Stanislavski nu găsești tramvaie ci flecăreală despre arta actorului :)) Glumesc! Mi-a mâncat sufletul Stanislavski ăsta 🙂
ApreciazăApreciază
Drugwash
7 noiembrie 2013 at 17:07
Ce suflet să-ţi mănînce, inimioară, că abia dac-a ciugulit cîreva boabe de la suprafaţă – suflet ai cît pentru zece oameni, ştiu eu! 😎
Cred că taică-meu voia să înveţe cum să joace rolul unui soţ şi tată responsabil, da’ nu i-a ieşit neam! A rămas la împămîntenitul „Eu sînt şeful – eu comand!” (sper că nu se răsuceşte sub plapuma de ţărînă cu care s-a învelit deja de-atîţia ani)
Mi-e dor de un tramvai în care să mă urc şi să nu mai cobor decît împăcat în absolut… Săru’ mîna de urare! 😳
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
7 noiembrie 2013 at 15:13
Mulţumesc şi eu pentru comentariu, pentru faptul că vii şi scrii. Povestim, ne completăm pentru ca cei care ne citesc să fie mai informaţi, să plece cu noţiuni noi. Eram convinsă că tu ştii mult mai multe lucruri decât mine despre subiect, despre rolul în sine, cu atât mai mult cu cât aţi studiat şi analizat piesa şi în facultate.
ApreciazăApreciază
Andreotti
7 noiembrie 2013 at 15:52
Eh, chiar dacă știu mai multe, nu are avea sens să tratez subiectul din acest punct de vedere… A fost doar o părere de cinefilă 🙂
ApreciazăApreciază
Ritiu Maria
6 noiembrie 2013 at 18:42
Multumesc, mi-a facut placere sa citesc acest articol si sa aflu unele lucruri pe care nu le stiam despre Vivien Leigh. Era o artista frumoasa si talentata si care te-a facut sa traiesti, alaturi de ea, viata personajelor pe care le-a interpretat. Poate a ajutat-o chiar afectiunea de care suferea pentru ca, era versatila si putea sa-si schimbe comportamentul de la o clipa la alta, lucru care pentru un actor este important. Chiar daca ea a crezut ca, frumusetea ei i-a fost handicap, eu cred ca, aceasta frumusete a facut-o de neuitat pentru spectatori si i-a dat acel aplomb care a transformat-o in Stea.
Rolul pe care nu-l voi uita niciodata este Scarlett, pentru ca si romanul dupa care s-a facut ecranizarea, „PE ARIPILE VANTULUI „, mi-a placut foarte mult si atunci cand am vazut filmul, nu am fost dezamagita ci, impresionata de jocul actorilor si de punerea in scena, in general, care s-a apropiat mult de roman.
Vivien insa a avut farmec, frumusete si talent, s-a daruit profesiei sale si a si fost apreciata, prin multiplele premii care i-au fost atribuite, iar pe noi ca spectatori, ne-a facut fericiti.
Felicitari pentru initiativa de a celebra centanarul de la nasterea actritei.
Dragos, stiu ce spui cand te referi la caracterul scorpionilor si eu am in viata mea un scorpion dar, nu sunt intrutotul de acord cu tine; au mult farmec scorpionii dar trebuie sa stii cum sa eviti ca ei sa foloseasca „veninul” proverbial impotriva ta.
O seara placuta in continuare si multa sanatate.
ApreciazăApreciază
Drugwash
6 noiembrie 2013 at 19:08
Maria, ai perfectă dreptate: Scorpionii au un farmec aparte şi ştiu asta mai bine decît aş fi vrut. Totuşi – fără a încerca să deviez discuţia – trebuie să spun că e o oarecare diferenţă între bărbaţii şi femeile Scorpion. Şi bineînţeles, genetica şi educaţia au rolul lor în modelarea caracterelor. În orice caz, aş avea mai multă încredere într-un bărbat decît într-o femeie, dacă ar fi să aleg un reprezentant al zodiei. 😉
O seară plăcută alături de Scorpionul din dotare! 🙂
ApreciazăApreciază
Ritiu Maria
7 noiembrie 2013 at 16:52
Oare destinul isi spune intodeauna cuvantul ? pentru ca, in tinerete am fost indragostita tot de un scorpion si cand mi-am dat seama ca si a doua oara am luat-o pe „acelasi drum”, m-am gandit ca intodeauna te atrage felul de a fi al cuiva care este altfel decat tine. Mamica mea, Dumnezeu s-o odihneasca, spunea ca in orice casnicie exista:”un bou si o belea”, daca avea dreptate sau nu, este o tema de dezbatere de asemenea.
