Pendulul lui Foucault de Umberto Eco – la clubul de lectură „Să povestim despre-o carte”

Pendulul lui Foucault, cartea scrisă de Umberto Eco, cea care a fost propusă pe luna aprilie, spre a fi citită şi discutată în cadrul clubului de lectură vitual, „Să povestim despre-o carte”, la care s-a  amânat discuţia pentru luna mai, iar acum… ne aflăm deja, la începutul lui iunie. Îmi cer scuze pentru această întârziere şi sper ca pe viitor să nu fiu nevoită să amân atât vreuna dintre întâlnirile noastre. Revenind, însă la temă şi mai întâi la scriitor, pot spune că Umberto Eco m-a cucerit anterior cu o altă cartea a sa, Numele trandafirului. Într-o perioadă toată lumea citea  sau vroia să citească această carte, iar ulterior ecranizarea ei a fost o reuşită, de asemenea. Când am ajuns la facultate mi-am dat seama că Eco este şi fondatorul, dezvoltatorul unui concept modern al semioticii la nivel mondial. Studiile sale de estetică medievală i-au format o percepţie aparte, inspirând, ca timp şi loc de desfăşurare ale acţiunii, lucrările sale beletristice. Un scriitor de o vastă cultură, ceea ce a făcut posibil ca lucrarea sa, Pendulul lui Foucault, să fie densă de informaţii, de trimiteri, de simboluri, de noţiuni. A fost, cred, cartea pe care am citit-o cel mai încet, zăbovind şi căutând informaţii suplimentare la trimiterile despre care amintea Eco. După lectura cărţii am stat în cumpănă şi m-am gândit cum să scriu despre ea. Care ar fi unghiul potrivit, care ar fi prezentarea care să cuprindă informaţiile, firul narativ al cărţii şi ideile controversate expuse. De la o discuţie la un pahar de băutură, o joacă de gânduri pe tema templierilor care, după cruciade, „rămaseră fără scop sau, mai bine zis, îşi transformaseră mijloacele în scop, îşi administrau imensa lor bogăţie„, se ajunge treptat, discutând aprins, pe măsură ce apar noi şi noi personaje ce vin cu alte argumente ce oferă o perspectivă din ce în ce mai amplă, misterioasă, plină de informaţii asupra acestei teme. Încetul cu încetul ne trezim că se vorbeşte despre ştiinţa cabalei, despre alchimişti ce sigur cunoşteau secretul producerii aurului şi care erau membri ai societăţilor secrete. De la simple discuţii se ajunge la o adevărată conspiraţie, pare totul real, rozacrucienii sau templierii par să existe şi sunt ameninţători în contemporaneitate:

Belbo sună pe Casaubon: „Sunt la ananghie…” „Ei sunt pe urmele mele.””Templierii… ” „Ei cred că am harta” „Citeşte dischetele pe Abulafia””M-au găsit, … parola… ” Un pocnet sec, ca de armă. Un amalgam de voci… „- (personajul Belbo, din Pendulul lui Foucault, p. 32-33)

„încă nu ştiam că începuserăm să ne jucăm cu focul grecesc, care arde şi mistuie”.