Nu stiu cata influienta au astrele asupra oamenilor dar stiu, cu certitudine ca, daca vrei sa fii bun poti si doar de tine depinde pentru a o lua pe drumul drept si a fi langa omul care reprezinta ceva pentru tine, luptandu-te zi de zi pentru a-ti face viata cat mai frumoasa si mai implinita.
Daca ratam, important este s-o putem lua de la inceput si sa nu ne victimizam pentru ca, ar fi pierdere de timp si nimeni si nimic nu merita acest lucru.
Un gand bun si multa sanatate.
ApreciazăApreciază
Drugwash
7 noiembrie 2013 at 19:18
Nu ştiu dacă pot aduce de mînă destinul pentru a-i cere o confesiune completă şi detaliată, dar cred că piesele de puzzle care sîntem fiecare dintre noi avem un loc bine definit alături de altă piesă care ne aşteaptă sau ne caută şi cu care ne potrivit aproape perfect, excluzînd micile defecte din turnare şi prelucrare. Mai mult decît atît, două piese plate, identice, pot sta alături dar la un moment dat vor aluneca una pe lîngă alta în vîltoarea jocului; de aceea e nevoie ca fiecare să aibă propriile degajări şi protuberanţe pentru cuplările concav-convexe durabile în timp.
Ne putem şlefui în timp marginile rugoase, dar dacă exagerăm ar putea apărea o toleranţă prea mare care ar putea duce la dezmebrarea îmbinării. Jocul cere mişcări fine şi măsurători de precizie. Cu alte cuvinte, nu fi bou să te crezi cal de curse şi – na, belea! – să te-alegi c-o vestală. 🙂
Metafora devine prea tehnică deja. Poate că timpul o fi ciclic după cum spun unii, însă de obicei ratările nu redevin şanse în timpul aceleiaşi vieţi umane conştiente. Şi-atunci o aşteptăm (sau forţăm) pe următoarea, fără să avem altceva de făcut decît să ne plîngem neşansa, lipsa de îndemînare, potrivnicia sorţii…
Urări de bine şi din partea mea! 😉
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
6 noiembrie 2013 at 19:49
Dacă n-ar fi fost frumoasă poate n-ar fi ajuns actriţă. După ce s-a remarcat, după ce a fost cunoscută, probabil că a regretat faptul că rolurile primite se încadrau, o încadrau într-un tipar. Muncea mult să dovedească că e mai bună decât o crede lumea, vroia să se depăşească, încerca roluri noi, deşi a pierdut multe roluri pe care şi le-a dorit. În ecranizarea din 1940 a cărţii Mândrie şi prejudecată, care l-a avut în rolul lui Darcy pe Laurence Olivier, şi-a dorit să joace rolul Elizabeth. Mie mi-ar fi plăcut s-o văd într-un asemenea rol, cu atât mai mult cu cât, atunci când s-a turnat filmul, era în plină poveste de iubire cu soţul ei şi cred că acestă „chimie” asta s-ar fi simţit şi pe ecran. Deşi am văzut filmul, actriţa Greer Garson, care a jucat rolul principal, nu mi-a transmis, în acest rol, prea multe. Cu numai un an înainte (1939) avusese mare succes în rolul din filmul „Adio, Domnule Chips” şi acolo pot spune că mi-a plăcut cum a jucat. Despre Scorpioni am scris câte ceva mai sus, în răspunsul către Drugwash. Toate cele bune şi ţie, o săptămână frumoasă şi mulţumesc de comentariu.
ApreciazăApreciază
shiki shiki
7 noiembrie 2013 at 14:59
despre ce vorbim aici , despre Vivien Leigh, Scarlett sau scorpioance ? o_o mie nu mi-a placut filmul Pe aripile vantului pentru ca am citit prima data cartea si am avut o alta imagine dar mi-a placut Vivien Leigh in rolul lui Scarlett. din pacate ea personal nu prea a avut noroc si cat despre scorpioni , exista 2 tipuri dintre care unul serios , muncitor si care o ia in freza mereu , cred ca Vivien se incadreaza acolo. fiecare zodie are calitati si defecte , ramane sa ne hotaram singuri care primeaza pentru noi si ce putem tolera si ce nu
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
7 noiembrie 2013 at 15:08
Despre toate 🙂 dacă stau să mă gândesc. Totuşi în principal povestim despre actriţa de la a cărei naştere se împlinesc, nici nu-mi vine să cred, 100 de ani. Nu ştiu cum se face că, eu tot tânără şi frumoasă mi-o imaginez, indiferent cât de mult timp a trecut – de la naşterea sau de la moartea ei. Asta este, într-un fel, modul actorilor de-a înfrunta eternitatea. Despre zodii – ai dreptate, suntem sau nu compatibili, acceptăm sau nu calităţile şi mai ales defectele celorlalţi. Eu m-am gândit de multe ori că oamenii sunt compatibili în defecte şi nu în calităţi. Pentru că sunt mulţi oameni buni care au anumite defecte peste care nu poţi trece.