Mi-a plăcut începutul, mister, cabală, ideea de a putea călători în timp, sau a vedea şi retrăi cu ajutorul Pendulului lui Foucault, orice întâmplare din trecut. Trecerea de la magie la alchimişti şi ulerior la templierii s-a făcut treptat. Am aruncat o privire asupra istoriei, asupra apariţiei templierilor şi asupra motivelor „bogate” pentru care regele, după ce pierde oraşul Damietta, (abia cucerit) fiind nevoit să plătească sarazinilor 500 mii de livre de aur, pentru a-şi salva viaţa – se dezice de templieri, încercând ulterior să-i destrame, să-i unească cu Ordinul Ospitalierilor, apoi le confiscă averile şi-i arestează. Discuţia lui Casauboun, împreună cu Belbo şi Diotallevi se adânceşte. Casaubon îşi scrie teza pe această temă, deci interesul lui, dorinţa de informare este legitimă. Pentru un scurt timp apare un alt pasionat, care propulsează o nouă teorie. Este vorba de colonelul Ardenti care îşi exprimă convingerile şi îşi aduce cercetările făcute, cercetări ce îmbină numerologia cu misterul şi societăţile secrete. Societatea secretă ar trebui să fie formată din 36 pentru că acest număr a fost găsit pe un petec de hârtie şi dintr-o dată a devenit număr sacru 3+6=9, iar 1944=18=3×6, trebuie să fie anul în care planul secret trebuie să se termine pentru a putea ca în 2000 – Anul Fiarei, Anti-Ierusalimul, Noul Babilon să renască. După ce discută cu Casaubon şi Belbo, Ardenti dispare şi la fel dispare şi mapa roşie (sau maro) în care are documentaţia. Cei doi (Belbo şi Casaubon) sunt chestionaţi de poliţie. Faptul că acest colonel poate să se numească diferit – Arcoveggi şi că este posibil să fi fost colaboraţionist – este doar încă o temă pe care ulterior Eco o mai aminteşte atunci când, vorbeşte de unchiul lui Belbo, Carlo, care era „în chip moderat, fascist”. Revenind la numerologie – se pare că cei 36 de cavaleri s-ar afla în 36 locuri secrete pe pământ – suma acestora ar fi 216 iar suma acestora adunate ajungem la cifra 9 (şi revenim la numărul sacru). Locaţia castelului templierilor, intrarea secretă iar emblema pe care scrie „Golul nu există”… reiese atât din discuţia lui Casaubon cu Belbo, cât şi, peste ani, cu Amparo:

„Dincolo de uşă se descoperă un mormânt cu şapte laturi şi unghiuri, luminat din belşug de un soare artificial. În mijloc un altar rotund, împodobit cu diverse citate sau embleme, de tipul NEQUAQUAM VACUUM…”… „Golul nu există”.

M-a deranjat faptul că romanul a fost extrem de fracturat, de împărţit, schimbând tema, timpul şi având pasaje largi dintr-un jurnal care, deşi spuneau multe despre personaje şi relaţiilor lor de iubire, nu aveau nimic, aparent, cu firul acţiunii. Pe urmă, m-am gândit că sunt „pliuri” necesare pentru a ca cititorul să poată să-nţeleagă la nivel enciclopedic fiecare noţiune, fiecare sens. Dar chiar şi aici, în poveştile de iubire, atât a cea a lui Casaubon, cât şi al lui Belbo, se poate spune că există gelozie şi apare un potenţial cavaler, misterios, ce pare să poată cuceri orice femeie – este vorba de d-nul Agliè, care lasă să se înţeleagă că ar fi însuşi Contele de Saint-German, nemuritorul, alchimistul, cel mereu înconjurat de doamne şi cel implicat în constituirea societăţilor secrete. Acesta este cel care plusează informaţia, care face o paralelă între Exu (spritul haosului şi al înşelăciunii) şi Hermes, între miturile europene şi cele africane. Vorbeşte despre rozacrucieni, despre Noua Atlantidă a lui Francis Bacon, care ar fi de fapt ţara rozacrucienilor.

„Marea Fraternitate Albă, zi-le rozacrucieni dacă vrei, zi-le cavalerie spirituală a cărei încarnare ocazională sunt templierii, e o cohortă de învăţăţi, puţin, foarte puţin aleşi, care călătoreşte prin istoria umanităţii, pentru a prezerva un nucleu de înţelepciune eternă.”… „Ea este opera Stăpânilor Lumii, cărora nu le scapă nimic”…”Fireşte că Stăpânii Lumii se apără cu ajutorul secretului”. (D-nul Agliè în conversaţie cu Casaubon)

„Dar ce anume vor ei ca lumea să ştie?” (Casaubon) „Că există un secret. Altfel de ce să trăieşti, dacă totul ar fi aşa cum pare.” (D-nul Algiè)”Şi care-i secretul?” (Casaubon)”Acela pe care religiile revelate n-au putut să-l spună. Secretul se află dincolo”. (D-nul Agliè, p. 238, Pendulul lui Foucault, Umberto Eco)