ApreciazăApreciază
Ritiu Maria
7 noiembrie 2013 at 16:39
La acest fel de compatibilitate, nu m-am gandit pana acum. „Compatibili in defecte”, nu-mi dau seama cum ar putea fi analizate acestea dar, cu siguranta, este un alt mod de a pune problema si multi, „adunandu-si” defectele, le trateaza drept calitati si ti le mai si baga sub nas si gandind asa, devenim sigur filozofi.
Frumoasa dezbatere, la acest articol, interesante pareri, lucru ce dovedeste ca, unele subiecte sunt incitante si, din una in alta, se poate povesti despre tot ce ne trece prin cap.
Cand visele de toamna „zboara”, ca frunzele duse de vant, inimile ne-ar fi putiite daca n-am avea unde sa ne intalnim si unde sa socializam, iar „clubul nostru” ne da posibilitatea de a fi in „actiune” si de a ne simti importanti si asta numai datorita tie Roxana, care ne-ai dat posibilitatea sa activam pe acest blog care, ne limpezeste mintea, ne cultiva si ne incalzeste sufletul.
Despre defecte peste care nu se poate trece, cred ca ai dreptate sa subliniezi faptul ca, un singur defect „capital”, chiar daca in fata ta se afla un om bun, nu poti sa-l accepti pentru ca, acel defect incalca principiile pe care tu te bazezi si care-ti sunt de capatai in viata si atunci desigur ca, te poti lipsi de calitatile pe care le are acel om, tinandu-l departe de tine.
Un gand bun si succes si sanatate, in continuare.
ApreciazăApreciază
Drugwash
7 noiembrie 2013 at 16:28
Se pare că Vivien a fost o Scarlett toată viaţa ei, un „rol” aflat complet sub zodia Scorpionului. E un perfect 3-in-1, servit fierbinte în acele vremuri. 😉
ApreciazăApreciază
bibliodevafiliala3
7 noiembrie 2013 at 16:59
Mă gândesc că tu nu vedeai posibilă o continuare cu happy end la Pe aripile vântului, aşa precum s-a întâmplat în Scarlett (continuarea scrisă de Alexandra Ripley). Adevărul este că nici mie, când am terminat de citit cartea nu mi s-a părut că ar putea să se schimbe, să obţină ceea ce vrea din nou de la Rhett. Erau prea multe adunate şi nu mai aveau nici baza pe care să clădească o nouă relaţie. Dar asta este doar despre Scarlett… Despre Vivien .. gândindu-ne că boala o făcea să împrumute multe dintre trăsăturile de caracter ale personajelor interpretate… – putem să spunen că a fost apropiată mult de Scarlett şi în viaţa reală.
ApreciazăApreciază
Drugwash
7 noiembrie 2013 at 17:28
În mod sigur nu putea fi un happy-end. Fac un cross-comment, dacă-mi permiţi, răspunzînd şi Mariei în acelaşi timp: depinde într-o măsură destul de mare de zodie, chiar dacă unii nu cred, chiar dacă alţi factori pot modela într-un sens sau altul trăsăturile native. Referindu-mă la Scarlett şi Rhett – o poveste a cărei paralelă mai mult sau mai puţin distantă am trăit-o personal, tot cu o Scorpioancă în rolul principal – aş putea spune că odată ce Rhett a pus punct, nici o Scarlett din lume nu va putea pune şi-o virgulă dedesubt. După cum văd eu lucrurile, finalul – cel puţin în film – lasă oarecare loc în mintea spectatorului pentru eventualele încercări disperate ale lui Scarlett de a-şi repara „greşeala”. Dar în inima lui Rhett nu mai e loc de Scarlett. Poate de nici o altă Scarlett, ever… (aici plusez de la mine)
Sigur că nu facem altceva decît să speculăm despre vieţile reale ale unor oameni, mai ales cei pe care nu-i cunoaştem personal (şi nici şanse nu avem), însă e posibil ca şi în viaţa reală, Vivien să fi făcut alegeri aparent optime care s-au demonstrat apoi greşite şi care i-au adus şi întreţinut nefericirea. Şi nu pot fi atît de sigur dacă Vivien s-a mulat pe rolurile interpretate sau rolurile s-au mulat pe personalitatea ei, fie ea şi bipolară.
ApreciazăApreciază