Odată ce Amparo, cea crescută atee în comunism, cea raţională, ajunge creadă că a fost posedată de Pomba Gira, la o ciudată manifestare ce celebra pe Exu, pleacă şi-l părăseşte pe Casaubon. Se simte inferioară pentru acest fapt, ajunge să creadă că există o diferenţă de care n-a fost conştientă. Citind, ai impresia că această despărţire a fost orchestrată de Agliè, care, ştiind care va fi finalul, are gata pregătite alte noi teorii:

„Rasa, ori cultura, dacă vrei, constituie o parte din inconştientul nostru. Iar o altă parte e locuită de figuri arhetipale, aceleaşi pentru toţi oameni şi pentru toate secolele”(Agliè, p. 246)

„Misticul e pentru ei (Stăpânii n.a.) un sclav, locul unei manifestări a numinosului, cu ajutorul căruia se certează simptomele unui secret” (Agliè, p. 246).

Romanul de teme şi gânduri, Pendulul lui Foucault, mi s-a părut un periplu larg, interesant – care pleacă urmărind feţe diverse, de multe ori opuse ale unui subiect. Se atinge tema credinţei sau a lipsei acesteia, a comunismului şi a capitalismului. Un exemplu al acestei abordări este şi descrierea celor două edituri Garamond şi Manuzio (ca să vedeţi că, pentru mine, mai important decât misterul templierilor este misterul din spatele edituriilor 🙂 )  care sunt ale aceluiaşi patron. Una, Garamond, este serioasă dar modestă, cu file netăiate şi coperte sobre, iar cealaltă, Manuzio, cu coperte elegante, hârtie scumpă, caractere frumoase şi clare. Diferenţa aceasta se vede şi din amplasamentul fiecărei edituri, din intrări sau secretariat. Opulenţa editurii Manuzio este special aleasă pentru a-i păcăli pe ASP-i (Autorii pe Speze Proprii) care în final ajung să-şi plătească chiar de 2 ori lucrarea tipărită. Manuzio nu este o editură care să facă vânzare, Garamond este cea care publică şi vinde lucrările clasicilor … certificate de timp, cele care se caută. Cu toate astea Proiectul Hermes – „Renaşterea ştiinţelor oculte în lumea modernă” este ales să apară la editura Manuzio şi este destinat să vândă mult. Va publica doar lucrări oculte, care se caută…  Planul mincinos al editurii Manuzio se identifică cu dorinţa ASP-ilor, care devin convinşi să publice la această editură. Dar dintr-o dată un plan iluzoriu este pus în practică şi devine real.

Ca un drum iniţiatic, călătoria pe care o faci citind acest roman, poate că este mai interesantă decât finalul. Pentru că, în final, misterul, dacă există, nu se dezvăluie. Marele plan rămâne ascuns aşa cum probabil trebuia,  rezolvarea misterului pare extrem de facilă şi se bazează tot pe o discuţie, de data asta a lui Casaubon cu Lia, care decide că acel petec de hârtie cu numerele misterioase era o simplă listă de cumpărturi. Finalul este, chiar dacă imposibil de a fi prevăzut,  pe potriva cărţii. Jacopo Belbo pune în joc o adevărată maşinărie, el inventează Planul, un vinovat, „un adevăr cu contururi ceţoase”. Crează o speranţă într-un secret, dar inventând, a creat o altă realitate în faţa căreia trebuia să dea socoteală şi devine martir al planului creat.

Acum, la final de postare, mă gândesc că este posibil să nu fi prins eu ideea, să nu fi reuşit să redau ce-am crezut, ce-am înţeles. Am nevoie de voi, să mă completaţi, să vă scrieţi părerea povestind despre această carte. După îndelungi amânări, declar dezbaterea deschisă!

Despre asta a scris Beausergent aici, aici aici, aici aici, aici. Aştept să-mi trimiteţi link-uri, dacă aţi scris despre acest subiect.